ETIMOLOGII X – CINZECIMEA – POGORÂREA SFÂNTULUI DUH – RUSALIILE

Etiquetas

, , , , , , , , ,

CINZECIME 3Hortus Deliciarum/Grădina Deliciilor, Pogorârea Sfântului Duh, manuscris medieval, 1180

Care este legătura între Pogorârea Sfântului Duh și Rusalii ? Moștenirea noastră latină.

Ce este Cinzecimea

În calendarul creștin-ortodox românesc, în dreptul sărbătorii Pogorârea Sfântului Duh/ Cinzecimea scrie în paranteză: Rusaliile.

Avem aici o suprapunere a trei sărbători distincte:

Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului, cea mai veche, cu originea în Vechiul Testament …Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh, cu originea în Noul Testament…     și

Rosalia cu originea în vechiul calendar roman.

Cinzecime, în română, înseamnă „perioada de cincizeci de zile” și denumește două sărbători complet diferite:

Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului și

Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh.

Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului

În vechiul calendar evreiesc exista o Sărbătoare a Secerișului (în ebr. hag ha-kațir, de la vb. kațar, a culege recolta, a tăia), numită și „Ziua primelor roade” (iom ha-bikurim), pentru că era și o sărbătoare a Recunoștinței (se aduceau la Templul din Ierusalim primele roade ale pământului, mai ales pâini făcute din grâul cel nou, ca jertfă de mulțumire).

Se mai chema și „Sărbătoarea Săptămânilor” (hag ha-șavuot), pentru că se ținea după ce treceau șapte săptămâni de la prima zi a Pesah-ului, Paștele evreiesc, (mai precis, în a 50-a zi de la Pesah).

De aceea, cei 72 de traducători legendari ai Bibliei (numită de cărturari cu un cuvânt latinesc după numărul lor rotunjit, Septuaginta, adică 70), când au tradus, în sec al III-lea î.C., Biblia din ebraică în greacă, au tradus „Sărbătoarea Secerișului” cu Cinzecimea (în gr. Πεντήκοντα/ Pentikonda sau Πεντηκοστή/Pentikosti: Ex. 23, 16 şi 34, 22; Lev. 23, 15-22 și Num. 28, 26-31).

Autorii Noului Testament, care au scris direct în greacă, au spus: „în ziua Cinzecimii” („την ημέραν της πεντηκοστής”): Luca, în Fapte 2, 1-4 și 20,16 și Pavel I Cor. 16,8.

CINZECIME 5Cinzecimea, Duccio di Buoninsegna, 1308

Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh

Și în calendarul creștin ortodox există (din secolul al IV-lea) o Cinzecime, o perioadă de 50 de zile, care, însă se încheie cu o cu totul altă sărbătoare, cea a Pogorârii Sfântului Duh.

Cade tot în a cincizecea zi de la Paște, dar, de data aceasta nu de la Pesah, ci de la Paștele creștin, adică de la Duminica Învierii.

Comemorează coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus, care s-a petrecut la 50 de zile după Înviere.

Comemorează, de fapt, momentul în care, din ucenici, devin Apostoli, adică Trimișii lui Cristos (în gr. aπόστολος/apostolos înseamnă mesager).

Cum Rosalia/Rosaliile se celebrau și în Dacia romanizată în 23 mai, sau, oricum, la sfârșitul lui mai, mereu aproape de Cinzecimea creștină (fixată întotdeauna în funcție de ziua în care cade Duminica Învierii), suprapunerea sau contopirea lor s-a petrecut de la sine.

Să spunem că doar românii au numele de Rusalii pentru Cinzecime/Pogorârea Sfântului Duh și că numai la noi Duminica Rusaliilor înseamnă Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

Francezii îi spun Cinzecimii Pentecôte, italienii Pentecoste, iar spaniolii Pentecostés.

CINZECIME EL GRECOEl Greco, Pentecostés/Pogorârea Duhului sfânt, 1597 –  1600, Toledo

Ce sunt Rusaliile ?

Romanii aveau trei mari sărbători ale morților: Feralia (Ziua Ofrandelor) și Parentalia (Zilele Moșilor/Părinților), în februarie, și Rosalia (Ziua Rozelor/Trandafirilor) pe 13 mai şi apoi mutată pe 23 mai.

Rosalia erau a treia ca importanță.

La noi urmele lor s-au păstrat în Moșii de iarnă (Feralia și Parentalia) și în Moșii de vară (Rosalia), în sâmbăta de dinaintea postului Sf. Apostoli Petru și Pavel.

Mai mult, Rosalia au supraviețuit cu tot cu nume, numai la români (Rusaliile) și la greci (τα Ρουσάλια, ta Rusalia).

Grecii sărbătoresc τα Ρουσάλια/Rusaliile lor în două momente: în Lunea Paștelui și în ajunul Pogorârii Sfântului Duh. Este, de fapt, deschiderea și închiderea uneia și aceleiași sărbători extinse.

  1. În Lunea Paștelui se colindă cu Rusaliile/τα Ρουσάλια, un colind-bocet de Paște, specific grecesc, pentru sufletul morților care, spune tradiția, colindă libere, după Înviere, pe pământ, timp de cincizeci de zile, până în ajunul Cinzecimii (Sâmbăta morților/Moșii de vară) când sunt nevoite să se întoarcă în lumea de jos.
  2. În Sâmbăta morților aceeași sărbătoare se cheamă A lu’ Rusalie/Τ’ Αρουσαλιού (nume ce arată că se pierduse cu totul sensul cuvântului Rosalia) și este dedicată răposaților, pentru iertarea și odihna sufletelor cărora se fac rugăciuni și parastase.

Εra un obicei simplu: se duceau trandafiri la mormintele familiei și se făceau ospețe  (parastase) întru amintirea/pomenirea celor morți. În satele grecești ta Rusalia continuă și astăzi.

La un moment dat, la noi Rosalia și-au pierdut definitiv sensul originar. Astăzi Rusalii înseamnă două lucruri complet diferite:

  1. Zânele furtunoase ale lui iunie (aducătoare de ploi distrugătoare, grindină și trăsnete) – parțial asimilate Sânzienelor, Ielelor, Fiicelor lui Rusalim Împărat (datorită asonanței), dar, mai ales, Nemilostivelor slave… și
  2. Sărbătoarea Cinzecimii sau Pogorârea Sfântului Duh.

De la Rosalia la Rusalii

Cum au ajuns, însă, Rosaliile să însemne Iele, Vântoase sau Nemilostive ?

Am moștenit de la romanii așezați în Dacia credința că orice familie are datoria de a se îngriji de sufletele celor adormiți ai săi care, dacă se simt neglijați și neiubiți, pot deveni suflete rătăcitoare și îndreptățite să se răzbune.

Și că aceste suflete rătăcitoare ajungeau așa fiindcă cei vii uitau să le pomenească/să-și amintească de ele și să le cinstească la Rosalii, să le ceară ajutorul, din lumea de sub pământ, la rodire, nesocotindu-l.

O credință ce s-a suprapus peste cea a Ielelor răsplătitoare.

Cu timpul, sufletele neglijate au fost asociate cu pedepsele sub formă de grindină și furtuni și cu întruchiparea lor, vântoasele, pedepse ce loveau exact în ce era mai important: rodnicia.

Așadar Rusaliile-Iele n-au nimic în comun nici cu Sânzienele și nici cu Drăgaicele (alaiul nupțial al Drăgaicei-Mireasa Soarelui).

Au totuși ceva în comun cu Nemilostivele slave (vâlve/”răpitoare”, vezi mai sus) …

… dar și cu zeițele apelor, întâlnite în toată Europa, de la ondinele scandinavilor (ondină vine din unda, val, undă, curentul apei), la rusalcele rușilor (rusalka provine tot din Rosalia), la vilele și samovilele bulgarilor (adică „doritele” și „multdoritele”) până la „La Encantada”/Cea Fermecată  a spaniolilor…

… făpturi ce își fac simțită prezența mai ales în noaptea Sf. Ioan.

La Encantada, spune legenda, era o tânără de o frumusețe rară ce fermeca bărbații tineri, ciobani sau agricultori, care aveau nenorocul să o întâlnească, în Noaptea Sfântului Ioan, pieptănându-și părul lung (apa curgătoare) cu un pieptene de aur, în timp ce treceau pe lângă un castel, o peșteră, pe câmp sau prin pădure.

Oare cine n-ar fi trebuit să fie într-o asemenea noapte sfântă  acolo, ei sau Ea ?

Poate sunt rămășițele unor practici de inițiere sexuală ce aveau loc unde altundeva decât în pădure, neapărat lângă o apă (lac sau râu), simbol al sexualității feminine (apa vie) sau, poate, reprezintă o imagine deformată (sub influența creștinismului) a nimfelor.

UNDINEUndine/Ondina, William Waterhouse, 1872

Călușarii

În mitologia noastră populară, Rusaliile pot fi învinse de … Călușari.

Există în calendarul popular românesc o Săptămână a Rusaliilor, săptămâna care se încheie cu Duminica Rusaliilor/Pogorârea Sfântului Duh.

Se spune că în aceste zile ale lor (care prin unele părți pot fi și în număr de nouă, după R. Vulcănescu), Rusaliile „zboară prin văzduh, cântă și joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează (la câmp-n.n.) se răzbună, schilodindu-l, scoțându-i ochii, asurzindu-l sau înnebunindu-l” (C.D. Niculae, Leacuri…). De ce ?

Îi pedepsesc pe cei ce nu se pregătesc cum se cuvine pentru marele praznic al Cinzecimii (adică muncesc, în loc să se îngrijească de cele ale sufletului).

Îi „pocesc”, adică îi fac paralitici/neputincioși, ca să nu mai poată munci altădată atunci când ar trebui să se reculeagă și să se odihnească, ca să le tihnească sărbătoarea și s-o trăiască cum se cuvine, creștinește, să fie cu adevărat prezenți la ea.

Bătrânii povestesc că Rusaliile „pocesc” pe oricine lucrează în ziua Sfântului Ioan sau în prima zi a postului Sfinților Apostoli.

Îi însemnează și îi fac de rușine ca ne-buni creștini, fiind, într-un fel, uneltele lui Dumnezeu.

Din fericire, pentru „poceala” Rusaliilor și pentru toți cei „luați din Rusalii” există un remediu: dansul sfânt al Călușarilor, călușul.

Dimitrie Cantemir consemnează în Descrierea Moldovei că acești călușari aveau vreo 100 de ritmuri și jocuri „unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer”.

Tot el povestește cum decurgea pe vremea lui (sec. XVIII) vindecarea „călușerească”: „Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul pe cel lungit la pământ, începând de la cap și până la călcâie: la urmă îi mormăie la ureche câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc bolii să-l slăbiască. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală”/ la C.D. Niculae, Leacuri… ..

… și precizează perioada în care „ se activează”: „Călușarii joacă în zilele de la înălțare până la Rusalii; în acest timp ei cutreieră toate satele și orașele, pururi jucând și săltând, și în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc, decât sub acoperișul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc i-ar munci strigoaicele, sau, cum le zic ei, Frumoasele”/ la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români.

Cine sunt, de fapt, acești terapeuți-dansatori ? Moștenitorii unor străvechi cavaleri traci, probabil dedicați Soarelui.

Probabil, o confrerie de preoți militari (călușarii au sabie, întotdeauna fără teacă, un steag și un comandant, numit „stareț” sau „vătaf”, și se supun unei stricte discipline militare).

Dansul lor este terapeutic, sacru, extatic și catarctic/purificator. Menirea lor este aceea de a alunga duhurile rele din cei „luați” (de aceea poartă la brâu pelin și usturoi, leuștean și sânziene) și de a vindeca bolile demonice.

Un dans de exorcizare.

Este un dans „călare”. Bastoanele peste care sar în timpul jocului închipuiesc cai înaripați, cu puterea de a-i întoarce din moarte pe cei plecați pe drumul spre lumea cealaltă (calul este un important simbol psihopomb, care trece sufletele în tărâmul de dincolo).

CĂLUȘARCălușar din Orăștie (între 1900-1920)

AUTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

ETIMOLOGII IX – IUNIE – LUNA LUI IUNO

Etiquetas

, , , , , , ,

JUNO MONETA 3Iuno Moneta, dinar, anul 46 î. Hr.

Iuno – Luna Tânără; zeița feminității împlinite și a familiei

Luna iunie (iunius sau iunonius) s-a numit de la Juno/Iuno, zeiţa/întruchiparea matroanelor/femeilor romane (matrona Iuno, spune Horațiu în Ode, III, 4, 59).

O spune și Ovidiu, în Faste:  Iunius a nostro nomine nomen habet/Iunie şi-a luat numele de la al nostru nume (VI, 26)  și …Lanuvium meum… Est illic mensis Junonius/ în al meu Lanuvium, şi acolo există o lună a Iunonei (VI, 61).

În calendarul roman, ea era regina zeiţelor: ocrotitoarea femeilor, a căsătoriei/a nunților: Iuno Iuga sau Iugalis, „cea care leagă căsnicii”, „cea care unește” și Iuno Pronuba „însoțitoarea miresei”, nașa cum am spune azi.

Ocrotitoarea naşterilor și a gravidității: Iuno Lucina, invocată de femeile în durerile facerii, sau maestra iniţierii fetelor nubile în viaţa de femeie și de mamă: Iuno Sororia.

Cu alte cuvinte, Iuno era ocrotitoarea mamei de familie/mater familias ! Ocrotitoarea familiei !

Era, deasemenea, dublul divin al femeilor, aşa cum genius era dublul divin al bărbaţilor.

Fiecare femeie avea o juno/iuno a ei proprie (la plural iunones): spiritul ei protector, îngerul ei păzitor, esenţa ei fecundă, feminină.

Să spunem că genius și iuno, la plural genii și iunones, erau, la origine, pentru romani, spiritele ocrotitoare și veghetoare ale strămoșilor/strămoașelor, venerate pe altarul domestic, pe care-l avea orice casă/familie romană.

Genius şi iuno erau zeul particular/zeiţa particulară al/a fiecărui bărbat/femeie, care veghea asupra lui/ei de la naştere până la moarte.

Iuno patrona calendele, adică  prima zi a fiecărei luni, ca una ce dădea… naştere lunilor şi anului… şi era o deificare a Lunii Noi (vechiul calendar roman era lunar, nu solar)… a Lunii Noi ca întruchipare a elementului/principiului feminin. Romanii o numeau Iuno Covella sau Novella, Luna Tânără. Iar luna era, zeița, prin excelență, a femeilor ! Iuno – Luna era, desigur, ocrotitoarea menstrelor: Iuno Fluonia.

JUNO 1Iuno (Regina ?), statuetă de bronz, sec. II sau III, Römermmuseum, Weißenburg (Bayern)

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       Numele Numele ei, Juno/Iuno în latina clasică, înseamnă: tinereţe, floarea vârstei, forță vitală, robustețe, puterea deplină pe care o are un om tânăr… un june !

Acest nume îi vine de la radicalul indo-european al tinereţii: *ieu- = tânăr. Radical care a dat în latină: iuvena, fetiţă; iuvenalis, tânăr, juvenil, tineresc; iuvenca, junincă; iuvenix, junincă, fată tânără; iuvencus/iuvenculus, tinerel, bărbat tânăr sau tăuraş; iuvenis, adjectiv: tânăr (şi comparativul lui iunior) şi iuvenis, substantiv: tânăr, tânără, în floarea vârstei, în plină putere (de unde june în română); iuventa și iuventus, tinereţe.

Ca zeiță a forței vitale și a nașterilor, Iuno este, de fapt, o ipostază/rămășiță a Marii Zeițe, a Marii Mame, a Zeiței dătătoare de viață și ocrotitoare a vieții, dar și aducătoare de moarte.

Ca ocrotitoare a vieții era venerată ca Iuno Sospita sau Iuno Victrix, o Iuno – zeiță a războiului, mama lui Marte şi protectoarea poporului roman !

Iuno Sospita înseamnă Salvatoarea/Mântuitoarea, purtând scut, lance și un acoperământ din piele de capră și era venerată în Lanuvium, în Italia Centrală (azi Lanuvio).  Era ocrotitoarea militarilor ! Salvatoarea de vieți !

                                                      JUNO SOSPITAIuno Sospita, Vatican

Desigur că era și o zeiță a fertilității (naturii și oamenilor).

Ea dăruia belșugul și recoltele bune, bogate și nu întâmplător era sărbătorită în iunie, luna fructelor și a recoltelor, dar și a nunților.

Simbolurile ei erau rodia (fructul, prin excelență, al fertilității și al căsătoriilor) şi păunul, pasărea dansului nupţial/a paradei nupţiale.

Dăruia și copiii, Romei și fiecărei familii în parte: Iuno Populona, Iuno care… populează, care înmulțește poporul, iar augmentativul este, și el, sugestiv ! Sau Iuno Caprotina (caper înseamnă țap), invocată mai ales de femeile sterpe.

Așadar, cea care dă viață și care asigură o descendenţă/posteritate îndelungată și puternică. O divinitate a abundenței !

Suntem datori să spunem aici că-i dăm dreptate lingvistului spaniol José L. García-Ramón care spune în articolul său Religious Onomastics in Ancient Greece and Italy (publicat în volumul colectiv de studii Poetic Language and Religion in Greece and Rome, Cambridge Scholars Publishing, 2013, UK) că epitetul Populona nu are nici o legătură cu populus, popor.

Pe bună dreptate, el vorbește de o etimologie populară pe care au popularizat-o mitografii latini: Dicunt et Junonem Populoniam, quod populos multiplicet/Ei (mitografii) o mai numesc pe Iuno şi Populonia, pentru că înmulţeşte popoarele. (Mith., III, 3, 4. 3-4).

El arată că Populona vine din Pupluna, zeiţaTimpului, venerată de oscii din sudul Italiei, şi că acest pupluna vine din *kuklona: Stăpâna Timpului Ciclic, un teonim care, în latină, ar suna *Cyclona. Este foarte probabil: Iuno este stăpâna timpului veşnic reînnoit: ea are în grijă prima zi a fiecărei luni, prima zi a anului, alături de Ianus, zeul cu două feţe, zeul intrărilor şi al ieşirilor și al timpului ciclic.

Profesorul José L. García-Ramón o aproprie pe Iuno şi de zeiţa umbriană Vesuna: Doamna/Stăpâna Anului. Vesuna vine din *ves(s)ona, care la rându-i vine din *vetes-ona, din radicalul indo-european  *wet-, an (în greacă el a dat etos/ἔτος, an şi în latină vetus, bătrân).

Populona este atestat în inscripții osce din Campania, Apulia, Calabria sau Luceria, dar şi din Dacia: IUNONI REGINAE POPULONIAE DEAE PATRIAE, dedicată de un legionar din Samnium…

… precum şi în inscripții din Samnium: IUNONI REG(INAE) POP(ULONAE).

El mai vorbeşte şi de o pereche a zeiţei osce Pupluna,  zeul umbrian Pupriko: Zeul Timpului Ciclic, al Anului care se reînnoieşte mereu. În latină Pupriko ar fi sunat Cyclicus (şi în greacă kyklikos/κυκλικός).

Etruscii îi spuneau Uni (din *iuni-) sau Cupra „Puternica” sau „Războinica”.

La romanii (datorită moștenirii lor indo-europene) Juno/Iuno a devenit perechea lui Jupiter/Iupiter, regele tuturor zeilor. De fapt, ei reprezentau străvechiul cuplu de divinități ale luminii celeste, principiul feminin (Iuno Lucetia, Luminoasa, de la *lucetus, format din *luc – = ființă luminoasă sau Iuno Regina Coeli, Regina Cerului sau Iuno Caelestis) și principiul masculin (Iupiter Lucetius, Luminătorul/Strălucitorul/ Scânteietorul, sau Iupiter Fulgar, Fulgerătorul).

JUNO CU ORB

Iuno Regina Mundi, Stăpâna Universului, cu orb/globul terestru; statuie de marmură restaurată. sec. II. Luvru

Și, ca și soțul ei, Iupiter, zeul indo-european al cerului, Iuno poate fi numită o zeiță a cerului: Iono Regina, reprezentată cu sceptru sau  Iovia Regena, Regina Iupiteriană.

Iuno Moneta

La 1 Iunie era sărbătorită ca Iuno Moneta, care a ajuns să însemne zeița banilor/ finanțelor publice.

Dar Moneta înseamnă „(pre)vestitoarea” sau „prezicătoarea”, „cea care avertizează, previne, inspiră” și vine din verbul latinesc moneo: a prevesti, a prezice, a avertiza, a sfătui, a îndemna, a ilumina, a inspira.

O legendă spune că, în anul 390 î. Hr., gâștele sacre din templul ei de pe Capitoliu i-au avertizat pe romani, cu gâgâitul lor, că galii încearcă să escaladeze zidurile acropolei de pe colină.

Moneta, însă, nu ne arată altceva decât o străveche ipostază a zeiței poliade, care ocrotea Roma de pe acropola Capitoliului și care trebuie că avea un oracol. Moneta, format din verbul moneo, își are originea în rădăcina indo-europeană men- = a gândi, a-și aminti; memorie, amintire, aducere-aminte și, foarte posibil, transă !

O rădăcină care a dat în latină: mens, minte, memoria, memorie, amintire, verbul memini, a avea în minte, a (se) gândi, a(-şi) aminti, a pomeni, commentarius (la plural commentarii: note, notițe, comentarii), și care a dat în greacă familia transei și a nebuniei sacre: verbul menome/ μανομαι a fi nebun, în sensul de posedat de divinitate, mania/μανία, nebunia sacră, fervoarea, entuziasmul, adică faptul de a fi locuit de un zeu…, inspirația divină. Sau mandis/μάντις și mandiki (tehni)/ μαντική (τέχνη),  adică profetul/prezicătorul și darul/arta profeției, mantica.

Moneta a ajuns să însemne, în latină, și… monedă, de unde monnaie în franceză, sau money în engleză. Asta pentru că, în templu Iunonei de pe Capitoliu… în anul 268 î. Hr. s-a instalat un atelier de bătut monede de argint.

JUNO MONEDĂ 1

  1. Plaetorius Caestianus. Denarius, 74. AR 4.06 g. MONETA – SC Bust of Juno Moneta r., draped and wearing diadem. Rev. L. PLAETORI – L. F. Q. S. C Victorious athlete (boxer?) running r., holding caestus or open wreath and palm branch. Cr. 396/1b. Syd. 792a. Seaby Plaetoria 2. Very rare. Obv. from worn die, otherwise extremely fine.
    Ex Numismatic Ars Classica, Zurich sale G (1997), 1355

JUNO MONEDĂ 2

T. Carisius III vir. Denar (Silber) 46 v. Chr., Rom. Kopf der Moneta nach rechts

JUNO MONETA 4

Dinar de argint emis sub Titus Carisius, în 46 î.Hr.; avers: capul Iunonei Moneta spre dreapta; revers: coiful lui Vulcan, dedesubt, nicovală, între clește și ciocan; toate încununate cu lauri; T CARISIVS deasupra.

JUNO MONEDĂ 3

T. Carisius. Struck circa 46 BC. AR Denarius. Head of Juno Moneta facing right, two locks of hair loose touching her neck / “T. CARISIVS” Cap of Vulcan over anvil between tongs and hammer. Crawford 464/2. Sydenham 982 b.

JUNO MONEDĂ 4

T. Carisius. AR Denarius, 46 BC. D/ MONETA. Head of Juno Moneta right. R/ T. CARISIVS

JUNO MONEDĂ 5T. Carisius. 46 BC. AR Denarius (18.77mm, 3.92 g, 5h). Rome mint. Head of Juno Moneta right / Implements for coining money: anvil, garlanded cap above, tongs and hammer on either side; all within laurel wreath.

JUNO MONEDĂ 6

T. Carisius. 46 BC. AR Denarius. Head of Juno Moneta right, two locks of hair falling down her neck; MONETA behind / T. CARISIVS, anvil with garlanded die above, between tongs and hammer; all within laurel wreath.

Încheiem cu lista principalelor teonime/epitete ale Iunonei:

Iuno Abeona și Adeona: ocrotitoarea ieșirilor și intrărilor, în toate sensurile (abeo înseamnă a ieși, a pleca, a se duce și adeo, a se întoarce, a veni, a intra). Ieșirile puteau fi nașterile – ieșirea din pântecul mamei -, primii pași ai copilului, plecarea fiilor/fiicelor din casa părinților, la casa lor, plecarea la drum, în călătorie, la război, iar intrările puteau fi: moartea, reîntoarcerea în pântecul Mamei Glii, reîntoarcerea fiilor/fiicelor la casa părintească, a militarilor de la război, teferi, a neguțătorilor, a călătorilor, a pelerinilor… Așadar zeița plecării cu bine și întoarcerii cu bine, un fel de dublu feminin al lui Ianus !

JUNO ABEONAIuno Abeona

Iuno Cinxia: „cea care dezleagă cingătoarea miresei”, de fapt, cea care-i arată mirelui cum să-i desfacă miresei brâul virginal/cingulus.

Iuno Conciliatrix: pețitoarea

Iuno Conservatrix: Salvatoarea

Iuno Cuba sau Cunina: cea care veghează somnul copiilor și care îi păzește în leagăn… doica !

Iuno Domiduca: cea care conduce mireasa în casa soțului și o… trece pragul…

Iuno Interduca: cea care călăuzește o logodnică să devină soție, cea care o duce spre căsătorie

Iuno Educa: cea care-i supraveghează pe copii la masă, mai ales la prima îmbucătură, cea  care-i învață să mănânce.

JUNO 3Iuno din Aquincum.jpg Aquincum Museum

Oricât ar părea de ciudat, peste marea figură a Iunonei romane (care nu este o Hera a grecilor, deși amândouă s-au desprins din figura lui mater familias indo-europeană ), s-a așezat firesc, am spune, figura Maicii Domnului, a Madonei, mai ales în ipostaza ei de Ocrotitoare și de Salvatoare, dar și de Regină a Cerului și a Lumii/Regina Coeli et Mundi sau de Apărătoare Doamnă, ca Iuno Sospita !

JUNO 2Iuno, statuetă de argint, sec. I sau II, Roma (?)

SITE-URI CONSULTATE

https://www.romanoimpero.com/2009/09/romano-impero.html

http://www.thaliatook.com/OGOD/juno.php

https://romanpantheon.wordpress.com/2013/06/01/iuno/

http://elfinspell.com/ClassicalTexts/SteudingMythology/RomanMyth-Iuppiter.html

http://www.cosmovisions.com/$Junon.htm

https://www.cambridgescholars.com/download/sample/59996

https://www.academia.edu/10302188/Poetic_Language_and_Religion_in_Greece_and_Rome_Edited_by_TABLE_OF_CONTENTS

https://www.academia.edu/10302188/Poetic_Language_and_Religion_in_Greece_and_Rome_Edited_by_TABLE_OF_CONTENTS

https://books.google.ro/books?id=SYqFBwAAQBAJ&pg=PA288&lpg=PA288&dq=Iuno+Iuga&source=bl&ots=jusES7F_zC&sig=ACfU3U05xUXeG3Q-U2r9m1EzYp8VoGRVcw&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjClNvPvOLiAhVQlYsKHSqWAJ0Q6AEwAXoECAMQAQ#v=onepage&q=Iuno%20Iuga&f=false

JUNO TEMPLU 1Templul Iunonei Moneta, 344 î. Hr. ,construit de Lucius Furius Camillus pe Capitoliu

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DANEMARCA: STÂNGA CU FUSTĂ/DINAMARCA: LA IZQUIERDA CON FALDAS

Etiquetas

, , , ,

DANEMARCA 2.gif

DANEMARCA: STÂNGA CU FUSTĂ

Câștigăroarea ultimelor alegeri din Danemarca – Mette Frederiksen, de 41 de ani – va fi, în mod sigur, șefa guvernului, devenind astfel cea mai tânără persoană care ocupă această poziție în țară, de la cel de al Doilea Război Mondial încoace.

De asemenea, va fi cea de a doua femeie care ocupă cea mai înaltă funcție politică în Danemarca, și a ajuns să fie considerată un fel de Ioana d’Arc a social-democrației daneze, deoarece victoria sa în alegeri a reînviat un partid care părea să nu-i mai intereze deloc pe danezi, încă din 2015.

Dar, lui Mette Frederiksen nu-i va fi ușor să formeze o coaliție parlamentară. În mare parte, deoarece formula politică cu care a învins la urne e un neverosimil amestec de progresism ideologic și fermitate reacționară. Programul său împletește idei sociale aproape extremiste, cu un naționalism atât de apropiat de xenofobie, încât îi întrece pe franțuzoaica Le Pen și pe ungurul Orban.

Dacă e să ne gândim doar la problematica politică a Danemarcei, formula lui Mette ar putea fi “impusă de împrejurări”. Însă, dacă ne uităm la biografia acestei doamne, care vine dintr-un cartier muncitoresc al orașului Aalborg (situat în nordul țării), vedem că există și alte interpretări. Prima dintre ele este că personalitatea noii eroine social-democrate este conflictivă și complicată.

Conflictivă, deoarece ar putea fi o consecință a îndelungatei sale cariere politice – a intrat în rândul tineretului socialist la 15 ani, iar la 24, deja era deputată în Parlamentul național -, o carieră care presupune în mod obligatoriu un psihic ambițios, dominant. Astfel, cu toate că predecesoarea sa la șefia guvernului – Helle Thorning-Schmidt, tot o social-democrată – nu a ezitat să-i facă un loc în cabinetul ei (a avut, pe rând, portofoliile muncii și justiției), conviețuirea politică și personală între ele, în legislatura 2011/2015, a fost cumplit de tensionată, vecină cu animozitatea.

Mette Frederiksen 1Mette Frederiksen

Helle Thorning-SchmidtHelle Thorning-Schmidt

Dar, și în viața personală, Mette Frederiksen este o persoană difcilă, cu concepții complicate. A avut o căsnicie care s-a desfăcut (din care au rezultat doi copii), o relație sentimentală liberă cu un fotograf și un plan de studii puțin cam ciudat: la universitate, a studiat Științe Sociale și Africane.

Dacă privim aceste studii în lumina programului politic cu care Mette Frederiksen a convins majoritatea (relativă) a danezilor, și concluzia e surprinzătoare: adoptarea unei viziuni de stânga de solidaritate în societate nu a împiedicat-o să fie mai mult decât îndărătnică în aplicarea în practică a acestei viziuni, când a fost vorba despre imigranți, fugari și exilați, care au vrut să se stabilească în Danemarca.

Mette Frederiksen 3Mette Frederiksen

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DINAMARCA: LA IZQUIERDA CON FALDAS

DANEMARCA

La ganadora de los últimos comicios daneses – Mette Frederiksen, de 41 años – será seguramente la próxima jefa de Gobierno y con ello, la persona más joven en ocupar ese cargo en el país, desde la II Guerra Mundial.

También será la 2ª mujer en alzarse con la jefatura política de Dinamarca y es ya algo así como la Juana de Arco de la socialdemocracia danesa, puesto que su victoria electoral ha resucitado un partido que parecía haber perdido todo atractivo para los daneses, desde el 2015.

Pero, Mette Frederiksen no lo tiene fácil para formar coalición parlamentaria. En gran parte, porque la fórmula política con que ha triunfado en las urnas es una inverosímil mezcla de progresismo ideológico y ultranza reaccionaria. Su programa aúna ideas sociales casi extremistas, con un programa nacionalista tan cercano a la xenofobia, que deja en este campo con un palmo de narices a la francesa Le Pen y al magyar Orban.

Si uno pensara solo en la problemática política danesa, la fórmula de Mette podría parecer “obligada por las circunstancias”. Pero, una mirada a la biografía de esta mujer, oriunda de un barrio obrero de Aalborg (Norte de Dinamarca) da pie también a otras interpretaciones. La primera de todas, que la personalidad de la nueva heroína socialdemócrata es conflictiva y complicada.

Lo de conflictiva podría ser consecuencia de su larga carrera política – ingresó en las juventudes socialistas a los 15 años y a los 24 ya era diputada en el Parlamento nacional -, una carrera que conlleva forzosamente una psique ambiciosa, dominante. Así, si bien su antecesora en la jefatura del Gobierno – la también socialdemócrata Helle Thorning-Schmidt – no dudó en incorporarla a su Gabinete (tuvo, sucesivamente, las carteras de Trabajo y Justicia), la convivencia política y personal de las dos mujeres durante la legislatura del 2011/2015 fue la mar de tensa, rozando la animosidad.

Mette Frederiksen 2Mette Frederiksen

Helle Thorning-Schmidt 2Helle Thorning-Schmidt

Pero, en su vida personal, Mette Frederiksen también resulta ser una persona difícil y de conceptos complicados. Tiene en su haber un matrimonio disuelto (del que surgieron 2 hijos), una relación sentimental libre con un fotógrafo y un plan de estudios un tanto sorprendente: En la universidad, cursó Ciencias Sociales y Africanidades.

Y si se miran esos estudios a la luz del programa político con que Mette Frederiksen ha convencido a la mayoría (relativa) de los daneses, la conclusión también es sorprendente: el adoptar una visión muy de izquierdas de la solidaridad en la sociedad no le ha impedido ser, al mismo tiempo, más que reacia a aplicar esa visión a los inmigrantes, fugitivos y exiliados que pretenden recalar en Dinamarca.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

ETIMOLOGII VIII – PELERINUL … UN CĂLĂTOR DE PESTE MĂRI ȘI ȚĂRI

GHEȚIMANI 1Foto: intrarea în biserica Ghețimani, la poalele Muntelui Măslinilor, Ierusalim. Arhiva autoarei, mai 2019

Pelerinul… cel care străbate ogoare…

Numele… pelerinului. Ce este un pelerin.

În româneşte, cuvântul pelerin este împrumutat din franceză: pèlerin.

Iar pèlerin vine din pelegrinus, atestat în inscripții în latina târzie/creştină… pelerinul !

La rându-i, pelegrinus vine, prin disimilare, din peregrinus care, în latina clasică însemna: cel ce călătoreşte în străinătate, care vine din străinătate, străinul, cel ce vine de departe… de peste nouă mări şi nouă ţări cum am spune noi, unul care nu-i din cetate, un străin de cetate.

De fapt, romanii îi spuneau străinului venit la Roma peregrinus homo (omul venit de departe sau din provincii) de unde, mai târziu, doar peregrinus.

Peregrinus s-a format din adverbul peregre: afară din cetate; într-o/dintr-o ţară străină.

Peregre este compus din prepoziția per-, de-a lungul, peste, şi substantivul ager, ogor și s-ar traduce, la propriu: pe câmpuri, la țară sau… din altă țară…

Există și un adjectiv pereger: cel care străbate câmpuri și ogoare și cel care călătoreşte într-o ţară străină, de unde călătorul… Cum am spune noi: cineva care străbate munţi şi văi și vine de peste mări și țări undeva… într-un loc pe care-l consideră important…

Din peregrinus s-a format în latină verbul peregrinor, peregrinari: a călători/a te afla, a sta în străinătate, într-o ţară străină și din peregrinor s-a format peregrinatio: călătorie/şedere în străinătate; călătorie și apoi, pelerinaj.

Așadar, pentru creştinii latini și greci, pelerinul, era cel ce „străbate ogoare”, adică mari distanţe pe drumuri de țară, pentru a se închina la mormintele martirilor, la moaştele unui sfânt într-o catedrală sau la icoane făcătoare de minuni; cel ce vine… din toată lumea (cunoscută)… umblând pe urmele lui Hristos, ale apostolilor, ale sfinților…

PELERIN 1Pelerin la Santiago de Compostela, Hieronymus Bosch, 1482 – 1516

Pentru creştinii greci, pelerinul este chiar închinătorul, proschinitis (προσκυνητής), adică cel ce vine să se închine și să… sărute ! Adoratorul, cel ce se prosternează (din verbul proskineo/προσκυνέω, a se prosterna, a se închina în fața unei divinități, din care s-au format proskinisis/προσκύνησις, închinare, prosternare și proskinima/  προσκύνημα, pelerinaj).

Să spunem, în treacăt, că verbul kineo/κυνέω din greacă, vine din radicalul indo-european * ku(e)s = a săruta și că este rudă cu kiss din engleză.

Și să mai spunem că a săruta și sărutare, în română, vin din verbul latinesc saluto, salutare, a saluta, adică a ura sănătate (salus).

Iar pentru români pelerinul este tot închinătorul. În românește, a se închina vine direct din latină din verbul inclino, inclinare (a înclina, a apleca, a lăsa în jos capul, privirea, genunchii).

Pelerinaje creștine. Ce este pelerinajul.

Pelerinajul creștin s-a născut, cel mai probabil, după învierea lui Iisus. Pelerinaj la Ierusalim, în Țara Sfântă/Israel, pe urmele Lui și ale Apostolilor, apoi la Sfântul Mormânt, la Biserica Sfântului Mormânt/a Învierii, construită de Constantin cel Mare din anul 326.

Pelerinajul la Sfântul Mormânt, cel mai important pelerinaj creștin, a devenit o adevărată instituție și o adevărată industrie mai ales după secolul al XII-lea, când biserica a fost reconstruită de cruciați. Desigur, pelerinajul de Paște la Ierusalim era tot ce-și putea dori un creștin într-o viață !

Să spunem aici că pelerinul din țările balcanice care se întorcea acasă cu lumina de la Înviere se numea, ca urmare a influenței turcești, hagiu sau hagi. El se întorcea din hagialâc.

Cuvântul, împrumutat din turcă, vine, de fapt din arabă: hajji (hajjah la feminin). Al-hajji/al-hadji este, în arabă, pelerinul la Mecca, cel care a făcut pelerinajul complet (hajj/hadj) la Mecca.

De fapt, cuvântul este semitic: hag în ebraică = sărbătoare, pelerinaj. Vine din verbul hagag = a sălta de bucurie, a dansa, a juca, a fi în sărbătoare, a mânca, a bea, a te veseli, a face un pelerinaj.

Au apărut și alte pelerinaje creștine: la Roma, orașul convertit de Petru și Pavel, la Basilica Sfântului Petru, în Italia creștinată, la mormintele primilor martiri creștini…

la Compostela, în Spania, la sanctuarul construit pe mormântul despre care se crede că ar fi al Apostolului Iacob devenit Santiago de Compostela. De altfel pelerinajul la Santiago de Compostela a devenit în secol al XV-lea al treilea cel mai important pelerinaj al creștinătății apusene, după cel la Ierusalim și cel la Roma (de altfel, în spaniolă pelerinaj se mai spune și romería, de la romero, pelerin la Roma !).

PELERINI VITRALIUPelerini, vitraliu, Canterbury Cathedral, sec. XIII

Desigur că pelerinajul a fost o realitate vie a lumii din cele mai vechi timpuri.

Era o vizită la „casa Zeiței” în epoca Marii Zeițe, apoi la „casa Marelui Zeu”, după ce Părintele/Stăpânul/Creatorul Lumii i-a luat locul Mamei/Stăpânei/Creatoarei Lumii.

Și o vizită la sălașele zeilor.

Dar era și o vizită la mormintele strămoșilor, ocrotitorii unei comunități.

Era o întâlnire cu ocrotitorii din cer și cu cei din lumea de dincolo. O zi de bucurie a revederii.

Ce căuta un pelerin, un închinător care venea să-i salute ? În primul rând, binecuvântare, sfințenie, protecție.

În Evul Mediu, pelerinii, vizitatorii locurilor sfinte erau niște privilegiaţi. Niște biruitori. Cei care luau cununa sfințeniei. Teologii le spuneau că Dumnezeu le iubeşte osteneala de a veni de la mari distanţe, pe jos, în căruțe, pe cai cei avuți, cavalerii, că le iubeşte cucernicia şi evlavia, dar și râvna de a-şi depăşi neputinţele şi de a birui greutăţile unui drum lung şi anevoios, plin de primejdii.

Le mai spuneau că Dumnezeu le iubeşte credinţa în puterea Domnului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, în puterea sfinților martiri, ocrotitorii nebiruiţi şi atotputernici… cei ce au avut tăria de a se îndumnezei.

Că, iubind şi plăcându-I lui Dumnezeu nevoirea, râvna, smerenia şi credinţa, în puterea Sa, a acestor închinători, El dăruieşte fiecăruia ce-I cere, şi, cu mult mai mult decât atât.

Că, nu în ultimul rând, pelerinii sunt cei care se vor mântui primii !

SF. MORMÂNT 1

SF. MORMÂNT 2Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim. Foto: arhiva autoarei, mai 2019

În Evul Mediu pelerinajul era înțeles, ca și Labirintul – Marele Pelerinaj al vieții – ca o  „Cale a cunoașterii”, „Cale către sine” și „Cale a cunoașterii de sine” și, mai presus de toate,  ca o „Cale spre Dumnezeu”.

O călătorie de purificare și desăvârșire, pe calea penitenței și a smereniei.

Teologic vorbind, pelerinajul, ca și Labirintul, era un drum al perfecțiunii, un iter perfectionis, pe care, străbătându-l, pelerinul se exersează și experimentează, cade și se înalță, se rătăcește și găsește calea cea dreaptă, se înțelepțește, se purifică, se căiește, renaște, progresează, cunoaște, înțelege sensurile vieții și ale lumii, iartă și se împacă, se cunoaște și se găsește pe sine însuși.

Un pelerinaj, la modul ideal, este drumul pe care, parcurgându-l, un pelerin meditează asupra rostului vieții lui. Și, dacă este un pelerinaj reușit, pelerinul înțelege că scopul vieții lui este transfigurarea sau îndumnezeirea, Marea Operă, cum o numeau călugării alchimişti din mănăstiri.

Un drum la capătul căruia îl așteaptă mântuirea, unirea cu Dumnezeu și, nu în ultimul rând, iluminarea.

Într-un cuvânt, un drum al inițierii.

PELERINĂPelerina (haina pelerinului !) și toiagul… unui pelerin la Santiago de Compostella, Stephan Praun din Nürnberg, la 1571, produse în Spania. Germanisches Nationalmuseum, Nürnberg

 

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ARMENIA: INDIGESTIE DE PUTERE/ARMENIA : INDIGESTIÓN DE PODER

ARMENIA 1

ARMENIA: INDIGESTIE DE PUTERE

Acum mai mult de un an, Armenia uimea lumea cu o revoluție neobișnuită: făcută de un solitar – Nicol Pashinyan -, împotriva aparatului polițienesc și administrativ al partidului care era la putere atunci (Republican) și împotriva sprijinului pe care acel partid îl primea din partea Rusiei, țară de care depinde Armenia pentru a putea supraviețui.

Azi, Armenia și Pashinyan (devenit între timp șef al guvernului) continuă să uimească: este pentru prima dată că un președinte al Consiliului de Miniștri face apel ca poporul să blocheze o structură a propriei sale administrații: Justiția.

Explicația imediată a acestei situații se află în judecarea unui antecesor al lui Pashinyan – Robert Kotsharian – acuzat că ar fi direct responsabil de moartea a 10 persoane (8 civili și 2 polițiști) în anul 2008, când a dat ordin forțelor de securitate să disperseze cu focuri de armă protestele populare.

Evenimentele și documentele oficiale din vremea aceea sunt confuze sau lipsesc, iar magistrații au sfârșit, în 2018, prin a clasa cazul, din lipsă de probe. Administrația Pashinyan a făcut recurs, Kotsharian a fost judecat încă o dată și lăsat din nou în libertate (tot din lipsă de probe), prin sentința din 18 mai, anul acesta. Kotsharian afirmă că toate aceste procese nu sunt decât răzbunarea personală a lui Pashinyan împotriva lui. Kotsharian este singurul șef de stat al unei republici din fosta URSS nevoit să compară în fața justiției pentru acțiunile sale, cât a fost la putere.

Nicol Pashinyan 1Nicol Pashinyan

Robert Kotsharian 1Robert Kotsharian

Pashinian consideră că această sentință a tribunalului este, de fapt, un atac la adresa persoanei și a funcției sale, și a făcut apel ca populația să blocheze sediile tribunalelor din Erevan, capitala țării.

O altă rațiune a acestei manevre este că situația micii țări (29.743 km2, 3 milioane de locuitori și un venit anual pe cap de locuitor de 10.000 $) continuă să fie rea, iar Kremlinul continuă să sprijine Partidul Republican, cu toate că acesta nici măcar nu mai este în Parlamentul Armeniei.

Pashinian se teme că nemulțumirea populară și manevrele opoziției i-ar pune în pericol funcția, astfel că și-a reînnoit una dintre promisiunile care i-au atras cei mai mulți partizani, când s-a aflat în opoziție: aceea că va reforma aparatul judiciar pentru a stârpi corupția. În definitiv – a spus și continuă să spună – toți magistrații și funcționarii din justiție au fost numiți de guvernele Partidului Republican.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ARMENIA : INDIGESTIÓN DE PODER

ARMENIA 2

Hace poco más de un año Armenia asombraba al mundo con una revolución insólita: hecha por un solitario – Nicolás Pashinian -, contra el aparato policial y administrativo del partido gubernamental del momento (Republicano) y contra el apoyo que este partido recibía de Rusia, nación de la que depende Armenia para sobrevivir.

Y hoy Armenia y Pashinian (ya jefe de Gobierno) siguen asombrando: Es la primera vez que un presidente del Consejo de Ministros hace un llamamiento al pueblo para bloquear una rama de su propia Administración: la Justicia.

La explicación inmediata de todo esto radica en un proceso penal contra un antecesor de Pashinian – Roberto Kotsharian – al que se acusa ahora de ser el responsable directo de la muerte de 10 personas (8 civiles y 2 policías) en el 2008, al ordenar a las fuerzas de seguridad que disuelvan a tiros las protestas populares.

Los acontecimientos así como los documentos oficiales de aquellas fechas son confusos o faltan y los magistrados acabaron en el 2018 sobreseyendo la causa por falta de pruebas. La Administración de Pashinian recurrió, Kotsharian volvió a ser encausado y dejado de nuevo en libertad (también por insuficiencia de pruebas) el pasado 18 de mayo. Así y todo, Kotsharian afirma que todos esos procesos no son más que una venganza personal de Pashinian. Kotsharian es el único jefe de Estado de una república de la antigua URSS que ha tenido que comparecer ante la Justicia por sus acciones gubernamentales.

Nicol Pashinyan 2Nicol Pashinyan

Robert Kotsharian 2Robert Kotsharian

Este fallo se lo tomó Pashinian por el pincho, como un ataque a su persona y cargo, y apeló a la población para que bloquee la sede de los tribunales en la capital, Ereván.

Una segunda razón de la maniobra del actual jefe de Gobierno es que la situación en la pequeña nación (29.743 km2, 3 millones de habitantes y una renta per cápita de 10.000 $ anuales) sigue siendo mala y que el Kremlin sigue apoyando al partido Republicano, pese a que ahora este ni siquiera está en el Parlamento armenio.

Pashinian teme que entre el descontento popular y los tejemanejes de la oposición su cargo esté en peligro y ha renovado una de las promesas que más partidarios le trajo cuando era jefe de la oposición: reformar el aparato judicial para acabar con la corrupción. Al fin y al cabo – dijo y dice – todos los magistrados y funcionarios de la judicatura fueron nombrados por los Gobiernos del partido de los Republicanos.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA II – „SĂ MERGEM ÎMPREUNĂ”

Etiquetas

, , , , ,

PAPA ÎN ROMÂNIA 1Papa Francisc, în avionul Tarom, la plecarea de pe aeroportul de la Sibiu. Sursa : arhiva autoarei

A fost un succes deplin. Românii l-au primit cu entuziasm. Vizita și-a atins scopurile.

Dimensiunea sfințeniei

Gesturile Papei Francisc din timpul vizitei sale în țara noastră s-au înscris – în mod firesc – pe o scară a sfințeniei atât a Ortodoxiei, cât și a Catolicismului:

Pe aeroport, la sosire, a sărutat engolpionul (iconița purtată pe piept) arhiepiscopului ortodox Nifon Mihăiţă, mai târziu, a sărutat și crucea pe care o poartă Patriarhul BOR, Daniel,  s-a rugat în Catedrala Mântuirii Neamului (ortodoxă), a oficiat Liturghii în Catedrala Sfântul Iosif din București și în sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu-Ciuc (Harghita), iar la Blaj, a celebrat Liturghia Greco-Catolică – la sfârșit s-a împărtășit cu anafură și vin ! – pe Câmpia Libertății, pentru a beatifica – aceasta însemnând ridicarea pe o primă treaptă a recunoașterii sfințeniei – a  șapte episcopi greco-catolici martiri, morți în închisorile comuniste sau la domiciliul forțat.

PAPA NIFONMomentul în care Papa Francisc sărută engolpionul arhiepiscopului Nifon Mihăiță al Târgoviștei.

„Sfântul Petru a venit la Sfântul Andrei (întâiul chemat)”: Papa Francisc i s-a adresat Patriarhului Daniel cu cuvintele: „Preafericirea Voastră, frate drag…  Legăturile de credinţă care ne unesc îşi trag originea de la Apostoli, martorii Celui Înviat, în special de la legătura care îl unea pe Petru de Andrei, care, conform tradiţiei, a adus credinţa pe aceste meleaguri. Au fost chiar fraţi de sânge (cf. Mc 1,16) şi, într-un mod special, prin vărsarea sângelui pentru Domnul. Ei ne amintesc că există o fraternitate de sânge care ne precedă şi care, ca un curent tăcut şi dătător de viaţă, n-a încetat niciodată, de-a lungul secolelor, să ude şi să susţină drumul nostru.”

PAPA DANIEL 2

PAPA DANIELPapa Francisc sărutând crucea pe care o poartă Daniel, Patriarhul BOR, la palatul prezidențial Cotroceni

Când a vorbit în fața Sinodului BOR, s-a adresat cu aceste cuvinte:

„Preafericirea Voastră, Înalt Preasfinţiţi Mitropoliţi şi Preasfinţiţi Episcopi ai Sfântului Sinod!

Cristos a înviat! Învierea Domnului constituie nucleul vestirii apostolice transmise şi păstrate de Bisericile noastre. În ziua Paştelui, apostolii s-au bucurat la vederea Celui Înviat. În acest timp al Paştelui şi eu mă bucur să contemplu oglindirea sa pe feţele dumneavoastră, dragi fraţi. Acum douăzeci de ani, în faţa acestui Sfânt Sinod, papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Am venit să contemplu Chipul lui Cristos gravat în Biserica dumneavoastră; am venit să venerez Chipul suferind, zălogul unei speranţe reînnoite”.

Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „Grădina Maicii Domnului”, iar, acum, Papa Francisc  i-a binecuvântat pe cetățenii României plasându-i, din nou, sub ocrotirea Maicii Domnului: „Fecioara Maria să-și întindă ocrotirea ei de mamă peste toți cetățenii României care, în decursul istoriei, și-au pus întotdeauna încrederea în mijlocirea ei. Fecioarei Maria vă încredințez pe voi toți și mă rog pentru ca ea să vă călăuzească pe calea credinței.” (Twitter scris în românește, în avionul Tarom, înainte de decolarea de pe aeroportul din Sibiu).

PAPA ÎN ROMÂNINIA 3Papa Francisc luându-și rămas-bun de la români, aeroportul din Sibiu. Sursa: arhiva autoarei

Națiunea solidară – concordia și sufletul poporului

Sfântul Părinte Francisc i-a îndemnat pe cetățenii României să cultive mai intens sentimentul de națiune. S-a referit, în primul rând, la solidaritatea cu Diaspora, cu românii care lucrează în străinătate:

„Aduc un omagiu jertfelor fiilor şi fiicelor României care, prin cultura lor, prin patrimoniul de valori şi prin munca lor, îmbogăţesc ţările în care au emigrat, iar prin roadele efortului lor îşi ajută familiile rămase în patrie. A ne gândi la fraţii şi surorile care sunt în străinătate este un act de patriotism, este un act de fraternitate, este un act de dreptate. Continuaţi să faceţi asta.   Pentru a înfrunta dificultăţile acestei noi faze istorice, pentru a identifica soluţii eficiente şi a găsi puterea de a le pune în practică, trebuie să se intensifice colaborarea pozitivă a forţelor politice, economice, sociale şi spirituale. Este nevoie ca toţi să meargă împreună, să meargă în unitate, şi să-şi propună ferm să nu renunţe la vocaţia cea mai nobilă la care statul trebuie să aspire: să se îngrijească de binele comun al poporului său. A merge împreună, ca mod de construire a istoriei, impune nobleţea de a renunţa la ceva din propriile năzuinţe sau din interesul personal în favoarea unui plan mai amplu, astfel încât să se creeze o armonie care să permită înaintarea sigură spre ţeluri comune. Aceasta este nobleţea de bază.”

PAPA FRANCISC 2

De asemenea, papa Francisc s-a referit la ceea ce înseamnă concordia unei națiuni moderne:

„În felul acesta, se poate construi o societate care să-i includă pe toţi, în care fiecare, punându-şi la dispoziţie propriile talente şi competenţe, printr-o educaţie de calitate şi prin muncă creativă, participativă şi solidară (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 192), să devină protagonist al binelui comun; o societate în care cei mai slabi, cei mai săraci şi cei din urmă să nu fie consideraţi indezirabili, „obstacole” care ar împiedica „maşina” să meargă, ci cetăţeni şi fraţi care trebuie complet integraţi în viaţa civilă; ba mai mult, să fie percepuţi drept cea mai sigură dovadă că modelul de societate care se construieşte este cel bun. De fapt, cu cât o societate se preocupă mai mult de soarta celor mai dezavantajaţi, cu atât mai mult îşi dovedeşte gradul de civilizaţie.”

Progresul tehnico-științific nu este suficient, dacă nu este însoțit de progresul sentimentului uman de națiune solidară:

„Toate acestea trebuie să aibă un suflet şi o inimă şi o clară direcţie de mers, care să nu fie impusă de raţiuni extrinseci sau de puterea nestăpânită a centrelor financiare la nivel înalt, ci de conştiinţa faptului că persoana umană şi drepturile ei inalienabile trebuie să se afle în centrul preocupărilor societăţii (cf. ibid., 203). Pentru dezvoltarea armonioasă viabilă, pentru activarea concretă a solidarităţii şi a carităţii, pentru sensibilizarea forţelor sociale, civile şi politice în vederea binelui comun, nu e suficient să aplicăm cele mai noi teorii economice, nici nu sunt de ajuns abilităţile tehnice şi profesionale, atât de necesare de altfel. Odată cu condiţiile materiale, este necesar să se dezvolte frumos şi sufletul poporului vostru; pentru că popoarele au un suflet, au un mod de a înţelege realitatea, de a trăi realitatea. A reveni mereu la sufletul propriului popor: asta face ca un popor să meargă înainte.”

PAPA FRANCUSC 1

Rolul Bisericilor

Papa Francisc a îndemnat la solidaritate între Biserici și a evidențiat rolul pe care și-l asumă Biserica Catolică în dezvoltarea modernă a societății:

„În acest sens, Bisericile creştine se pot ajuta la recuperarea şi alimentarea inimii vii din care să izvorască o acţiune politică şi socială întemeiată pe demnitatea persoanei şi angajată cu loialitate şi cu generozitate în realizarea binelui comun al societăţii. În acelaşi timp, ele fac eforturi să devină o imagine credibilă şi o mărturie vie a acţiunii lui Dumnezeu, promovând între ele o adevărată prietenie şi o reală colaborare. Biserica catolică vrea să se păstreze în această matcă, vrea să contribuie la dezvoltarea societăţii, să fie un semn de armonie, speranţă şi unitate şi să se pună în slujba demnităţii umane şi a binelui comun. Are intenţia de a colabora cu autorităţile şi cu celelalte Biserici, cu toţi bărbaţii şi femeile cu bunăvoinţă, pentru a merge împreună şi pentru a-şi oferi talanţii în slujba întregii comunităţi. Biserica catolică nu este străină, ci pe deplin părtaşă la spiritul naţional, după cum o arată şi participarea credincioşilor săi la viaţa naţiunii, la crearea şi dezvoltarea structurilor de educaţie integrală şi la formele de asistenţă specifice unui stat modern. De aceea, ea doreşte să contribuie la edificarea societăţii şi a vieţii civile şi spirituale în acest pământ frumos al României.”

Un Papă polonez marca, în urmă cu 20 de ani, prăbușirea comunismului, pe aceste meleaguri. Un papă argentinian, cu origini europene, marchează, acum, prăbușirea eșaloanelor doi și trei din structurile totalitare, care au încercat, într-un ultim efort,  o reinstaurare a autoritarismului și a dictaturii.

Acestea sunt, prezentate succint, gesturile și ideile Întâi-stătătorului Bisericii Catolice, făcute sau exprimate în timpul celor trei zile – 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 -, cât a durat vizita sa în România, vizită care a cuprins Capitala țării-București, Capitala culturală-Iași și Capitala Greco-catolică-Blaj, adică cele trei provincii istorice românești: Muntenia, Moldova și Transilvania.

PAPA FRANCISC LA BLAJPapa Francisc și icoana celor șapte episcopi martiri beatificați pe Câmpia Libertății. Sursa:  Vatican News

Surse:
http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201905172
https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2019-06/papa-francisc-romania-bilant-wilhelm-danca.html?fbclid=IwAR3chSsuJXuzEltknWn4g39bdMi6uOji5_ciGFcSyYPkTcgl0hUnXILerxg#.XPKvqkyVQeU.facebook

PAPA BLAJ 2Papa Francisc la slujba de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri

PAPA ȘUMULEUPapa la Sanctuarul marianic de la Șumuleu Ciuc

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAFKA ŞI PĂPUŞA CĂLĂTOARE

Etiquetas

, , ,

PĂPUȘA CĂLĂTOARE

KAFKA ŞI PĂPUŞA CĂLĂTOARE de Jordi Sierra i Fabra

Traducere din spaniolă: Zenaida Anamaria Luca-Hac

Apărută în 2019 la Editura Vremea din București: https://edituravremea.ro/colectii/mic-dar-sic

Această cărticică spune o poveste emoționantă, fermecătoare şi neobişnuită. Aș spune, chiar fascinantă.

O întâmplare din viața lui Franz Kafka petrecută în Berlinul anului 1923.

Să vă spun pe scurt povestea:

Scriitorul se plimba, într-o dimineață, ca de obicei, prin parcul Steglitz când, în drum îi apare o fetiță care plângea sfâșietor, de ţi se rupea inima.

Putea merge mai departe, dar s-a oprit s-o ajute… Fetița suferea cu adevărat.

Când a înțeles de ce plânge, primul lui gând a fost s-o împace… și, mai ales s-o salveze de trauma cea mai cumplită din câte există, trauma abandonului. O traumă care ar fi marcat-o toată viața: durerea adâncă, insuportabilă de a fi abandonat de cineva foarte drag. Trebuie că a simțit o nevoie profundă atunci să recupereze sufletul copilei.

Fetița, Elsi, i-a spus că păpușa ei, nu ea… se pierduse… adică se rătăcise. Și atunci Kafka a avut o idee inspirată, ca o străfulgerare: i-a răspuns că păpușa ei nu se rătăcise, ci plecase într-o călătorie… să vadă lumea și că el avea o scrisoare pentru ea… Da, o scrisoare de la Brigida… păpușa călătoare.

Să spun că Elsi și Brigida sunt numele date de autorul cărții, Jordi Sierra i Fabra.

Așa a început, de fapt, povestea scrisorilor lui Kafka – poștașul de păpuși – către fetiţa din parcul Steglitz.

Timp de trei săptămâni, în fiecare dimineață, Kafka i-a adus micuței câte o scrisoare… de la draga ei Brigida… păpuşa ! Scrisorile le compunea noaptea, lungi, pline de iubire, ca să fie un balsam pentru sufletul neîmpăcat al fetei. Știm povestea de la Dora Dymant, iubita scriitorului, ultima lui iubită, foarte tânăra și foarte devotata lui parteneră care l-a îngrijit până în ultima clipă.

Ea a povestit după moartea lui că, în aceste trei săptămâni, Franz al ei se închidea în biroul lui și scria febril, emoționat, scrisorile păpușii…

Nu le avem, nu s-au păstrat. Nici fetiţa nu ştim cine e. Dar, din spusele Dorei, păpușa plecase să cunoască lumea… pentru că venise vremea ca viața ei să se împlinească. Și cum poate să se împlinească o păpușă ? Călătorind…

Erau scrisori de consolare pentru o copilă care-şi pierduse păpuşa ! Iar păpuşa i le scria ca s-o ajute să înțeleagă că n-o părăsise, ci că, pur și simplu trebuia să crească şi să-şi vadă de viaţa ei…

Kafka, cred, a învățat-o pe mica lui prietenă să crească și să accepte despărțirile ca pe niște schimbări care, desi sunt triste, sfâșietoare chiar, sunt totuși, treceri inevitabile spre o altă etapă a vieții.

El era poștașul păpușilor. Îi aducea fetiței scrisorile în parc, dimineața, și i le citea cu infinite nuanțe. Păpuşa era el. Şi păpușa călătorea prin toate capitalele lumii și povestea, încântată și fericită, tot ce vedea… Erau locurile lui preferate… Îşi povestea, de fapt, punându-se în pielea unei jucării, propriile călătorii. Îşi retrăia viaţa într-un norişor roz. Îşi retrăia bucuriile, fericirile, amintirile frumoase… Poate, se povestea pe el însuşi ! Şi, fără îndoială, aşa cum păpuşa îşi lua rămas bun, în aceste scrisori, de la micuţa ei prietenă şi o ruga să nu fie tristă, tot aşa şi Kafka îşi lua rămas bun de la viaţă şi se ruga de el însuşi să nu simtă tristeţe, ci numai bucuria trecerii spre o altă viaţă… una fără suferinţă, fără boală, fără durere.

Kafka era atunci foarte bolnav. Tuberculoza lui avansase şi ştia că viaţa i se apropia de sfârşit. De altfel, avea să mai trăiască doar câteva luni. A murit pe 3 iunie 1924.

Scrisorile pe care le scria fetiţei trebuie că şi le scria şi lui însuşi. Pentru că, în curând avea să se despartă de el însuşi.

Păpușa se despărțea de stăpâna ei dragă ca să cunoască lumea, iar Kafka se despărțea de viață, de iubita lui, Dora Dymant, dar și de el însuși și de tot ce fusese.

Iată cum se încheie micul roman al lui Jordi Sierra i Fabra:

Franz Kafka muri în sanatoriul Kierling, lângă Viena, un an mai târziu după această poveste, pe 3 iunie 1924. Avea 41 de ani.   Numele fetiţei care-şi pierduse păpuşa nu s-a aflat niciodată şi nimeni n-a citit şi n-a găsit vreodată scrisorile pe care el i le-a scris în fiecare zi, timp de trei săptămâni. Dora Dymant, care atunci trăia cu scriitorul, a fost cea care a povestit cum se întâmplase totul: „În ziua aceea Franz a intrat în acea stare de tensiune nervoasă care-l cuprindea de fiecare dată când se aşeza la masa lui de scris,  fie că scria o scrisoare, fie o ilustrată”. Kafka a scris prima scrisoare cu o seriozitate şi o dăruire totale şi aşa le-a scris apoi pe toate celelalte, atât de prins de ele cum era și atunci când își scria romanele și povestirile. Nu se ştie de ce i-a spus fetiţei care plângea o poveste atât de năstrușnică. Şi, cu atât mai puțin, de ce a întreținut povestea aceasta timp de trei săptămâni…

De-a lungul anilor, Klaus Wagenbach, un specialist în opera lui Kafka, a căutat-o pe fetiță prin împrejurimile parcului, casă cu casă, a întrebat vecinii, a dat anunțuri în ziare, dar fără succes. Nu și-a pierdut niciodată speranța și a continuat să meargă în parc mulți ani, până acum, visând neîncetat la ziua când, printr-o minune, va da de ea și o va întreba dacă mai păstra acele scrisori. Scrisori care ar putea fi unul din documentele cele mai importante ale unuia din cei mai importanți creatori ai secolului XX.

O operă a lui Kafka scrisă exclusiv pentru o singură persoană… o fetiță.

Și probabil cea mai frumoasă și lucidă dintre incursiunile lui literare.

În acele trei săptămâni epistolare, păpușa îi trimitea dragostea ei fetiței, zi de zi. Îi spunea că aventurile și călătoriile în străinătate o rețineau departe de ea. Iar la sfârșit, logodna, legământul și căsătoria au fost încheierea fericită a unei aventuri atât de extraordinare.  Copila trebuie că se împăcase încă de atunci cu pierderea păpușii.

Nu se știe nici dacă Kafka și fetița s-au mai întâlnit în parc până la prematurul sfârșit al scriitorului, câteva luni mai târziu…

În ceea ce mă privește, mi-am permis să inventez aceste scrisori, să duc povestea până la capăt și să-i dau un sfârșit imaginar. Ar fi putut fi acesta sau oricare altul și nu cred să aibă o prea mare importanță. Întâmplarea în sine este este atât de frumoasă că restul nu mai contează. Dar, evident, acele scrisori trebuie că au fost mult mai bune și mai lucide decât cele recreate de mine.

JORDI 1Jordi Sierra i Fabra

Deşi scrisorile s-au pierdut, ne-a rămas povestea lor.

Iată că un scriitor spaniol, un catalan, Jordi Sierra i Fabra s-a încumetat să le rescrie, partial. Sau, mai degrabă, a recreat atmosfera lor.  Şi a reuşit să scrie o carte plină de farmec, farmecul gingășiei din relația unui adult cu o fetiță.

Jordi Sierra i Fabra este un autor fabulos. Trăieşte în Barcelona şi are 72 de ani. Este o legendă a literaturii spaniole şi catalane. În 2012 vânduse, deja, în Spania, 10 milioane de cărţi. A scris peste 400 de titluri: romane, nuvele, povestiri, în principal pentru copii și adolescenți, dar şi eseuri, biografii şi poezie.

JORDI 2Jordi Sierra i Fabra

A primit foarte multe premii şi distincţii în Spania şi în America Latină. Iar în februarie, anul acesta, regina Spaniei, Doña Letizia, i-a înmânat Medalia de Aur pentru merit în domeniul Artelor pentru anul 2017. Un premiu pe care Ministerul Culturii din Spania i l-a acordat pentru întreaga sa operă literară şi pentru deplina sa dăruire culturii spaniole.

JORDI 3

JORDI 4Jordi Sierra i Fabra cu Medalia de aur pentru merit în domeniul Artelor – 2017,  februarie 2019

LINK UTIL: http://www.cervantesvirtual.com/portales/sierra_i_fabra/

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ? /IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?

Etiquetas

, , , , , ,

Alí Jamenéi 3Ali Khamenei

IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ?      Washington, Diana Negre

Dacă privim panorama actualei crize din Iran, în mod obligatoriu ne asaltează întrebarea: de ce să izbucnească un nou război? Căci, la ora actuală, în confruntarea dintre Washington și Teheran, Republica Islamică prezintă o condiție net inferioară.

Sancțiunile economice americane au produs efectul scontat: exporturile iraniene de petrol s-au prăbușit; inflația este în jur de 40%; iar, nemulțumirea populară tot crește, e drept, în surdină, de teama pe care încă o inspiră “gardienii revoluției”, brațul represiunii ayatolahilor, adevărat stat în stat.

Ba, chiar mai mult. Slăbiciunea statului teocratic crește din cauza divizării interne a ayatolah-ilor. Linia dură încă îl mai are în frunte pe “conducătorul cel mare” – Ali Khamenei -, sprijinită de “gardieni”, însă, presiunea ayatolahilor moderați este atât de puternică, încât unul dintre ei – Hassan Rohani – este chiar președintele țării… cu toate că, pentru a supraviețui politic, când își pune, când își scoate eticheta de “dur”, după cum bate vântul puterii în țară.

Ali Khamenei 2Ali Khamenei

Hassan Rohani 1Hassan Rohani

Cât de precară a devenit situația politică din Iran ne arată foarte clar un discurs recent a lui Rohani (cel care a fost negociator șef al țării sale la negocierile care au dus, în 2015, la semnarea pactului dintre Iran cu Occidentul, prin care se îngheța industria nucleară persană). Vorbind despre actuala criză, a spus: “… este dificil să știm dacă astăzi stăm mai bine sau mai rău decât în timpul războiului împotriva Irakului (1990 – 1998)… Însă, problemele actuale le vom putea depăși, dacă rămânem uniți…”

Pentru cazul în care cineva nu ar fi înțeles deplin mesajul, Rohani a adăugat: “…în timpul acelui conflict nu am avut probleme bancare, restricții la exporturile de petrol și nici în comerțul exterior…”  Să amintim că, în războiul irano-irakian, au murit peste 200.000 de iranieni, iar țara a avut de a face cu un embargou mai mult cu numele, decât unul real, în achzițiile de armamament. Desigur, atunci, pentru americani, pietricica din pantof era irakianul Saddam Hussein, iar războiul acestuia cu Iranul convenea perfect politicii de la Casa Albă.

Îngrijorătoare, în actuala criză, nu este atât corelația reală de forțe, cât reaua credință endemică care a domnit și domnește în politica din Orientul Mijlociu, în care SUA sunt triplu implicate: prin sprijinul lor necondiționat față de Israel, alianța lor cu Arabia Saudită  și ura față de americani moștenită de ayatolahi de la marele erou al revoluției islamice, ayatolahul  Khomeini. În toate revoluțiile și tensiunile din Orientul Mijlociu s-a dezinformat și s-a mințit mai mult decât s-a tras cu armele și decât s-a negociat, mereu cu cea mai rea credință posibilă. Și nu există motiv pentru a spera că acum lucrurile vor fi altfel.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA?      Washington, Diana Negre

TRUMP

Si uno mira el panorama de la actual crisis del Irán, le asalta forzosamente la pregunta de ¿Para qué hace falta una guerra? Porque, hoy por hoy, la confrontación entre Washington y Teherán muestra una inferioridad abrumadora de la República Islámica.

Las sanciones económicas estadounidenses han surtido el efecto deseado: las exportaciones iraníes de crudo se han colapsado; el incremento de la inflación ronda hoy el 40%; y el descontento popular crece mucho, aunque con sordina a causa del miedo que siguen inspirando los “guardianes de la revolución”, brazo represor de los ayatolás y auténtico estado dentro del estado.

HARTĂ 1

Y aún hay más. La debilidad del régimen teocrático crece a causa de la división interna de los ayatolás. Aún manda la línea dura del “líder máximo” – Ali Jamenei -, sostenida por los “guardianes”, pero, la presión de los ayatolás moderados es tan fuerte que uno de ellos – Hassan Rohani – es el actual presidente del Irán… aunque para sobrevivir políticamente se pone y se quita la etiqueta de “duro”, según soplen los vientos del poder en el país.

De lo precaria que se ha vuelto la situación política iraní da una clara idea un reciente discurso de Rohani (quien fue el negociador jefe de su país en las negociaciones que culminaron en el 2015 con el pacto Irán-Occidente para la congelación de la industria nuclear persa). Hablando de la actual crisis dijo: “… es difícil saber si hoy estamos mejor o peor que durante la guerra contra el Irak (1990 – 1998)… Pero, los problemas actuales los podremos superar si nos mantenemos unidos…”

Alí Jamenéi 4Alí Jamenéi

Hassan Rohani 2Hassan Rohani

Por si quedaba alguien que no hubiera entendido el mensaje, Rohani añadió: “…durante aquél conflicto no tuvimos problemas bancarios, restricciones en las exportaciones de petróleo y del comercio exterior…”. A este respecto hay que recordar que la guerra irano-iraquí le costó a Teherán más de 200.000 muertos y sufrió un embargo más nominal que real de las compras de armamento. Claro que en aquella ocasión la china en el zapato estadounidense era el iraquí Saddam Hussein y la guerra de éste con el Irán le convenía a la política de la Casa Blanca.

Ali Khamenei 1Alí Jamenéi

Lo inquietante de la crisis actual no es, empero, la correlación real de fuerzas, sino la mala fe endémica que ha imperado en la política del Oriente Medio y en la que los EE. UU. están implicados por partida triple: por su patrocinio incondicional de Israel, su alianza con Arabia Saudita y el rencor a los estadounidenses que han heredado los ayatolás del gran héroe de la revolución islámica      que encabezó el ayatolá Jomeini. En todas las guerras, revoluciones y tensiones que se han dado en el Oriente Medio se ha desinformado y mentido más de lo que se ha disparado y se ha negociado siempre con la peor fe posible. Y no hay motivo para esperar que ahora vaya a ser de otra manera.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

 

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI/LAS MIL CARAS DEL POPULISMO

Etiquetas

, , , , , , , ,

TINERI 1

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI    Washington, Diana Negre

Alegerile din ultimul deceniu, în lumea industrializată, au înregistrat o puternică revenire a populismului. Dacă lăsăm de o parte variantele forțate (din locuri și cu probleme ale momentului), se poate constata un regres general al valorilor democratice, aproape în paralel cu avântul populismului.

Fenomenul Donald Trump ar putea să pară un sindrom american, dacă opțiunile autoritare, exclusive și xenofobe nu s-ar manifesta și în Germania, Italia, țările scandinave, Ungaria, Polonia, Europa de Răsărit și până în Filipine…fără să uităm că “Brexit-ul” nu este, în fond, decât versiunea britanică a intoleranței xenofobe.

FILE PHOTO: Former British Foreign Secretary Johnson gives speech at the JCB HeadquartersBoris Johnson

În Germania, bogătașul Europei, regresul democratic este atât de mare, încât se poate spune că e alarmant. Căci, dacă înainte de căderea Berlinului, oricare dintre cele două mari partide parlamentare (SPD, social-democrat, și CDU/CSU, conservator) atingeau, în mod curent, o majoritate absolută, în ziua de azi, aceste mari partide de odinioară cu greu se mai impun celor care vin cu oferte populiste (Alternativa pentru Germania, Stânga etc.) care își atrag ușor adeziunea a 20% sau chiar mai mult dintre alegători.

Cum se întâmplă des, explicații mai convingătoare pentru această reizbucnire a populismului au apărut, mai întâi, în SUA. Sociologii americani cred că ceea ce a motivat triumful electoral al lui Trump este, în esență, același lucru care ridică populisme și în restul lumii; mai ales, în lumea albilor.

Donald Trump 1Donald Trump

Sociologii transatlantici cred că explicația ar fi: o teamă etnică, un abandon și o mare schimbare socială.

Teamă față de schimbarea etnică: în ziua de azi, se vede doar în datele recensămintelor, căci, țara va înceta să aibe o majoritate albă. În generația viitoare, albii vor fi o minoritate, alături de celelalte minorități ale națiunii. Și cu toate că sunt puțini albii care știu acest lucru, aproape toți intuiesc că își vor pierde protagonismul și…rolul conducător.

Desigur, va fi o problemă a americanilor. Dar, mutatis mutandis, se poate spune că brexit-ul britanic este foarte asemănător. Nu pentru că în  Regatul Unit albii vor înceta să mai fie o majoritate, într-un viitor imediat, ci pentru că jumătate din țară acceptă mai greu pierderea suveranității, decât beneficiile materiale pe care le au dacă fac parte din Uniunea Europeană. Având de ales între a fi mai britanici și săraci, și mai puțin britanici, dar, mai bogați, cei din Regatul Unit au ales prima variantă. În restul Europei, teama se numește, acum, xenofobie.

Abandonul – și înfrângerea democraților de către republicanii lui Trump – a fost cel al Partidului Democrat. Elitist, academic și moralist, a arătat tot mai mult dezinteres față de proletariatul alb, pentru a apăra cu îndârjire niște minorități, care nu i-au dat nici puterea și nici măcar nu i-au mulțumit. În Europa, distanțarea dintre partide și grupurile sociale este, poate, și mai mare.

Și, în sfârșit, teama față de schimarea socială. Sociologii au numit-o teamă, însă s-ar putea numi la fel de bine slaba pregătire intelectuală. Această teamă este consecința progreselor tehnice din lumea industrializată, a globalizării galopante a economiei mondiale și–un lucru esențial–a incapacității segmentelor mai puțin formate profesional și intelectual de a-și menține statutul economic în noile condiții. Acest grup uman – mare și slab – se teme de viitor, deoarece nu înțelege ce se întâmplă și îi urăște pe străini, pentru că vede dușmani în orice schimbare și în orice lucru pe care nu îl cunoaște…

Viktor OrbanViktor Orban

Acești trei factori sunt marele capital al populismului. Frazele categorice, explicațiile simple din cauză că sunt simpliste și promisiunile-pomeni ale populiștilor – aceste sunt lucrurile pe care masele speriate vor să le audă. Însă, nu vor să le analizeze, deoarece se tem că nu vor mai auzi ceea ce vor să audă.

Și nici nu vor să-și aducă aminte. Căci, dacă și-ar aminti catastrofele pe care le-au adus populismul stalinist în URSS, nazismul celui de al III-lea Reich în Germania și fascismul în Italia – pentru a menționa doar trei exemple din Istoria recentă – s-ar vedea în situația de a face ceea ce le este cel mai greu: să evolueze și să se adapteze (cu nu puține eforturi) unei noi forme de a trăi, de a conviețui și de a munci.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS MIL CARAS DEL POPULISMO     Washington, Diana Negre

TINERI 2

Los comicios de los últimos lustros en el mundo industrial han registrado un pujante resurgir del populismo. Si se prescinde de las variantes forzosas (por lugar y problemas del momento), se puede ver un general retroceso de los valores democráticos casi paralelo con el auge del populismo.

El fenómeno Donald Trump podría parecer un síndrome estadounidense si no fuera porque las opciones autoritarias, excluyentes y xenófobas crecen también en Alemania, Italia, los países escandinavos, Hungría, Polonia, Europa del Este y hasta en Filipinas… sin olvidar que el “Brexit” no es en el fondo más que la versión británica de la intolerancia xenófoba.

En Alemania, el ricacho de Europa, el retroceso democrático es tal que casi se puede decir que es alarmante. Porque si antes de la caída del muro de Berlín cualquiera de los dos grandes partidos parlamentarios (SPD, socialdemócrata, y CDU/CSU, conservador) rondaba habitualmente la mayoría absoluta, hoy, estos grandes de otrora se las ven y se las desean para imponerse a ofertas populistas (Alternativa para Alemania, La Izquierda, etc.) que alcanzan sin más la adhesión del 20% o más de los votantes.

Boris Johnson 2Boris Johnson

Como pasa tan a menudo, las explicaciones más convincentes de este resurgir del populismo han surgido primero en los EE.UU. Los sociólogos estadounidenses creen que lo que ha motivado el triunfo electoral de Trump es, en esencia, lo mismo que aúpa el populismo en el resto del mundo; sobre todo, del mundo blanco.

Donald Trump 2Donald Trump

Los sociólogos trasatlánticos creen que la explicación está en un miedo, un abandono y un gran cambio étnico-social.

Miedo al cambio: hoy por hoy, sólo se ve en los balances de los censos, pero, el país está a punto de dejar de ser de mayoría blanca. En la próxima generación, los blancos serán una minoría más en el contexto nacional. Y si bien son pocos los blancos que lo saben, la casi totalidad intuye ya esta pérdida de protagonismo…y de mando.

Evidentemente, éste es un problema genuinamente norteamericano. Pero, mutatis mutandis, se puede decir que el bréxit británico se le parece mucho. No porque en el Reino Unido los blancos vayan a dejar de ser mayoría en un futuro inmediato, pero sí porque la mitad del país encaja peor la pérdida de soberanía que supone la pertenencia a la Unión Europea que los beneficios materiales que le reporta. Puestos a elegir entre ser más británicos y pobres o menos británicos y más ricos, los del Reino Unido eligieron lo primero. Y en el resto de Europa, el miedo se llama ahora xenofobias.

El abandono – y causa de la derrota demócrata ante los republicanos de Trump – ha sido el del Partido Demócrata. Elitista, académico y moralista, se ha desentendido cada vez más del proletariado blanco para romper lanzas en defensa de minorías, que no le han dado ni el poder, ni las gracias. En Europa, el desencuentro entre los partidos y los grupos sociales es quizá aún mayor.

Y por último, el miedo. Los sociólogos lo han llamado miedo, pero también se podría decir escasa preparación intelectual. Ese miedo es la consecuencia de los avances técnicos en el mundo industrial, de la galopante globalización de la economía mundial y – y esto es lo esencial –de la incapacidad de los segmentos menos formados profesional e intelectualmente de mantener su estatuto económico en las nuevas circunstancias. Ese grupo humano – grande y débil –  teme al porvenir, porque no entiende lo que pasa y odia a los forasteros porque ve enemigos en todo cambio y en todo lo que no conoce…

Estos tres factores son el gran capital del populismo. Las frases tajantes, sus explicaciones simples por simplistas y las promesas de sopa boba de los populistas es lo que esas masas asustadas quieren oír. Y no las quieren analizar porque temen que entonces ya no oirían lo que quieren oír.

Ni tampoco quieren recordar. Porque si recordasen las catástrofes que trajo el populismo estalinista a la URSS, el nazismo al III Reich, y el fascismo a Italia – sólo por citar tres ejemplos de la Historia reciente – se verían obligadas a hacer lo que más les cuesta: evolucionar y adaptarse (con no pocos esfuerzos) a una nueva forma de vivir, convivir y trabajar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529


GRECIA CLANURILOR/LA GRECIA DE LOS CLANES

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , ,

Kostas Bakogiannis 1Kostas Bakogiannis

GRECIA CLANURILOR

În Grecia, sondajele electorale pentru alegerile europene au arătat, pe lângă pronosticurile pertinente, o fațetă neverosimilă a politicii țării: persistența „latifundiilor puterii”.

Nu că acest fenomen ar fi unicul și, cu atât mai puțin, nou; este un rău vechi de care au suferit o mulțime de țări de-a lungul istoriei. Însă, este surprinzător că tocmai republica în care s-a inventat democrația și care, în plus, este, actualmente, membră a Uniunii Europene – entitate care se bazează pe Statul de Drept și pe libertățile democratice – să continue să aibă o structură a puterii atât de arhaică.

Una dintre rațiunile acestei prelungite concentrări a puterii politice în mâinile câtorva familii este posibil să fie concentrarea populației. În zona Atenei, practic, trăiește un sfert din populația Greciei. Iar, în lumea ateniană, familia Mitsotakis are pâinea și cuțitul, de multe generații încoace.

Steaua care răsare din această familie este, acum, Kostas Bakogiannis, de 41 de ani, care, și-a prezentat candidatura pentru funcția de primar al Atenei, sprijinit de partidul conservator „Nea Dimokratia” (”Noua Democrație”).

Conservatorii au susținut candidatura acestui tânăr politician vorbind despre meritele sale: ca guvernator al regiunii centrale din Grecia din 2014, gestiunea sa i-a adus mai multe aplauze, decât critici. În schimb, rivalii lui Bakogiannis, afirmă că meritul cel mai mare al său este că face parte din familia Mitsotakis.

GRECIA 2

Desigur, a fi membru al clanului Mitsotakis–originar din Creta, cu mare protagonism în revoluția pentru independența grecilor din secolul al XIX-lea de sub otomani – nu poate deranja în vreun fel în Grecia pentru a urma o carieră publică. Bunicul său, Konstantinos Mitsotakis, a fost prim ministru din 1990 până în 1993, și ministru de externe în câteva guverne. Mama sa, Dora Bakogianni, a fost primar al Atenei, între 2002 și 2006, și a fost singura femeie din Grecia, din 1836, care a avut portofoliul de externe. Fratele Dorei, Kyriakos Mitsotakis, este, în prezent, președintele partidului „Nea Dimokratia”.

Pe lângă această ancorare la putere a clanului Mitsotakis, reînnoitul avânt al conservatorilor din Grecia se datorează, în bună parte, greșelilor făcute de rivalii lor, atât de dreapta cât și de stânga, precum și de ultraconservatori.

Guvernul lui Tsipras, un populist de stânga, și partidul său „Syriza” au suferit o enormă uzură de popularitate, din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le ia, pentru a face față gravei crize financiare. Toate sondajele prevăd o clară înfrângere a Syrizei în fața partidului „Nea Dimokratia”, în alegerile generale din toamna acestui an.

Alexis TsiprasAlexis Tsipras

În cealaltă extremă, cea de dreapta, oferta politică este atât de radicală, încât frizează absurdul. Exemplul cel mai clar este „Elliniki Lysi” (“Soluția Grecească”) a lui Kyriakos Velopoulos, care propune un guvern ultranaționalist cu sprijin din partea Rusiei lui Putin și a creștinătății ortodoxe (!)…

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

GRECIA 1

LA GRECIA DE LOS CLANES

Kostas Bakogiannis 3Kostas Bakogiannis

En Grecia, las encuestas electorales generadas por los comicios europeos han revelado, amén de los pronósticos pertinentes, una faceta inverosímil de la política del país: la persistencia de los “latifundios del poder”.

No es que ese fenómeno sea único y ni mucho menos, nuevo; es un viejo mal que lo han padecido infinidad de naciones a lo largo de la Historia. Pero sí es sorprendente que justamente la república que inventó la democracia y que, además, hoy en día es miembro de la Unión Europea – entidad basada justamente en el Estado de Derecho y las libertades democráticas – siga teniendo una estructura del poder tan arcaica.

Una de la razones de esta prolongada concentración del poder político en manos de unas pocas familias es posiblemente la concentración de la población. En el ámbito ateniense vive prácticamente la cuarta parte del censo nacional. Y en el mundo ateniense, la familia Mitsotakis corta el bacalao desde hace muchas generaciones.

La estrella emergente de esta familia es ahora Kostas Bakogiannis, de 41 años, que presentó en estas municipales su candidatura a la alcaldía de Atenas, arropado por el partido conservador “Nea Dimokratia” (·”Nueva Democracia”).

Los conservadores defendían la candidatura del joven político aduciendo sus méritos : como gobernador de la región central de Grecia desde 2014, su gestión se mereció más aplausos que críticas. Los rivales de Bakogiannis, en cambio, denuncian que los mayores méritos consisten en ser miembro de la familia Mitsotakis.

Kostas Bakogiannis 2Kostas Bakogiannis

Y, desde luego, ser miembro del clan Mitsotakis – oriundo de Creta y gran protagonista de la revolución independentista griega del siglo XIX contra los otomanes – no puede ser nada perjudicial en Grecia para emprender una carrera pública. Su abuelo, Konstantinos Mitsotakis, fue jefe de Gobierno de 1990 a 1993, y ministro de Exteriores en varios Gobiernos. Su madre, Dora Bakogianni, fue alcaldesa de Atenas del 2002 al 2006 y ha sido la única mujer griega en ocupar la cartera de Exteriores del país desde 1836. El hermano de Dora, Kyriakos Mitsotakis, es el actual presidente de “Nea Dimokratia”.

Al margen de ese anclaje de los Mitsotakis en el poder, el renovado empuje de los conservadores en Grecia se debe también en buena parte a los fallos de sus rivales, tanto de izquierdas como ultra conservadores.

GRECIA 3

El Gobierno saliente de Tsipras, un populista de izquierdas, y su partido “Syriza” han sufrido un enorme desgaste de popularidad por las medidas de austeridad que tuvo que adoptar para hacer frente a la grave crisis financiera. Todas las encuestas le pronostican una clara derrota frente a “Nea Dimokratia” en las generales de este otoño.

Y por el otro extremo, la derecha, la oferta política es tan radical que bordea el absurdo. El ejemplo más claro de ello lo constituye “Elliniki Lysi” (“Solución Griega”) de Kyriakos Velopoulos, que propone un Gobierno ultra nacionalista apoyado en la Rusia de Putin y el cristianismo ortodoxo (¡!)…

Kiriakos Velopoulos.pngKiriakos Velopoulos

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com    

y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU