ARAD – PRIMA CAPITALĂ A MARII UNIRI

Destacado

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

Consiliul Național Român Central al cărui președinte a fost Ştefan Cicio Pop

Puțini sunt aceia care știu că în Arad s-au făcut pregătirile pentru Marea Unire din 1918. Că Aradul a fost, de fapt, capitala Unirii.

De ce orașul Arad ?

Pentru că la Arad si-a stabilit sediul, chiar în casa lui Ştefan Cicio Pop, Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.) – guvernul provizoriu al Transilvaniei – cel care a pregătit unirea.

Momentul stabilirii a fost determinant. Aici s-au luat deciziile și aici s-a organizat totul, pas cu pas. Aici s-a convocat adunarea de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, un loc simbolic legat, mai ales, de Mihai Viteazul.

Câmpul lui Horea se afla la o distanță relativ egală de locurile de unde aveau să sosească delegații din zonele mai îndepărtate ale Transilvaniei, convocați de C.N.R.C. (Textul convocării a fost publicat de C.N.R.C. la 20 noiembrie 1918).

„La finele veacului al XIX-lea, Aradul avea să devină centrul marilor decizii politice, locul spre care migra întreaga intelectualitate, izvorul speranței în dreptatea istoriei. Au fost deceniile în care s-a activat întregul mecanism de promovare și conservare a identității românești.” – scrie Felicia Aneta Oarcea în Introducerea pe care a făcut-o Albumului: ARAD – PRIMA CAPITALĂ A MARII UNIRI, un album omagial care arată importanța extraordinară pe care a avut-o acest oraș în făurirea Marii Uniri din 1918.


Arad, Piața Avram Iancu, 1918

Albumul omagiază marile personalități care au pregătit, cu tenacitate, împlinirea Idealului Unirii: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop și Ioan Suciu, dar și întreaga Generație a Unirii, persoane care au participat la evenimentele de acum o sută de ani și care au contribuit la împlinirea unității statale și naționale a românilor.

Sunt prezentate documente, unele dintre ele inedite: fotografii, scrisori, ilustrate sau telegrame, legate de evenimentele din 1918, ale personalităților epocii (dar și ale oamenilor de rând), fotografii ale obiectelor lor personale, documente de călătorie etc.


Vasile Goldiș

Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Național Român Central

Vasile Goldiș și Ioan Suciu

Albumul consemnează, de pildă, vizita la Arad, la 16/29 decembrie 1918 (la nici o lună de la Marea Unire), a generalului Henri Mathias Berthelot, comandantul trupelor franceze de pe frontul din răsărit.


Vizita generalului Berthelot la Arad, 29 decembrie 1918

Și este un proiect editorial unic, desigur dedicat Centenarului Marii Uniri. Titlul său: ARAD – PRIMA CAPITALĂ A MARII UNIRI arată un fapt mai puțin cunoscut, acela că la Arad s-a conceput România Mare.

Albumul, publicat de Editura Gutenberg Univers Arad, este opera unei echipe ingenioase, de la Complexul Muzeal Arad, care a reînviat Generația Unirii, care i-a reînviat pe Părinții fondatori ai României Mari care au trăit acum o sută de ani. Merită s-o menționăm:

Manager al proiectului:  dr. Peter Hügel
Coordonator al proiectului: dr. Felicia Aneta Oarcea
Restaurator: Drd. Ioan Paul Colta
Restaurator: Alina Mladin
Conservator: Delia Kelemen
Fotograf: Nelu Scripciuc

Casa lui Ştefan Cicio Pop, Arad, sediul Consiliului Național Român Central, 1918

Casa lui Ştefan Cicio Pop, Arad, azi

AUTOR:  ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

FUNDAMENTALISM SAU NEPUTINȚĂ/FUNDAMENTALISMO O IMPOTENCIA

Etiquetas

, , ,

SUEDIA 5

FUNDAMENTALISM SAU NEPUTINȚĂ

Recenta victorie a  „Democraților suedezi” în alegerile din Suedia face parte din valul de patriotism exclusiv care s-a declanșat în Uniunea Europeană (U.E.). Acesta îi alarmează pe politicienii de suprafață și pe comentatorii superficiali într-un mod echivoc.

Și nu atât riscul ca un partid fundamentalist al rasei albe să ajungă din nou la putere – așa cum s-a întâmplat în secolul trecut, în câteva țări europene – ceea ce reprezintă un pericol real, ci disponibilitatea pe care o arată societatea occidentală de a acepta o politică de maximă intransigență, la pachet cu xenofobia. Problema gravă cu care se confruntă U.E., acum, nu este cine va  primi și finanța milioanele de fugari ai foamei din lumea a treia, ci avântul pe care l-a luat populismul, într-o societate care se credea ferm ancorată în excelențele democratice.

SUEDIA 6

Astfel, tatonările doamnei Merkel cu bavarezii sunt, de fapt, mai degrabă o problemă a centro-dreptei cu ea însăși, decât a germanilor cu cei peste un milion de imigranți instalați deja în țară. Și aproape că s-ar putea spune același lucru despre tensiunile politice din Austria, Ungaria, Italia, Polonia, Cehia, Slovacia etc…

SUEDIA 4

Fenomenul suedez, cu creșterea continuă a opțiunilor politice ultra, este uimitor, deoarece, în această țară, nu numărul fugarilor primiți a stârnit intoleranța, ci apelurile la radicalismul național – în secolul trecut, cei mai radicali apelau atât la patrie, cât și la rasă – au promovat partidul “Democraților Suedezi” în Suedia,  „Partidul Popular Danez” în Danemarca, „Partidul Progresului” în Norvegia. În toate aceste cazuri, motorul succesului a fost ideea că țara are nevoie de guverne dure, cu toleranță minimă.

Desigur, acest lucru este mult mai alarmant decât o victorie întâmplătoare, datorată creșterii impozitelor pentru a-i ajuta pe imigranți sau unor incidente – multe sau puține – de conviețuire între localnici și azilanți.

Este semnificativ și îngrijorător faptul că ascensiunea partidelor radicale nu se datorează unor noi alegători sau a unora mobilizați de vreun protest în fașă, ci dezertării alegătorilor din partidele tradiționale, din partidele care apără valorile care au caracterizat aceste societăți de-a lungul ultimilor 70 de ani. Solidaritatea, respectul drepturilor celorlați, normele civice, conviețuirea bazată pe statul de drept sunt din ce în ce mai ignorate în niște țări care păreau a fi atins cel mai mare grad de conviețuire conștientă și respectuoasă cu drepturile tuturor.

Acesta ar putea fi un fenomen normal, o revărsare din hoinăreala electorală care se întâmplă în toate țările democratice occidentale, dar, acum, acestea se simt periculos de mult atrase de populism. Politica struțului adoptată de partidele tradiționale, care nu se străduiesc să pună capăt acestei  radicalizări denotă o îngrijorătoare lipsă de idei și de energii. Partidele din totdeauna și conducătorii lor de acum nu vor să audă de neliniștile și grijile celor pe care îi guvernează, și așa le merge… Această încăpățânare de a practica o politică “nu o bălăngăni, că e mai rău” este pedepsită, pe termen lung, de alegători printr-o fugă spre extremism.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SUEDIA 1

FUNDAMENTALISMO O IMPOTENCIA

La reciente victoria de los “Demócratas suecos” en los comicios de Suecia forma parte de la ola de patriotismo excluyente que se ha desencadenado en la Unión Europea (U.E.). Y esto alarma a los políticos epidérmicos y los comentaristas superficiales de una forma equívoca.

Y es que no es el riesgo de que un partido fundamentalista de la raza blanca vaya a encaramarse otra vez en el poder – como sucedió el siglo pasado en varias naciones europeas – lo que constituye un peligro real, sino que lo peligroso es lo proclive que se muestra la sociedad occidental a aceptar ofertas políticas de intransigencia máxima, xenofobia incluida. El problema grave al que se enfrenta la U.E. actualmente no es quien va acoger y financiar a los millones de tercermundistas fugitivos del hambre, sino el auge del populismo en una sociedad que se creía firmemente anclada en las excelencias democráticas.

SUEDIA 3

Así, los tira y afloja de la señora Merkel con los bávaros son en realidad mucho más un problema de la centroderecha alemana consigo misma, que de los alemanes con el millón largo de migrantes ya instalado en el país. Y tres cuartos de lo mismo se podría decir de las tensiones políticas de Austria, Hungría, Italia, Polonia, Chequia, Eslovaquia, etc…

El fenómeno sueco, con la subida constante de las opciones políticas ultras, es casi asombroso, porque allá no es la cantidad de fugitivos acogidos lo que ha despertado la intolerancia; han sido los llamamientos al radicalismo nacional – a principios del siglo pasado los más radicales apelaban tanto a la patria como a la raza – lo que ha promovido a la “Sweden Demokrats” (“Demócratas suecos”) en Suecia, al “Partido Popular Danés” en Dinamarca y al “Partido del Progreso” en Noruega. En todos estos casos el motor del éxito ha sido la idea de que el país necesita Gobiernos de mano dura y tolerancias mínimas.

SUEDIA 7

Evidentemente, esto es muchísimo más alarmante que una victoria ocasional por una subida de los impuestos para ayudar a los inmigrantes o por unos cuantos – o muchos – incidentes de convivencia entre los autóctonos y los asilados. Resulta sumamente significativo e inquietante que el auge de los partidos radicales no venga de nuevos votantes o de los movilizados en un brote de protesta, sino de la deserción de los votantes de los partidos tradicionales, de los partidos que defienden valores que han caracterizado estas sociedades a lo largo de los últimos 70 años. La solidaridad, el respeto a los derechos de los demás, las normas cívicas, la convivencia basada en el Estado de derecho, encuentran cada vez más oídos sordos en unas sociedades que parecían haber alcanzado el mayor grado de convivencia consciente y respetuosa con los derechos de todo el mundo.

SUEDIA 2

Esto podría ser un fenómeno natural, un salirse de madre ocasional en el pendoneo electoral que sucede en todas las naciones democráticas occidentales, pero ahora, están mostrando una alarmante querencia hacia el populismo. La política de avestruz de los partidos tradicionales, que no tratan de atajar esa querencia hacia el radicalismo, sugiere una inquietante falta de ideas y energías. Los partidos de siempre y sus dirigentes de ahora no quieren oír las inquietudes y disgustos de sus gobernados y así les está yendo. Ese empecinamiento en practicar una política de “no lo menees, que es peor” es castigada a la larga por los electorados con una fuga hacia el extremismo.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

LIBIA, HAOS TOTAL/LIBIA, EL CAOS MÁXIMO

Etiquetas

, ,

LIBIA 1

LIBIA, HAOS TOTAL

Diplomația occidentală se mândrește că ar fi obținut în Tripoli „un armistițiu premergător pacificării definitive”; însă, rapoartele medicale din capitală infirmă categoric acest lucru: în prima săptămână, după încetarea focului, bilanțul ciocnirilor a fost de 50 de morți și 140 de răniți…

Ironia tristă a acestui caz este că ambele informații sunt adevărate; diplomații occidentali au reușit să obțină acest armistițiu între puțini protagoniști politici libieni, iar morții și răniții sunt printre cei care formează restul din puzderia de gherile și bande armate care mișună prin țară. Cu acestea occidentalii nu au stat de vorbă pentru a ajunge la o relativă pacificare, astfel încât ele, acum, se simt sfidate, deoarece sunt excluse din acorduri și, în consecință, nu vor avea parte de beneficiile economice promise de occidentali.

De fapt, tragedia libiană are o istorie veche: nici în ziua de azi țara nu are o societate stabilă și bine structurată. Din punct de vedere cultural și istoric, Libia este un teritoriu divizat, iar zonele orientală și occidentală nu au încetat să se macine și să se lupte între ele. Regimul dictatorial al lui Gaddafi a reușit să disciplineze întrucâtva societatea libiană sub amenințarea baionetelor.

Prăbușirea regimului lui Gaddafi (provocată de Franța cu consimțământul relativ al americanilor) a readus Libia la statutul său social-politic obișnuit: un stat-fantomă cu o societate tribală, în care puterea reală o au gherilele, bandele armate urbane, mini-armatele personale și gărzile care se formează ocazional când există perspectiva de a jefui sau a pune mâna foarte ușor pe ceva bani, așa cum este acum contrabanda cu emigranții subsaharieni ilegali (după unele calcule, acum, s-ar afla în Libia un sfert de milion!) care speră să ajungă în Europa.

Fayez al SarrahFayez al Sarrah

Desigur, Libia are și o structură politică (mai bine zis, două) cu aparență parlamentară – autointitulatul „Guvern de Convergență Națională”, condus de Fayez al Sarrah -, însă slăbiciunea militară și economică a acestuia este atât de mare încât se lipsesc de el toți cei care dispun de o mână – sau de regimente întregi – de oameni înarmați. Batalioanele lui Sarrah nu pot și nici nu încearcă măcar să se impună; nici exoticei „Brigăzi a 7ª” cu baza în Tahuna, la 65 de kilometri de Tripoli, și cu atât mai puțin în fața celei mai mari forțe din țară, armata lui Califa Haftar, care controlează toată partea răsăriteană a Libiei.

Califa HaftarCalifa Haftar

În mod surprinzător, armistițiul promovat de occidentali nu a fost negociat nici cu Haftar, nici cu  Brigada a 7ª, și nici cu vreuna dintre mafiile și milițiile care controlează traficul cu emigranți… Pare a fi un acord de nimic, însă, întotdeauna dă bine să faci încă un pas spre pace, chiar dacă pacea este un fel de… tare aș vrea, dar, nu se poate.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LIBIA, EL CAOS MÁXIMO

LIBIA 2

La diplomacia occidental alardea de haber logrado en Trípolis “un armisticio precursor de la pacificación definitiva”; los partes médicos de la capital lo desmienten crudamente: en la primera semana del alto el fuego se registraron 50 muertos y 140 heridos por arma de fuego…

La triste ironía del caso es que las dos noticias son verdaderas; los diplomáticos occidentales acordaron el armisticio con unos pocos protagonistas políticos libios y los muertos y heridos van a cuenta del resto de la miríada de guerrillas y banderías que pululan por el país. Y estas no sólo no han sido abordadas por los occidentales para una relativa pacificación, sino que se han visto literalmente desafiadas por los acuerdos, ya que, al quedar excluidas del pacto, también quedaban excluidas de los beneficios económicos que prometieron los occidentales.

En realidad, la tragedia libia viene de lejos y tiene sus raíces en que hasta el día de hoy el país no ha logrado tener una sociedad estable y estructurada. Cultural e históricamente Libia es un territorio triple y en el que las zonas oriental y occidental no han dejado de competir y combatir entre sí. El régimen dictatorial de Gaddafi logró disciplinar la sociedad tribal libia a punta de bayoneta.

El hundimiento (promovido en su día por Francia con el relativo consentimiento estadounidense) del régimen de Gaddafi devolvió Libia a su estado socio-político habitual : un Estado fantasma  con una sociedad tribal en el que el poder real lo ejercen guerrillas, partidas armadas urbanas, mini ejércitos personales y bandería que se forman ocasionalmente cuando hay perspectivas de botín o negocio fácil, como el contrabando de emigrantes ilegales subsaharianos (se calcula que actualmente hay en Libia un cuarto de millón de ellos) hacia Europa.

Fayez al SarrajFayez al Sarraj

Naturalmente, Libia tiene también una (mejor dicho, dos) estructura política de barniz parlamentario – el autodenominado “Gobierno de Convergencia Nacional”, presidido por Fayez al Sarraj -, pero cuya endeblez militar y económica es tal que prescinden de él todos los que disponen de un puñado – o unos regimientos – de gente armada. Los batallones de Sarraj no pueden ni intentan imponerse a nadie; ni a la exótica “7ª Brigada” asentada en Tahuna, a 65 kms de Trípolis ni muchísimo menos a la mayor fuerza armada del país, el ejército de Califa Jaftar, quien controla todo el Este de Libia.

Califa Jaftar

Califa Jaftar

Sorprendentemente, el armisticio promovido por los occidentales no se negoció ni con Jaftar, ni con la 7ª Brigada” ni con ninguna de las mafias y milicias que controlan el tráfico de emigrantes… Parece un acuerdo de casi nada, pero siempre luce mucho eso de dar un paso hacia la paz, aunque sea la paz del quiero y no puedo.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

A LĂTRA ȘI A MUȘCA/LADRAR Y MORDER 

Etiquetas

, , ,

TRUMP 1

A LĂTRA ȘI A MUȘCA               Washington, Diana Negre

Pe măsură ce se desfășoară președinția lui Donald Trump, se pare că devine nesigur proverbul că lătratul mult nu duce la vreo mușcătură, deoarece, spre bucuria adepților și spre disperarea opozanților săi, președintele american își pune într-adevăr în practică promisiunile electorale.

Astfel, Trump a promis că îi va stârni pe aliații din NATO să dea mai mulți bani Alianței, va constrânge țările care exportă în SUA să-și îmbunătățească condițiile comerciale,  va re-negocia NAFTA (Tratatul Nord-american de Liber Schimb), va opri intrarea musulmanilor în țară și va combate imigrarea ilegală, lucruri pe care s-a străduit să le înfăptuiască imediat după ce și-a preluat atribuțiile.

TRUMP 6

Nu le-a reușit pe toate din cauză că s-au opus unii judecători și funcționari ai Americii, însă magnatul newyorkez, obișnuit ca ordinele sale să fie respectate și înflăcărat de sprijinul adepților săi, nu cedează în strădaniile sale și ia noi măsuri, în fiecare zi.

Ultima dintre ele vizează sectorul care a opus cea mai mare rezistență mandatului său, adică, funcționarii federali, una dintre „elitele” social-economice, care, după cum afirmă președintele, populează „mlaștina” corupției pe care a promis că o va „drena”, atunci când și-a făcut campania electorală.

După ce s-a plâns în mod public de protecția de care beneficiază acest sector, practic singurul din țară căruia i se garantează că nu va fi afectat de concedieri și că se va bucura de măriri salariale constante, și-a pus în practică amenințările și i-a înghețat salariile.

Nu mai este nevoie să spunem că funcționarii și mulți membri al Congresului – care a aprobat recent o mărire a salariilor din sectorul public – au strigat până la cer, dar, argumentația lui Trump îl va face, fără îndoială, și mai iubit de adepții săi: funcționarii, spune președintele, vor fi premiați numai dacă va crește randamentul lor, la fel ca în sectorul privat, care este majoritat în țară.

Trump, hărțuit din toate părțile spectrului politic din țară, nu pare a fi intimidat și nici nu dă semne de oboseală pentru a continua să lărgească această breșă.

Un alt exemplu de tenacitate este încăpățânarea sa împotriva imigrării ilegale, un cal de bătaie foarte util și sigur, care îi entuziasmează pe partizanii săi. Funcționarii de la ICE (Controlul Imigrării și al Vămii) au putut vedea că rândurile lor au sporit de la 2.700 la 6.000 de angajați. Sunt cei care îi urmăresc pe narco-traficanți și îi vânează pe cei care nu au acte de ședere în țară, indiferent dacă au comis sau nu infracțiuni pe teritoriul SUA.

TRUMP 7

Primul semnal în acest domeniu l-a dat atunci când a anulat ordinul executoriu al predecesorului său, Obama, prin care se autoriza rămânerea în țară celor fără acte în regulă și care erau copii când au venit în SUA. Trump a dat un răgaz de șase luni legiuitorilor ca să elaboreze o lege a imigrării, ceea ce se străduiseră să facă, însă, fără succes timp de mulți ani, dar, intervenția tribunalelor a oprit decizia lui Trump… și, odată cu aceasta, a scăzut și graba procesului legislativ, astfel încât imigranții se află în același limb ca înainte.

O altă dovadă recentă că președintele își îndeplinește promisiunile electorale o reprezintă negocierile cu Mexicul pentru a ajunge la un tratat comercial care să înlocuiască NAFTA și care va da rezultate, probabil, peste puțin timp, dacă și Canada  acceptă modificările.

TRUMP 2

Mai greu îi va fi lui Trump cu China, o țară pe care a acuzat-o, în mod repetat, că abuzează de oportunitățile pe care Washington-ul i le-a tot oferit de mult timp. De fapt, China este unul dintre obiectivele negocierilor sale asupra Nafta, dar și cu Europa, deoarece urmărește să-i surpe terenul Pekin-ului. În această chestiune, îi va fi mult mai dificil, deoarece are de a face cu o țară foarte mare, cu multe resurse și cu o mare influență, care funcționează cu o caracteristică pe care Trump se pare că nu o are: răbdarea.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

LADRAR Y MORDER             Washington, Diana Negre

TRUMP 3

A medida que va transcurriendo la presidencia de Donald Trump, parece que no es siempre cierto esto de que el mucho ladrar lleva a poco morder, porque para deleite de sus seguidores y desesperación de sus rivales, parece que realmente lleva a la práctica sus promesas electorales.

Así, Trump prometió azuzar a los aliados norteamericanos de la OTAN para que den más dinero a la Alianza, apretar a los países que exportan a Estados Unidos para mejores condiciones comerciales, renegociar el NAFTA (Tratado de Libre Comercio de Norteamérica), frenar la entrada de musulmanes, o combatir la inmigración ilegal, cosas que ha intentado hacer inmediatamente después de tomar posesión.

No lo ha conseguido todo, debido a la oposición de jueces y funcionarios norteamericanos, pero el magnate neoyorquino, acostumbrado a que se respeten sus órdenes y enardecido por el apoyo de sus seguidores, no ceja en su empeño y cada día va tomando nuevas medidas.

La última afecta a uno de los sectores que más resistencia ha puesto a su mandato, que son los funcionarios federales, una de las “elites” socio-económicas que, según él, pueblan el “pantano” de corrupción que prometió “drenar” cuando hacía campaña.

Y es que, después de haber lamentado públicamente las protecciones que tiene este sector, prácticamente el único del país que tiene garantías contra el despido y recibe subidas de sueldo regulares, ha puesto en práctica sus amenazas y ha decidido congelarles el sueldo.

No hace falta decir que los funcionarios y muchos miembros del Congreso –que aprobó recientemente un aumento de los salarios públicos- han puesto el grito en el cielo, pero la argumentación de Trump con toda seguridad le hará aún más popular entre sus seguidores: los funcionarios, dice el presidente, han de verse premiados tan solo si aumenta su rendimiento, algo semejante a lo que ocurre en la empresa privada – donde trabaja la mayoría del país.

Trump, acosado por todas partes del espectro político del país, no parece amilanarse ni da muestras de cansancio a la hora de seguir en esa brecha.

Otro ejemplo de tenacidad es su encono contra la inmigración ilegal, un caballo de batalla muy útil y seguro y que entusiasma a sus seguidores. Los funcionarios de ICE (Control Migratorio y Aduanero) han visto engrosarse sus filas de 2.700 a 6.000, un número que no tiene suficiente trabajo persiguiendo a narcotraficantes y se dedica a la caza y captura de los sin papeles, tanto si tienen un historial delictivo como si no.

TRUMP 4

TRUMP 8

El primer aldabonazo en este terreno lo dio cuando anuló la orden ejecutiva de su predecesor Obama, que autorizaba la permanencia de los indocumentados que habían llegado de niños a Estados Unidos. Trump dio seis meses de tiempo a los legisladores para que aprobaran una ley migratoria, algo que han intentado sin éxito durante muchos años, pero la intervención de los tribunales paró la decisión de Trump… con la consecuencia de que también quitó premura al proceso legislativo, de forma que los inmigrantes siguen hoy en el mismo limbo que antes.

TRUMP 9

Otra reciente muestra de cumplimiento de promesas electorales han sido las negociaciones con México para un tratado comercial que substituya al NAFTA y que, probablemente, darán fruto dentro de muy poco si también Canadá se incorpora a las modificaciones.

TRUMP 5

Donde Trump lo tiene más difícil es con China, un país al que ha acusado repetidamente de abusar de las oportunidades que Washington le ha ofrecido durante mucho tiempo. En realidad, China es uno de sus objetivos en sus negociaciones del Nafta o con Europa, pues quiere minarle el terreno a Pekín. Y aquí es ya algo –o mucho más – difícil, pues se enfrenta a un país enorme, con grandes recursos e influencia y que funciona con una cualidad que no parece tener Trump; la paciencia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

 

KOSOVO ȘI RAȚIUNEA/KOSOVO Y LA RAZÓN

Etiquetas

, , ,

KOSOVO 1

KOSOVO ȘI RAȚIUNEA

De mii de ani – practic, de când au intrat aheii în Grecia – Balcanii au fost un tărâm al pasiunilor, al opresiunilor și al lipsei de rațiune. Iată, însă, că acum, în Kosovo, teritoriul cu ce mai sângeroasă încleștare, se ivește o sclipire de rațiune pentru ca sârbii și albanezii să poată trăi în pace.

Aceasta surprinde foarte mult deoarece tocmai în Kosovo – 11.000 km2, 1.800.000 de locuitori, independent din 2008 – războaiele care au pus capăt existenței Iugoslaviei, la sfârșitul secolului trecut, au lăsat și cea mai adâncă urmă de ură și intransigență. Esența conflictului este de natura etnică: marea majoritate a populației kosovare o formează albanezii, în timp ce, cea mai mare putere culturală, economică și politică a fostei Iugoslavii este Serbia. Sârbii au fost marii protagoniști ai Balcanilor din momentul în care această parte a Europei s-a eliberat de sub stăpânirea otomană, în mod aproape constant, în detrimentul albanezilor. Atât de mult, încât chiar și acum Serbia refuză să recunoască (la fel ca multe alte țări, printre ele România și Spania) independența Kosovo-ului. Pentru Belgrad, acest teritoriu rămâne în continuare o regiune autonomă a Republicii Serbia.

KOSOVO 3

Frământările politice și războinice ale Balcanilor, de-a lungul secolelor, au generat o mulțime de nuclee etnice în regiuni „străine”, astfel încât, azi, în nordul regiunii Kosovo, se află o enclavă pasional sârbească (Mitrovica), în timp ce, în partea de sud-este a Serbiei, există o regiune în care albanezii sunt majoritari (Vranje). În fiecare din aceste regiuni – ceva mai mult în Mitrovica – populația se identifică cu cealaltă țară, iar respectivele state care patronează aceste minorități, le revendică ferm ca fiind ale lor.

Această situație a generat nesfârșite tensiuni și izbucniri de violențe cu o permanentă apăsare diplomatică între Belgrad și Priștina. Dar, iată că se pare că guvernele din Serbia și Kosovo vor să se înțeleagă. Pentru a îndulci conviețuirea și pentru a ajunge la normalizarea statutului internațional al regiunii Kosovo (care nu poate fi admisă la ONU sau în alte organizații internaționale din cauza opoziției Serbiei) urmează să se efectueze un schimb de teritorii: Mitrovica va face parte din Serbia, iar Vranje, din Kosovo.

MITROVICA

Desigur, deocamdată, este vorba doar de un proiect. Și dacă acest proiect este prin el înșuși foarte surprinzător, dată fiind îndelungata aversiune sârbo-albaneză, mult mai surprinzător este faptul că această bună intenție nu este pe placul  tuturor. Putin nu a vrut să se pronunțe, până acum, asupra acestui subiect (ori, fără patronajul rusesc, Serbia nu face niciun pas politic important), în timp ce, la Berlin, sunt exprimate reticențe după reticențe. Germanii se tem că un schimb de teritorii ca cel dintre Mitrovica și Vranje va trezi o mulțime de pretenții similare în Europa de sud-est, pretenții care, în statele din zonă nu vor găsi, nici pe departe, predispoziția de a efectua asemenea aranjamente de bun simț, care domnește, acum, în Belgrad și Priștina.

 Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 KOSOVO 2

KOSOVO Y LA RAZÓN

Desde hace miles de años – prácticamente, desde que los aqueos entraron en Grecia – los Balcanes han sido tierra de pasiones, opresiones y escasas razones. Pero ahora y justamente en Kosovo, el territorio de la inquina más sangrienta, está brotando un atisbo de razón para que puedan convivir en paz serbios y albaneses.

Eso es sorprendente en grado sumo porque es en Kosovo – 11.000 km2, 1.800.000 habitantes e independiente desde el 2008 – dónde las guerras que acabaron con Yugoslavia a finales del siglo pasado han dejado el mayor pozo de odio e intransigencia. La esencia del conflicto es étnica: la gran mayoría de la población kosovar es albanesa en tanto que la gran potencia cultural, económica y política de la antigua Yugoslavia es Serbia. Y los serbios han sido el gran protagonista de los Balcanes desde que esta parte de Europa se libró del dominio otomano, casi siempre en detrimento de los albaneses. Tanto que incluso ahora Serbia se niega a reconocer (con otros muchos países, entre ellos España) la independencia de Kosovo. Para Belgrado ese territorio sigue siendo una zona autonómica de la República Serbia.

Los vaivenes políticos y bélicos de los Balcanes a lo largo de los siglos han generado infinidad de núcleos étnicos en zonas “ajenas” y así hoy en día en el norte de Kosovo hay un enclave pasionalmente serbio (Mitrovica) en tanto que en sureste de Serbia hay una región de mayoría albanesa (Vranje) y patriotismo albanés. En una y otra región – aunque más en Mitrovica – la población se identifica con el otro país y los respectivos Estados patrocinadores de esas minorías las reclaman como propias.

KOSOVO 4

La situación ha generado tensiones y brotes de violencia sin fin con el correspondiente desencuentro diplomático permanente entre Belgrado y Pristina. Pero ahora los Gobiernos serbio y kosovar parece que han entrado en razón. Para dulcificar la convivencia y llegar a una normalización del estatuto internacional de Kosovo (que no puede entrar en la ONU ni toda una serie de organizaciones internacionales a causa del bloqueo serbio) están dispuestos a hacer un intercambio de territorios: Mitrovica se volvería serbia y Vranje, kosovar.

Evidentemente, esto es todavía un proyecto. Y si él en si mismo ya es sorprendente dada la larga inquina serbo-albanesa, más sorprendente aún es que esta buena intención no goce del visto bueno de todo el mundo. Putin no se ha querido pronunciar sobre el tema hasta ahora (y sin el patrocinio ruso, Serbia no dará ningún paso político importante) en tanto que en Berlín se formulan reticencias y más reticencias. Los alemanes temen que un intercambio de territorios como el de Mitrovica por Vranje genere reclamaciones similares en toda la Europa del sudeste, reclamaciones que en los diversos Estados de la zona no encontrarían ni de lejos la predisposición positiva para arreglos de sentido común que impera en estos momentos en Belgrado y Pristina.

KOSOVO 5

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

Căsătorie de conveniență/Matrimonio de conveniencia

Etiquetas

, , , , ,

Căsătorie de conveniență        Washington, Diana Negre

Surprinzătoarele rezultate electorale de acum aproape doi ani, care l-au adus la Casa Albă pe un candidat atât de pitoresc și neașteptat ca Donald Trump, s-au datorat fidelității și entuziasmului cu care unele zone din SUA l-au votat masiv pe magnatul newyorkez, care le promitea că „îi va reda măreția ” țării sale și că „va asana mlaștina” corupției politice.

Electoratul acesta se afla – și, desigur, se află și acum – în centrul țării, unde, conform rezultatelor sondajelor de opinie și analizelor efectuate de diferite intitute, populația este mult mai conservatoare, decât pe cele două coaste ale Americii, indignată de progresismul social pe care, timp de decenii, l-au tot impus elitele politice intelectuale.

Dar acum, după un an și jumătate de președinție a lui Donald Trump, cei care l-au votat continuă să locuiască în aceleași locuri, dar încep să gândească altfel. Nu pentru că s-ar fi săturat de vulgaritatea președintelui lor sau pentru că ar fi decepționați că acesta nu și-a îndeplinit promisiunile, ci deoarece metodele de creștere care s-au aplicat nu mai sunt atât de rentabile pe cât au crezut ei la început.

Este vorba despre „mid West”, zona agricolă din SUA, pe care o poți străbate, ore în șir, pe șosele drepte, pe marginea cărora se văd nesfârșite lanuri de porumb și soia, și care pot hrăni milioane de persoane din toată lumea…și pot umple casele de bani ale țăranilor.

Acești țărani, care sunt mai degrabă mari întreprinzători agricoli, teoretic foarte conservatori, au votat masiv, de două ori, pentru democratul Barak Obama, și nu neapărat pentru agenda sa de reforme sociale, ci pentru că politica sa în domeniul mediului înconjurător a făcut din SUA țara cu cel mai mare procentaj de etanol – obținut din porumb – în combustibilul pe care îl folosesc milioanele de vehicule care circulă pe șosele. La fel se întâmplă și cu varianta numită biodiesel, care folosește etanol obținut nu din porumb, ci din soia.

În timpul campaniei electorale, președintele Trump a vorbit de îmbunătățirea condițiilor din comerțul internațional, pe care nu le considera suficient de favorabile pentru SUA, iar agricultorii au înțeles că se vor lua măsuri pentru a li se proteja exporturile, prejudiciate, de cele mai multe ori, de opoziția de care se izbeau, pe plan internațional, față de recoltele cu modificări genetice.

Acum, cu decizia Case Albe de a reduce controalele de mediu, se înlătură obligația de a mai amesteca etanol cu benzină, sau de a înlocui petrolul sau păcura diesel cu combustibilul obținut din soia. În felul acesta, combustibilii obținuți din soia și din porumb s-ar putea să nu mai fie atât de ceruți pe piață, deoarece etanolul și biodieselul supun la mare uzură motoarele, judecând după plângerile făcute de mai mulți utilizatori.

Perspectivele agriculturii americane sunt înrăutățite și de luptele comerciale cu China, principalul cumpărător de soia, dată fiind cererea enormă de pe piața acestei țări. Este mai mult ca sigur că, la ora actuală, nu există vreo țară care să poată înlocui capacitatea de livrare a SUA, dar, la fel de sigur este faptul că, dacă există garanții de vânzare, ar putea crește livrările din alte țări, în primul rând din Brazilia.

Trump a încercat să pună capăt reticențelor agricultorilor oferind subsidii în valoare de 12 miliarde de dolari pentru sectorul agricol, dar, în contextul în care producția americană este de 60 de miliarde de litri de etanol, pe an, și de aproape 9 miliarde de biodiesel, probabil că acești bani nu sunt suficienți pentru a-i liniști pe producători.

Este prea curând ca să știm care va fi reacția electorală a întreprinzătorilor agricoli, deoarece mai sunt 26 de luni până la alegerile prezidențiale, însă, este posibil să vedem deja unele tendințe la viitoarele alegeri legislative, în care republicanii care îl sprijină pe Trump se simt amenințați de neliniștea pe care o stârnesc politicile sale comerciale și de mediu. Dacă se îndepărtează de președintele lor, s-ar putea să se trezească că au rămas de izbeliște, având de înfruntat concurența candidaților democrați, care promit că se va reveni la un consum garantat de legile care protejează mediul înconjurător.

Și astfel, Donald Trump ar putea descoperi că fervoarea adepților săi nu a fost produsul dragostei ideologice, ci al interesului bănesc și că, devreme ce căsătoria de conveniență nu mai interesează pe nimeni, aceasta va sfârși printr-un divorț dictat de urne.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Matrimonio de conveniencia    Washington, Diana Negre

Los sorprendentes resultados electorales de hace casi ya dos años, que llevaron a la Casa Blanca a un candidato tan pintoresco e inesperado como Donald Trump, se debieron a la fidelidad y entusiasmo de algunas zonas de Estados Unidos que votaron de forma masiva por el magnate neoyorquino que les prometía “devolver la grandeza” a su país y “sanear el pantano” de la corrupción política.

Estos votantes se hallaban – y naturalmente siguen allí – en el centro del país donde, según los sondeos de opinión y los análisis de diversos institutos, la población es mucho más conservadora que en las dos costas norteamericanas y estaba indignada con el progresismo social que durante decenios han estado imponiendo las élites políticas intelectuales.

Pero ahora, un año y medio ya dentro de la presidencia de Donald Trump, los que votaron por él siguen viviendo en el mismo lugar, pero quizá empiezan a pensar de otra manera. No es porque se hayan cansado de la vulgaridad de su presidente o decepcionado porque no haya cumplido con sus promesas, sino porque los métodos de crecimiento aplicados ya no les resultan tan rentables como creían.

Se trata del llamado “mid West”, el centro agrícola de Estados Unidos, por el que se pueden recorrer horas y más horas carreteras rectilíneas que cruzan interminables campos de maíz y soja, cultivos que, a su vez, pueden alimentar a millones de personas en el todo el mundo… y rellenar los cofres de los campesinos.

Estos campesinos, más bien grandes empresarios agrícolas, teóricamente tan conservadores, votaron en masa por dos veces consecutivas en favor del demócrata Barak Obama, y no era precisamente por su agenda de reformas sociales, sino porque su política medio ambiental convirtió a Estados Unido en el país que mayor porcentaje de etanol –  obtenido del maíz – tiene en la gasolina que utilizan los millones de vehículos que circulan por sus carreteras. Otro tanto ocurre con el biodiésel, aunque en este caso no utilice el etanol derivado del matiz, sino de la soja.

Durante la campaña electoral, el presidente Trump habló de mejorar las condiciones del comercio internacional, que no consideraba suficientemente favorables para Estados Unidos, algo que los agricultores seguramente entendieron como medidas para proteger sus exportaciones, perjudicadas en muchos casos por la oposición internacional a las cosechas con modificaciones genéticas.

Ahora, con la decisión de la Casa Blanca de reducir los controles medio ambientales, se reduce o desaparece la obligación de incluir el etanol en la gasolina, o de substituir el diesel tradicional por el biológico producido con soja. De esta forma, los productores de soja y de maíz se enfrentan a la perspectiva de enormes superávits, pues es muy probable que baje el uso del etanol y del biodiesel, ambos perjudiciales para la salud de los motores, según las quejas de muchos usuarios.

Para empeorar las perspectivas del campo norteamericano, están las batallas comerciales con China, el principal comprador de soja para satisfacer la enorme demanda de su mercado.  Es cierto que en estos momentos no hay ningún país del mundo capaz de suplir la capacidad de suministro norteamericana, pero también lo es que si hay garantías de venta podrían aumentar los suministros de otros lugares, empezando con el Brasil.

Trump ha intentado poner coto a las reticencias campesinas con unos subsidios de 12 mil millones de dólares para el sector agrícola, pero en el contexto de la producción norteamericana de 60,000 mil millones de litros anuales de etanol y casi 9 mil millones de biodiesel, probablemente no basta para tranquilizar a los productores.

Es pronto para saber cuál será la reacción electoral del empresario agrícola, pues faltan 26 meses para las elecciones presidenciales, pero es posible que ya veamos algún reflejo en las próximas elecciones legislativas, donde los republicanos que apoyan a Trump se ven amenazados por la inquietud que despiertan sus políticas comerciales y medio ambientales. Si se alejasen de su presidente podrían encontrarse en tierra de nadie, con la competencia de candidatos demócratas que prometan volver a la era dorada de un consumo garantizado por las leyes de protección ambiental.

Y así, Donald Trump podría descubrir que el fervor de sus seguidores no era producto del amor ideológico, sino del interés pecuniario y, como un matrimonio de conveniencia que ya no interesa, también éste acabará en un divorcio dictado por las urnas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

CONGO, UMBRA PRELUNGITĂ A LUI MOBUTU/CONGO, LA LARGA SOMBRA DE MOBUTU

Etiquetas

, , , ,

Mobutu Sese Seko 1Mobutu Sese Seko

CONGO, UMBRA PRELUNGITĂ A LUI MOBUTU

Congo are o istorie marcată amar de violență și de absurd. Violența nu este nevoie să fie explicată; a fost o prezență constantă în viața țării, atât când a fost colonie, cât și acum. Nici în privința absurdului, țara nu e codașă, dar, în Europa, nu prea vrem să se știe despre aceste lucruri.

CONGO 2

Astfel, aici, se vorbește mult despre cât de sângeros a devenit președintele Joseph Kabila, care tocmai își încheie mandatul, și de cazierul nu mai puțin crunt al favoritului din alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an – Jean Pierre Bemba, de 55 de ani -, însă, aproape nimeni nu încearcă să explice de ce comunitatea internațională l-a tolerat ca președinte pe Kabila și după anul 2016, când, conform constituței, trebuia să plece din fruntea statului, deoarece îi expiraseră cele două mandate. Și absolut nimeni nu vrea să vorbească de faptul că Bemba a fost întemnițat zece ani de Tribunalul Internațional de la Haga, cu toate că fusese absolvit de acuzația că ar fi comis crime de război.

               Joseph Kabila 1Joseph Kabila

Jean Pierre Bemba 2Jean Pierre Bemba

Pentru a vorbi de Kabila și Bemba trebuie să ne referim și la o altă figură sinistră din istoria recentă a Congo-ului: la președinte Mobutu Sese Seko. Acesta, originar din provincia Ecuador, din nordul țării, la fel ca Bemba, a menținut țara într-un război general – general, deoarece, pe lângă faptul că a fost un război civil, la el au participat mulți dintre vecinii Congo-ului, începând cu Ruanda – și care, conform celui mai optimist bilanț, s-a soldat cu trei milioane de morți.

Și Bemba este tot din Ecuador și este fiul lui Jeannot Bemba Saolona, un prieten apropiat a lui Mobutu, devenit miliardar datorită vânzărilor de arme pe care compania sa aviatică le efectua pentru gherilele „Unita” din Angola.

Tânărul Bemba și-a făcut studiile universitare la Bruxelles și, întors în Congo, a făcut parte din echipa de consilieri-favoriți ai lui Mobutu. Sinecura și-a pierdut-o atunci când Mobutu a fost înlăturat, în 1997, de Laurent Desiré Kabila – tatăl președintelui care își încheie mandatul. Bemba jr. a fugit din țară, a întemeiat „Mișcarea de Eliberare din Congo” și s-a înstăpânit asupra unei mari părți din nordul Congo-ului, datorită ajutorului masiv pe care l-a primit din partea președintelui Ruandei, din acea vreme, Youer Museveni.

Acel război civil s-a sfârșit printr-o pace în stil african: s-a format un guvern în frunte cu L. D. Kabila ca președinte și Bemba ca vicepreședinte împreună cu Banyamulenge, din neamul tutsi.

Au fost ani de aur pentru Bemba care, totuși, nu a uitat nicio clipă cât de precare erau acordurile de pe continent și a avut tot timpul un elicopter gata să decoleze, precum și o gardă personală formată din vreo 200 de oameni… în caz de necesitate. Și acesta a apărut în 2007, când Josph Kabila era deja președinte, și când a hotărât să nu împartă puterea cu nimeni. Bemba s-a refugiat, mai întâi, la ambasada Africii de Sud (Africa de Sud a sprijinit Unita în războiul civil din Angola) și, pe urmă, a fugit din Congo.

Aversiunea celui de al doilea Kabila (Bemba luptase împotriva sa la alegerile prezidențiale din 2006) și niște incredibile incompetențe juridice ale Procuraturii Tribunalului Internațional de la Haga au dus la arestarea lui Bemba în Bruxelles. A fost acuzat că ar fi avut „responsabilitea că ar fi ordonat”  atrocitățile comise de trupele congoleze care au intervenit de partea președintelui Patassé în războiul civil din Republica Centrafricană (2002/3).

Cu toate că toată lumea știa că acele trupe s-au aflat în subordinea directă a lui Patassé, detenția lui Bemba a durat 10 ani.

Și cum în tot răul e și un bine, acea greșeală prelungită – dacă a fost într-adevăr o greșeală – a Tribunalului Internațional, acum, Bemba o capitalizează în campania pre-electorală, prezentându-se aproape ca un proto-martir al regimurilor Kabila…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 

 CONGO 3

CONGO, LA LARGA SOMBRA DE MOBUTU

Mobutu Sese Seko 2Mobutu Sese Seko

La historia del Congo está amargamente enmarcada por la violencia y lo absurdo. La violencia no hay que explicarla; ha sido una constante en la vida del país tanto en la época colonial como ahora. En cuanto a lo absurdo, no le va a la zaga, pero, en Europa, no queremos enterarnos.

Así, aquí se habla mucho del devenir sangriento del presidente saliente del país, José Kabila, y del historial no menos cruento del favorito de las presidenciales de este fin de año – Jean Pierre Bemba, de 55 años -, pero, casi nadie trata de explicar porque la comunidad internacional toleró que Kabila siga de presidente cuando constitucionalmente tenía que haber dejado de serlo en el 2016, al expirar sus dos mandatos. Y absolutamente nadie quiere hablar de cómo Bemba estuvo diez años encarcelado por el Tribunal Internacional de la Haya, pese a que la causa contra él por crímenes de guerra acabó con una absolución.

Para hablar de Kabila y Bemba hay que remontarse a otra figura siniestra de la historia reciente del Congo : el presidente Mobutu Sese Seko. Este, oriundo de la provincia norteña de Ecuador, al igual que Bemba, mantuvo a la República en una guerra general – general, porque, además de civil, tuvo de protagonistas a muchos de los vecinos del Congo, empezando por Ruanda – cuyo balance más optimista es de tres millones de muertos.

Joseph Kabila 2Joseph Kabila

Jean Pierre Bemba 1Jean Pierre Bemba

Bemba también es de Ecuador e hijo de Jeannot Bemba Saolona, un íntimo de Mobutu y multimillonario gracias a la venta de armas que hacía su compañía aérea a los guerrilleros angolanos de “Unita”. El joven Bemba curso estudios superiores en Bruselas y, a su regreso al Congo, ingresó en el equipo de asesores-favoritos de Mobutu. La bicoca abortó cuando Mobutu fue derrocado por Laurent Desiré Kabila – padre del presidente saliente – en 1997. Bemba jr. Huyó del país, fundó el “Movimiento de Liberación del Congo” y se apoderó de buena parte del Congo septentrional gracias a la ayuda masiva del presidente ruandés del aquél entonces, Youer Museveni.

Esa guerra civil acabó con una paz a la africana : se formó un Gobierno con L. D. Kabila de presidente y Bemba de vicepresidente junto al tutsi Banyamulenge. Fueron años dorados para Bemba que, no obstante, no perdió nunca de vista lo precario de los acuerdos del Continente y mantenía siempre un helicóptero a punto despegar y un grupo de 200 guardias personales…por si acaso. El por si acaso se produjo en el 2007, con José Kabila ya de presidente, al decidir el nuevo mandatario que no iba a compartir su poder con nadie. Bemba se refugió primero en la embajada sudafricana (África del Sur había apoyado a Unita en la guerra civil angolana) y finalmente huyó del Congo.

La inquina del segundo Kabila (Bemba había luchado contra él en la presidencial del 2006) y unas incompetencias jurídicas increíbles de la fiscalía del Tribunal Internacional de la Haya llevaron a la detención de Bemba en Bruselas. Se le acusaba por “responsabilidad de mando” de las atrocidades que habían cometido las tropas congoleñas que intervinieron a favor del presidente Patassé en la guerra civil de la República Centroafricana (2002/3). Pese a que era público que esas tropas estuvieron bajo el mando directo de Patassé, el encarcelamiento de Bemba duró 10 años.

Jean Pierre Bemba 3Jean Pierre Bemba

Y como no hay mal que por bien no venga, ahora este prolongado error – si error fue – del Tribunal Internacional lo capitaliza Bemba en la campaña pre electoral, presentándose poco menos que un protomártir de los Kabila…

CONGO 1

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

GRECIA – PRIZONIERĂ A DATORIEI EXTERNE

Etiquetas

, , , , , , , ,

A depășit, oare, Grecia criza datoriei ?

TSIPRAS ITACA 1

Grecia a ieșit, luni, 20 august 2018, de sub apăsarea directă a Mecanismului European de Stabilitate al Bruxelles-ului, după opt/zece ani de austeritate.

Președintele Consiliului European, Donald Tusk, Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, președintele Franței, Emmanuel Macron, și cancelarul Germaniei, Angela Merkel au salutat ieșirea ei din programele de salvare (de fapt, ultimul, al treilea, cel semnat de actualul premier Tsipras în iulie 2015, an în care a venit la putere) și au lăudat „eforturile și sacrificiile grecilor, dar și solidaritatea europenilor, de-a lungul crizei datoriei… Fie spus că deși criza a trecut, Grecia trebuie să returneze, totuși, creditorilor săi, UE și FMI, cam 300 de miliarde euro, adică 180% din PIB-ul ţării !

Dar ei au avertizat, în același timp, Atena că va trebui să-și țină în continuare angajamentele luate, pentru că numai așa își poate plăti complet această datorie.

De aceea, în afară de prim-ministrul elen, Alexis Tsipras, nimeni nu sărbătorește ieșirea Greciei din programul de salvare.

De ce ? Pentru că, întocmai ca Odiseu/Ulise, cu care premierul grec se compară cu o inocență greu de crezut (!), el trebuie să-i înfrunte și să-i învingă/alunge pe pețitorii Greciei care, timp de zece ani, i-au cam prăpădit averea, așa cum făcuseră și cei ai Penelopei !

Asta înseamnă că încercările și lupta lui Odiseu -Tsipras n-au luat sfârșit. Nici pe departe!

Iată ce spune presa internațională despre Grecia la capătul celor 10 ani de programe de susținere după ce, teoretic, ea ar fi depășit criza economică:

– șomajul s-a dublat de la începutul ultimului program de salvare, ajungând la 28% (deși, de anul trecut, economia și-a mai revenit și rata șomajului a scăzut cu 19,5%); mai mult de un milion de oameni și-au pierdut slujba și tot mai puțini au un job full-time. Unul din cinci greci a rămas fără un loc de muncă. Din 1,7 milioane de angajați în sectorul privat, unul din trei lucrează part-time ! Și tot mai mulți specialiști – jumătate de milion de tineri – pleacă să muncească în afară.

– salariile și pensiile s-au redus, din 2010, în medie cu 30% și, potrivit bilanțului făcut de Eurostat, unul din trei locuitori ai Greciei trăiește în sărăcie. De fapt, sute de mii de greci trăiesc cu mai puțin de 400 de euro pe lună.  „Casandrele” cum spun grecii, adică profeții care prezic numai catastrofe, desigur analiștii economici, mai ales cei germani și britanici, avertizează ca va urma o explozie a sărăciei.

– economia țării, adică PIB-ul, a s-a redus cu un sfert (25%).

Toate acesta fac ca, și de acum înainte, Grecia, și mai săracă decât acum 10 ani, să pară a avea un viitor nesigur și să fie prizoniera creditorilor ei care o vor… administra din afară, ca pe o colonie, și care o vor controla și supraveghea ca și până acum.

În ciuda faptului că premierul grec promite, în discursul ținut chiar pe 20 august, simbolic, în Itaca, în prima zi de … libertate financiară, că-i va răpune pe pețitorii Greciei și că le va reda grecilor prosperitatea, la început cu măsuri mai mult simbolice (creșterea salariului mediu și a pensiilor, deja din 2019) analiștii consideră că Troika (FMI, UE și Banca Central-Europeană) a eșuat în încercarea de a pune economia Greciei pe calea cea bună și că își va înăspri condițiile.

De pildă, Larry Elliott, editorialistul de la The Guardian, vorbește în articolul său din 19 august despre „eșecul colosal” care a fost programul de salvare din care Grecia tocmai a ieșit. „Grecia a fost un eșec colosal. Este vorba despre o poveste a neputinței, a amânării fără nici un rost și a intereselor băncilor, puse mai presus de nevoile oamenilor. Vor exista consecințe pe termen lung”.

În loc de creșterea salariilor și a pensiilor, economiștii prevăd, însă, noi reduceri, poate mai dure. Grecia trebuie să-și plătească datoria de aproape 300 de miliarde de euro și creditorii se vor arăta neîndurători. Nu pe față ! Pentru că se vor strădui ca Grecia să n-o plătească mult timp de acum înainte !

Lipsită de scutul programelor de salvare, ea va trebui să absoarbă capitaluri de pe piețele financiare… cu dobânzi cât se poate de mici, ispititor de mici, și cu termene foarte mari, care se vor întinde pe zeci de ani !

Prin această politică „extend and pretend”, creditorii vor lăsa Grecia, cel puțin în următorii zece ani, la cheremul/ la bunul-plac al piețelor de capital și o vor face prizoniera datoriei încă zeci de ani. De aceea analiștii spun, și nu doar cu jumătate de gură, că Țara lui Odiseu va avea nevoie de un miracol. De altfel, clasiciștii francezi, fascinați de înalta și unica civilizație a vechii Elade, obișnuiau să vorbească despre … miracolul Grec !

Poate acesta va începe chiar de la începutul lunii viitoare când Alexis Tsipras promite că se va porni deja redresarea economiei și o viață mai bună pentru cei greu loviți de recesiune:  pensionari, șomeri și cei cu venituri mici.

Nu întâmplător, comisarul european Pierre Moscovici a anunțat că, din 10 septembrie la Atena se va afla o delegație  a UE care, timp de o săptămână, va discuta cu reprezentanții guvernului reformele care așteaptă să fie puse în aplicare dar și măsurile de relaxare (cu ce iz pre-electoral !) anunțate de premier. Va fi, se spune, primul test de după epoca memorandumurilor (programelor de salvare) și o primă evaluare.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Spuneam că primul ministru, Alexis Tsipras, a anunțat… izbăvirea (termenul îi aparține) de tutela creditorilor în insula Itaca. De ce în Itaca ? Pentru că ea este patria lui Odiseu/Ulise și pentru a sugera că, măcar parțial, odiseea austerității și a sacrificiilor ar fi luat sfârșit.

Dacă e să-l credem, Grecia redevine un stat normal, care nu mai e condus direct de la Bruxelles.

Zeii Troicei europene, într-adevăr, nu-i mai impun programe stricte, nu-i mai dictează ce și cum anume să facă, are toată libertatea de a-și elabora propriile sale programe, de a intra pe piețele pe care și le dorește. Dar, chingile financiare nu slăbesc: va rămâne în continuare, pentru foarte multă vreme, sub o foarte atentă monitorizare. Fiecare semestru va fi urmat de câte un raport, pe care îl vor întocmi tot cei de la Bruxelles, asupra performanțelor sau eșecurilor pe care le va înregistra economia Greciei, de acum înainte.

Concret, Grecia are de restituit vreo 300 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 180 la sută din PIB-ul său. Mai exact, 289 de miliarde de euro, în următorii 40 de ani ! La atât se ridică ceea ce Germania a numit pachetul de ajutorare al UE pentru a salva economia acestei țări, în condițiile în care, i s-a șters o importantă parte din datorie, tocmai pentru ca Grecia să poată plăti în continuare. Și-a vândut porturile și aeroporturile. Salariile au fost reduse, în medie, cu 30%, pensiile cu 45%. S-au închis peste 300.000 de întreprinderi. Impozitele au crescut exponențial, iar o treime din populația țării trăiește – se recunoaște în mod oficial – sub pragul sărăciei.

Troika, eurogrupul conducător (ne-oficial) de la Bruxelles, afirmă că rețeta austerității s-a dovedit a fi bună și eficientă, că economia Greciei este acum întărită. În realitate, Grecia nu-și va putea plăti datoria externă și va depinde în continuare de „pachetele financiare” europene. Chiar în prezent, această țară a fost nevoită să recurgă la un nou împrumut de un miliard de euro, condiționat de alte peste 80 de reforme de austeritate, greu de aplicat, deoarece nu va putea avea o politică monetară proprie. Vor avea de suferit, în continuare, poate și mai mult, păturile mijlocii și cele sărace ale populației.

Euforia cu care primul ministru a anunțat ieșirea Greciei de sub tutela Troicei este electoralistă. Nu mai este tutelă, dar rămâne monitorizarea strictă. Grecia nu se va putea desprinde de dependența ei de planurile comunitare, de împrumuturile din băncile UE. Prin urmare, oricine va veni la putere în urma alegerilor viitoare, tot SIRIZA sau alt partid, va fi nevoit să meargă tot pe acest drum al dependenței vitale de oxigenul financiar comunitar.

Cum vede omul de rând lucrurile, cum percepe el aceste realități?

Grecia când a intrat în Uniunea Europeană nu îndeplinea, nici pe departe, condițiile de aderare. A fost admisă datorită intervențiilor președintelui francez din acea vreme, Francois Mitterrand. Odată primită în UE, a dus-o foarte bine, cu salarii, pensii, concedii și alte condiții de viață superioare celor din țări prospere din UE. Fără să aibă, însă, susținerea economică necesară: grecii consumau mai mult decât produceau.

În plus, tot al patrulea grec nu plătea impozite ! Mai ales, cei din insule. Când crizele i-au adus la adevăratul lor nvel de viață, ne-susținut de alte țări din UE, nemulțumirea grecului de rând s-a revărsat asupra Germaniei. Cine-i dă dreptul Angelei Merkel să ne reducă salariul sau pensia ? Ce-i dă acest drept ?

Tocmai Germania care ne datorează bani pentru distrugerile pe care ni le-a cauzat în cel de al Doilea Război Mondial !?

La aceasta se adaugă faptul că Germania este țara care a cumpărat masiv, la preț de lichidare, porturile și aeroporturile Greciei.

Și totuși, deocamdată, nu există o mișcare serioasă GREXIT, cu toată antipatia grecilor față de Berlin. A cochetat cu această idee la începuturile activității sale ca prim ministru, tocmai Alexis Tsipras, dar a făcut-o din teribilism, pentru a amenința că Grecia nu-și va mai plăti datoria externă, și,  în caz de nevoie, va ieși din UE !  Între timp, a devenit un om politic foarte docil al Troicei de la Bruxelles, care, iată, îl apreciază ca pe un elev silitor și ascultător.

Redăm discursul complet al lui Alexis Tsipras – un model de retorică practicată de sofiștii secolului al V-lea î. Hr., secolul de aur al Greciei antice. Alexis Tsipras l-a rostit pe vârful dealului Aloni/Αλώνι (aloni = arie de treierat) din insula lui Ulise, Ithaca. Simbolismul este dublu:

1. Odiseu a ajuns acasă, în patria-i, Ithaca, la soața-i, Penelopa, și la fiul său, Telemah, după zece ani de peripeții și de aventuri pe mare, după cucerirea Troiei… pe care el și nu altul a ruinat-o… pentru că doar el a avut ideea calului troian !

2. În subsidiar recrează imaginea lui… Iisus predicând pe Muntele Măslinilor ! Și Predica de pe Muntele Măslinilor este cea mai importantă predică a lui Iisus Hristos ! Ba, mai mult: el se compară, implicit, nu numai cu Odiseu, ci și cu însuși Iisus. Nu întâmplător spune în discurs „ziua izbăvirii” (mera litrosis/μέρα λύτρωσης). O Litrotis/Ο λυτρωτής în greaca modernă nu este altceva decât un teonim al lui Iisus și înseamnă Izbăvitorul !

Așadar, discursul de pe Dealul Aloni:

„Astăzi, pentru Grecia, începe o nouă zi. O zi istorică. S-au terminat, în sfârșit, memorandum-urile austerității, ale recesiunii și ale ruinei sociale. Țara noastră își redobândește dreptul ei, acela de a-și hotărî singură soarta și viitorul. Ca o țară europeană ca toate celelalte. Fără constrângeri. Fără alte șantaje. Fără alte sacrificii din partea poporului nostru. Patria noastră este un loc închis. O închid cele două Simplegade negre, spune poetul (Homer – n.n.). Noi am lăsat în urmă aceste Simplegade. Știind că Grecia este una cu propria ei istorie. Cu realizările, luptele, dar și cu suferințele ei, cele care au îndreptat-o pe drumul pe care l-a străbătut de-a lungul secolelor. Un drum care n-a fost ușor niciodată. Dar care a dus întotdeauna undeva, a avut întodeauna o țintă, o destinație. Chiar și în cele mai întunecate vremuri și în cele mai mari furtuni. Grecia a trăit, din 2010, propria ei Odisee modernă. În cinci ani s-au întâmplat lucruri nemaivăzute pentru o țară în timp de pace. Și-a pierdut 25% din bogăția națională. Trei din zece oameni au rămas șomeri. La fel, șase din zece tineri. Cu măsuri de austeritate de 65 de miliarde de euro. Violența și represiunea au devenit parte a realității cotidiene. A fost înjosită democrația. Bancherii au devenit prim-miniștri și miniștrii au devenit bancheri. Brigăzi fasciste au ieșit din bârlogurile lor după 60 de ani. O țară aflată mereu în stare de urgență. Și un popor, totuși, care niciodată nu s-a împăcat cu soarta pe care i-au rezervat-o cei puternici. Și care a scris mereu noi pagini ale luptei de rezistență. Acest popor, acum trei ani și jumătate, a luat o hotărâre istorică. Să ia în mâini cârma țării, de la cei care au aruncat-o între stânci. Și s-o dea unor noi căpitani. Iar noi ne-am asumat această grea răspundere. Cu putere, cu hotărâre, dar și cu respect față de jertfele poporului nostru. N-am pornit, atunci, la drum, cu certitudini. Doar cu una singură. Aceea pe care ne-au dat-o femeile și bărbații noștri: să scoatem țara dintre stâncile (Simplegadele – n.n.) memorandum-urilor (programelor de salvare – n.n.) și ale veșnicei austerități. Am dus corabia prin multe valuri ca să ajungem astăzi acolo unde am vrut să ajungem, la destinație. Echipajul corabiei, navigatorii s-au mai schimbat. Unii s-au speriat de valuri, alții au ales să le îmblânzească. De multe ori în urechi ne-a răsunat glasul Sirenelor zădărniciei. El spunea că lucrurile, în Grecia, n-aveau să se schimbe. Că vom avea mereu memorandum-uri. Că n-are sens să te opui când în fața ta stau Lestrigonii și Ciclopii. Monștrii pe care mica și neputincioasa Grecie nu i-ar fi putut învinge. Nimic din toate astea, totuși, nu ne-a înfrânt strădaniile și eforturile. Și asta pentru că oamenii care s-au ostenit ca noi toți să ajungem la liman, acasă, nu-au mai rămas, indiferenți, pe margine. N-au mai stat închiși în magazia din cală, neauziți și fără speranță. Ci au venit la cârmă. Alături de noi. Și care, la greu, au ținut-o strâns. Femei și bărbați ai Greciei, ziua de azi este ziua izbăvirii ! Dar este și începutul unei noi epoci. Și, la acest început nu vom comite hybris-ul, actul de nesăbuită trufie de a ignora lecțiile Greciei din timpul programelor de salvare. Nu vom lăsa să ne cuprindă uitarea. Nu vom fi ca lotofagii. Nu vom uita niciodată cauzele și persoanele care au împins țara spre memorandum-uri. Nu vom uita imunitatea fiscală de care s-au bucurat deținătorii marilor averi, rețeaua de interese și corupția sau impunitatea de care s-au bucurat unii oameni de afaceri și grupuri editoriale care, de ani buni, considerau că țara le aparține, că e a lor. Nu vom uita cinismul și desconsiderarea unei elite politice care a crezut că Grecia este feuda ei și că oamenii acestei țări sunt docilii ei supuși. Nu-i vom uita niciodată pe aceia care au ridiculizat și au disprețuit Grecia și Grecii pentru că au îndrăznit să nu consimtă la realizarea unui experiment neo-liberal care ar fi durat zeci de ani. Nu-i vom uita, însă, nici pe cei care le-au stat alături grecilor și Greciei, la greu. Personalități și forțe politice din toate țările europene. Care s-au opus cu putere planurilor de ieșire și de pedepsire a Greciei. Pentru că ei știu că Grecia pentru Europa înseamnă mult mai mult decât cifre. Nu vom uita niciodată prin câte am trecut, pentru că tot ce am trăit noi nu este material documentar pentru istoricii din viitor. Toate sunt deja proviziile pe care și le-a făcut o țară  care scrie o nouă pagină de istorie, istoria ei, la timpul prezent. Am ajuns la liman, la destinație, acolo unde ne-am propus să ajungem. Am ieșit din programe, dar asta nu înseamnă că totul se termină aici. Noi lupte ne așteaptă. Pețitorii moderni sunt aici stau acum în fața noastră. Sunt toți cei care doresc să vadă corabia din nou jucată de valuri și poporul, din nou, în magaziile de sub punte. Sunt cei care au făcut Grecia după chipul și asemănarea lor, o Grecie a corupției, a rețelelor de interese și a puterii celor puțini. Cei care doresc să poată, în continuare, să fraudeze nestânjeniți statul, prin evaziune fiscală, și să-l paraziteze în detrimentul interesului public, deținând off shore-urile lor și conturile lor în străinătate. Cei care se consideră pe ei deasupra oricărei legi și oricărui principiu al statului de drept. Și care tremură la ideea unei justiții independente. N-o să lăsăm Ithaca în mâinile lor! Acum, că am ajuns la mult-dorita noastră destinație, avem puterea de a ne face țara așa cum merită să fie. Noi, grecii cei destoinici și inventivi (polimihani/πολυμήχανοι-aluzie la Odiseu,numit de Homer polimihanos, cel care găsește întotdeauna o soluție – n.n.) am scris, după o grea luptă și după sacrificii, sfârșitul memorandum-urilor. Începând de astăzi, pornim cu viziune și determinare, spre o nouă epocă din istoria patriei noastre. Cu prudență și simț de răspundere, ca să nu ne mai întoarcem, din nou, la Grecia deficitelor și a falimentului. Dar și cu îndrăzneală, ca Grecia să renască. Ca o patrie a egalității, a democrației și a dreptății sociale. Pentru că Ithaca este doar începutul.”

***

«Σήμερα στην πατρίδα μας ξημερώνει μια καινούργια μέρα. Μια μέρα ιστορική. Τα μνημόνια της λιτότητας, της ύφεσης και της κοινωνικής ερήμωσης, επιτέλους τελείωσαν. Η χώρα μας ανακτά το δικαίωμα της, να ορίζει αυτή τις τύχες και το μέλλον της. Σαν μια κανονική ευρωπαϊκή χώρα. Χωρίς εξωτερικούς καταναγκασμούς. Χωρίς άλλους εκβιασμούς. Χωρίς άλλες θυσίες του λαού μας. Ο τόπος μας είναι κλειστός, τον κλείνουν οι δυο μαύρες Συμπληγάδες, λέει ο ποιητής. Αυτές τις Συμπληγάδες αφήσαμε πίσω μας. Γνωρίζοντας ότι η Ελλάδα είναι η ιστορία της. Τα επιτεύγματα, οι αγώνες αλλά και οι οδύνες. Αυτά δηλαδή που καθόρισαν τη διαδρομή της στην πορεία των αιώνων. Μια διαδρομή που δεν ήταν ποτέ εύκολη. Αλλά είχε πάντα προορισμό. Ακόμα και στις πιο σκοτεινές μέρες, στις πιο μεγάλες φουρτούνες. Η Ελλάδα βίωσε από το 2010, τη σύγχρονη Οδύσσειά της. Μέσα σε πέντε χρόνια, συνέβησαν πρωτοφανή πράγματα για μια χώρα σε καιρό ειρήνης. Χάθηκε το 25% του εθνικού μας πλούτου. 3 στους 10 έμειναν άνεργοι. 6 στους 10 νέους, επίσης. Υλοποιήθηκαν μέτρα λιτότητας 65 δις. Η βία και η καταστολή, έγιναν κομμάτι της καθημερινότητας. Η δημοκρατία ευτελίστηκε. Τραπεζίτες έγιναν πρωθυπουργοί και υπουργοί έγιναν τραπεζίτες. Φασιστικές συμμορίες, βγήκαν από τις κρυψώνες τους μετά από 60 χρόνια. Μια χώρα σε διαρκή κατάσταση εκτάκτου ανάγκης. Κι ένας λαός, όμως, που ποτέ δεν αποδέχτηκε τη μοίρα που του επιφύλασσαν οι ισχυροί. Και έγραψε νέες σελίδες αντίστασης Αυτός ο λαός, πριν από τριάμισι χρόνια πήρε μια ιστορική απόφαση. Να πάρει το τιμόνι της χώρας από αυτούς που την οδήγησαν στα βράχια. Και να το δώσει σε νέους καπετάνιους. Αναλάβαμε αυτή την βαριά ευθύνη. Με σθένος, αποφασιστικότητα αλλά και σεβασμό στις θυσίες του λαού μας. Δεν πορευτήκαμε με βεβαιότητες. Παρά μόνο με μία. Αυτή που μας όρισαν οι Ελληνίδες και οι Έλληνες: Να βγάλουμε τη χώρα από τη στενωπό των μνημονίων και της αέναης λιτότητας. Περάσαμε από κύματα πολλά για να φτάσουμε σήμερα στον προορισμό μας. Το πλήρωμα άλλαξε. Άλλοι φοβήθηκαν τα κύματα, άλλοι προτίμησαν να τα δαμάσουν. Ακούσαμε πολλές φορές τις Σειρήνες της ματαιότητας. Ότι τα πράγματα στην Ελλάδα δεν πρόκειται να αλλάξουν. Και τα μνημόνια θα είναι για πάντα εδώ. Ότι δεν έχει νόημα να αντιστέκεσαι όταν απέναντι σου στέκονται οι Λαιστρυγόνες και οι Κύκλωπες. Τα θεριά που η μικρή και αδύναμη Ελλάδα δεν θα μπορούσε να νικήσει. Τίποτα από αυτά, όμως, δεν λύγισε την προσπάθειά μας. Και αυτό γιατί, οι άνθρωποι που μόχθησαν για να φτάσουμε στον προορισμό, δεν ήταν πια στο περιθώριο. Δεν ήταν πια κλεισμένοι στο αμπάρι, χωρίς φωνή, χωρίς ελπίδα. Αλλά ήταν στο τιμόνι. Μαζί μας. Και στα δύσκολα ήταν αυτοί που το κράτησαν σφιχτά.  Ελληνίδες, Έλληνες, Σήμερα είναι μια μέρα λύτρωσης. Είναι όμως και η αφετηρία μιας νέας εποχής. Και σε αυτή την αφετηρία, δεν θα διαπράξουμε την ύβρι να αγνοήσουμε τα διδάγματα της Ελλάδας των μνημονίων.   Δεν θα αφήσουμε τη λήθη να μας παρασύρει. Δεν θα γίνουμε λωτοφάγοι. Δεν θα ξεχάσουμε ποτέ τις αιτίες και τα πρόσωπα που οδήγησαν τη χώρα στα μνημόνια. Τη φοροασυλία του μεγάλου πλούτου, τη γενικευμένη διαπλοκή και διαφθορά, την ασυδοσία μιας σειράς επιχειρηματικών και εκδοτικών ομίλων που για χρόνια θεωρούσαν ότι η χώρα τους ανήκει, τον κυνισμό και την περιφρόνηση μιας πολιτικής ελίτ η οποία νόμισε ότι η Ελλάδα είναι φέουδο και οι Έλληνες πειθήνιοι υπήκοοι της. Δεν θα ξεχάσουμε ποτέ αυτούς που λοιδόρησαν και απαξίωσαν την Ελλάδα και τους Έλληνες, επειδή τόλμησαν να μη συναινέσουν στην υλοποίηση ενός νεοφιλελεύθερου πειράματος που θα κρατούσε για δεκαετίες. Δεν θα ξεχάσουμε όμως και αυτούς που στάθηκαν στο πλευρό των Ελλήνων και της Ελλάδας στα δύσκολα. Πρόσωπα και πολιτικές δυνάμεις από όλες τις ευρωπαϊκές χώρες. Που αντιστάθηκαν σθεναρά στα σχέδια για έξοδο και τιμωρία της Ελλάδας. Διότι γνωρίζουν ότι η Ελλάδα για την Ευρώπη σημαίνει πολλά περισσότερα από δημοσιονομικά μεγέθη.   Δεν θα ξεχάσουμε τίποτα από όσα ζήσαμε γιατί δεν είναι απλά η ύλη για τους ιστορικούς του μέλλοντος. Αλλά είναι τα εφόδια μιας χώρας που γράφει τη νέα σελίδα της ιστορίας της, σε χρόνο ενεστώτα. Φτάσαμε στον προορισμό μας, βγήκαμε από τα μνημόνια, αλλά δεν τελειώσαμε εδώ. Νέες μάχες είναι τώρα μπροστά μας. Οι σύγχρονοι μνηστήρες είναι εδώ και στέκονται ακόμα απέναντι. Είναι όσοι επιθυμούν να δουν το καράβι ξανά να θαλασσοδέρνεται και το λαό ξανά στα αμπάρια. Όσοι έφτιαξαν κατ’ εικόνα και καθ’ ομοίωση τους, την Ελλάδα της διαφθοράς, της διαπλοκής και της εξουσίας των λίγων. Αυτοί που θέλουν να μπορούν ανενόχλητοι να φοροδιαφεύγουν, να παρασιτούν εις βάρος του δημοσίου συμφέροντος, έχοντας τις off shore τους και τις καταθέσεις τους στο εξωτερικό. Αυτοί που θεωρούν εαυτούς υπεράνω κάθε νόμου και κανόνα ενός κράτους δικαίου. Και που τρέμουν στην ιδέα μιας ανεξάρτητης δικαιοσύνης. Δεν πρόκειται να αφήσουμε την Ιθάκη στα χέρια τους. Τώρα που φτάσαμε στον πολυπόθητο προορισμό μας, έχουμε τη δύναμη να φτιάξουμε τον τόπο μας όπως του αξίζει. Οι πολυμήχανοι  Έλληνες, γράψαμε με αγώνα και θυσίες το τέλος των μνημονίων. Από σήμερα, ξεκινάμε με όραμα και αποφασιστικότητα, για τη νέα εποχή της πατρίδας μας. Με σύνεση και ευθύνη να μη ξαναγυρίσουμε πίσω στην Ελλάδα των ελλειμμάτων και της χρεοκοπίας. Αλλά και με τόλμη για την αναγέννηση της Ελλάδας Για μια πατρίδα ισότητας, δημοκρατίας και κοινωνικής δικαιοσύνης. Γιατί η Ιθάκη είναι μόνο η αρχή».

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

AUTOCRATUL IGNORANT/EL AUTÓCRATA IGNORANTE

Etiquetas

, , , , ,

AUTOCRATUL IGNORANT        Washington, Diana Negre

Crizele – la plural, deoarece sunt mai multe deodată – care zguduie în prezent Turcia, precum și relațiile acestei țări cu SUA se pot reduce la un singur cuvânt: Erdogan. Și de asemenea, există o singură explicație: președintele turc are mult mai multă putere, decât pricepere; cel puțin, în domeniul economic.

O analiză sumară a crizei turco-americane se centrează pe respingerea a două extrădări: cea a teologului turc refugiat în SUA, Güllen Fethullah, și cea a pastorului american, Andrew Brunson, care locuiește în Turcia de mulți ani, și pe care autoritățile turce l-au arestat numai pentru a forța un schimb cu Güllen.

Güllen Fethullah

Andrew Brunson

Însă, criza are cauze mult mai profunde. Mai întâi, anti-occidentalismul visceral al lui Erdogan și al partidului său (AKP), precum și ambițiile lor de a face din Turcia o putere de primă mână – militară, economică și politică – în Orientul Mijlociu și Asia de sud-vest. Conjuncția acestor două scopuri îl transformă pe vechiul aliat, cândva deosebit de fidel al NATO-ului, într-un asociat pe cât de problematic, pe atât de suspect. Războiul civil din Siria și campania împotriva Statului Islamic au arătat cu prisosință cât de fundamentate sunt suspiciunile Casei Albe față de politica externă a lui Erdogan.

De asemenea, o analiză sumară a crizei economice turce ne face să ne gândim că aceasta este declanșată de incapacitatea Ankarei de a opri la timp supraîncălzirea economiei țării. La fel ca în aspectul politic, și în fațeta economică, rădăcinile răului se află la Erdogan, în incapacitatea sa de a vedea cât de ruinătoare a ajuns să fie o politică a creșterii fragile. Doar că, spre deosebire de manevrele internaționale, pe plan intern, marja de manevră a AKP și a lui Erdogan este minimă.

Exceptând succesele social-economice ale AKP de la începutul deceniului, datorate mai ales contrastului dintre bunul simț al noului partid și viciile permanente ale partidelor tradiționale, marele atu electoral al duo-ului Erdogan/AKP a fost dezvoltarea constantă a economiei naționale.

Din nefericire pentru Republică, acest „miracol turcesc” a fost o himeră. Marile investiții de capital străin și o îndatorare iresponsabilă în valută forte  (mai ales în dolari și euro) a băncilor și întrepriderilor turcești – în total țara datorează peste 550 de miliarde de $ – au dat economiei (dar și inflației) un impuls impresionant…și fictiv. Țara merge bine, dar nici pe departe atât de bine cât pare. În fața turbulențelor financiare în creștere, era evident că trebuia să se aplice o frânare. Primul pas obligatoriu: creșterea dobânzilor…

Ori, aici s-a văzut ignoranța financiară – sau neputința politică – a lui Erdogan, care, cu puterile depline pe care i le conferă sistemul prezidențialist, nu încetează să spună că țara are nevoie, acum și în viitor, de dobânzi mici, deoarece doar în felul acesta – afirmă el și numai el – va rămâne redusă și inflația. În realitate, Erdogan se așteaptă la un miracol din partea lui Allah (despre care spune că se află cu el și cu guvernul său) care să facă înconjurul tuturor legilor economice și să mențină folosirea plenară a mâinii de lucru și prosperitatea, cu tot potopul universal de datorii, care se revarsă asupra țării.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL AUTÓCRATA IGNORANTE        Washington, Diana Negre

Las crisis – las, porque son más de una a la vez – que están sacudiendo actualmente a Turquía y las relaciones de este país con Estados Unidos pueden resumirse en una sola palabra: Erdogan. Y también una sola explicación: el presidente turco tiene muchísimo más poder que saber; por lo menos, saber económico.

Un análisis epidérmico de la crisis turco-estadounidense se centra en el rechazo de dos extradiciones: la del teólogo turco refugiado en los EE.UU, Güllen, y la del pastor norteamericano Andrew Brunson, que reside desde hace muchos años en Turquía, y al que Ankara ha detenido con pretextos fútiles para forzar un intercambio con Güllen.

Güllen Fethullah

Andrew Brunson

Pero, existen razones mucho más profundas de la crisis. Por un lado, está el anti occidentalismo visceral de Erdogan y su partido (AKP) y las ambiciones de éstos de transformar a Turquía en un protagonista de primer orden – militar, económico y político – en el Oriente Medio y Asia del sudoeste. La conjunción de ambas metas transforma al antiguo aliado fidelísimo de la OTAN en un asociado tan problemático, como sospechoso. La guerra civil siria y la campaña contra el Estado Islámico evidenciaron hasta la saciedad lo más que fundamentadas que son las suspicacias de la Casa Blanca ante la política exterior de Erdogan.

También un análisis epidérmico de la crisis económica turca induce a pensar que ésta arranca de la incapacidad de Ankara de parar a tiempo el sobrecalentamiento de la economía del país. Como en la faceta política, en la económica las raíces del mal están en Erdogan, en su incapacidad de ver lo ruinosa que acaba por ser una política de crecimiento frágil. Sólo que, a diferencia de las maniobras internacionales, aquí, el campo de maniobra del AKP y Erdogan es mínimo.

Y es que, excepto los éxitos socioeconómicos del AKP de comienzo del decenio que eran debidos sobre todo al contraste entre el sentido común del nuevo partido frente a las lacras permanentes de los partidos tradicionales, la gran baza electoral del dúo Erdogan/AKP ha sido el constante desarrollo de la economía nacional.

Desgraciadamente para la República, ese “milagro turco” ha sido un espejismo. Las grandes inversiones de capital extranjero y un endeudamiento irresponsable en divisas fuertes (ante todo, dólar y Euro), de los bancos y empresas turcos – entre unos y otros, el país debe más de 550 miles de millones de $ – dieron a la economía turca (y también a la inflación) un impulso impresionante…y ficticio. El país va bien, pero ni muchísimo menos tanto como parece. Ante la burbuja financiera que estaba creciendo, era evidente que se necesitaba un frenado. Primer paso obligado, una subida de los tipos de interés…

Y aquí surgió la ignorancia financiera -o la impotencia política- de Erdogan quien, cabalgando los plenos poderes que le otorga el sistema presidencialista, no se cansa de decir que lo que el país necesita ahora y siempre son tipos de interés bajos, porque con ellos –asegura él y solo él – también se mantiene baja la inflación. En realidad, lo que Erdogan espera es un milagro de Alá (que dice que está con él y su Gobierno) que dé la vuelta a todas las leyes económicas y mantenga el pleno empleo y la bonanza, pese a un diluvio universal de deudas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

PODGORIA RUSEASCĂ A WASHINGTONULUI /LA PARRALA RUSA DE WASHINGTON

Etiquetas

, , ,

TRUMP PUTIN 1

PODGORIA RUSEASCĂ A WASHINGTONULUI    Washington, Diana Negre

Oricine ar analiza sumar politica SUA față de Rusia ar crede, de la bun început, că  America nu știe ce vrea Moscova. Și nu este vorba numai de alternanțele de dragoste și ură pe care le arată Trump, ci, uneori, ca în cazul ultimelor sancțiuni pentru atentatul toxic din Salisbury (Regatul Unit), s-ar părea că se caută anume o criză fără ieșire.

O analiză mai profundă ar găsi altă explicație: este vorba despre niște relații atât de complicate, deoarece ele sunt între trei și nu între doi: Trump, Congresul american și Putin. Și, ca și cum aceasta nu ar fi suficient, neîncrederea dintre Rusia și SUA a fost o constantă în aceste relații, încă din prima treime a secolului trecut.

Cu tot sistemul prezidențialist din SUA, în realitate, puterea autentică o deține Congresul, iar acesta urmează o linie politică mult mai puțin impulsivă decât cea a lui Donald Trump.

Actualul președinte are – printre multe altele – o „problemă rusească” internă (presupusul amestec al serviciilor secrete rusești în ultimele alegeri americane), iar viitoarele alegeri legislative conferă acestui subiect o virulență deosebită. Este vorba de a apăra, cât se poate de mult, interesele politice și economice americane în lume, dar, și de faptul că jumătate din Congres încrearcă să-l corodeze cât mai repede și cât mai mult pe Trump.

PUTIN

Pentru ambele teme, Rusia este un excelent câmp de luptă. Această țară nu mai este supraputerea din anii 50, însă strădaniile Kremlinului de a fi iarăși ce a fost sunt evidente, din Siria și Europa de Răsărit, până la deosebit de importanta piață europeană a hidrocarburilor (conductele de petrol și gaze spre RFG). Sancțiunile decretate de Congres servesc atât pentru a frâna ambițiile Moscovei, cât și pentru a-l opri pe Trump să câștige un al doilea mandat.

Punctul slab vizat este fragilitatea economică a Rusiei. Putin nu a reușit să sporească potențialul industrial al țării, aceasta continuînd să depindă enorm – aproape ca în vremea când exista URSS – de exporturile de materii prime și hidrocarburi.

De aici faptul că sancțiunile imediate și cele anunțate peste un trimestru, dacă Moscova nu garantează – și nu va permite să se verifice – că va fi distrus întregul său arsenal chimic, (ceva inadmisibil pentru mândria Kremlinului și a poporului rus) au zguduit deja economia Rusiei. Astfel, rubla a căzut la valorile de acum doi ani (66 pentru un dolar), valoarea la bursă a băncilor rusești a suferit căderi între 8% și 3% și o soartă asemănătoare sau mai rea a avut Aeroflot, principala companie aeriană a Rusiei.

RUBLĂ 2

Evident, nici Washington și nici Moscova nu vor un nou război rece, ca cel din secolul trecut, însă, este clar că Congresul crede că, strângând acum șurubul sancțiunilor, se pot aduce ambițiile politice ale Kremlinului pe o poziție mai aproape de autenticul potențial economic și militar al Rusiei.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

 RUSIA

LA PARRALA RUSA DE WASHINGTON  Washington, Diana Negre

TRUMP PUTIN 2

Quienquiera que contemple superficialmente la política rusa de los EE.UU. se creerá de entrada que el coloso estadounidense no sabe lo que quiere de Moscú. Y no son sólo las alternancias de amor y odio exhibidas por Trump, sino que, a veces – como en el caso de las últimas sanciones a cuenta del atentado tóxico de Salisbury (Reino Unido) – parece que se busque una crisis sin salida.

 Un análisis más profundo halla otra explicación; se trata de unas relaciones tan complicadas porque son entre tres y no entre dos: Trump, el Congreso norteamericano y Putin. Y por si fuera poco, la desconfianza mutua entre Rusia y los EE.UU. ha sido una constante en estas relaciones bilaterales desde el primer tercio del siglo pasado.

Pese al sistema presidencialista de los EE.UU., el auténtico poder en ese país es el del Congreso y ese sigue una línea política mucho menos impulsiva que la de Donald Trump.

Porque el actual presidente tiene – entre otros muchos – un “problema ruso” interno (la presunta intromisión de los servicios secretos rusos en las últimas elecciones norteamericanas) y las próximas elecciones legislativas dan a este tema una virulencia especial. Se trata de defender al máximo los intereses políticos y económicos del país en el mundo, pero también trata medio Congreso de desgastar cuanto antes y cuanto más a Trump.

TRUMP

Y para los dos temas, Rusia es un excelente campo de batalla. Este país ya no es la superpotencia de los años 50, pero el empeño del Kremlin de volver por los fueros de antaño es evidente desde Siria y Europa del Este hasta el importantísimo mercado europeo de los hidrocarburos (óleo- y gasoductos a la RFA). Las sanciones decretadas por el Congreso sirven tanto para frenar las ambiciones rusas como para – eventualmente – poner coto a las de Trump de cara a un segundo mandato.

El punto flaco de este planteamiento es la fragilidad económica de Rusia. Putin no ha logrado incrementar mucho más el potencial industrial del país que sigue dependiendo grandemente – casi como en tiempos de la URSS – de la exportación de materias primas e hidrocarburos.

De ahí que las sanciones inmediatas y la anunciadas para dentro de un trimestre si Moscú no garantiza – y permite que se verifique – la destrucción de todo su arsenal químico, (cosa incompatible con el orgullo del Kremlin y del pueblo ruso) hayan conmocionado ya la economía rusa. Así, la cotización del rublo cayó a valores de hace dos años (66 por dólar), el valor bursátil de los bancos rusos sufrió caídas cercanas entre el 8% y el 3% y suerte pareja o peor corrió Aeroflot, la principal compañía aérea rusa.

RUBLĂ

Evidentemente, ni en Washington, ni en Moscú se busca una guerra fría como la del siglo pasado, pero está también claro que el Congreso cree que, apretando ahora el tornillo de las sanciones, se pueden relegar las ambiciones políticas del Kremlin a una posición más concorde con el auténtico potencial económico y militar de Rusia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  DIANA