CONCURENȚĂ ÎN STIL BULGAR/COMPETENCIA “A LA BÚLGARA”

Etiquetas

, , , , ,

W 1

CONCURENȚĂ ÎN STIL BULGAR

Una dintre modalitățile cele mai vechi – și foarte cunoscute în Balcani – de a concura pentru atingerea unui obiectiv este denigrarea rivalului. A denunța defectele celuilalt, înainte de a arăta care sunt meritele proprii, este o practică atât de înrădăcinată, încât, chiar acum, un guvern comunitar, adică un guvern dintr-o țară membră a UE, recurge la această metodă, pentru a pune mâna pe o mare investiție industrială străină.

Protagoniștii acestei întâmplări sunt Bulgaria, Turcia și consorțiul german de construcții de automobile „Volkswagen” (VW). Acest consorțiu a hotărât, provizoriu, la începutul verii din acest an, să înființeze o mare fabrică în Izmir. Prin aceasta, VW – printre acționarii căruia figurează guvernul landului german Saxonia Inferioară – vrea să beneficieze atât de mâna de lucru locală ieftină, cât și de piața potențială a unei țări cu 80 de milioane de locuitori. Riscurile politice și financiare ale unui guvern autoritar, cum este cel al lui Erdogan, se pare că, pentru germani, cântăresc mai puțin decât avantajele economice pe care le vor obține. Căci, aceasta ar fi cea mai mare investiție pe care ar face-o consorțiul în afara Germaniei.

Despre acest proiect au aflat toate țările din răsăritul Europei și aproape toate au făcut tot ce au știut și au putut pentru a atrage la ele VW. Și toate, cu excepția uneia, s-au resemnat văzând că nemții îi preferă pe turci.

Excepția este Bulgaria, cea mai săracă țară a Uniunii Europene (UE). Ne-resemnarea Bulgariei se datorează atât unor rațiuni economice, cât și istorice. Acestea din urmă sunt resimțite în puternica antipatie a bulgarilor față de autoritățile din Turcia; cele economice se referă la lipsa de alternativă la o investiție atât de importantă din punct de vedere financiar, tehnologic și al locurilor de muncă.

Neșansa guvernului bulgar este că nu are argumente obiective pentru a atrage VW, și nici nu-i poate înfrunta direct și agresiv pe turci, deoarece ar risca să-l provoace pe Erdogan să deschidă frontiera turco-bulgară, astfel încât, mica țară balcanică ar fi invadată de o avalanșă de fugari din lumea a treia.

W 5Rosen Plevneliev

Astfel că, în timp ce autoritățile de la Sofia protestează cu măsură – se plâng mai ales pentru faptul că se preferă o țară din afara UE decât un membru comunitar – cele 200 de întreprinderi bulgărești auxiliare ale automobilului au format o asociație („Automotive Cluster Bulgaria) în fruntea căreia l-au pus pe fostul președinte al țării (2012-2017), Rosen Plevneliev. Iar acesta, ne-mai-ocupând nicio funcție oficială, s-a apucat să denigreze Turcia și guvernul ei, pentru a-i determina pe germani să-și schimbe părerea. Plevneliev a recurs la toate problemele și la câteva dovezi. Printre acestea, figurează tânguielile că o astfel de investiție va șubrezi moralul apărătorilor drepturilor omului și slăbește opoziția democratică din Turcia. În cealaltă categorie, argumentul cel mai puternic este slăbiciunea lirei turcești și recesiunea economică în care a intrat republica lui Erdogan.

W 4Rosen Plevneliev

W 8Erdogan

Dar, este puțin probabil ca aceste lucruri să schimbe părerea VW. Deoarece, ceea ce nu spune Plevneliev este că, în timp ce Bulgaria suferă un regres demografic și o permanentă pierdere a celor mai bune forțe de muncă, în Turcia se întâmplă un fenomen invers. Și, mai ales, în timp ce Bulgaria este o piață extrem de săracă de numai șapte milioane de locuitori, Turcia promite vânzări imediate pentru cei 80 de milioane de locuitori ai săi, și cu un PIB anual pe cap de locuitor de 9.500 de dolari.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

W 2

COMPETENCIA “A LA BÚLGARA”

Una de las maneras más antiguas – y sumamente extendida en los Balcanes – de competir es denigrar al rival. Eso de denunciar fallos ajenos antes que señalar méritos propios está tan enraizado que, ahora mismo, un Gobierno comunitario ha recurrido a ello con tal de hacerse con una cuantiosa inversión industrial extranjera.

Los protagonistas de la historia son Bulgaria, Turquía y el consorcio automovilístico alemán “Volkswagen” (VW). Este decidió provisionalmente, a principios del verano, construir una gran fábrica en Izmir. Con ello, VW – en cuyo accionariado figura el Gobierno de la Baja Sajonia – pretende beneficiarse tanto de la baratura de la mano de obra local, como del gran mercado potencial de una nación de 80 millones de habitantes. Los riesgos políticos y financieros de un Gobierno autoritario, como el de Erdogan, parecen pesarles menos a los alemanes que las ventajas económicas. Tanto es así, que esta inversión sería una de las más cuantiosas que habrá hecho el consorcio fuera de Alemania.

W 3

De ese proyecto tienen noticia todos los países del este de Europa y casi todos han hecho lo que han podido y sabido para atraer a VW. Y todos menos uno se han conformado con las preferencias turcas de los alemanes.

Ese uno es Bulgaria, el país más pobre de la Unión Europea (UE). La disconformidad búlgara se debe tanto a razones económicas como históricas. Estas últimas son la fuerte antipatía de la población y de las autoridades hacia Turquía; las primeras son la falta de una alternativa a una inversión de tanto impacto financiero, laboral y tecnológico.

Lo malo para el Gobierno búlgaro es que, además de carecer de argumentos objetivos para atraer a VW, tampoco puede enfrentarse directa y agresivamente a los turcos, porque corre el riesgo de que Erdogan abra la frontera turco-búlgara y la pequeña nación balcánica se vería invadida por un alud de fugitivos tercermundistas.

W 7Rosen Plevneliev

En vista de lo cual, mientras las autoridades de Sofía protestan morigeradamente – ante todo se duelen de que se prefiera una nación extracomunitaria antes que a un miembro de UE – las 200 industrias búlgaras auxiliares del automóvil han formado una asociación (“Automotive Cluster Bulgaria) a cuyo frente ha puesto al ex presidente del país (2012/17), Rosen Plevnellev. Y éste, como ya no ejerce ningún cargo político oficial, se ha lanzado a denigrar a Turquía y su Gobierno para hacerles cambiar de opinión a los alemanes. Plevnellev ha recurrido a todos los tópicos y a algunas evidencias. Entre aquellas figuran las jeremiadas de que una inversión así hunde la moral de los defensores de los derechos humanos y debilita a la oposición democrática turca. En la otra categoría, el argumento más fuerte es la debilidad de la lira turca y la recesión económica en que ha entrado la república de Erdogan.

W 6Rosen Plevneliev

Nada de esto es probable que haga cambiar de parecer a VW. Porque de lo que no habla Plevnellev es de que mientras Bulgaria sufre un retroceso demográfico y una constante sangría de sus mejores fuerzas laborales, en Turquía sucede todo lo contrario. Y, sobre todo, mientras Bulgaria es un mercado paupérrimo de siete millones de habitantes, Turquía promete importantes ventas inmediatas con sus 80.000.000 de habitantes y un PIB anual per cápita de 9.500 dólares.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios

BALTIMORE: NEGRU PRECUM CRIMA/BALTIMORE: NEGRO COMO EL CRIMEN

Etiquetas

, , , ,

T 1Cummings și Trump

BALTIMORE: NEGRU PRECUM CRIMA         Washington, Diana Negre

Baltimore cel mai mare oraș din statul Maryland, cândva unul dintre cele mai populate din țară și unul dintre principalele porturi americane, s-a văzut catapultat pe prima pagină a ziarelor și a televiziunilor, datorită ultimelor diatribe ale președintelui Trump împotriva unuia dintre congresmenii săi… și împotriva mulțimii de șobolani care trăisec în acest oraș.

Cu toate că lovitura lui Trump împotriva congresmanului Elijah Cummings, care reprezintă zonele cele mai sărace și cu cea mai mare delincvență din oraș, nu are nimic de a face cu situația din Baltimore, are, în schimb, foarte mult cu luptele politice de la Washington, după ce înfruntarea dintre acești doi oameni politici a dezlănțuit, din nou, atacurile obișnuite împotriva lui Trump, acuzat de rasism… și a stârnit furia twittuitoare a președintelui.

T 4Elijah Cummings

T 8

Și desigur, criticile lui Trump sunt îndreptate împotriva unui cogresman negru și împotriva zonelor negre pe care acesta le reprezintă. Conținutul criticilor sale pare a fi, însă, copiat după declarațiile pe care însuși Cummings le-a făcut cu ani în urmă, când a prezentat lamentabila situație din zonele sărace ale orașului Baltimore și a cerut ajutorul Congresului.

Situația este într-adevăr lamentabilă: cu o populație ușor peste 600.000 de locuitori și fiind unul dintre pricipalele porturi de containere de pe coasta atlantică a Americii de Nord, în ziua de azi, este un oraș în declin material și moral. Zonele părăsite  – în vremurile sale bune Baltimore avea un milion de locuitori- au devenit centre ale violenței și ale traficului de droguri.

Trump și Cummings s-au înfruntat recent din cauza atacurilor congresmanului la adresa președintelui, pe care îl vrea judecat după procedeul „impeachment”-ului, căci îl acuză, împreună cu alți democrați, de cârdășie cu Rusia pentru câștigarea alegerilor din 2016.

Cu toate că Trump nu are insomnii din cauza amenințării cu „impeachment”-ul, procedeu care s-ar accepta doar dacă ar vota împotriva sa majoritatea din propriul său partid republican, cel care, în prezent, controlează Senatul (pentru ca moțiunea să treacă e nevoie de o majoritate de două treimi și probabil republicanii vor continua să controleze Camera Superioară și în viitoarea legislatură), președintele este un om căruia îi sare ușor țandăra și nu tolerează niciun fel de critică, așa că l-a atacat pe Cumming, folosindu-se de situația existentă în Baltimore.

În orice caz, dincolo de motivațiile politice, sigur este că, cu toate problemele sale, Baltimore n-a fost decât sporadic subiectul unor știri despre fapte violente izolate. Nici nu s-ar fi vorbit despre acest oraș dincolo de marginile statului Maryland, căruia îi aparține, dacă n-ar fi fost furioasele diatribe ale președintelui Trump împotriva orașului Baltimore, împotriva primarului său și împotriva șobolanilor săi.

În esență, criticile lui Trump la adresa orașului și a locuitorilor săi, cu toate că sunt justificate de statisticile poliției și de zadarnicele eforturi municipale  de a controla populația de rozătoare, satisfac rasismul primitiv al alegătorilor săi. Acest sector este cel mai puțin pregătit din punct de vedere cultural și cel mai dispus la un rasism primitiv, adept necondiționat al președintelui.

Rațiunile concrete ale atacurilor pe Twitter ale lui Trump contează acum mai puțin, însă mesajul lor este interpretat de mijloacele de informare și de mulțimea de critici ai Partidului Democrat ca o dovadă de rasism. Căci, Baltimore, este unul dintre orașele cele mai „negre” din țară (65% din locuitori). Iar în zona reprezentată de congresmanul Cummings, sunt și mai mulți negri, peste 80%, mult peste procentajul unor orașe din statul Alabama, statul cu cel mai mare număr de afro-americani din SUA.

În același timp, ocupă un loc de vârf în privința criminalității (locul trei în privința numărului de omoruri),de trei ori mai multe decât în New York, oraș care are o populație de 14 ori mai mare decât Baltimore.Anul trecut, au fost omorâte 350 de persoane, iar, în primele șapte luni ale acestui an, numărul asasinatelor se ridică deja la 200.

T 2

Delincvența din Baltimore – ca din oricare alt oraș din lume – își are rădăcinile în mizerie. Automatizarea portului a desființat multe locuri de muncă, șomajul și salariile mici reduc școlarizarea, iar aceasta, la rândul ei, face ca lumea să fie mai predispusă la violența lipsită de sens și la inactivitate. De aceasta din urmă profită șobolanii, care, în ziua de azi, sunt o adevărată plagă… și un pretext facil pentru criticile lui Trump !

După cum se știe, în ură și în dragoste reciprocitatea e lege. Astfel, Trump nu a fost niciodată iubit în acest oraș (la alegerile prezidențiale din 2016 Hillary Clinton a obținut, în Baltimore, 60% din voturi) și respingerea este atât de mare, încât, cu toate că guvernatorul din Maryland–Larry Hogan–este republican, este unul dintre republicanii moderați și un anti-Trump cu încăpățânare.

Pentru a câștiga viitoarele alegeri prezidențiale, Trump va trebui să se impună în statele „nehotărâte“ (Florida, Pennsylvania, Ohio și Wisconsin), unde, în prezent, pot să câștige republicanii, și, tot atât de bine, și democrații. Cu toate că în Maryland nu are deloc șanse, comentariile sale referitoare la situația din acest stat îi pot atrage pe alegătorii din alte locuri, crescând, astfel, numărul adepților săi.

Numărul acestora a tot crescut: datorită îmbunătățirii situației economice s-a redus șomajul, mai ales printre cei cu venituri mici, însă funcționează și argumentele simpliste care apelează la sentimente viscerale. Baltimore, la fel ca atâtea orașe sărăcite și cu delincvență în creștere, este un fief democrat, de mai mult de o jumătate de secol și servește ca exemplu conservatorilor pentru a demonstra ce viitor trist îi așteaptă cu un guvern progresist.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BALTIMORE: NEGRO COMO EL CRIMEN           Washington, Diana Negre

T 7Cummings y Trump

Baltimore la mayor ciudad del Estado de Maryland, otrora una de las más pobladas del país y sede de uno de los principales puertos norteamericanos, se ha visto catapultada a las portadas de diarios y televisiones, tras las últimas diatribas del presidente Trump contra uno de sus congresistas…y sus muchas ratas.

Aunque el choque de Trump contra el congresista Elijah Cummings, que representa las zonas más pobres y con mayor delincuencia de la ciudad tiene poco que ver con la situación en Baltimore y mucho con las luchas políticas de Washington, el enfrentamiento entre ambos políticos ha desencadenado de nuevo los ataques habituales contra Trump, a quien acusan de racismo…y ha desencadenado la furia twiteadora del presidente.

Y ciertamente, las críticas de Trump se dirigen a un congresista negro y a las zonas también negras que éste representa. Pero, el contenido de sus críticas parece calcado de las declaraciones que el propio Cummings hizo años atrás, cuando presentó la lamentable situación de las zonas pobres de Baltimore y pidió ayuda en el Congreso.

T 6

T 5Elijah Cummings

La situación es realmente lamentable: con una población ligeramente superior a los 600.00 habitantes y uno de los principales puertos de contenedores de la costa atlántica de América del Norte es hoy en día una urbe en declive material y moral. Las zonas abandonadas -en su mejor momento Baltimore rondaba el millón de habitantes- son centros de violencia y narcotráfico.

Trump y Cummings se enfrentaron recientemente a causa de los ataques del congresista al presidente, a quien quiere enjuiciar con el procedimiento de “impeachment”, pues le acusa, junto con otros demócratas, de contubernio con Rusia para ganar las elecciones de 2016.

Aunque Trump no tiene que perder el sueño por la amenaza del “impeachment”, toda vez que tan solo se aceptaría si tuviera en contra de él a la mayoría de su propio partido republicano que hoy en día controla al Senado (para que la moción prospere es necesaria una mayoría de dos tercios y probablemente los republicano seguirán controlando la Cámara Alta también en   la próxima legislatura), el presidente es un hombre de genio pronto y tolerancia nula ante cualquier crítica y arremetió contra Cumming aprovechando la situación de Baltimore.

En cualquier caso, al margen de las motivaciones políticas, lo cierto es que, a pesar de todos sus problemas, Baltimore tan solo ha estado esporádicamente en las noticias por actos violentos aislados. Seguramente apenas se hablaría de ella más allá del estado de Maryland al que pertenece, si no fuera por las iracundas diatribas del presidente Trump contra Baltimore, su alcalde y sus ratas.

Porque, en esencia, las críticas de Trump a la ciudad y sus habitantes,  aunque estén justificadas por las estadísticas policiales y por los esfuerzos municipales fallidos por controlar su población de roedores, satisfacen el racismo primitivo de parte de sus electores. Ese sector es el menos preparado culturalmente y más dispuesto a un racismo primitivo y seguidor incondicional del presidente.

Las razones concretas de las arremetidas twitteras de Trump son ya lo de menos, pero su mensaje lo interpretan los medios informativos y sus muchos críticos del Partido Demócrata como una prueba de racismo. Y es porque Baltimore, con un 65% de residentes negros, es una de las ciudades más “negras” del país. Y todavía lo es más en la zona representada por el congresista Cummings, donde los negros superan el 80%, incluso por encima de los índices de ciudades en el estado de Alabama, el Estado de mayor porcentaje afroamericano de los EEUU.

Al mismo tiempo, es también es una ciudad puntera en criminalidad (la tercera en número de delitos capitales), con 3 veces más asesinatos que Nueva York, a pesar de que el censo neoyorquino es 14 veces mayor que el de Baltimore. El año pasado, murieron asesinadas casi 350 personas y, en los primeros siete meses de este año, el número de asesinatos ronda ya los 200.

T 3

La delincuencia de Baltimore – como la de cualquier otro lugar del mundo – tiene como caldo de cultivo la miseria. La automatización del puerto ha destruido muchísimos puestos de trabajo, el paro y los sueldos bajos reducen la escolaridad y ésta, a su vez, vuelve a la gente más proclive a la violencia sin sentido y a la vagancia. De esta última se han beneficiado las ratas urbanas que constituyen hoy en día una auténtica plaga… ¡ y un pretexto fácil a las críticas de Trump !

Sobra decir que en odios y amores la reciprocidad es ley. Y así, a Trump no le han querido nunca en esta ciudad (en las presidenciales del 2016 Hillary Clinton obtuvo en Baltimore el 60% de los votos) y el repudio es tal que, si bien el gobernador de Maryland – Larry Hogan – es republicano, es uno de los republicanos moderados y empecinadamente anti-Trump.

Para ganar las próximas presidenciales Trump ha de imponerse en los Estados “indecisos“ (Florida, Pennsylvania, Ohio y Wisconsin), donde, hoy por hoy, tanto pueden ganar los republicanos, como los demócratas. Aunque en Maryland tiene posibilidades casi nulas, sus comentarios a la situación allí pueden beneficiarle entre los electores de otros lugares y ampliar así el número de sus seguidores.

Y éstos han ido a más, en parte por la mejora de la economía que ha reducido el desempleo especialmente entre gente de pocos ingresos, pero tampoco le van mal los argumentos simplistas que apelan a sentimientos viscerales: Baltimore, como tantas ciudades de riqueza menguante y delincuencia creciente, es un feudo demócrata, desde hace más de medio siglo, y sirve de ejemplo a los conservadores para demostrar el triste futuro que les esperaría con un gobierno progresista.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

 

SUA: O SOCIETATE FOARTE APRIGĂ/EE.UU: UNA SOCIEDAD DE ARMAS TOMAR

Etiquetas

, , , ,

S 7

SUA: O SOCIETATE FOARTE APRIGĂ        Washington, Diana Negre

Dacă ar fi să dăm crezare Partidului Democrat american, socialiștilor europeni sau ayatolah-ilor iranieni (printre alții), toate uciderile și nelegiuirile rasiste din SUA au loc din vina președintelui Donald Trump.

Dacă privim, totuși, istoria Statelor Unite ale Americii, vom vedea că, mai degrabă, e invers, adică realitatea societății americane este cea care a dus la alegerea lui Donald Trump.

S 10

Violența societății americane este, în mare măsură, o consecință obligatorie a devenirii acestei țări, deoarece, de când există SUA ca țară (de la războiul de independență 1775/1783, încoace), un sfert din acest răstimp, americanii s-au războit cu alții și cu ei înșiși. Și nu numai a patra parte din istoria lor trăgând unii în alții, dar și masacrând, mai mult sau mai puțin sistematic, indigenii, practic, din momentul în care au colonizat continentul, adică de la venirea primilor britanici în America.

Cu o astfel de istorie, este aproape imposibil ca societatea americană de azi să nu păstreze o puternică dorință de violență, la nivel personal sau național.

S 3

Dar, să ne înțelegem: toate țările din lume – cu excepția celor minuscule, cum ar fi, de pildă, Lichtenstein – au un trecut sângeros; nimeni nu poate arunca primul piatra, în această privință. Iar, țările din Africa, Asia și Europa au o istorie mult mai îndelungată decât cea a SUA, și, prin urmare, relatările despre ucideri, nelegiuiri și nedreptăți par a fi – doar par a fi – mai diluate. Cu circumstanța agravantă că, în Europa și Orientul Mijlociu, spațiul întinderilor lor geografice este mult mai mic decât cel al americanilor – și o societate compactă și densă sfârșește,întotdeauna, prin a controla și a instituționaliza violența. Dacă nu ar face-o, s-ar distruge pe ea însăși, în decursul a câtorva generații.

În schimb, chiar și azi, SUA sunt o țară cum este șvaițerul, cu multe găuri: câteva mari concentrări urbane și mari teritorii aproape nelocuite, cum este statul Montana, cu doi locuitori și jumătate pe km2. Izolarea și lipsa de presiune demografică este un excelent mediu pentru rătăciri mentale, proliferarea instinctelor primare și, mai ales, de neputință a societății în fața nelegiuirilor unor cetățeni care nu prea se pricep la legi și aranjamente morale, dar care, în schimb, se pricep foarte bine la arme, cârlige de pescuit și la orientarea prin vastele preerii ale continentului.

S 1

Prima soluție care îi trece prin minte oricui din țară sau din afară este să interzică accesul populației la armele de foc, foarte răspândite de altfel. Dar, această măsură ar putea avea un efect contrar: populația are atâtea arme, încât, nu ar fi o măsură eficientă, deoarece delincvenții nu s-ar supune legii, iar restul populației ar rămâne fără apărare în fața posibilelor atacuri ale hoților, asasinilor și ale dezechilibraților mintali din marile preerii.

S 5

Iar, apărarea este necesară: în zonele rurale, e inutil să chemi poliția, deoarece vine cu mare întârziere. Multe familii își organizează propria lor apărare urmând cursuri de auto-apărare, alarme asurzitoare și cu câte un pistol pe fiecare noptieră. Perechile de căsătoriți au, de obicei, câte un pistol de ambele părți ale patului.

Distribuția armelor este foarte inegală: sunt suficiente pentru 88% dintre americani, cu toate că, în realitate, doar 30% posedă arme. Pasionatul are de obicei 3 arme, iar procentajul familiilor înarmate este de 44%. Principala justificare invocată (66%) este auto-apărarea.

S 4

Văzută din acest unghi, în problema violenței din SUA, presupusa răutate politică a lui Trump se năruie enorm, pentru a lăsa locul unui rău care ne caracterizează și care a fost denunțat într-o carte religioasă foarte veche a omenirii: Rig Veda, în care se spune: „…cel mai mare păcat care se poate face este acela de a fi stupid…”.

Stupiditatea nu este o trăsătură exclusivă a americanilor, însă, toate luate împreună: istoria, izolarea personală, forța politică a Asociației Națională a Carabinei care influențează campaniile electorale prin donațiile sale, și ușurința cu care se pot cumpăra arme de foc, protejată de Constituție și sprijinită în mod repetat de Tribunalul Suprem, fac ca acest păcat să devină o stupiditate pe cât de nemărginită, pe atât de nerezolvat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 9

EE.UU: UNA SOCIEDAD DE ARMAS TOMAR        Washington Diana Negre

S 8

De creer al Partido Demócrata estadounidense, a los socialistas europeos o a los ayatolás iraníes (entre otros), todas las matanzas y atropellos racistas de los EE.UU. son culpa del Presidente Donald Trump.

Pero, si uno mira la historia de los Estados Unidos, creerá más bien que es al revés, que es la realidad de esta sociedad norteamericana la que ha llevado a la elección de Donald Trump.

S 11

La violencia de la sociedad estadounidense es, en buena medida, una consecuencia obligada del devenir de este país, porque, desde que los EE.UU. existen como nación (guerra de independencia 1775/1783), la cuarta parte de todo este tiempo se lo han pasado guerreando contra otros y contra sí mismos. Y no sólo se ha pasado el país la cuarta parte de su historia pegando tiros, sino que la matanza, más o menos sistemática de indígenas, comenzó prácticamente con la colonización del Continente, desde la llegada de los primeros británicos a América.

Con una historia así, es casi imposible que la sociedad estadounidense de hoy en día no tenga una fuerte querencia hacía la violencia, sea esta personal o nacional.

Pero, entendámonos: Todos los países del mundo – salvo los minúsculos, como p. ej. Lichtenstein – tienen su historial sangrante; nadie puede tirar la primera piedra por este concepto. Pero, las naciones de África, Asia y Europa tienen una historia muchísimo más larga que la norteamericana y por tanto los relatos de matanzas, atropellos e injusticia parecen – sólo lo parecen– más diluidos. Con el agravante de que, en Europa y el Oriente Medio, los espacios de sus geografías estatales han sido siempre infinitamente menores que los norteamericanos -y una sociedad compacta y densa, termina siempre por controlar e institucionalizar la violencia. Si no lo hiciera, se destruiría a sí misma, en muy pocas generaciones.

En cambio, aún hoy, los Estados Unidos son una nación como el queso Emmenthal, ese de los muchos y grandes agujeros: unas cuantas grandes concentraciones urbanas y unos vastos territorios casi despoblados, como el Estado de Montana, que tiene dos habitantes y medio por km2. Y el aislamiento y la falta de presión demográfica es un excelente caldo de cultivo para los disparates mentales, la proliferación de instintos primarios y, sobre todo, de impotencia de la sociedad para atajar los desmanes de unos ciudadanos que entienden poco de leyes y componendas morales, pero, mucho de escopetas, anzuelos y orientación en las vastas praderas.

S 2

La primera solución que se le ocurre a la gente de fuera y dentro del país es prohibir el acceso de la población a las armas de fuego, pero, hoy en día, podría ser contraproducente: hay tantas armas distribuídas entre la población, que prohibirlas probablemente no resultaría muy efectivo, porque los delincuentes no cumplirían con la ley y dejarían al resto de la población indefensa ante posibles ataques de ladrones, asesinos y los desequilibrados mentales que campan por las vastas praderas.

Y la defensa es necesaria: en las zonas rurales, es inútil llamar a la policía, porque tarda demasiado en en llegar. Muchas familias organizan su propia defensa, a base de cursos de protección personal, alarmas ensordecedoras y una pistola en cada mesilla de noche. Los matrimonios tienen frecuentemente una a cada lado de la cama.

La distribución de las armas es muy desigual: hay suficientes para el 88% de los norteamericanos, aunque en realidad tan sólo las tiene aproximadamente un 30%, pues la distribución es muy desigual. El aficionado a las armas tiene aproximadamente 3 y el porcentaje de hogares armados es del 44%. Su principal argumento (66%) es defensa personal.

Visto así el problema de la violencia en los EE. UU., la presunta malignidad política de Trump se desvanece enormemente para cederle la primacía a un mal muy nuestro y que ya fue denunciado en uno de los libros religiosos más antiguos de la Humanidad, el Rig Veda, que dice: “…el mayor pecado que se puede cometer es ser estúpido…”.

La estupidez no es exclusiva norteamericana, pero la combinación de su historia, el aislamiento personal, la fuerza política de la Asociación Nacional del Rifle que influye en las campañas electorales con sus donaciones, además de la disponsibilidad de armas de fuego, amparada en la constitución y respaldada repetidamente por el Tribunal Supremo, convierte a semejante pecado en una estupidez tan infinita, como insoluble.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

MAGNATUL NECUNOSCUT DIN RĂSĂRIT/EL DESCONOCIDO MAGNATE DEL ESTE

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

DK 3Daniel Kretinsky

MAGNATUL NECUNOSCUT DIN RĂSĂRIT

Prin părțile noastre, sonoritățile numelui său nu dau bine – Daniel Kretinsky, de 44 de ani -, însă, în Cehia sa natală, răsună cu rezonanțe de cuceritor; de cuceritor bogat (are o avere de vreo trei miliarde de €, adunată în mai puțin de 30 de ani) cu o minte care nu e deloc cretină.

De fapt, istoria avântului întreprinzător al lui Kretinsky este originală până la provocare. Studiile sale (la Universitatea din Brno) sunt juridice și nu economice; familia sa nu a avut nimic cu vreo întreprindere: tatăl său este profesor, iar mama,judecătoare. Și baza ascensiunii sale în lumea afacerilor este o materie primă total discreditată de politicienii cu pasiuni ecologiste: cărbunele.

Acest lucru l-a descoperit tânărul jurist la sfârșitul anilor 90 în întreprinderea în care lucra: J&T, și care se ocupa, în principal, cu privatizarea sectorului energetic din Cehia. Din strategia pe care o avea J&T a învățat Kretinsky secretele afacerilor din acest sector și, în plus, a intrat în legătură cu Patrik Tkac – principalul său asociat actual – și cu Petr Kellner, cel mai bogat om din Cehia, două eminențe cenușii care au transformat J&T în holdingul energetic EPH. Grație talentelor acestor trei oameni, EPH este, în prezent, cel mai mare consorțiu energetic din Europa centrală și orientală, cu o amplă rețea de centrale electrice, conducte petrolifere și mine de cărbuni în Slovacia; cifra de afaceri a acestui consorțiu – care are 25.00 de angajați – a fost, anul trecut, de 7 miliarde de €.

Specializarea lui Kretinsky și Tkac în rentabilizarea centralelor electrice pe bază de cărbune a făcut ca EPH să posede centrale și în Suedia, Marea Britanie, Franța și Germania. Să semnalăm că, în timp ce întreprinderea suedeză Vattenfall era convinsă că a făcut o mare afacere vânzându-și minele de lignit și centralele termo-electrice Germaniei de Răsărit (Lausitz),  cumpărătorul EPH – împreună cu filiala sa germană Leag – este, la ora actuală, cel mai mare producător de electricitate din Germania de Răsărit.

Personalitatea deloc convențională a lui Kretinsky l-a făcut să-și ducă expansiunea economică prin Europa în paralel cu o mare tenacitate de a evita orice popularitate. Astfel că, nu prea se vorbește despre el în presă, cu toate că este președinte și co-fondator al clubului de fotbal „Sparta” din Praga, co-proprietar (împreună cu Tkac) a unuia dintre cele mai mari grupuri de presă din Cehia, este noul proprietar al revistelor franceze „Elle” și „Marianne”, iar, recent, a achiziționat un important pachet de acțiuni ale cotidianului „Le Monde”.

Lucrurile acestea se știu, dar presa europeană nu prea vorbește despre ele. Și nici în Cehia nu apare, printre știrile despre persoane celebre, vreo bârfă despre relația sa amoroasă cu Anna Kellnerova, marea figură hipică din țară, care este tocmai…fiica lui Petr Kellner!

AKAnna Kellnerova

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AK 3Daniel Kretinsky și Anna Kellnerova

EL DESCONOCIDO MAGNATE DEL ESTE

DK 2Daniel Kretinsky

Su nombre suena mal en nuestras latitudes – Daniel Kretinsky, de 44 años -, pero, en su Chequia natal, retumba con resonancias de conquistador; de conquistador económico (posee una fortuna lindante los 3.000 millones de €, amasada en menos de 30 años) con una mente que es todo lo contrario de la de un cretino.

En realidad, la historia del auge empresarial de Kretinsky es original hasta la provocación. Para empezar, sus estudios (universidad de Brno) son jurídicos y no económicos; y su entorno familiar dista muchísimo del empresariado: el padre es profesor y la madre, jueza. Y la base de su ascenso en el mundo de los negocios se lo debe Kretinsky ante todo a una materia prima totalmente desacreditada por los políticos de pasiones ecologistas: el carbón.

DK 1Daniel Kretinsky

Esto lo descubrió el joven jurista a finales de los 90 en la empresa J&T, donde prestaba sus servicios, dedicada mayormente a la privatización del sector energético de Chequia. De la estrategia de J&T aprendió las claves del negocio de este sector y, además, entró en contacto con Patrik Tkac – su principal socio hoy en día – y Petr Kellner, el hombre más rico de Chequia, dos eminencias grises de la transformación de J&T en el holding energético EPH. Gracias a los talentos de estos tres hombres, EPH es, en la actualidad, el mayor consorcio energético de Europa Centro oriental, con una amplia red de centrales eléctrica, oleoductos y minas de carbón en Eslovaquia; el volumen de facturación de consorcios – que emplea a 25.00 personas – fue, el año pasado, de 7.000 millones de €.

La especialización de Kretinsky y Tkac en la rentabilización de las centrales eléctricas basadas en el carbón ha llevado a EPH a tener también centrales en Suecia, Gran Bretaña, Francia y Alemania. Hay que señalar que mientras la empresa sueca Vattenfall creyó haber hecho un gran negocio vendiendo sus minas de lignito y las centrales alimentadas con este carbón en Alemania del Este (Lausitz), la compradora EPH – juntamente con su filial alemana Leag – se ha erigido, actualmente, en el mayor productor de electricidad de Alemania Oriental.

La nada convencional personalidad de Kretinsky le ha llevado a combinar su expansión económica por Europa a la par con un empeño exagerado de evitar la popularidad. Así, apenas se habla de él en la Prensa, a pesar de ser el presidente y cofundador del club de futbol “Sparta” de Praga, de ser copropietario (con Tkac) de uno de los mayores grupos periodísticos checos, el nuevo propietario de las revistas francesas “Elle” y “Marianne” y haber adquirido, recientemente, un importante paquete de acciones del diario parisiense “Le Monde”.

Todo esto se sabe, pero, apenas se explica en la Prensa europea. Y en la propia Chequia no salen ni siquiera comidillas en la Prensa del corazón sobre sus amoríos con Anna Kellnerova, gran figura de la hípica del país…¡e hija de Petr Kellner!

AK 2Anna Kellnerova

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

12 AUGUST 2019 – AMBARCAȚIUNE DE DE TIP KON-TIKI PENTRU MAREA EGEE/12 VIII 2019 – UNA KON-TIKI PARA EL EGEO

Etiquetas

, , , , , , , , ,

DG 2Dominique Goerlitz

12 AUGUST 2019 – AMBARCAȚIUNE DE DE TIP KON-TIKI PENTRU MAREA EGEE

Dominique Goerlitz, un geo-biolog de 55 de ani, originar din Turingia, este un entuziast al arheologiei practice, care intenționează să navigheze, în vara aceasta, cu o ambarcațiune de stuf pe Marea Neagră și pe Marea Egee, pentru a demonstra că, acum șapte mii de ani, deja se practicau schimburi comerciale la mari distanțe. Și, vrea să demonstreze acest lucru, navigând de pe coasta bulgară, până în insula Santorini… sau chiar și mai departe, dacă ambarcațiunea sa rezistă.

Adevărul este că nu mai era nevoie de vreo demonstrație,deoarece cercetările arheologice și arhivele din antichitate au confirmat plenar acest lucru. Și nu numai comerțul la mare distanță, ci și talentul timpuriu al ființelor umane de acum 50 de mii de ani, care au ajuns, cu plute sau bărci, până în Australia, pornind din partea de sud-est a Asiei.

Domnul Goerlitz are sponsori generoși, o familie mai mult decât răbdătoare și o poftă de distracție care învinge orice obstacol. Căci, navigarea la mare distanță, cu ambarcațiuni din stuf și lemn de balsa, a practicat-o cu succes, în 1947, scandinavul Thor Heyerdahl, cu legendara „Kon-tiki”care l-a purtat din Insula Paștelui, până pe coastele Americii de Sud.

DG 5Abora IV

Goerlitz a urmat ceea ce a făcut Heyerdahl și a construit, până acum, patru ambarcațiuni de același tip (toate purtând același nume „Abora” și un număr, pentru a le distinge), a folosit material și meseriași din America tropicală, mai ales amer-indieni din Bolivia, experți în acest gen de ambarcațiuni. Mai bine zis, pentru primele trei „Abora”; căci pentru cea de a patra – cea pentru Marea Neagră și Egee – a fost nevoit să recurgă la lemn austriac, deoarece, importul de material sud-american ar fi încălcat normele comunitare pentru protecția naturii. Cu „Abora III” Goerlitz a vrut să ajungă din America de Nord în Europa, însă, a naufragiat în apropiere de insulele Azore.

DG 3Abora IV

Dacă Bruxelles-ul se zgârcea cu autorizația pentru importurile de materiale pentru „Abora IV”, autoritățile din Federația Rusă i-au amărât viața, refuzându-i autorizația de a naviga pe mare. Goerlitz a vrut, la început, să străbată toată Marea Neagră, pornind din orașul rusesc Soci. Ori, văzând piedicile birocratice, n-a mai stat pe gâduri: a obținut autorizațiile necesare din Bulgaria. Și-a montat în Varna șantierul naval, și-a format un echipaj din 12 membri de 4 naționalități diferite și a calculat ruta Varna – Santorini. Aceasta ar putea să se prelungească – dacă ambarcațiunea va fi în stare bună când va ajunge în insula grecească – eventual până în Alexandria, Egipt.

Însă, Goerlitz rămâne, în mod indiscutabil, pionier în tehnologia botezării.  Să spargi o sticlă de vin de prova unei ambarcațiuni din stuf pare a fi imposibil. Astfel că a comandat unei fabrici din Bulgaria să producă o sticlă foarte fragilă, pe care a umplut-o cu un vin șampanizat din această țară, iar, prova ambarcațiunii „Abora IV” a armat-o cu o bară de oțel de care a spart sticla botezătoare. Singurul lucru la care se pare că nu s-a gândit domnul Goerlitz pentru această aventură este lâna de aur; desigur că pe aceasta ar trebui să meargă să o caute în mitologia grecilor.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

12 VIII 2019 – UNA KON-TIKI PARA EL EGEO

DG 1Dominique Goerlitz

Dominique Goerlitz, un geo-biólogo de 55 años natural de Turingia, es un entusiasta de la arqueología práctica que pretende navegar, este verano, en una embarcación de cañas, por aguas del Mar Negro y el Egeo, para demostrar que, hace 7.000 años, ya se practicaba el intercambio comercial a largas distancias. Lo quiere demostrar navegando desde las costas búlgaras, hasta la isla de Santorín… o más lejos, si su nave aguanta.

La verdad es que no hace falta demostrarlo, ya que excavaciones arqueológicas y archivos de la Antigüedad lo ha ratificado con creces. Y no sólo el comercio de larga distancia, sino también el precoz talento navegante de los seres humanos, que, hace 50.000 años, llegaron, en balsas o canoas, a poblar Australia, partiendo del sureste asiático.

Pero, el señor Goerlitz tiene patrocinadores generosos, una familia más que paciente y unas ganas de divertirse a prueba de plagios y contratiempos. Porque lo de hacer grandes travesías en embarcaciones de cañas y madera de balsa ya lo practicó con éxito, en 1947, el escandinavo Thor Heyerdahl con la legendaria balsa “Kon-tiki”, que le llevó desde la isla de la Pascua, hasta las costas de América del Sur.

DG 6Abora IV

Goerlitz ha seguido la pauta de Heyerdahl y ha construido, hasta ahora, cuatro embarcaciones del mismo tipo (todas con el nombre “Abora” y un numeral para diferenciarlas), material y artesanos de la América tropical, especialmente indios bolivianos expertos en este tipo de embarcaciones. Mejor dicho, las tres primeras “Abora”; para la IV – la del Mar Negro y el Egeo – ha tenido que recurrir a maderas austríacas, ya que, la importación del material sudamericano chocaba con las normas comunitarias para la protección de la Naturaleza. Con la “Abora III”, Goerlitz quiso ir de Norteamérica a Europa, pero, naufragó cerca de las Azores.

DG 4Abora IV

Y si Bruselas cicateaba con los permisos de importación del material previsto para la “Abora IV”, las autoridades rusas le amargaban la vida con los permisos navieros. Goerlitz pensó en un principio en cruzar todo el Mar Negro y partir, para ello, de la ciudad rusa de Sochi. Como eso resultaba cada vez más complicado por las trabas burocráticas, cortó por lo sano: obtuvo los permisos pertinentes de Bulgaria. Montó allá – en Varna, concretamente, – sus atarazanas, enroló a los 12 tripulantes de 4 nacionalidades y calculó la ruta Varna – Santorín. Ésta puede alargarse, – si la nave aún está en condiciones cuando llegue a la isla griega – eventualmente, hasta Alejandría.

En lo que Goerlitz ha sido indiscutiblemente un pionero es en la tecnología de bautizo. Estrellar una botella de cava contra la proa de una nave de cañas, linda en lo imposible. Así que encargó a una fábrica búlgara un envase de una botella de un vidrio sumamente frágil que llenó de vino de aguja del país, e insertó en la proa de “Abora IV” una barra de hierro contra la que lanzó la botella bautizante. En lo único en que no parece haber pensado el señor Goerlitz, para esta aventura, es en un vellocino de oro; claro que ése tendría que irlo a buscar en la mitología griega.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

JAVID, MAREA SPERANȚĂ A BREXIT-ULUI/JAVID, LA GRAN ESPERANZA DEL BREXIT

Etiquetas

, , , ,

BJSJBoris Johnson şi Said Javid

JAVID, MAREA SPERANȚĂ A BREXIT-ULUI

Boris Johnson și toți “brexiterii” din Regatul Unit sunt încredințați că Saïd Javid, un britanic de 50 de ani și de origine pakistaneză, va ști să amortizeze izbitura unei mai mult decât probabile părăsiri dure de către Marea Britanie a Uniunii Europene.

Johnson și Javid au multe lucruri în comun: conservatori furioși, ambițioși până la vanitate, anti-comunitari mai mult după nas decât după rațiuni, plăsmuitori de iluzii chiar în fața realităților financiare. Însă, Javid și Johnson se și deosebesc în privința multor lucruri; mai ales în curriculum-urile lor.

În timp ce noul prim-ministru este arhetipul politicianului apărut din elita britanică, noul său ministru de finanțe provine din păturile cele mai umile. Lista se poate prelungi oricât de mult: de exemplu, relațiile lui Johnson cu iubitele sale n-au durat prea mult, în timp ce Javid, musulman, are o căsnicie trainică cu o britanică creștină – Laura King – și își educă cei patru copii în religia creștină.

B 1

La toate acestea C.V.-ul lui Javid nu este numai contrariul a ce este biografia lui Johnson; ci este, întâi de toate, o mostră că societatea britanică a evoluat și a devenit mai deschisă (cu tot brexit-ul) și acceptă în vârful ei imigranți asiatici. În noul guvern, alături de Javid se mai află o asiatică, Priti Patel, ministru de Interne.

Javid, al cărui tată a venit din Pakistan fără bani și și-a câștigat existența ca șofer de autobuz în orașul Rochdale înainte de a deschide o mică afacere, și-a luat bacalaureatul într-o școală publică, iar, pe urmă, a absolvit facultatea de Științe Economice la Universitatea din Exeter. A vrut să intre la Banca Rothschild, însă, acolo nu le-au plăcut nici diploma, nici originile lui Javid, spre norocul său. Căci capetele din acea bancă britanică l-au ambiționat să-și caute norocul în New York–la Chase Manhattan –, unde a ajuns să ocupe funcția de vicepreședinte. Cu laurii newyorkezi a revenit la Londra (prin anii 2000), la filiala Deutsche Bank, unde, în numai 4 ani, a devenit director executiv, postul cel mai înalt în afara Consiliului de Administrație.

SJSaid Javid

Atâtea succese financiare (remunerate corespunzător) i-au trezit ambiții politice lui Javid. În anul 2009, a lăsat afacerile pentru politică și a fost ales deputat de Bromsgrove, o activitate pe care a desfășurat-o cu tot atâta succes cât a avut și la bancă. În 2014, a fost numit ministru al Culturii, pe urmă a preluat portofoliile Economiei, Urbanizării și (în 2018) Internelor. Javid s-a declarat întotdeauna a fi un admirator a lui Margaret Thatcher și a urmat constant linia dură a acesteia. Trecerea sa pe la ministerul Internelor a fost marcată de respingerea aproape cu cruzime a fugarilor care vroiau să se refugieze în Marea Britanie. “Dacă au ajuns la Canalul Mânecii, pe pământ sigur –spunea– nu mai sunt fugari”.

Tocmai acum, cu brexit-ul care se declanșează, strălucita carieră a lui Javid s-ar puea să înregistreze primul său eșec. Pe de o parte, s-a alăturat pariului voluntarist al lui Johnson în lupta cu UE și a trasat planuri ca să amortizeze durerile – se vorbește de un deficit de 30 de miliarde de € – în urma probabilei părăsiri fără acord, pe baza a două fonduri, în principal: unul de o sută de miliarde de lire sterline, în decursul a cinci ani, pentru infrastructuri, și altul, de cincizeci de miliarde de lire  sterline, pentru locuințe. Dar, până acum, nu a spus de unde vor veni atâția bani (în plus și cei de la reducerile fiscale promise de Johnson) căci, deja datoriile sunt foarte mari, iar pronosticurile conjuncturale sunt și mai rele. Desigur, cum în chestiunea brexit-ului poruncește inima și nu rațiunea, ceea ce contează cel mai puțin sunt realitățile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

B 2

JAVID, LA GRAN ESPERANZA DEL BREXIT

BJSJ 2Boris Johnson y Said Javid

Boris Johnson y todos los “brexistas” del Reino Unido confían en que Saïd Javid, un británico de 50 años y origen pakistaní, amortigüe el batacazo de una más que probable salida dura del Reino Unido de la Unión Europea.

Johnson y Javid tienen muchas cosas en común: conservadores a rabiar, ambiciosos hasta la vanidad, anti comunitarios por narices más que por razones, y fabricantes de ilusiones en contra de las realidades financieras. Pero, Javid y Johnson se diferencian en muchísimas más cosas; sobre todo en el curriculum.

Mientras el nuevo Primer Ministro es un arquetipo de político surgido de la élite británica, su nuevo ministro de Finanzas procede de las capas más humildes. Y la lista se puede alargar lo que se quiera: por ejemplo, que a Johnson no le han durado las parejas y Javid, musulmán, tiene un sólido matrimonio con una británica cristiana – Laura King –y educa a sus 4 hijos en la fe cristiana.

A todo esto, el curriculum de Javid no es sólo el contrapunto a la biografía de Johnson; es, ante todo, una muestra de que la sociedad británica ha evolucionado se ha vuelto aperturista (pese al brexit) y acepta, en su cima, a inmigrantes asiáticos. En el nuevo Gobierno está junto a Javid otra asiática, Priti Patel, como ministra de Interior.

Javid, cuyo padre llegó del Pakistán sin dinero y se ganó la vida como conductor de autobús en la ciudad de Rochdale antes de abrir un pequeño negocio, cursó el bachillerato en escuelas públicas para licenciarse en Económicas en la Universidad de Exeter. Quiso entrar en la Banca Rothschild, pero, a ésta no le gustó ni el diploma, ni el origen de Javid, lo que fue una suerte para éste. Porque las calabazas del banco británico le impulsaron a buscar fortuna en Nueva York – en el Chase Manhattan –, llegando a vicepresidente. Con los laureles neoyorquinos regresó a Londres (años 2000), la filial del Deutsche Bank, donde, en 4 años, ascendió a director ejecutivo, el cargo más alto fuera del consejo de administración.

SJ 2Said Javid

Tantos éxitos financieros (debidamente remunerados) despertaron las ambiciones políticas de Javid. El año 2009 cambió los negocios por la política y fue elegido diputado por Bromsgrove, una actividad que desarrolló con tanta fortuna, como en la banca. En el 2014, fue nombrado ministro de Cultura y luego asumió las carteras de Economía, Urbanismo e (2018) Interior. Javid se declaró siempre admirador de Margaret Thatcher y ha seguido siempre la línea dura de esta. Su paso por el ministerio de Interior fue marcado por un rechazo lindante en cruel de todos los fugitivos que querían refugiarse en Gran Bretaña, “Si han llegado al Canal de la Mancha, en tierra segura – decía – ya no son fugitivos”.

B 3

Es ahora, con el brexit en ciernes, cuando la fulgurante carrera de Javid puede tener su primer revés. Por una parte, se ha sumado a la apuesta voluntarista de Johnson en la pugna con la UE y ha trazado planes de amortiguar los desgarros – se habla de un déficit de 30.000 millones de € – de la probable salida sin acuerdo a base, ante todo, de dos fondos: uno de cien mil millones de libras en 5 años para infraestructuras y otro de cincuenta mil millones de libras para viviendas. Pero, no ha dicho, hasta la fecha, de donde va a salir tanto dinero (más el de las rebajas fiscales prometidas por Johnson) cuando las deudas ya son grandes y los pronósticos coyunturales, pésimos. Claro que, como en el tema de brexit manda el corazón y no la razón, lo de menos son las realidades.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

BAPTISTERIUL DE LA MANGALIA

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

BAPTISTERIU 1

Cum se botezau străromânii în primii ani de creștinism liber

 Baptisteriul lipit de zidul de nord

Dacă mergeţi în vacanţă la Mangalia aveţi privilegiul de a putea vedea ruinele unui mare Baptisteriu.

Este din secolul al IV-lea d. Hr. şi se află pe colina de lângă hotelul Paradiso, foarte aproape de faleză.

Din păcate, este tot ce a mai rămas dintr-o mare bazilică paleo-creştină care trebuie că a fost construită imediat după Edictul de la Mediolanum/Milano, din 313, aşadar imediat după ce Constantin cel Mare le-a permis creştinilor din întreg imperiul roman să-şi practice religia.

Baptisteriul a fost descoperit în 1915 de arheologul şi profesorul D. M. Teodorescu, dar colegul său, Orest Tafrali, este cel care l-a scos la lumină în 1924.

Baptisteriul este lipit de zidul nordic de apărare şi cuprinde câteva bazine baptismale, o cisternă (un bazin în care se aduna apa de ploaie), un bothros (adică un puț sacru unde se aruncau obiectele sacre, sparte, folosite în temple), un puţ, un atrium, drumul sacru (în trepte) și tronul episcopal.

M.  Teodorescu a crezut că ruinele sunt ale unei bazilici paleocreştine (de tip sirian), dar, de fapt, aşa cum arată situl, așezat pe panta unei coline, ele sunt doar ale Baptisteriului bazilicii care, cel mai probabil, se află sub drum și sub piscina hotelului Paradiso.

BAZIN 1

BAZIN 2

BAZIN 3

BAZIN 4Foto: bazine de botez, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

ATRIUM 2Foto:  Atrium, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

De ce un complex baptismal ?

În secolul al IV-lea (după anul 313) multe biserici paleo-creştine (numite bazilici) aveau mai multe bazine de botez: pentru bărbaţi, pentru femei, pentru copii, pentru că, în primele două secole după Edict, oamenii se botezau cu miile în toate oraşele imperiului roman.

Şi cum, tot în primele două secole de la Edict, botezul se făcea doar de trei ori pe an: de Crăciun sau/şi de Bobotează,  de Paşte sau/şi de Rusalii, primele biserici, mai ales în centrele episcopale, aveau câte bazine le trebuiau… patru, cinci, şase…

Așa sunt și bazilicile dobrogene de la Callatis/Mangalia, Argamum și Axiopolis (prof. Ene Braniște).

Bazinele se construiau lângă biserică, să spunem, în curtea bisericii, mai ales în centrele episcopale, desigur din motive practice, dar şi pentru că nu le era îngăduit celor nebotezați să intre în casa Domnului.

Bazinele semănau foarte mult cu cele de lângă Templul din Ierusalim, numite mikvaot, unde se scăldau pelerinii ca să se purifice înainte de a intra în Templu, dar şi cu termele romane (băile publice).

Bazinele de la Mangalia nu erau adânci, pentru că botezul nu mai era o scufundare în apă (ca în apele Iordanului), ci mai degrabă o stropire simbolică cu apă. Trebuie că aveau un acoperiş susţinut de coloane şi că erau înşirate de-a lungul atrium-ului unde, probabil, ieşeau cei ce tocmai primiseră botezul. De asemenea, înainte de a intra în „scăldătoare”, catehumenii se lepădau de vechea credinţă… păgână şi rosteau… profesiunea de credinţă, probabil în grupuri, într-o încăpere cu coloane, un fel de pridvor al… întregului Baptisteriu.

Este posibil ca acest mare Baptisteriu să fi fost ridicat pe locul unui templu construit la adăpostul zidului de nord al cetăţii, în secolul al IV-lea î. Hr.

PUȚ 1

PUȚ 2Foto: Bothros/puț de apă ? Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

Iată și cum arătau bazinele de purificare/mikvaot pentru pelerini, construite lângă Templul din Ierusalim. Situl se numește, astăzi, Parcul Arheologic din Ierusalim și face parte din Centrul-Muzeu Davidson (Davidson Center, Jerusalem Archaeological Park. Este „lipit” de Zidul Plângerii/Zidul de Vest:

IER 1

IER 2

IER 3

IER 4

IER 5

IER 6

IER 7

IER 8

IER 10

IER 9Foto: bazine/mikvaot , Parcul Arheologic din Ierusalim, arhiva autoarei

Tronul episcopal

După botez, noii creștini mergeau dinaintea tronului episcopal să fie unși de episcop cu mir sfânt ca să poată participa apoi la euharistie și să primească prima împărtășanie. Să se integreze în comunitatea creștină. Un tron din piatră care imita tronul împăratului.

Uneori tronul episcopal nu se afla în biserică/bazilică, ci în incinta Baptisterium-ului, ca la Callatis/Mangalia care, pe vremea aceea era un centru episcopal.

TRON 1

TRON 2

TRON 3Foto: Tronul episcopal cu synthronos-ul semicircular cu trei scaune. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

TRON PARȚIAL 2

TRON PARȚIALFoto: Tronul episcopal,  Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

SYNTHRONOS CU SCAUN 1

SYNTHRONOS CU SCAUN 2

SYNTHRONOS 1

SYNTHRONOS 2Foto: Synthronos-ul semicircular cu trei scaune. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

SYNTHRONOS 3Foto: Synthronos-ul semicircular cu trei scaune, văzut din spate. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

DROMOS 2

DROMOSFoto: Dromos-ul sau Calea Sacră specifică templelor grecești, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

Din păcate, bazilica n-a fost scoasă la lumină și n-a fost reconstruită niciodată: Callatis romană și apoi bizantină a fost distrusă la începutul secolului al VII–lea de avari şi slavi, apoi cucerită în 1402 de turci și dominată de mangali, tribul de tătari din Crimeea care i-au dat și numele, se pare.

Iarăși, din păcate situl de pe colină, ascuns în spatele unor case și de hotelul Paradiso, este împrejmuit cu un gard rupt și pare părăsit și profanat de gunoaie. Pe nicăieri nici o tăbliță care să-ți spună ce au fost odată acele pietre…

SIT 2Foto: Baptisteriul din Mangalia, vedere laterală, arhiva autoarei

SIT 1Foto: Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

LUCRĂRI CONSULTATE
Ene Braniște, Liturgica generală, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002
Konstantinos Kallinikos, Templul creștin, Ed. Grigoris, Atena, 1969

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IRAN: RĂDĂCINILE URII/IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO

Etiquetas

, , , , , , , , , , , ,

I 1

IRAN: RĂDĂCINILE URII    Washington, Diana Negre

Ura istorică și marile crize politice au adânci și multiple rădăcini, iar actuala criză irano-americană își are aceste rădăcini poate mai adânci decât oricare dintre conflictele din zilele noastre.

Căci, în acest caz, se adună vechi nedreptăți coloniale cum este prezența occidentală în Orientul Mijlociu, schisme dogmatice (șiiți iranieni față de suniți), ideologii politice incompatibile, precum și ură personală. Și să nu uităm că toate acestea sunt garnisite cu interese politice și o masă umană ușor de stârnit, însă, foarte rar fidelă, pe termen mai lung.

În cazul iranian, motivele imediate ale conflictului încep de pe la mijlocul secolului trecut. În anii aceia, Iranul se afla sub incidența intereselor britanice. Atât de mult, încât întreprinderea care exploata zăcămintele de petrol persane – Anglo-Iranian Oil Company – aparținea în proporție de 75% Regatului Unit și de 25% Iranului. Un naționalist persan, Mohamed Mossadek, s-a revoltat împotriva acestei situații și a obținut de la Parlamentul Teheranului naționalizarea menționatei companii, precum și alegerea sa ca șef al guvernului.

Tensiunile dintre Londra și Teheran au rămas bilaterale până în 1953, an în care Eisenhower a devenit președinte al SUA și, deîndată, a întreprins o acțiune de hărțuire a lui Mossadek, de teamă că acesta va trece, în războiul rece, de partea sovieticilor. Consecința a fost eliminarea liderului persan și instalarea unui regim cvasi dictatorial al șahului Mohamed Reza Pahlevi.

Represiunea polițienească foarte dură a șahului, reformismul său de tip occidental foarte greșit aplicat (de fapt, o copie deplorabilă a reformei lui Atatürk din Turcia de la începuturile secolului al XX-lea), și avântul ideologiei „Fraților Musulmani” prin clerul iranian au sfârșit prin a submina Iranul lui Pahlevi.

Astfel, în 1979, „revoluția bazarului” – adică, a clasei persane mijlocii – l-a înlăturat pe sah de pe tron și a dat puterea ayatolahilor conduși de Ruholah Khomeini, care, în timpul anilor cât a stat exilat în Franța, a adunat în el o ură nemărginită împotriva șahului și a americanilor care îl sprijineau.

Ura împotriva americanilor și demontarea „Persiei occidentale” se înfrățeau perfect. Însă șiismul, arhaizant, nu se potrivea cu ideologia republicano-socialistă a „Fraților Musulmani”, oricât de bine ar fi tradus în persană actualul lider al Iranului, Khamenei, o carte a lui Saïd Qutb, gânditor de bază al ideologiei „Fraților”, care repudia total statul Israel.

K 1Actualul lider al Iranului, Alí Khamenei

Ca și cum ar mai fi lipsit ceva pentru ca conviețuirea republicii teocratice a ayatolahilor cu restul lumii să fie vecină cu imposibilul, cei opt ani de război între Iran și Irak, pe care l-a declanșat, în 1980, dictatorul irakian, Saddam Hussein, precum și programul nuclear iranian, atât militar cât și civil, au generat ură, ranchiună și temeri, pe care, în ziua de azi, nimeni nu știe – nici la Teheran, nici la Washington, Riad, Moscova sau Beijing – cum să le rezolve, fără vărsare de sânge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO   Washington, Diana Negre

I 4

Los odios históricos y las grandes crisis políticas tienen luengas y múltiples raíces y la actual crisis irano-estadounidense las tiene tanto o más que ningún conflicto de nuestros días.

Porque aquí se suman viejos agravios coloniales como la presencia occidental en el Oriente Medio, cismas dogmáticos (chiitas iraníes frente a sunitas), ideologías políticas incompatibles y odios personales. Sin olvidar que todo ello está sazonado por intereses políticos y una masa humana fácilmente excitable, pero, rara vez fiel, a largo plazo.

En el caso iraní, los motivos inmediatos del conflicto arrancan de mediados del siglo pasado. En esos años, Irán estaba sometido a los intereses británicos. Tan sometido que la empresa explotadora de los yacimientos petrolíferos persas – Anglo-Iranian Oil Company – pertenecía en 75% al Reino Unido y un 25% al Irán. Un nacionalista persa, Mohamed Mossadek, se revolvió contra esta situación y obtuvo del Parlamento de Teherán la nacionalización de la citada compañía y su propia elección como jefe de Gobierno.

I 5

Las tensiones entre Londres y Teherán fueron bilaterales hasta 1953, año en que Eisenhower accedió a la presidencia estadounidense y emprendió el acoso a Mossadek por miedo a que éste se decantase, en la guerra fría, del lado soviético. La consecuencia fue la eliminación del líder persa y la implantación de un régimen casi dictatorial en el Irán: el del sha Mohamed Reza Pahlevi.

Las durísimas represiones policiales del sha, su mal practicado reformismo occidentalista (una deplorable copia de las reformas de Atatürk en Turquía a principios del siglo XX), y el auge de la ideología de los “Hermanos Musulmanes” en la clerecía iraní acabaron por minar el Irán de los Pahlevi.

Así, en 1979, la “revolución de los bazarí” – es decir, de la clase media persa – echó al sha del trono y entregó al poder a los ayatolás acaudillados por Ruholah Khomeini, quien, durante sus años de exilio en Francia, acumuló un odio infinito contra el sha y los estadounidenses que lo habían apoyado.

El odio a los norteamericanos y el desmontaje de la “Persia occidental” hermanaban bien. Pero, el chiismo, arcaizante, no encajaba con la ideología republicano-socialista de los “Hermanos Musulmanes”, por mucho que el actual máximo líder del Irán – Khamenei haya traducido al persa uno de los libros de Saïd Qutb, pensador básico de la ideología de los “Hermanos” y su repudio total al estado de Israel.

K 2El actual máximo líder del Irán, Alí Khamenei

Por si faltaba algo para que la convivencia de la república teocrática de los ayatolás con el resto del mundo rayara en lo imposible, los ocho años de guerra entre Irán e Irak que en 1980 inició el dictador iraquí Saddam Hussein y el programa nuclear iraní, tanto militar como civil, han generado unos odios, rencores y temores que hoy en día no sabe nadie – ni en Teherán, ni en Washington, Riad, Moscú o Pekín – como resolverlo sin derramamiento de sangre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

10 AUGUST 2018 – GUVERNELE DRĂGNILĂ ȘI DĂNCILĂ

Etiquetas

, , , , , , , ,

D 1

Dacă doamna Viorica Dăncilă va ajunge să locuiască o vreme la Cotroceni, mai mult ca sigur că, de acolo, din palatul prezidențial, va încerca să-l scoată pe Liviu Dragnea din închisoare, cât mai curând.

Este în logica PSD-ului, în firea lucrurilor, a modului de a gândi al acestui partid.

Să vedem care este problema fundamentală a acestei structuri politice, care, până anul acesta, 2019, a fost cea mai puternică pe scena românească, de la prăbușirea comunismului (1989) încoace.

Această mare problemă are un nume: TENTAȚIA TOTALITARĂ.

PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea, s-a manifestat ca un partid totalitar. Pentru a ajunge la putere, pentru a fi ales masiv, a recurs la un populism fără margini, la promisiuni care nu vor putea fi îndeplinite vreodată. Deîndată ce ajuns la putere, s-a dezlănțuit sistematic asupra instituțiilor care asigură funcționarea democrației și a statului de drept.

Atacul principal s-a dat asupra justiției. Acest atac a fost preocuparea obsesivă a acestui partid, din momentul în care a venit la guvernare. Persoane, instituții și legi au fost discreditate și desființate, în așa fel, încât actul de justiție să fie pus sub semnul îndoielii, să nu mai putem distinge, nu-i așa? între ce e drept și ce e nedrept, între ce este legal și ce este infracțiune. Imaginea justiției și a magistraților care o servesc a fost terfelită crunt, în timp de corupția a dobândit un statut de infracțiune ușoară, nesemnificativă și neimportantă, care ar fi păcat să nu fie iertată și uitată, adică, aministiată, deoarece este lipsită de gravitate, nu prezintă niciun pericol. Mai, mai că ar fi o virtute!

Legile au fost modificate și alterate – au ajuns să fie niște biete vinuri diluate cu apă – pentru ca rigoarea lor să nu-i mai ajungă pe corupții cocoțați la putere. Lor li se permite orice, tot ce fac ei este corect și just, căci, au fost aleși de popor, în urma unor alegeri democratice. Pot să distrugă țara și viitorul ei ! Au mandatul poporului!

D 2

La rândul lui, totalitarismul are o mare problemă: DIASPORA. Românul plecat afară ca să-și câștige existența nu poate fi prostit cu promisiuni deșarte sau cumpărat cu pomeni electorale. Totalitarismul își încearcă puterile doar, doar va mai reuși să controleze teritoriul național, așa cum o făcea pe vremuri partidul comunist. Era un partid-stat: românul era român doar în interiorul granițelor controlate de comuniști. Ce era în afara teritoriului, nu mai era român. Cel mult, era de origine română! Atât!

Acum un an, DIASPORA ROMÂNEASCĂ a vrut să-i tragă de mânecă pe pesediști și să le spună că lucrurile nu stau așa. Ei sunt la fel de români ca noi toți cei din țară, și nimeni nu are dreptul să îi discrimineze în vreun fel. Românismul lor este mult mai alert și mai robust, deoarece trăiesc și muncesc printre străini, și gândul lor este tot timpul, aici, acasă, alături de cei dragi. Toți vor sau visează să se întoarcă acasă cândva, chiar dacă s-au realizat social și profesional mult mai bine în străinătate. Astfel că, un român din diaspora este de două ori român: este român acolo, departe și este român, aici, unde tare ar vrea să se întoarcă, dacă ar avea condiții, căci, sufletul lui e aici!

Pe data de 10 august, români din diaspora au venit la București. Mulți ! Au străbătut sute sau chiar mii de kilometri, cu efort și cheltuială pentru a veni acasă. Vroiau să li se audă glasul, părerea.

Au fost primiți așa cum poate înțelege un regim autoritar să trateze cu un segment social pe care nu-l poate controla: cu ostilitate !

Cu o doamnă prim-ministru plecată în concediu în străinătate. Un prim ministru care se respectă nu-și poate permite să nu ia în considerare foarte serios un asemenea eveniment. Și-ar fi anulat orice altă întâlnire guvernamentală sau politică – ca să nu mai vorbim de concediu -, pentru a se întâlni cu o delegație a ROMÂNILOR DIN DIASPORA. Doamna prim ministru a plecat de acasă, s-a programat să nu fie în țară ! Ori, tocmai acest lucru o incriminează. Și-a programat NE-DIALOGUL !

D 3

Nu a avut inspirația să organizeze măcar un simulacru de dialog. Tot ar fi fost ceva !

Orice anchetă trebuie să pornească de la realitatea aceasta: din timp s-a plănuit și s-a organizat NE-DIALOGUL.

Restul a venit de la sine: provocatori (ultrași, radicali, galerii sportive etc.) care să compromită imaginea diasporei. Românii din afară ar fi niște violenți iresponsabili, persoane periculoase, răzvrătiți care au vrut să dea o lovitură de stat. Niște destabilizatori ! Au vrut, nici mai mult nici mai puțin, decât să pătrundă în forță în clădirea guvernului. Noaptea, când nu era nimeni acolo! Cu primul ministru plecat… în străinătate ! Este o logică sui-generis căreia bunul simț te îndeamnă să nu-i dai pic de crezare. Românii din străinătate ar fi venit la București ca să se facă de râs !

D 4

D 5

Forțe speciale dotate cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene, grenade acustice care să-ți ia auzul pentru o vreme, scuturi transparente și bastoane de cauciuc cu miez articulat din oțel. Și muniție de război ! Căci aveam de a face cu dușmani nu cu frați de-ai noștri !

Interesant a fost un video în care un domn mai grăsunel, printre niște oameni ai forțelor speciale, este lovit puternic… pentru nimic, din senin. Domnul acela nu a înțeles că celălalt civil, lângă care spera să se simtă mai în siguranță, era tocmai comandantul care conducea acțiunea forțelor speciale. Unul dintre subalternii acestui comandant a considerat că seful său nu trebuia să fie deranjat de prezența acestui civil, oricât de pașnic ar fi fost. A intervenit și l-a convins pe intrus să plece, cu două lovituri zdravene de baston.

Video-ul a redat simbolic dialogul organizat de guvernul Drăgnilă cu Diaspora.

BUCURESTI - PIATA VICTORIEI - PROTEST - DIASPORA

D 8

A trecut un an de la acea zi de 10 august.

La ora actuală avem un guvern Dăncilă. Liviu Dragnea nu mai poate hotărî în numele guvernului. Hotărârile le ia doamna Dăncilă. Și iată că primul ministru al României vorbește, din nou, despre acea zi de 10 august 2018, afirmând, același lucru: că a fost vorba despre O ÎNCERCARE DE LOVITURĂ DE STAT.

Cât de oportună este această nouă-veche abordare. Frumos și util ar fi fost să-și ceară scuze, sau măcar să-și exprime regretul pentru violențele din august trecut. Normal ar fi fost să spună că nu se poate pronunța, deoarece niciun tribunal nu a dat încă vreo sentință în această privință.  Sau măcar să tacă, chiar dacă a fost provocată.

Cursa pentru Cotroceni a început din momentul în care partidele și-au anunțat candidații. Ori, doamna Dăncilă comite o gravă eroare acuzând, din nou, diaspora. De data aceasta este o eroare, nu este o gafă! Există vreo șansă ca dumneaei să-și îmbunătățească, de acum încolo, imaginea în ochii românilor din străinătate, în condițiile în care votul lor poate fi hotărâtor pentru victoria unuia dintre candidați, așa cum s-a constatat în alegerile anterioare? Căci, în interior, chiar și electoratul fidel PSD-ului are îndoieli în privința doamnei Dăncilă.

D 10

Crede cineva din țară sau “din diasporă” că PSD s-a lepădat de tentația totalitară, când președinta acestui partid repetă asemenea acuzații nefondate, care, de fapt, au ca scop învrăjbirea românilor din interior cu cei din afară? Chiar nu există nimeni, experți, consilieri sau simpli prieteni care să o sfătuiască pe doamna Dăncilă să fie foarte prudentă și reținută în chestiunea extrem de delicată a diasporei ?

S-a reinventat partidul, oare într-adevăr s-a de-dragnizat?

În condițiile în care după un an de zile, dosarele evenimentelor din 10 august rămân blocate și nu s-a lămurit nimic (oare de ce? cine se teme de adevărul probelor și dovezilor din aceste dosare?), afirmația doamnei Dăncilă nu poate avea decât o singură interpretare: represiunea și violențele de atunci au o justificare perfectă și deplină: a fost o încercare de lovitură de stat. Dosarele să rămână blocate în continuare și… punct!

D 9

Întrebarea firească este, însă, de unde știe doamna Dăncilă ca să fie atât de categorică în afirmații, căci nu a fost în țară, nu a fost de față? Din auzite? Din ce a văzut la televizor? Și chiar nu a pus-o nimic pe gânduri din ce a văzut și auzit? Nici presa străină? Chiar nu e nimeni vinovat de organizarea violențelor de atunci? Doar diaspora?

Până la alegerile prezidențiale, va veni ziua de 10 august din anul acesta. Diaspora e în continuă creștere. Zi de zi, foarte mulți români își părăsesc țara, din lipsă de perspective, din lipsă de speranțe. Pleacă prea mulți!

D 11

Aniversarea este, întotdeauna, un moment de analiză și de bilanț.

O concluzie de neocolit va fi imobilismul politic al PSD și inevitabilul său declin, vizibil și palpabil. Se pare că se încheie procesul de prăbușire a stângii, început în decembrie 1989. Un merit deosebit în procesul de dezagregare a partidului totalitar postcomunist l-a avut Liviu Dragnea.

Adversarii și opoziția politică ar putea să-i ridice o statuie, pentru acest inegalabil merit al său.

Iar, doamna Dăncilă, prin faptul că a început cu stângul drumul spre Cotroceni, s-ar putea să pecetluiască acest sfârșit.

Greșeala în care persistă este incapacitatea de a înțelege că totalitarismul poate exista doar în izolare și autarhie, nu și într-o uniune de state cum este UE.

D 12

D7

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU/VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

L 4

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU  Washington, Diana Negre

„Să facem America mare din nou” a fost lozinca electorală care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și se pare că acum America nu-i mai este de ajuns, așa că își îndreaptă privirea spre Lună.

E una dintre ambițiile lui Donald Trump, cu toate că, până acum, nu s-a vorbit prea  mult despre aceste proiecte care sunt pe aceeași linie cu felul lui de a vedea lucrurile: noua explorare a Lunii nu va fi o chestiune doar a statului, ci un proiect mixt al unor instituții publice și al unor întreprinderi private.

Este ceva ce se încadrează în tradițiile SUA și, desigur, în mentalitatea unui președinte-întreprinzător cum este Trump, care, spre deosebire de alți politicieni, nu vine din administrația publică, nici din vreo funcție politică, ci din lumea afacerilor.

Întoarcerea pe Lună pe care o patronează NASA (National Aeronautics and Space Administration) urmează să difere mult de cea care a fost Apollo, prima expediție lunară, care, în această sâmbătă, împlinește 50 de ani: din 1972, nu s-au mai făcut călătorii pe satelitul nostru, iar finanțarea disponibilă astăzi este doar o părticică din ceea ce a avut proiectul de acum o jumătate de secol.

Este, însă, un proiect care deja are nume și, în consonanță cu timpul în care trăim, este „politicamente corect”: dacă prima expediție lunară se numea Apollo, zeul grec al Soarelui și al luminii, următoarea va purta un nume de femeie: Artemis, sora lui Apollo,  zeița vânătorii și …a Lunii.

Altă diferență este că, în mare parte, această expediție o vor întreprinde împreună NASA cu Agenția Spațială Europeană, cu toate că, pentru moment, colaborarea se concentrează pe ORION, vehiculul care îi va transporta pe astronauți la bazele lor pentru a explora Luna și, poate ceva mai târziu, și planeta Marte.

T 2

Cea mai mare diferență, însă, dintre proiectul actual și Apollo este că NASA, cu toate că controlează o serie de operații, nu mai este nici centrul și nici principalul sponsor, și nici măcar principalul responsabil în proiectarea vehiculelor sau în planificarea expedițiilor. Din contră, contractează întreprinderi private pentru ca acestea să realizeze proiectele și operațiile… și nu duce lipsă de oferte: există vreo două mii de întreprinderi dedicate tehnologiei spațiale și 58 specializate în explorarea Lunii.

Cu această nouă abordare, NASA a făcut din necesitate o virtute, deoarece visteria publică americană nu mai are fondurile pe care le avea în timpul primei misiuni lunare, în parte deoarece nu mai există entuziasmul național de atunci, când americanii au fost surprinși de Sputnikul sovietic (primul satelit artificial al Lunii), prin care principalul rival politic al Americii le-o luau înainte în explorarea spațială.

Există o mulțime de întreprinderi americane care își promit beneficii din expedițiile spațiale și sunt dispuse să riște capital, ceva rar pentru o țară care se apropie de o datorie publică de 20 de bilioane de euro, iar investiția lor va avea un efect pozitiv și asupra planurilor de apărare ale țării.

Și aceasta, deoarece Administrația americană consideră că spațiul este noua frontieră defensivă, cel mai bun loc pentru a face față posibilelor atacuri din partea rivalilor, care, la rândul lor nu rămân în urmă: pe lângă Washington, care prevede o nouă stație și o prezență a oamenilor acolo, în următorii cinci ani, Beijing a anunțat că și China va avea o bază lunară în anul 2030.

Toate acestea vor forma parte, desigur, din Armata Spațială, pe care Trump a anunțat-o acum câteva luni, și care, deocamdată, nu dispune de un buget prea mare. În consecință, nici nu atrage atenția politicienilor și nici nu îi sperie pe posibilii investitori.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

L 1

VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA      Washington, Diana Negre

L2

“Hagamos América grande de nuevo” fue el lema de la campaña electoral que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y parece que ahora no le basta con América, sino que las miras están puestas en la Luna.

Es una de las ambiciones de Donald Trump, aunque, hasta ahora, no se ha hablado demasiado de estos proyectos y está en la línea con sus planteamientos: la nueva exploración lunar no será ya cuestión del estado norteamericano, sino un proyecto mixto de instituciones públicas y empresas privadas.

Es algo que encaja en las tradiciones de Estados Unidos y, naturalmente, en la mentalidad de un presidente-empresario como Trump quien, a diferencia de otros políticos, ni viene de la administración pública, ni de cargos políticos, sino del mundo de los negocios.

El regreso a la Luna que patrocina la NASA (National Aeronautics and Space Administration) ha de ser muy distinto del Apolo, la primera expedición lunar, que, este sábado, cumple 50 años: desde 1972, no ha habido más viajes a nuestro satélite y la financiación disponible hoy es tan solo una parte de la que tuvo el proyecto, hace medio siglo.

Pero, es un proyecto que tiene ya nombre y, en consonancia con los tiempos que vivimos, es “políticamente correcto”: si la primera expedición lunar llevaba el nombre de Apolo, el dios griego del Sol y la luz, la próxima ha sido bautizada con nombre de mujer y se llama Artemisia, hermana de Apolo y diosa de la caza…y de la Luna.

Otra diferencia, es que, en buena parte, ésta es una empresa conjunta de la NASA con la Agencia Espacial Europea, aunque, de momento, la colaboración se centra en ORION, el vehículo dedicado a transportar a los astronautas a sus bases para explorar la Luna y, quizá más adelante, también Marte.

T 1

Pero, la mayor diferencia entre el proyecto actual y el Apolo es que la NASA, si bien controla una serie de operaciones, no es ya ni el centro ni el principal patrocinador, ni siquiera el principal responsable de diseñar vehículos o planear expediciones. Al contrario, contrata con empresas privadas a las que encarga los diseños y las operaciones… y no anda falta de ofertas: hay casi dos mil empresas dedicadas a la tecnología espacial y 58 especializadas en la exploración lunar.

Con el nuevo planteamiento, la NASA ha hecho de la necesidad virtud, porque el erario público norteamericano no dispone de los fondos que tuvo durante la primera misión lunar, en parte porque no hay el entusiasmo nacional de entonces, cuando los norteamericanos se vieron sorprendidos por el Sputnik soviético (el primer satélite artificial a la Luna), al ver que su gran rival político les había tomado la delantera en la exploración espacial.

Hay una multitud de empresas norteamericanas que se prometen beneficios de las expediciones espaciales y están dispuestas a arriesgar capital, algo escaso para un país que se acerca a una deuda pública de 20 billones de euros y su inversión ha de tener también un efecto positivo en los planes defensivos del país.

Porque la actual Administración norteamericana considera que el espacio es la nueva frontera defensiva, el mejor lugar para atajar posibles ataques de sus rivales que, por su parte, tampoco andan a la zaga: si bien Washington prevé una nueva estación y presencia lunar en un plazo de cinco años, Pekín ya ha anunciado que también tendrá allí una base en 2030.

Todo ello forma seguramente parte del Ejército Espacial que Trump anunció, hace varios meses, y que, por ahora, no tiene todavía un gran presupuesto. En consecuencia, ni llama la atención de los políticos, ni espanta a los posibles inversores.

L 3

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529