DEMOCRAȚIE ÎN STIL TURCESC/DEMOCRACIA A LA TURCA

Etiquetas

, , ,

ERDOGAN 1Recep Tayyip Erdogan

DEMOCRAȚIE ÎN STIL TURCESC

Odată cu reînscăunarea lui Erdogan ca președinte, întră în vigoare, în Turcia, o nouă Constituție. Astfel, se trece de la o republică parlamentară tradițională la o republică prezidențialistă…, atât de prezidențialistă, încât concentrarea atâtor puteri în mâinile președintelui, împreună cu modul autoritar de a acționa al lui Erdogan, ne obligă să vorbim de o democrație a sultanilor.

Aparent, motorul acestei schimbări este confesional. Erdogan, împreună cu partidul său – AKP – vor să pună capăt unei Turcii laice, creată în vremea revoluției lui Atatürk, la începutul secolului trecut, pentru a face din ea o republică cu un islamism moderat. În parte, acest lucru este adevărat.

Dar, în moderația din comportamentul politic al lui Erdogan și în presupusele valori democratice ale sistemului pe care îl conduce, este, pe zi ce trece, tot mai greu să credem. Masivele concedieri de judecători, funcționari, jurnaliști și militari disidenți au nuanțele unor comportări satrapice și nu democratice, la fel ca ura cu care sunt urmăriți rivalii politici.

Erdogan y Putin 1Erdogan și Putin

În favoarea echipei AKP- Erdogan trebuie să spunem că, sub conducerea ei, țara a beneficiat de 15 ani de creștere economică impresionantă și a dobândit, în politica regională, un protagonism pe care nu l-a mai avut de un secol încoace. Iar dacă în democrație, scopul nu justifică mijloacele, schimbările profunde pe care echipa AKP/Erdogan vrea să le efectueze în Turcia au mare nevoie de succese, oricum ar fi obținute ele.

LIRE TURCESTI

Țara a rămas împărțită în două tabere din momentul în care a fost creată republica actuală de către Atatürk, iar conducerea militară superioară și marele capital au constituit, chiar din prima zi, pilonii modelului laic de tip occidental. Iar, un reformator nerăbdător și intolerant, nu are cum să procedeze altfel, decât așa cum o fac Erdogan și AKP.

Călcâiul lui Ahile în această contra-reformă islamistă de tip oriental este faptul că economia Turciei se află, de câțiva ani, pe marginea unei grave crize financiare, cu stoparea investițiilor financiare – occidentale în imensa lor majoritate! – deprecierea galopantă a lirei turcești și cu o creștere constantă a inflației. Și, dacă din punct de vedere economic este evident că ajutoarele urmează să vină dinspre un occident pe care Erdogan și majoritatea turcilor nu-l mai vor și nici nu-l mai admiră, din punct de vedere militar se întâmplă aproape la fel. Turnura orientalistă pe care vrea să i-o impună Turciei o îndepărtează tocmai de singurele forțe care ar putea apăra țara de cele mai mari pericole … care ar putea veni, toate, din răsărit !

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Mustafa Kemal AtatürkMustafa Kemal Atatürk

DEMOCRACIA A LA TURCA

ERDOGAN 2Recep Tayyip Erdogan

Con la toma de posesión de la renovada presidencia de Erdogan, entra en vigor, en Turquía, la nueva Constitución. Con ello pasa de una república parlamentaria tradicional a una república presidencialista…, tan presidencialista que la concentración de poderes en manos del presidente, junto con el talante más que autoritario de Erdogan, obliga a hablar de una democracia sultanesca.

Aparentemente, el motor de este cambio es confesional. Erdogan y su partido – el AKP – quieren acabar con la Turquía laicista, creada por la revolución de Atatürk a principios del siglo pasado, para transformarla en una república de islamismo moderado. Y esto es parcialmente cierto.

Pero, lo de la moderación en los modales políticos de Erdogan es cada día más difícil de creer y lo de los presuntos valores democráticos del sistema, también. Las purgas masivas de jueces, funcionarios, periodistas y militares disidentes tienen tintes satrápicos y no democráticos, al igual que la saña con que se persigue a los rivales políticos.

Erdogan y Putin 2Erdogan y Putin

En defensa del equipo AKP- Erdogan hay que decir que bajo su tutela el país ha tenido tres lustros de un crecimiento económico impresionante y ha adquirido en la política regional un protagonismo que no había tenido en más de un siglo. Y si bien en democracia el fin no justifica los medios, los profundos cambios que AKP/Erdogan pretenden llevar a cabo en Turquía sí que exigen éxitos sea por la vía que sea.

LIRĂ TURCESCĂ

Porque el país está dividido en dos desde la creación de la República actual por Atatürk y dado que los altos mandos militares y el gran capital han sido desde el primer día los pilares del modelo laicista y occidentalista, un reformador impaciente e intolerante ha de proceder como lo vienen haciendo Erdogan y el AKP.

El talón de Aquiles de esta contrarreforma islamista y orientalista es que la economía turca lleva varios años bordeando una crisis financiera grave, con inhibición de las inversiones extranjeras – ¡occidentales en su inmensa mayoría! -, depreciación galopante de la libra turca y un constante aumento de la inflación. Y si por el flanco económico es evidente que las ayudas han de venir de un occidente al que Erdogan y la mayoría de los turcos ya ni quieren ni admiran, militarmente ocurre tres cuartos de lo mismo. El giro orientalista que le quiere imponer a Turquía la aleja a ésta justamente de las únicas fuerzas que la pueden defender contra los mayores peligros…¡provenientes todos del Este!

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

Anuncios

Mai roșie decăt o găină/Mas roja que una gallina 

Etiquetas

, , , , , ,

DIANA M4

Mai roșie decăt o găină          Washington, Diana Negre

„Aici este o altă găină”, se semnalează într-unul dintre restaurantele care au același nume cu cel în care, acum câteva zile, purtătoarea de cuvânt a președintelui Trump nu a fost servită, pur și simplu a fost refuzată. Ea are marea neplăcere de a fi obiectul unor amenințări și critici din partea celor care nu fac diferența între Găina Roșie (The Red Hen) din Valea Shenandoah, din orașul Lexington, la peste 300 de kilometri de Washington, și unitatea cu același nume din marginea capitalei americane.

DIANA M 3

La fel li se întâmplă celorlate „găini roșii”, care nu aparțin nici aceluiași proprietar și nici vreunei rețele comune, dar, se întâmplă să aibă același nume în diferite state ale SUA. Au devenit faimoase împotriva voinței lor și li s-a întâmplat aceasta într-un moment nepotrivit, deoarece spiritele în țară sunt foarte agitate.

Dezbaterea s-a întins dincolo de chelneri și bucătari, până în Congresul american, unde reprezentanta de culoare a Californiei, Maxine Waters, cheamă, în fața camerelor de televiziune, la hărțuirea colaboratorilor lui Trump „oriunde s-ar afla ei”, în timp ce, așa numitele „capete vorbitoare”,-adică, comentatorii care, bine remunerați la diferite televiziuni, vorbesc cu emfază despre viața zilnică, prezentându-și tot timpul părerea în favoarea sau împotriva lucrurilor.

Maxine Waters

Maxine Waters

Pentru moment, localul din Lexington rămâne închis, ceea ce îi nemulțumește pe cei care ar vrea să ia masa acolo, pentru a-și arăta sprijinul, și, în schimb, îi face să jubileze pe cei care vin din împrejurimi pentru a protesta și a-l apăra pe președintele Trump.

TRUMP 1

Desigur, toate acestea le-a stârnit polemicul președinte Trump, care, din momentul în care și-a anunțat candidatura, în iunie 2015, nu a încetat să insulte și să provoace și, fără îndoială, a ațâțat focul și a agitat spiritele prietenilor și ale adversarilor.

Și nu există nimic care să anunțe o atmosferă mai liniștită: ultimele sentințe ale Tribunalului Suprem au aprins și mai mult spiritele și au atras comentarii neobișnuit de aprinse.  De obicei, americanii acceptă sentințele Tribunalului Suprem cu plăcere sau cu neplăcere, dar, de data aceasta, multe comentarii resping sentințele favorabile lui Trump, până pe punctul de a nu-i mai arăta respect sau credibilitate instanței supreme.

În ultimele două sentințe, cei nouă magistrați, cu o majoritate mimimă de 5 la 4, care arată împărțirea lor în conservatori și progresiști, mai întâi au sprijinit dreptul lui Trump de a opri intrarea în SUA a unor cetățeni din câteva țări. Pe urmă, fără să lase vreun răgaz forțelor potrivnice lui Trump să-și revină din această neplăcere, tot cu această majoritate minimă au administrat o lovitură  uneia dintre principalele instituții ale Partidului Democrat, adică sindicatelor, hotărând că muncitorii nu sunt obligați să plătească cotizații vreunui sindicat, dacă nu doresc să se înscrie în el.

O asemenea sentință are o puternică încărcătură politică, deoarece sindicatele sunt un bastion progresist apropiat Partidului Democrat. În unele state, au – sau, mai bine zis, aveau – dreptul de a-i obliga pe toți muncitorii din unele întreprinderi de a plăti cotizații, indiferent dacă erau de acord sau nu cu felul în care acționau cei care pretindeau că-i reprezintă. Sentința afectează mai ales sindicatele din sectorul public, care au de trei ori mai mulți membri decât industriile și ai căror funcționari dedică o parte importantă din timpul lor pentru a-și îndeplini obligațiile sindicale.

La acestea se adaugă și faptul că unul dintre magistrați a hotărât să se pensioneze, iar locul care rămâne liber îi va permite președintelui Trump să aducă pe cineva mai tânăr și, ideologic, mai apropiat. Judecătorul Anthony Kennedy, care la cei 81 ani ai săi pune capăt celor 30 de ani de muncă în tribunal, fusese numit de președintele Reagan, însă, votul său conservator nu era „de încredere”, deoarece, în mai multe ocazii, a votat cu progresiștii.

Cum aceste numiri sunt pe viață, Trump va avea ocazia să-și aducă încă un magistrat – primul a fost judecătorul Neil Gorsuch, anul trecut, – care va putea rămâne în funcție timp de decenii de acum încolo.

Chemările la rezistență împotriva oricărei numiri din partea lui Trump nu s-au lăsat așteptate și democrații cer ca totul să rămână blocat până după alegerile legislative din luna noiembrie, când s-ar putea altera corelația de forțe și se va putea recupera majoritatea în una sau în ambele camere ale Congresului.

Iar, lui Trump îi rămâne puțin timp: peste doar patru luni, vor fi alegeri legislative și s-ar putea să piardă majoritatea de care dispune în Senat și nu va mai putea numi pe nimeni. Dacă va fi așa, în Tribunalul Suprem va fi un loc vacant care va rămâne blocat, cu 4 magistrați progresiști și 4 conservatori, astfel încât, va da sentințe doar în chestiuni minore sau cu consens amplu. Însă, în privința găinilor, se pare că nici magistrații nu pot să aducă pacea.

DIANA M 2

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Mas roja que una gallina              Washington, Diana Negre

DIANA M 6.png.jpg

“Esta es otra gallina”, venía a decir uno de los restaurantes que comparte su nombre con el que hace pocos días se negó a servir a la portavoz del presidente Trump y que, muy a disgusto suyo, se ve objeto de amenazas y críticas por parte de quienes no saben la diferencia entre La Gallina Roja (The Red Hen) del valle del Shenandoah, en la ciudad de Lexington, a más de 300 kilómetros de Washington, y el establecimiento del mismo nombre en las afueras de la capital norteamericana.

Otro tanto les ocurre a las demás “gallinas rojas”, que no pertenecen ni al mismo propietario ni a ninguna cadena, pero comparten el nombre en diferentes estados norteamericanos. Han saltado a la fama en contra de su voluntad y les ha ocurrido en un mal momento, porque los ánimos en el país están muy soliviantados.

DIANA M 5.png

El debate se extiende ya, no solo a cocinas y camareros, sino también al Congreso, donde la representante negra de California, Maxine Waters, apela ante las cámaras de televisión para hostigar a los colaboradores de Trump “allá donde se hallen”, mientras que las aquí llamadas “cabezas parlantes”, – es decir, los comentaristas que, en diversas cadenas de televisión, pontifican a cambio de muchos billetes sobre el acontecer diario – no paran de dar su opinión a favor y en contra.

De momento, parece que el local de Lexington se mantiene cerrado, lo que frustra a quienes desean comer allá para expresar su apoyo -y alegra a los que acuden de los alrededores a protestar y a defender al presidente Trump.

TRUMM 2

Porque todo esto ocurre, naturalmente, a cuenta del polémico presidente Trump, quien, desde que anunció su candidatura en junio de 2015, no ha parado de insultar y provocar y, sin duda alguna, ha contribuido a atizar el fuego y a soliviantar los ánimos de amigos y enemigos.

Y nada hay que permita esperar un clima más tranquilo: las últimas sentencias del Tribunal Supremo han inflamado todavía más los ánimos y han provocado unos comentarios airados e inusuales. En general, los norteamericanos aceptan a disgusto o a gusto la sentencia de la primera magistratura, pero, en este caso, muchos comentarios rechazan los dictámenes favorables a Trump, hasta el punto de negarle respeto y credibilidad al Supremo.

En sus dos últimas sentencias, los nueve magistrados, con la mínima mayoría de 5 a 4, que corresponde a su división en conservadores y progresistas, primero respaldaron el derecho de Trump a vetar la entrada en Estados Unidos a ciudadanos de algunos países. Después, sin dar tiempo a que las fuerzas anti-Trump se recuperaran del disgusto, por este mismo margen asestaron un golpe a una de las principales instituciones del Partido Demócrata, que son los sindicatos, al decidir que no se puede obligar a los trabajadores a pagar a un sindicato si no se quieren afiliar.

Semejante sentencia tiene una fuerte carga política, porque los sindicatos son un bastión progresista y próximo al Partido Demócrata. En algunos estados, tienen – o mejor dicho tenían – el derecho a obligar a todos los trabajadores de ciertas empresas a pagar sus cuotas, tanto si estaban de acuerdo, como si no con la actuación de quienes decían representarlos. La sentencia afecta especialmente a los sindicatos del sector público que tienen un porcentaje de afiliados tres veces mayor que las industrias y cuyos empleados muchas veces dedican una parte importante de su tiempo a atender sus obligaciones sindicales.

DIANA M 1

Por si estos disgustos fueran pocos, uno de los magistrados decidió retirarse y deja abierta una vacante que el presidente Trump puede llenar con una persona más joven y más afín ideológicamente. El juez del supremo Anthony Kennedy, quien a sus 81 años pondrá fin a sus 30 años en el tribunal, fue nombrado por el presidente Reagan, pero su voto conservador no era “fiable”, pues, en varias ocasiones, votó con los progresistas.

El Juez del Tribunal Supremo de EEUU, Anthony Kennedy

El Juez del Tribunal Supremo de EEUU, Anthony Kennedy

Como estos son cargos vitalicios, Trump tendrá la oportunidad de poner a un segundo magistrado – el primero fue el juez Neil Gorsuch, el año pasado, – que puede ocupar el cargo durante décadas.

Las llamadas a la resistencia contra cualquier nombramiento por parte de Trump no se han hecho esperar y los demócratas piden que todo quede bloqueado hasta después de las elecciones legislativas de noviembre, en las que podrían alterar el equilibrio de fuerzas y recuperar la mayoría en una o las dos cámaras del Congreso.

Y Trump tiene poco tiempo: dentro de tan solo cuatro meses hay elecciones legislativas en que podría perder la mayoría senatorial y despedirse de cualquier nombramiento. De ser así, el Supremo tendría una vacante y quedaría bloqueado, con 4 magistrados progresistas y 4 conservadores, de forma que tan solo haría fallos en cuestiones menores o de amplio consenso. Pero, en cuestión de gallinas, parece que ni los magistrados pueden traer la paz.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  DIANA

NUNTĂ COREANĂ/BODAS COREANAS

Etiquetas

, , , , ,

COREEA DE NORD 1

NUNTĂ COREANĂ          Washington, Diana Negre

Întâlnirea recentă dintre Donald Trump și Kim Jung-un ne-a dus cu gândul la unificarea germană din anii 90. Dar, singurul lucru pe care îl are în comun această unificare cu cea ipotetică a celor două Corei este că se încearcă să se restituie istoriei ceea ce a despărțit politica.

TRUMP KIM

În rest, nu sunt decât diferențe. Mai întâi, faptul că unificarea germană a fost o piruetă genială – sau o lovitură abilă, cum au spus denigratorii cancelarului din vremea aceea, Helmut Kohl, care s-a folosit de agonia în care se afla URSS la sfârșitul secolului trecut, pentru a reface unitatea poporului german. În schimb, eventuala unificare coreană nu numai că se află foarte departe din punct de vedere politic, dar, deocamdată, nu o dorește niciuna dintre cele două Corei.

KOHL

Helmut Kohl

În cea din sud, o țară democratică, nu se vrea unificarea deoarece ar fi foarte păguboasă. Iar, în cea din nord, care este o dictatură comunistă, banii pentru refacerea țării vor veni doar după ce Coreea va deveni un stat de drept, cu garanțiile corespunzătoare; adică, după ce va dispărea dictatura actuală.

Alte diferențe: în deceniul anilor 90, R.F. Germnia avea o populație de aproape patru ori mai mare decât cea din Germania de Est, iar productivitatea din vest era de patru sau cinci ori mai mare decât cea din răsărit. Adică, din timp și cu un anumit sacrificiu economic (impozite), RFG a putut să-și asume singură cheltuiala de aproximativ două bilioane de euro, pentru a apropia nivelul economic și industrial dintre cele două Germanii.

În cazul celor două Corei, diferența dintre populații este de 2 la 1, iar bogăția celei democratice este departe de a putea acoperi, ea singură, costurile unificării. Ar putea să o facă chiar mâine cu ajutorul Chinei, dar, aceasta ar însemna să se supună unei condiții de vasalitate față de Pekin, ori, această perspectivă înspăimântă atât Seulul cât și Pyonyangul.

GERMANIA 1

Germania

Pe de altă parte, o subvenționare eminamente asiatică – Coreea de Sud, Japonia și fonduri de investiții din zonă  – este blocată de neînțelegerea dintre Japonia și coreeni în legătură cu scuzele și despăgubirile datorate pentru ocupația japoneză în Coreea, în secolul XX. Experții sud-coreeni au făcut nenumărate calcule, după unificarea Germaniei, pentru a stabili cât ar costa și cum s-ar putea subvenționa un proces asemănător între cele două Corei, și mereu au ajuns la concluzia că acest lucru este imposibil să se realizeze cu mijloace proprii, în timpul generației actuale și a următoarelor două…în cel mai bun dintre cazuri.

În legătură cu un aport masiv de capital american – împreună cu capitalul altor puteri capitaliste -, nu s-a spus nimic la Singapur care să  sugereze că cineva de la Casa Albă ar putea tolera – și cu atât mai puțin, stimula – o asemenea inițiativă.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

COREEA DE NORD 2

BODAS COREANAS          Washington, Diana Negre

El reciente encuentro de Donald Trump con Kim Jung-un ha llevado a más de uno a pensar en la unificación alemana de los 90. Pero, lo único que tiene en común esta unificación y la hipotética de las dos Coreas es que se trata de devolverle a la Historia lo que dividió la política.

TRUMP KIM 2

Porque todo lo demás son diferencias. Para empezar, la unificación alemana fue una pirueta genial – o un golpe de mano, como dijeron los detractores del canciller de aquel entonces – Helmut Kohl, que aprovechó las agonías de la URSS de finales del siglo pasado para superar la división del pueblo alemán. La eventual unificación coreana, en cambio, no sólo es políticamente lejana, sino que, por ahora, no la quiere ninguna de las dos Coreas.

En la del Sur, democrática, no la quieren porque son muy conscientes de que sería ruinosa. Y en la del Norte, dictadura comunista, no la quieren porque el capital necesario para rehacer el país no lo haría hasta que la nueva Corea fuese un Estado de derecho, con las garantías correspondientes; es decir, hasta que desapareciese la dictadura actual.

Más diferencias: en el decenio de los 90, la RFA casi cuadruplicaba el número de habitantes de la Alemania Oriental y la productividad de la primera era entre cuatro y cinco veces mayor que la de la segunda. Es decir, que con tiempo y un cierto sacrificio económico (impuestos) la RFA pudo asumir ella sola el desembolso de cerca dos billones de €, que ha supuesto aproximar el nivel económico e industrial de una Alemania a la otra.

GERMANIA 2

División militar de Alemania

En el caso coreano, el desnivel demográfico es de 2 a 1 y la riqueza de la democrática dista mucho de ser tan alta como para poder asumir ella sola los costes de la equiparación. Lo podría hacer mañana mismo con la ayuda de China, pero, esto sería someterse a un vasallaje de Pekín, posibilidad que espanta por igual en Seúl y en Pyongyang.

Por otro lado, una financiación eminentemente asiática – Corea del Sur, Japón y fondos de inversión de la zona – está todavía bloqueada por el desencuentro nipón-coreano acerca de las disculpas e indemnizaciones derivadas de la ocupación japonesa de Corea durante el siglo XX. Los estadistas surcoreanos hicieron infinidad de cálculos a raíz de la unificación alemana acerca de lo que costaría y cómo se podría financiar algo semejante entre las dos Coreas y llegaron siempre a la conclusión de que era imposible por medios propios en ésta y las dos próximas generaciones… en el mejor de los casos.

En cuanto a la eventualidad de una masiva aportación de capital estadounidense – juntamente al de otras potencias capitalistas -, nada hubo en la cumbre de Singapur que permita imaginar que la Casa Blanca vaya a tolerar – y aún menos, estimular – semejante iniciativa.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  DIANA

GERMANIA: CEVA IDEOLOGIE… ȘI MULT EGO/RFA: ALGO DE IDEOLOGÍA Y MUCHO EGO

Etiquetas

, , ,

MERKEL 4

Angela Merkel și Horst Seehofer

GERMANIA: CEVA IDEOLOGIE… ȘI MULT EGO

Criza internă a guvernului german, cauzată de migranții din lumea a treia, este mai profundă decât ne permite să presupunem incredibila zarvă iscată de ministrul federal de interne, Horst Seehofer.

Divergențele acestui ministru și ale partidului său, Uniunea Social-Creștină (CSU) din Bavaria, cu cancelarul Angela Merkel, în privința modului cum trebuie tratată avalanșa de „emigranți ai foamei”, au dobândit nuanțe ridicole în ziua de 1 iulie a acestui an. În mai puțin de 8 ore, Seehofer și-a prezentat și și-a retras o dublă demisie – din funcția de ministru federal și din cea de președinte al CSU – deoarece, în ruptul capului nu e de acord cu politica dusă de cancelarul Merkel. La aceasta se mai adaugă faptul că președintele landului Bavaria – Söder –, care a criticat acerb tot timpul politica porților deschise a cancelarului Angela Merkel, declara, în aceeași zi, că se identifică total, din punct de vedere politic, cu deciziile pe care le iau Angela Merkel și țările din UE care o sprijină.

MERKEL 3

Angela Merkel și Horst Seehofer

Explicația furiei copilărești a lui Seehofer o găsim în caracterul acestui om. Ambițios cât nu se poate mai mult, cu o surprinzătoare lipsă de flexibilitate pentru un om politic, și cu foarte puțin har în relațiile cu semenii săi, Seehofer tot urcă de mulți ani în structurile politice germane, fără alte merite decât greutatea pe care o are partidul bavarez în coaliția de centru. Și tocmai acum, în preajma alegerilor din Bavaria, vede cum CSU riscă să-și piardă foarte mult din importanță, din cauza înfruntărilor sale cu Söder, în Bavaria, și cu Merkel, la nivel federal.

Dar, toate acestea formează aspectul de suprafață a unei crize cu trăsături mai degrabă ridicole, decât grave. Ceea ce într-adevăr este grav, la fel ca în timpul crizei din anul 1972, când CSU a fost la un pas de a rupe coaliția parlamentară cu CDU (Uniunea Creștin-Democrată), este discrepanța ideologică. CDU s-a născut și a funcționat tot timpul ca un partid de centru, mai bine zis pluri-centrist. A năzuit în mod constant să primească în sânul său toate opțiunile politice animate de această tendință.

În schimb, CSU a fost și este un partid local al landului (năzuința sa este să se identifice cu Bavaria), și, în mod clar, este un partid conservator.

MERKEL 1

Angela Merkel

De la crearea Republicii Federale Germania, aceste două partide au convenit să formeze o alianță parlamentară dar, fiecare pe teritoriul lui: nici CSU nu va ieși în afara Bavariei, și nici CDU nu-și va face simțită prezența politică în acest land federal. Însă, aceasta era partea practică. Cea ideologică rămânea subînțeleasă și cu speranța de a se baza mereu pe înțelegeri de bun simț. Dar, se știe că, în politică, bunul simț sucumbă tot timpul în fața ambițiilor nemăsurate.

Atât în 1972, cu Helmut Kohl în fruntea guvernului federal și a CDU, și cu F.J.Strauss la cârma CSU, cât și acum cu Merkel, opțiunea centristă nu a fost bine primită de alegători. Circumstanțele erau diferite în ambele aceste minime electorale, dar, în ambele a existat aceeași reacție: un puternic impuls al conservatorismului mai pronunțat în cazul CSU, și o derivă a guvernului federal slăbit spre o gestionare a lucrurilor publice lipsită de încărcătură politică.

În plus, în ambele situații de slăbiciune a cancelarului de serviciu, s-a putut manifesta ambiția nemăsurată a unor egocentrici cu majuscule – F.J. Strauss și, respesctiv, H. Seehofer. Și în ambele cazuri, până la urmă, bunul simț a învins egocentrismele.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

GERMANIA 1

RFA: ALGO DE IDEOLOGÍA Y MUCHO EGO

MERKEL 6

Angela Merkel y Horst Seehofer

La crisis interna del Gobierno alemán a cuenta de la inmigración de tercermundistas tiene mucho más calado de lo que permiten suponer los increíbles aspavientos del ministro federal de Interior, Horst Seehofer.

Las discrepancias de ese ministro y su partido, la Unión Socialcristiana (CSU) de Baviera, con la canciller Ángela Merkel por la política a seguir con el alud de “emigrantes del hambre” adquirieron ribetes saineteros el pasado día 1. En 8 horas escasas, Seehofer presentó y retiró una doble dimisión – como ministro federal y como presidente de la CSU – por incompatibilidad total con la política de Merkel. Y por si eso fuera poco, el presidente del Estado de Baviera – Söder –, quien siempre había criticado acerbamente la política de puertas abiertas de Merkel, declaraba ese mismo día su identificación política absoluta con las decisiones de Merkel y los países de la UE que la apoyan.

MERKEL 5

Angela Merkel y Horst Seehofer

La explicación de la pataleta de Seehofer hay que buscarla en el carácter de este hombre. Ambicioso a más no poder, con una sorprendente falta de flexibilidad en un político, y escaso don de gentes, Seehofer lleva muchos lustros medrando en las alturas de la política alemana sin mayores méritos que el peso del partido bávaro en la coalición centrista. Y justamente ahora, en vísperas de los comicios de Baviera, ve como su importancia en la CSU corre peligro de mermarse enormemente, triturada entre sus enfrentamientos con Söder, a nivel federado, y con la Merkel, a nivel federal.

Pero todo esto es el aspecto epidérmico de una crisis con más ribetes de ridícula que de grave. Lo realmente grave y lo que explica también la crisis de 1972, cuando la CSU estuvo a un paso de romper la coalición parlamentaria con la CDU (Unión Cristianodemócrata), es la discrepancia ideológica. La CDU nació y ejerció siempre de partido centrista; mejor dicho: pluricentrista. Pretendía acoger en su seno todas las opciones políticas con esa querencia. La CSU ha sido y es ante todo un partido localista (aspira a identificarse con Baviera) y claramente conservador.

Desde la creación de la RFA, ambos partidos pactaron formar una alianza parlamentaria con exclusividad territorial: ni la CSU saldría fuera de Baviera, ni la CDU haría acto de presencia política en ese Estado federado. Pero, eso era lo práctico. Lo ideológico quedaba en sobrentendidos y esperanzas de coincidencias por sentido común. Y ya se sabe que en política el sentido común sucumbe siempre a las ambiciones desbocadas.

MERKEL 2

Angela Merkel

Tanto en 1972, con Helmut Kohl al frente del Gobierno federal y la CDU y F.J. Strauss dominando la CSU, como ahora con la Merkel la opción centrista ha sido mal acogida por el electorado. Las circunstancias eran distintas en ambos bajones electorales, pero en ambos ha surgido la misma reacción: un fuerte empuje del conservadurismo más acusado al amparo de la CSU y una deriva del Gobierno federal debilitado hacia un gestionar de la cosa pública con bien poca carga política.

Y, además, en ambos casos la debilidad del canciller de turno permitió que se desbocase la ambición de unos egocéntricos mayúsculos – F.J.Strauss y H. Seehofer, respectivamente. Y en ambos casos el sentido común acabó derrotando al egocentrismo.

GERMANIA 2

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

TĂTARII DIN TATARSTAN/LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

Etiquetas

, , , , , , , ,

TATARSTAN 4.jpg

TĂTARII DIN TATARSTAN

Cetățenilor de etnie turcică din Rusia li se spune tătari și ei reprezintă aproximativ 5% din întreaga populație (formează cea mai mare minoritate din țară), au propia lor republică autonomă – Tatarstan – la jumătatea distanței dintre Moscova și Kazahstan -… și sunt discriminați de Kremlin, mai ales la ei acasă, în republica lor !

Discriminarea la care sunt supuși este în primul rând culturală; există o dispută în privința limbii turcice locale care se predă în școlile publice. Dar, în realitate, este vorba despre o luptă de autoritate între guvernul central al lui Putin și micile tendințe naționaliste în fașă ale etniilor ne-ruse din Federație.

TATARSTAN 3

Această discriminare doare în Tatarstan poate mai mult decât în oricare alt nucleu cu procentaj mare de populație ne-rusească, deoarece aici se toarnă gaz peste foc. Popoarele din stepa asiatică au invadat de neneumărate ori, de-a lungul istoriei, Rusia europeană (cel mai mult a durat ocupația Hoardei de Aur, cea a mongolilor moștenitori ai lui Ghinghis Han), ceea ce a lăsat o puternică amprentă culturală și politică.

Odată cu venirea la putere a lui Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea, s-a produs o renaștere politică a rușilor și s-a declanșat o persecutare a invadatorilor asiatici. Astfel, Ivan cel Graznic i-a alungat pe tătari din Kazan, capitala Tatarstan-ului, în 1552, iar revenirea semnificativă populației turcice pe aceste meleaguri a avut loc abia în secolul trecut, când mai mult de jumătate din cei 7,6 milioane de locuitori ai republicii erau tătari musulmani, rușii reprezentând aproximativ 40%. Asemenea dislocări au avut loc de mai multe ori în istorie, episodul cel mai crud fiind expatriera tătarilor din Crimeea, decretată de Stalin; iar cea mai recentă este restricția pe care Moscova o impune în prezent populației turcice din Crimeea.

KAZAN

Dispariția URSS a declanșat, la sfârșitul anilor 90, o renaștere a conștiințelor naționale de pe fostul teritoriu sovietic și promovarea limbilor minoritare. În mod inevitabil, aceste mișcări au trezit resentimente, deoarece Moscova se teme că, odată cu naționalismul cultural va apărea și fenomenul separatismului. Și cum în unele școli din Tatarstan nu s-a respectat legea federală în privința numărului de ore destinate limbilor de predare, adică s-au alocat mai multe ore limbii locale decât limbii ruse, Moscova a reacționat impunând sancțiuni economice, concediind profesori și reducând orele de predare în limba tătară.

Desigur, sunt în joc și interese economice. În Tatarstan există zăcăminte de hidrocarburi și repartizarea veniturilor pe care le crează această bogăție este foarte discutată. Nu că ar fi guvernul din Kazan mai puțin corupt decât alte administrații publice din Federația Rusă, dar, cum cea mai mare parte a posturilor importante le ocupă turcofonii, minoritatea rusă se consideră discriminată și protestează împotriva „etnocrației” care – afirmă ea – guvernează, administrează și discriminează în această Republică Autonomă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

TATARSTAN 2

LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

A los ciudadanos de etnia turca en Rusia los llaman tártaros, representan aproximadamente el 5% de toda la población (constituyen la mayor minoría del país), incluso cuentan con una república autónoma – la del Tartaristán, a medio camino entre Moscú y el Kazakstán – … ¡ y son discriminados por el Kremlin especialmente en su propia República!

La discriminación actual es cultural; una disputa sobre la enseñanza del turco local en las escuelas públicas. Pero, en realidad, se trata de una lucha de autoridad entre el Gobierno centralista de Putin y los pinitos nacionalistas de las etnias no rusas de la Federación.

Esa discriminación duele en el Tartaristán quizá más que en ningún otro núcleo de alto porcentaje de población no rusa, porque llueve sobre mojado. Los pueblos de la estepa asiática han invadido repetidas veces a lo largo de la Historia la Rusia Europea (la ocupación más larga y conocida fue la de la Horda de Oro, la de los mongoles herederos de Gengis Khan) y ha dejado una fuerte impronta cultural y política.

Con la aparición de Iván el Terrible en el siglo XVI comenzó el resurgir político de los rusos y la persecución de los invasores asiáticos. Así, Iván echó a los tártaros de Kazán, la capital del Tartaristán, al conquistarla en 1552 y la repoblación turcófona no tuvo mayor importancia hasta el pasado siglo, cuando la mitad de los 7,6 millones de habitantes de la República ya eran tártaros musulmanes, no pasando los rusos del 40%. Esta conducta se ha repetido varias veces a lo largo de la Historia, siendo el episodio más cruel la expatriación de los tártaros de Crimea decretada por Stalin; y la más reciente, las restricciones que les impone ahora Moscú a los turcófonos de Crimea.

TATARSTAN 5.jpg

La desaparición de la URSS permitió, a finales de los 90, un resurgir de las conciencias nacionales en el territorio exsoviético y la promoción de las lenguas minoritarias. Inevitablemente, el movimiento despertó recelos en Moscú que teme que, al amparo del nacionalismo idiomático/cultural, surja también el separatismo. Y como en algunas escuelas públicas del Tartaristán se contravino la ley federal sobre el reparto del número de clases destinado a cada idioma y se otorgaron más horas a la parla local que al ruso, Moscú reaccionó con sanciones económicas y suspensiones de profesores y clases.

Naturalmente, también hay intereses económicos en juego. En el Tartaristán existen yacimientos de hidrocarburos y el reparto de la riqueza que generan es muy discutido. No es que el Gobierno de Kazán sea más corrupto que el de otras administraciones públicas de la Federación Rusa, pero como la mayor parte de los altos cargos los ocupan turcófonos, la minoría rusa se cree discriminada y clama contra la “etnocracia” que – según ellos – gobierna, administra y discrimina en la República Autónoma.

TATARSTAN 1

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

CEI PUȚIN IUBIȚI/LOS MALQUISTOS

Etiquetas

, , , , ,

MIGRANȚI 1.jpg

CEI PUȚIN IUBIȚI

               Primirea migranților din lumea a treia – și uneori chiar din Europa – a devenit, dintr-o simplă măsură umanitară, o problemă politică serioasă, care amenință însăși integritatea Uniunii Europene (UE), cu guvernul Germaniei ca prim candidat la jertfire.

               Aparent, problema s-ar datora dimensiunilor acestei imigrări, deoarece, în doar patru ani, se pare că ar năvăli în UE (cifra e foarte discutată și discutabilă) vreo 4 milioane de fugari din Africa, Asia și America Latină. A asimila, a finanța și a integra o asemenea avalanșă, într-un timp atât de scurt, e complicat și nedrept. Mai ales nedrept, deoarece imensa majoritate a migranților vrea să se stabilească numai în țările bogate și cu securitate socială generoasă, însă, mulți dintre ei rămân pe drum, în țări nu chiar atât de puternice, cum sunt Grecia, Italia, Spania, Polonia, Cehia – care nu vor să-și asume costurile respective și nici problematica integrare. De fapt, problema fundamentală a migrațiilor actuale este una mentală, pentru a nu spune morală. Popoarele care au o concepție patrimonială asupra patriei nu vor să arate milă față de niște persoane care nu ar avea niciun drept să emigreze spre nuclee ale bunăstării. A gândi după modelul “fiecare să se întindă atât cât îi este plapuma” explică de ce reacționează la fel de intolerant față de “avalanșa imigrării” guverne foarte diferite cum sunt cel al lui Trump sau cele din Polonia, Ungaria, Austria, Italia, pentru a menționa doar câțiva dintre comunitarii sceptici.

MIGRANȚI 2.jpg

               Această postură este întărită și de faptul că în întreaga lume a treia mafiile au pus mâna pe “turismul sărăciei” și nu numai că organizează deplasări și intrări frauduloase – în cazul SUA -, dar, chiar promovează racolarea de migranți, îndemnându-i să se ducă să trăiască fericiți în lumea industrială (altfel, cum s-ar explica faptul că țărani din Eritrea vor să ajungă la Düsseldorf sau la Dublin, orașe despre care niciodată nu s-a vorbit în cătunele lor ?) și chiar le plătesc călătoria, pe care o vor recupera din viitoarele venituri ale emigranților… Aceste călătorii sunt într-adevăr scumpe; de exemplu, din Afganistan până în Austria, voiajul costă cel puțin 8.000 $, sumă exorbitantă pentru un țăran sărac dintr-o țară a cărui PIB este de 600 $ pe an…

               Această viziune patrimonială a naționalismului și a milei o capitalizează, în primul rând, populiștii – de la maghiarul Viktor Orban, până la americanul Donald Trump – și face să amuțească, în același timp, oameni de stat ca Angela Merkel, cancelarul Germaniei, care a deschis larg porțile pentru migranți, pentru a compensa scăderea natalității concetățenilor săi, dar care, niciodată nu a avut curajul să spună clar și limpede motivul acestei deschideri.

MIGRANȚI 3

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

                   MIGRANȚI 4.jpg

LOS MALQUISTOS

               La acogida de migrantes del tercer mundo – y a veces hasta de la propia Europa – ha pasado de una medida humanitaria a un problema político que amenaza con dinamitar la propia Unión Europea (U.E.), con el Gobierno alemán como primer candidato a la inmolación.

               Aparentemente el problema son las dimensiones de esa inmigración ya que en cuestión de cuatro años parece (cifra muy discutida y discutible) que entrarán en la U.E. alrededor de 4 millones largos de fugitivos de África, Asia e Iberoamérica. Asimilar, financiar e integrar semejante alud en tan poco tiempo es complicado e injusto. Sobre todo injusto, porque la inmensa mayoría de los migrantes quiere asentarse exclusivamente en los países ricos y con seguridad social generosa, pero gran parte de ellos se quedan por el camino en naciones menos pudientes – Grecia, Italia, España, Polonia, Chequia, etc. – que no quieren apechugar con los costos correspondientes ni con la problemática integración.

MIGRANȚI 5.jpg.

               En realidad, el problema fundamental de las migraciones actuales es mental, para no decir moral. Las poblaciones que tienen un concepto patrimonial de la patria no se avienen a una misericordia forzosa para con unas personas que no tienen ningún derecho a emigrar a los núcleos de bienestar. Ese planteamiento de que “cada palo aguante su vela” explica la coincidencia de intolerancias ante la “inmigración alud” de Gobiernos tan distintos como el de Trump con los de Polonia, Hungría, Austria, Italia, para citar sólo unos cuantos comunitarios escépticos.

               Esta postura se ve reforzada, además, por el hecho de que en todo el tercer mundo las mafias se han apoderado del “turismo de la miseria” y no sólo organizan los desplazamientos y las entradas fraudulentas – en el caso de los EE.UU. -, sino que promocionan literalmente el reclutamiento de migrantes, incitándolos a buscar Jauja en el mundo industrial (sino ¿ cómo se explica que aldeanos de Eritrea se empeñen en ir a Düsseldorf o Dublín, ciudades de las que no se habla nunca en sus caseríos ?) e incluso les financia los viajes, contando con resarcirse de los futuros ingresos del emigrante… Y son financiaciones caras; por ejemplo, del Afganistán a Austria, un mínimo de 8.000 $, una suma exorbitante para un campesino desharrapado de un país con PIB de 600 $ anuales…

MIGRANȚI 6jpg

               Esta visión patrimonial del nacionalismo y la piedad la capitalizan en primer lugar los populistas – desde Orban en Hungría, hasta Trump en los EE.UU. – y acallan hasta a estadistas como la canciller Merkel en Alemania, quien abrió de par en par la puerta a los migrantes para compensar el descenso de natalidad de sus conciudadanos, pero no se atrevió nunca a decir lisa y llanamente porque lo hacía.

MIGRANȚI 7

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

TURCOAICĂ APRIGĂ, DISPUSĂ ORICÂND SĂ LUPTE/TURCA DE ARMAS TOMAR

Etiquetas

, , ,

MERAL SI ERDOGAN 1

 Meral Aksener și  Recep Tayyip Erdogan

TURCOAICĂ APRIGĂ, DISPUSĂ ORICÂND SĂ LUPTE

În curând vor avea loc în Turcia alegeri parlamentare și prezidențiale, mai exact, pe data de 24 iunie a anului curent, și Meral Aksener continuă să fie rivala cea mai de temut a președintelui Erdogan.

Și aceasta, deoarece ar putea avea loc un al doilea tur, din lipsă de majoritate absolută la urne, dar și pentru că i-ar putea lăsa un Parlament foarte greu de guvernat, dacă reușește să reducă din fotoliile parlamentare ale Mișcării Naționaliste – MHP, partid din care a făcut parte cândva, aliat permanent al formațiunii AKP al lui Erdogan, de când acesta se află la putere.

În momentul actual, mai toate pronosticurile prevăd o victorie la limită a lui Erdogan și a partidului său AKP, dar, dacă situația financiară din țară continuă să se deterioreze, rezultatul votului s-ar putea să se schimbe total, mai ales, dacă ținem seama de faptul că deja plebiscitul pentru adoptarea unui sistem prezidențial l-a câștigat Erdogan cu doar 51% din voturi, după ce învinsese, la alegerile generale din 2015, cu 61%.

Și cine este doamna Aksener ? Cel mai bine am caracteriza-o spunând că este: “o politiciană inteligentă, ambițioasă și intuitivă, teribil de plicticoasă”. S-a născut în 1956, și-a luat licența în istorie, a devenit diplomată de carieră și și-a dedicat cele mai mari eforturi din viață …politicii. Mai bine zis, s-a străduit să urce cât mai sus posibil în structura politică a țării.

Astfel, a fost ministru de interne (1996/7) în guvernul DYP, al lui Refah, până când acesta a fost înlăturat de Armată, în luna februarie a anului 1997. Atunci, Aksener i-a înfruntat public pe generali, dar cu suficientă prudență pentru a nu ajunge în închisoare. Pe urmă, s-a înscris în MHP, partid pe care avea să-l părăsească pentru a protesta împotriva alianței acestuia cu AKP, care devenea tot mai islamist… și pentru că, în 2016,  nu a reușit să-l înlocuiască pe Bahceli la conducerea MHP, lider eternizat în fruntea partidului ! Atunci a condus un grup de afiliați laiciști care se opuneau alianței cu AKP și a fondat “Iyi” (în turcă “partidul cel bun”) cu scopul de a-i reda Turciei o democrație parlamentară și o ideologie laică.

Desigur, o asemenea ambiție și o asemenea combativitate cer și niște sacrificii ideologice. Din inamică declarată a generalilor, care au dat-o jos de la putere împreună cu tot guvernul, în 1997, acum, se declară adeptă fermă a Armatei Republicane, garantă politică a moștenirii lăsate de Atatürk, care are misiunea de a veghea asupra Guvernelor. Pariul ei asupra militarilor este acum atât de puternic, încât riscă, cu bună știință, în caz de balotaj cu Erdogan, să piardă voturile kurzilor, care, mai mult ca sigur, vor fi decisive.

Laicistă declarată, se mândrește că a fost în pelerinaj la Meca “dar, fără să-și acopere nicio clipă capul ”. Și cum votul femeilor este important, promite că va deschide un muzeu al baticurilor anatoliene, pe care le folosesc femeile din această regiune pentru a-și acoperi capul, conform normelor islamice.

Politiciană de echipă și bună organizatoare, totuși, nu are încredere în nimeni, și nu se folosește de “negrișori” care să-i scrie discursurile sau să-i pregătească dezbaterile publice. Continuă să și le redacteze ea însăși, cu toate că încă nu se cunoaște să existe cineva care să nu se fi plictisit de moarte, atunci când a ascultat perorațiile ei…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

TURCA DE ARMAS TOMAR

Meral Aksener

    Meral Aksener

En vísperas de los dobles comicios – parlamentarios y presidencial – del próximo día 24, Meral Aksener sigue siendo la rival más temible del presidente Erdogan.

Lo es porque le podría obligar a una 2ª vuelta por falta de mayoría absoluta en las urnas y le podría dejar un Parlamento ingobernable si consigue restarle escaños al MHP (Movimiento Nacionalista), su antiguo partido y permanente aliado parlamentario del AKP desde que éste gobierna.

Hoy por hoy, la mayoría de los pronósticos auguran una victoria mínima de Erdogan y su AKP, pero si la situación financiera del país sigue agravándose, la votación puede cambiar totalmente. Tanto más, si se tiene en cuenta que ya el plebiscito para adoptar un sistema presidencial lo ganó Erdogan con el 51% de los votos, tras haber triunfado en las generales del 2015 con el 61%.

Y ¿ Quién es la señora Aksener ? La definición mejor es quizá la de: “una inteligente, ambiciosa e intuitiva política terriblemente aburrida”. Porque esta mujer nacida en 1956, licenciada en Historia, diplomática de carrera, dedicó los mayores esfuerzos de su vida a la política. Mejor dicho, a encaramarse lo más alto posible en el entramado político.

Así, fue ministra de Interior (1996/7) en el Gobierno DYP – Refah, hasta que el Ejército lo derribó, en febrero del 1997. Entonces se enfrentó públicamente a los generales con la suficiente prudencia para no acabar en la cárcel. Ingresó luego en el MHP, partido que abandonó tanto por protesta contra la alianza con un AKP cada vez más islamista… ¡y porque, en el 2016,  no consiguió arrebatarle la dirección del MHP a Bahceli, el líder sempiterno del partido ! Entonces lideró a un grupo de afiliados laicistas opuesto a la alianza con el AKP y fundó el partido “Iyi” (en turco “partido bueno”) con la meta de devolverle a Turquía una democracia parlamentaria y una ideología laicista.

Naturalmente, tanta ambición y pugnacidad exige algunos sacrificios ideológicos. De enemiga declarada del generalato que la echó del poder con todo el Gobierno en 1997, ahora se proclama vehemente partidaria del Ejército republicano, albacea político de Atatürk, encargado de vigilar los Gobiernos. Su actual apuesta por los militares es tan fuerte que la mantiene incuso a sabiendas de que en caso de un desempate con Erdogan, esa apuesta le puede enajenar los votos kurdos que seguramente serían decisivos.

Laicista proclamada, alardea de haber peregrinado a la Meca “pero sin cubrirse ni un segundo la cabeza”. Y como el voto femenino es importante, promete abrir un museo de pañuelos anatolios usados por las mujeres de esa región para cubrirse la cabeza según las normas islámicas.

Política de equipo y buena organizadora, no se fía de casi nadie y carece de “negros” que le escriban los discursos o le preparen los debates públicos. Y sigue tozudamente redactándolos ella misma, pese a que todavía no se conoce a nadie que no se haya aburrido mortalmente escuchando sus peroratas…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

CULTUL IMPUNITĂȚII ȘI… PURGATORIUL

Etiquetas

, , , , , , , , ,

IMPUNITATE 1

„Comuniștii nu au dreptate, ei sunt juști” ! – este o afirmație paradoxală care a făcut carieră, printre membrii de partid (ai P.C. !), încă din vremea când înșfăcau ilegal puterea în țara noastră, adică, din  anul 1945.

De fapt, cu această formulă încercau să-și justifice abuzurile: chiar dacă nu aveau dreptate (implicit își recunoșteau abuzurile !) scopul lor era unul nobil (nu-i așa?)– binele poporului !

Toate nedreptățile s-au făcut în numele poporului ! Și al progresului ! Cum altfel ?

Nimeni  nu trebuie să ne judece vreodată, deoarece noi suntem foarte bine intenționați în tot ce facem ! (Oare ?)

Între timp, în 1989, comunismul s-a năruit.

În România s-a năruit urât, urât de tot, cu mulți morți și răniți, și cu perechea dictatorială executată chiar de Crăciun.

Se putea și altfel. De ce, oare, s-a întâmplat așa?

Simplu ! Domnul Ion Iliescu, cel care a preluat puterea în decembrie 1989, NU A ÎNȚELES CĂ AVEA LOC O REVOLUȚIE ANTICOMUNISTĂ, ci doar o înlăturare de la putere a Ceaușeștilor. Reproduc din memorie cuvintele sale: cei doi (adică Nicolae și Elena Ceaușescu) ce au făcut nu a fost știință, ci tiranie ! Ei au întinat idealurile comunismului !

Comunismul se năruia, iar domnul Iliescu vorbea, totuși, de idealurile neîntinate ale comunismului. Că încă era un comunist convins o dovedește faptul că  în sprijinul noii puteri s-a declanșat imediat scenariul teroriștilor. Cine a putut să aibă această idee ?

Domnul (tovarășul) Iliescu spunea despre ei că: TRAG DIN ORICE POZIȚIE !  De unde știa acest detaliu ? Afirmația în sine poartă amprenta terorismului, a fost făcută cu scopul de a înspăimânta ! De ce a simțit nevoia să facă această afirmație? Cine a declanșat scenariul teroriștilor, cine a aprobat folosirea simulatoarelor de sunet pentru a teroriza populația – păreau a fi mitraliere grele, de calibrul 12,5 mm – în condițiile în care cel care lua deciziile în România, încă din seara zilei de 21 decembrie 1989 (semna decrete !), era, nimeni altul, decât domnul Iliescu. Nimic un mișca în țara aceasta, dacă nu hotăra domnul Iliescu !

Mai târziu avea să se întrebe retoric: Care teroriști ?

IMPUNITATE 3

În plus – un lucru foarte grav – domnul Iliescu a cerut intervenția trupelor sovietice în România. Ca să apere ce oare altceva decât comunismul ?

Și acest domn Iliescu, mai târziu, când a înțeles că era ridicol să mai vorbească despre comunism, a devenit… revoluționar ! Probabil a și beneficiat – poate mai beneficiază încă – de avantajele condiției de revoluționar. Frumos, nu-i așa ? Probabil, ar trebui să restituie măcar unele lucruri de care s-a folosit pe nedrept ca revoluționar. Când a fost comunist, a fost ateu. După o vreme, a devenit indiferentist, adică a învățat că nu e frumos, dacă dumnealui nu crede în Dumnezeu, să nu-i lase nici pe alții să creadă, căci asta înseamnă să fii ateu. Mai târziu, și-a petrecut Paștele la o mănăstire ! A început să creadă sau pur și simplu a sărbătorit „un obicei folcloric” și nimic altceva ?

Domnul Iliescu este un exemplu tipic de om care este just în tot ce face, chiar și atunci când nu are dreptate !

Capitalul de simpatie europeană și mondială de care beneficia România în acele momente a fost rapid irosit, grație acestui « mod just de a gândi și de a acționa ».

În timpul mandatelor dumnealui – ca președinte – am avut comunism fără comuniști, corupție fără corupți, proprietăți (vechi, din vremuri pre-comnuniste !) fără proprietari (ignorați și batjocoriți), terorism fără teroriști, adică, tot felul de culpe și nedreptăți… fără vinovați !

Se instaura, în condiții noi, revoluționare, ne-comuniste, CULTUL IMPUNITĂȚII, adică o practică instituțională a ne-pedepsirii abuzurilor de orice fel, comise de structurile puterii.

IMPUNITATE 2

Chiar dacă dispuneam de o nouă Constituție, de legi și instituții adecvate pentru a asigura funcționarea corectă democrației, de data aceasta de tip occidental, lucrurile nu au mers pe calea corectitudinii, deoarece legea nu era lege pentru toată lumea !

La președinție a urmat domnul Emil Constantinescu. A pornit foarte frumos, dar, curând avea să constate că structurile de putere din țară aveau capacitatea de a-l bloca și constrânge să stea cuminte în banca lui. Ceea ce a și făcut. Nu a deranjat pe nimeni și nimeni nu l-a deranjat, pe toată durata mandatului său de președinte. Așa că lucrurile au continuat, iar impunitatea s-a statornicit și mai mult.

IMPUNITATE 4

A venit la Cotroceni, de la Primăria Capitalei, mai repede decât era prevăzut, domnul Traian Băsescu. A fost, din start, un comandant de navă care știa foarte bine că, pentru a naviga, toată lumea trebuia să respecte regulamentele de la bordul navei. Cei care se obișnuiseră să trăiască în condiții de IMPUNITATE, s-au răsculat, au încercat să-l suspende și să-l înlăture de pe navă.

Soarta a vrut ca ei să nu reușească.

Și astfel, justiția s-a pus pe roate, a început să funcționeze independent și să tragă la răspundere, fără menajamente, pe oricine, indiferent de condiția sa social-politică, chiar dacă ocupa funcții foarte înalte în structurile de putere.

Se părea că Justiția recicla clasa politică românească, o primenea pentru a aduce mai multă moralitate și onestitate – fenomen care ar fi trebuit să se desfășoare în mod natural, fără procurori și fără judecători, doar cu ajutorul urnelor și al bunului simț.

Și iată că la Cotroceni a venit domnul Klaus Iohannis, un profesor obișnit cu atmosfera din școală, unde inteligența și învățătura – adică strădania de a deveni un om util societății – sunt valorile supreme, apreciate și promovate de toată lumea.

PREȘEDINTI

Numai că, în politică, lumea e formată nu numai din elevi, profesori și părinți. Mai sunt și alții, mai ales cei care consideră că IMPUNITATEA este un drept al lor natural. Aceștia au pornit la drum : cu migală și tenacitate au pus în aplicare o strategie generatoare de IMPUNITATE și de intimidare a Justiției, căci nimeni nu are dreptul să-i judece vreodată. Indiferent ce vor face, IMPUNITATEA este un drept al lor inalienabil. Se preconizează  chiar crearea unui tribunal special care să-i judece pe procurori și pe judecători. Cum și-au permis să nu le respecte IMPUNITATEA !!!???

Dacă în timpul celor două mandate prezidențiale ale domnului Traian Băsescu a avut loc o reformă a Justiției, în prezent se află în desfășurare o abilă și perversă contrareformă.

Practic, într-o țară creștin-ortodoxă, este introdusă, prin legi și instituții, categoria PURGATORIULUI. Delincvenții își pot petrece perioada de pedeapsă , nu în IAD, ci într-un loc mult mai reconfortant, cu convingerea că trec printr-un un fel de ne-șansă temporară, pentru a accede, în final – care va veni cât de curând, în RAIUL care li se cuvine.

În acest, PURGATORIU POLITIC ORTODOX se află STATUIA IMPUNITĂȚII, în fața căreia se prosternează cu fanatism toți cei care consideră că nu sunt oameni de rând, ci elite cu privilegii moștenite din nu prea îndepărtata PERIOADĂ MEDIEVALĂ ROȘIE. Își pretind aceste privilegii în numele dreptății și europenismului, al adevăratului Stat de drept.

La intrare, deasupra porții PURGATORIULUI dâmbovițean, stă scris, cu litere majuscule pâlpâitoare:

ȘI CE DACĂ ?

Numai că, din când în când, porțile și statuile cad, se prăbușesc. Nu pot fi eterne nici privilegiile și nici persoanele care beneficiază de ele.

Vine vremea !

IMPUNITATEA este un fenomen care va fi studiat de istorici și sociologi. Prea ușor a dobândit anvergură și prea ușor s-a generalizat în societatea postcomunistă românească.

Este posibil să fie cercetată și de procurori și judecători, ca o culpă în sine, premeditată, adică, inițiată, dezvoltată și aplicată în practică, cu geniu și resurse, cauzatoare de suferință și daune colective și individuale.

Dacă va fi așa, IMPUNITATEA NU VA MAI BENEFICIA DE IMPUNITATE.

Doar astfel va înceta să mai existe.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TOȚI ÎMPOTRIVA KURZILOR/TODOS CONTRA LOS KURDOS

Etiquetas

, , , , , ,

KURDISTAN 1

TOȚI ÎMPOTRIVA KURZILOR

De obicei, întâmplările și poveștile orientului sunt spuse pentru a ne amuza și nicidecum pentru a le crede… și, se pare că vom continua tot așa și în ziua de azi. Este cazul acordului dintre Washington și Ankara asupra desființării milițiilor kurde de la granița Siriei cu Turcia.

Versiunea turcească a acordului este fără echivoc: forțele YPG – adică, milițiile kurzilor sirieni- urmează să se retragă, cât de curând, din toate pozițiile pe care le-au cucerit de la Statul Islamic și pe care încă le dețin – cea mai importantă fiind orașul Manbidch – și să se instaleze, dezarmate, la est de râul Eufrat.

În lectura americană, această zonă de graniță urmează să rămână sub controlul exclusiv al Turciei, însă măsurile concrete de evacuare ale militarilor se vor negocia în fiecare caz în parte, pe măsură ce acordul va fi pus în practică.

TURCIA

Dar, indiferent care dintre interpretări va fi pusă până la urmă în practică, rezultatul va fi același: totul se face în detrimentul kurzilor. Deoarece, atunci când SUA au hotărât să nu trimită trupe de infanterie în războiul civil din Siria, milițiile kurde – din Siria, din Turcia și din Irak – au fost cele care au învins Statul Islamic. Atât timp cât Statul Islamic părea a fi marea amenințare pentru lumea liberă, nimeni nu a părut să fie deranjat de ajutorul kurzilor. Pentagonul a aprobat ca SUA să înarmeze și să antreneze forțele kurde, chiar și pe cele ale PKK-ului din Turcia, care figurau pe lista organizațiilor teroriste, întocmită de Departamentul de Stat…, iar Ankara se prefăcea că nu e deranjată. La fel s-a întâmplat și cu kurzii irakieni, pe care Pentagonul i-a organizat ca infanterie de primă categorie, în timp ce sprijinea și forțele armate ale statului irakian.

KURDISTAN 2

De îndată ce a dispărut amenințarea Statului Islamic, meritele luptătorilor kurzi au fost și ele imediat uitate. Turcia a luat în stăpânire zona din nord-vestul Siriei pentru a împiedica apariția unui mare teritoriu controlat de kurzi, și a cerut Washingtonului să nu mai respecte înțelegerea cu forțele peshmerga și PKK „…pentru binele Alianței Atlantice”, o alianță în care locul al doilea îl ocupă, din punctul de vedere al numărului de militari (dar nu și din cel al eficienței), Turcia, după SUA.

Și Washingtonul a acceptat foarte ușor – satisfăcând astfel și dorința lui Erdogan și cea a propriului său Departament de Stat -, deoarece, la începutul luptei împotriva trupelor lui Bagdadi,„…a semnat o alianță militară cu kurzii, doar atâta timp cât va dura războiul …”

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/ nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

KURDISTAN 3

TODOS CONTRA LOS KURDOS

TURCIA 2.gif

Tradicionalmente, las historias y los cuentos del oriente han sido para entretener y no para creérselos…y parece que, hoy en día, eso sigue siendo así. Es el caso del acuerdo entre Washington y Ankara sobre la eliminación de las milicias kurdas de la Siria fronteriza con Turquía.

Según la versión turca, el acuerdo es tajante: las YPG – milicias de los kurdos sirios- se han de retirar, próximamente, de todas las posiciones que le habían conquistado al Estado Islámico y aún domina – la más importante es la ciudad de Manbidch – e instalarse, desarmadas, al este del Éufrates.

La lectura estadounidense es la de que esa zona fronteriza ha de quedar, próximamente, bajo control exclusivamente turco, pero que las medidas concretas de evacuación de los militares se han de negociar, caso por caso, y poner en práctica conforme se concretan los respectivos acuerdos.

TURCIA 3.gif

Pero, sea la que sea al final la lectura válida de los acuerdos, el resultado es el mismo: se hace a expensas de los kurdos. Porque ante la decisión estadounidense de no enviar infantería a la guerra civil siria, las milicias kurdas – tanto las sirias, como las turcas y las del Irak – resultaron decisivas en la derrota del Estado Islámico. En los años en que este último parecía la gran amenaza del mundo libre, nadie le hizo ascos a la ayuda kurda. El Pentágono impuso que los EEUU armasen y entrenasen a los kurdos, incluso a los PKK turcos que figuraban en la lista de organizaciones terroristas del Departamento de Estado…con Ankara haciéndose el despistado. Y tres cuartos de lo mismo sucedía con los kurdos iraquíes, muy mal avenidos, desde siempre, con Bagdad, y a los que el Pentágono organizó en infantería de primera, al mismo tiempo que apuntalaba al Ejército regular iraquí.

Fuerzas Kurdas Peshmerga 1Fuerzas Kurdas Peshmerga

Una vez desaparecida la amenaza del fundamentalista Estado Islámico, los méritos guerreros también se olvidaron. Turquía se apoderó de la frontera noroccidental siria para impedir un gran territorio controlado por los kurdos y exigió de Washington que se desentendiera de la alianza con los peshmerga y PKK “…en aras de la Alianza Atlántica”, una alianza en que el segundo contingente militar más numeroso (aunque no más eficiente de la OTAN) es el turco, tras el de los EE.UU.

Y a Washington no le costó nada aceptarlo – satisfaciendo, así, a un tiempo a Erdogan y a su propio Departamento de Estado -, porque, al comienzo de la lucha contra las tropas de El Bagdadí, “…habían firmado una alianza militar con los kurdos, sólo para el tiempo que durase la guerra…”

Milicias kurdas del PKK

Milicias kurdas del PKK

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

FRĂȚIA CIUDATĂ/LA EXTRAÑA HERMANDAD

Etiquetas

, , , , , , , ,

CIUDATA FRATIE 1Ciudata Frăție

FRĂȚIA CIUDATĂ                   Washington, Diana Negre

Dacă ar exista Frăția Ciudată, ea ar fi formată, în zilele noastre, de Trump, Erdogan, Putin, Kim și – dacă s-ar strădui puțin mai mult în radicalismul său – și de ungurul Orban. Ceea ce îi unește pe toți aceștia nu este vreo ideologie, ci convingerea fermă că a face politică înseamnă, înainte de toate, să dai dovadă de voluntarism. Cine îl practică fără limite și fără jenă, poate intra cu drepturi depline în frăție.

Faptul că niște conducători confundă puterea cu atotputernicia nu este o noutate în Istorie și nici nu ar trebui să constituie un pericol real pentru pacea lumii. Ceea ce este îngrijorător este că Frăția Ciudată nu este un fenomen sporadic, o simplă coincidență cronologică de aberațiuni guvernamentale. Neliniștitor este faptul că întronizarea voluntarismului la vârful puterii politice a câtorva țări nu face decât să reveleze starea de spirit a societății actuale: nu e important ceea ce este just, convenabil, sau, cel puțin, factibil; atotputernicia justifică cu prisosință orice acțiune sau legiferare.

TRUMP ERRDOGANTrump-Erdogan

O privire sumară asupra Ciudatei Frății va descoperi că figura care nu prea i se potrivește este cea a președintelui american. Republica nord-coreană s-a născut și a existat tot timpul ca o dictatură. Rusia și Turcia au avut, în cea mai mare parte a istoriei lor, guverne autoritare; în timp ce, guvernele maghiare au fost mai tot timpul atât de dure, încât trebuie să umblăm cu multă grijă pentru a nu cădea în tentația de a le considera despotice.

poPutin-Orban

Însă SUA, în scurta lor istorie de țară independentă, nu au atins păcatul populist în președințiile lor. Din contră, s-ar putea afirma că trăsătura națională a politicii lor a fost pragmatismul și morala democratică. Ruptura are loc odată cu Donald Trump.

De fapt, cu Donald Trump s-au produs multe rupturi social-politice în SUA. Personalitatea sa politică și agresivitatea gesturilor sale au exacerbat diferențele sociale și morale, ducându-le până pe marginea intoleranței radicale.

Și acest voluntarism coroziv rămâne ascuns în politica națională, datorită pasiunii cu care a răspuns națiunea la „modus facendi” a președintelui. Însă, în privința politicii internaționale, unde interlocutorii sunt puțini, iar pasiunile, asemănările de idei și comportament ale membrilor ciudatei frății sar în ochi …, nu de puține ori, chiar înspăimântă.

KIM

Kim

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

LA EXTRAÑA HERMANDAD      Washington, Diana Negre

CIUDATA FRATIE 3La Extraña Hermandad

De existir, la extraña hermandad la constituirían hoy en día Trump, Erdogan, Putin, Kim y – si se esfuerza un poco más en su radicalismo – el magyar Orban. A todos ellos lo que les une no es la ideología, sino la firme convicción de que hacer política es ante todo un alarde de voluntarismo. En cuanto se practica sin límites ni decoro, se entra de pleno derecho en la hermandad.

El que un puñado de dirigentes confunda poder con prepotencia, ni es nuevo en la Historia ni debería ser realmente peligroso para la paz del mundo. Lo que sí preocupa es que la extraña hermandad no sea un fenómeno esporádico, una mera coincidencia cronológica de aberraciones gubernamentales. Lo inquietante es que la entronización del voluntarismo en la cima del poder político de unos cuantos países no hace más que revelar un estado de ánimo de la sociedad actual: no importa lo que sea justo, conveniente o, por lo menos, factible; la prepotencia es justificación sobrada de toda acción o legislación.

ORBAN ERDOGANOrban-Erdogan

Un vistazo superficial a la extraña hermandad delata que la figura que menos encaja en ella es la del presidente estadounidense. La República de Corea del Norte nació y ha existido ininterrumpidamente como dictadura. Rusia y Turquía han tenido la mayor parte de su historia Gobiernos autoritarios; en tanto que los modales gubernamentales húngaros fueron casi siempre de tal dureza que hay que hilar muy fino para no caer en la tentación de calificarlos de despóticos.

VIKTOR ORBANViktor Orban

Pero los Estados Unidos en su corta historia de nación independiente no han pasado del pecado populista en sus presidencias. Por el contrario, se podría decir que la característica nacional de su política ha sido el pragmatismo y una moral democrática. La ruptura se produce con Donald Trump.

Bueno, con Donald Trump se han producido muchas rupturas socio-políticas en los EE.UU. Su fuerte personalidad y la agresividad de sus modales han exacerbado las diferencias sociales y morales hasta llevarlas al borde de la intolerancia radical.

Y ese voluntarismo corrosivo queda ocultado en la política nacional por la pasión con que ha respondido la nación al “modus facendi” de su presidente. Pero, en el terreno de la política internacional, donde los interlocutores son pocos y las pasiones secundarias, las similitudes de ideario y conducta de los miembros de la extraña hermandad saltan a la vista…y no pocas veces, dan miedo.

CFLa Extraña Hermandad

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  DIANA