OMUL PĂCII DIN CORNUL AFRICII /EL HOMBRE DE LA PAZ EN EL CUERNO DE ÁFRICA

Etiquetas

, , ,

A 2Abiy Ahmed Ali

OMUL PĂCII DIN CORNUL AFRICII

Abiy Ahmed Ali, șeful guvernului etiopian, este noul laureat al Premiului Nobel pentru Pace. De puține ori câștigătorul acestei distincții a făcut atâta onoare titlului, ca acest om de 42 de ani, de etnie oromo: de când conduce destinele Etiopiei – cu 108 milioane de suflete, cel de al doilea stat din Africa ca număr de locuitori -, el a adus pacea în Cornul Africii și a potolit conflictele dintre țara sa și Eritrea, Somalia, și a îmbunătățit conviețuirea din propria sa țară.

Abiy Ahmed este cel de al doilea african distins cu Nobelul pentru pace, însă, nu premiul este cel mai notabil lucru din viața sa. Faptul că a pus capăt conflictelor de frontieră, care, de-a lungul unor decenii, a costat viața a zeci de mii de oameni este o realizare impresionantă. Dar, este o realizare și mai mare faptul că fără zăngănit de săbii și fără vărsare de sânge stârpește corupția în țară, că a amnistiat mii de deținuți politici, a promovat femeile (jumătate din cabinetul său sunt femei, plus președinta țării), deschiderea sa politică a ajuns până la a-l numi președinte al Comisiei electorale pe fostul lider al opoziției. Și toate acestea, din sânul unui partid–FRDPE (Frontul Revoluționar Democratic al Popoarelor Etiopiene) – care, din 1991, domină, în Etiopia, cu mână de fier!

A 3Abiy Ahmed Ali

Aceste puține jaloane politice se mărginesc cu extraordinarul, dar, poate lucrul cel mai surprinzător din biografia lui Abiy Ahmed este faptul că acest om care promovează pașnic o revoluție social-politică fără precedent pe continentul negru are o carieră anodină demnă de un „aparatcik” din URSS din anii 40. Fiul unui musulman și al unei creștine convertite, Abiy Ahmed se înrolează în Armată, doi ani după înlăturarea dictatorului Mengistu Haile Mariam (în 1991), unde învață – pe lângă artele militare – tehnologia calculatoarelor, tehnici de încriptare (în Africa de Sud) și o cunoaște pe actuala sa soție, Tayajev, de etnie amhară. La Londra, a studiat tehnici de conducere, și-a luat licența în Științe Economice la Addis Abeba, unde a făcut și un doctorat în Filosofie.

A 5

Toate aceste sunt într-adevăr neobișnuite la un conducător revoluționar, chiar la un conducător al unei revoluții fără vărsare de sânge. Ceea ce nu este neobișnuit în viața lui Abiy Ahmed este anturajul său. Dacă el se străduiește să aducă pacea și să reformeze societatea etiopiană, o mare parte din Etiopia nu-l vede cu ochi buni. Cei care își pierd privilegiile și protagoniștii cârdășiilor pe care îi combate actualul șef al guvernului sunt porniți rău împotriva lui. Nu numai că se luptă cu el pe plan politic, dar recurg și la calea crimei și teroarei, pentru a scăpa de reforme și de reformator. Dovadă în acest sens este atentatul nereușit din luna iunie a anului trecut, când, cineva a lansat o grenadă împotriva lui Abiy Ahmed, în timpul unei ceremonii publice. Șeful guvernului a scăpat teafăr, deoarece teroristul a fost un incompetent, iar grenada a căzut la 17 metri distanță de locul unde se afla Abiy Ahmed, însă, în atentat, au murit 2 persoane și au fost rănite alte 165.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

A 8

EL HOMBRE DE LA PAZ EN EL CUERNO DE ÁFRICA

A 1Abiy Ahmed Ali

Abiy Ahmed Ali, jefe del Gobierno etíope, es el nuevo Premio Nobel de la Paz. Y pocas veces el ganador de ese galardón ha hecho tanto honor al título como este oromo de 42 años: desde que rige los destinos de Etiopía – con 108 millones de habitantes, el 2º Estado más poblado de África -, él ha traído la paz al Cuerno de África y ha aplacado los conflictos de su país con Eritrea, Somalia, amén de renovar para mejor la convivencia en su propia patria.

Abiy Ahmed es el segundo africano que gana ese Nobel, pero, el premio no es ni con mucho lo más notable de su vida. El que haya puesto fin a conflictos fronterizos que a lo largo de decenios costó la vida a decenas de miles de hombres es un logro impresionante. Pero aún lo es más que sin tintinear de sables ni derramamientos de sangre está reprimiendo la corrupción en el país, ha amnistiado a miles de presos políticos, ha promovido a las mujeres (la mitad de su Gabinete y la presidente del país son mujeres) y su aperturismo político ha llegado al extremo de nombrar presidente de la comisión electoral al ex líder de la oposición. ¡Y todo esto desde el seno de un partido – el FRDPE (Frente Revolucionario Democrático de los Pueblos Etíopes) – que domina desde 1991 con mano de hierro Etiopía!

A 6

Esos pocos hitos políticos lindan lo extraordinario, pero quizá lo más sorprendente en la biografía de Abiy Ahmed es que la carrera de ese hombre que promueve pacíficamente una revolución sociopolítica sin precedentes en el Continente Negro es de un anodino digno de un” aparatchik” de la URSS de los años 40. Hijo de un musulmán y una cristiana conversa, Abiy se alista en el Ejército a los dos años del derrocamiento del dictador Mengistu Haile Mariam (1991) donde aprende – además de las artes militares – tecnología de ordenadores, técnicas de encriptado (en África del Sur) y conoce a su actual esposa, Tayajev, de etnia amhara. En Londres estudió técnicas de liderazgo, se licenció en Económicas en Addis Abeba donde también se doctoró en Filosofía.

A 7

Todo esto es realmente insólito en un dirigente revolucionario, incluso un dirigente de una revolución incruenta. Lo que no es insólito en la vida de Abiy Ahmed es su entorno. Si él quiere traer la paz y reformar su sociedad, buena parte de Etiopía lo ve con malos ojos. Los perdedores de privilegios y los protagonistas de los contubernios que combate el actual jefe de Gobierno se la tienen jurada. Y no solo le combaten políticamente, también tiran por el habitual camino del crimen y el terror para librarse de las reformas y el reformador. Prueba fehaciente de ello es el frustrado atentado del mes de junio del año pasado, cuando alguien lanzó una granada de mano contra Abiy Ahmed en el transcurso de un acto público. El jefe de Gobierno salió ileso, porque el terrorista era un incompetente y la granada cayó a 17 metros del lugar donde estaba Abiy Ahmed, pero en el atentado murieron 2 personas y resultaron heridas 165 más.

A 4

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP/ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP

Etiquetas

, , , , , , , , ,

S 2

ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP       Washington, Diana Negre

Armistițiul de 5 zile, convenit între Turcia și SUA, pare a fi un tratat internațional, dar, în practică, este încă o neîmplinire a politicii americane în Orientul Mijlociu. Și aceasta, deoarece, în afară de încetarea focului, Washington nu a obținut nimic, în schimb, Ankara a obținut ce a vrut…, deocamdată.

Acordul negociat de  Erdogan și vice-președintele Pence are 13 puncte și recunoaște, de fapt, toate pretențiile Turciei: retragerea milițiilor kurde dintr-o fâșie de la frontiera siriano-turcă lungă de 420 km și 32 de km de lată; ocuparea ei de Turcia și stabilirea voluntară, în această zonă – se spune la Ankara – a refugiaților sirieni care trăiesc, la ora actuală, în Turcia. În schimb, SUA nu vor aplica sancțiuni Turciei pentru faptul că a ocupat teritoriul sirian.

S1

E clar că cele 13 puncte nu sunt decât o himeră. Mai întâi, pentru faptul că milițiile kurde din Siria (YPG) sunt o parte pasivă în acest acord și nu vor accepta un asemenea aranjament. La ora actuală, sunt dispuse să se retragă doar din localitățile Ras al Ain și Tell Abyad, unde, oricum, situația lor e disperată.

Și, cu greu ar putea crede cineva că vor fi suficienți refugiați sirieni care să dorească să se stabilească, de bună voie și definitiv, în zona ocupată de Turcia. La ora actuală, este un teritoriu dezolant, cu o populație indigenă – kurdă – ostilă, iar banii de care dispune Ankara nu sunt în măsură să-i stimuleze economic. Ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a recunoscut, implicit, această situație, atunci când a afirmat că această operațiune de reașezare ar trebui s-o plătească Uniunea Europeană… care, nici nu a participat la negocieri și nici n-a semnat acordul ! Așa că, dacă nu-i vor așeza cu forța pe refugiații sirieni…

S 5

 În sfârșit, rămâne de văzut și ce vrea Moscova. Decizia lui Trump de a scoate pur și simplu trupele americane de pe scena de război a Siriei a catapultat  Rusia pe poziția de judecător și de parte a destinului imediat al Siriei. Toată lumea știe acest lucru, începând cu Erdogan. Atât de bine îl știe, încât, în timp ce negocia – timp de patru ore – cu Pence, într-o altă aripă a palatului prezidențial, consilierii săi dezbăteau aceeași temă cu o delegație rusă. Ca să nu rămână nicio urmă de îndoială că Ankara este mai mult decât conștientă că soarta centurii de siguranță, pe care și-o dorește atât de mult, pe pământ sirian, depinde de Rusia, delegații ruși și turci au convenit să aibă loc o întâlnire Putin – Erdogan, chiar în ziua în care expiră armistițiul.

S 7

De fapt, acest episod diplomatico-militar nu este decât o dramatizare a unei probleme aproape de ne-rezolvat. Războiul civil sirian le costă pe marile puteri, material și politic, atât de mult, încât SUA consideră  că a lăsa de izbeliște această parte a lumi – poate chiar și în mâinile Rusiei –, pare a fi soluția cea mai convenabilă. Moscova gândește aproape la fel ca Trump, cu deosebirea că, politic, a câștigat foarte mult din acest conflict , iar, acum, stă să cântărească dacă această influență merită într-adevăr efortul și banii pe care i-a cheltuit.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 9

ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP         Washington, Diana Negre

S 3

El armisticio de 5 días acordado días atrás entre Turquía y los EE.UU. tiene la apariencia de un tratado internacional y es, en la práctica, un revés más de la política estadounidense en el Oriente Medio. Porque, fuera del alto el fuego, Washington no ha conseguido nada y, en cambio, Ankara se ha salido con la suya… por ahora.

El acuerdo negociado por Erdogan y el vicepresidente Pence tiene 13 puntos y reconoce, de hecho, todas las demandas turcas: retirada de las milicias kurdas de una zona fronteriza sirio-turca de 420 km de largo y 32 de ancho; la ocupación de la misma por Turquía y el asentamiento voluntario allá – dicen en Ankara – de refugiados sirios que viven actualmente en la república turca. A cambio de esto, los EE.UU. no aplicarán sanción alguna contra Turquía por la ocupación del territorio sirio.

S 6

Es evidente que lo de los 13 puntos es mera quimera. Para empezar, las milicias kurdas de Siria (YPG) son parte pasiva del acuerdo y sólo lo aceptarán por la fuerza de las armas. Hoy por hoy, están dispuestas a retirarse únicamente de las localidades de Ras al Ain y Tell Abyad, donde, de todas formas, su situación militar es casi desesperada.

Y es muy, muy, difícil de creer que haya bastantes refugiados sirios que quieran ir de buena gana a la zona ocupada para asentarse definitivamente allí. Actualmente es un territorio desolado, con una población indígena – kurda – hostil y las finanzas de Ankara no están en condiciones de ofrecerles incentivos económicos. El ministro turco de Exteriores, Mevlüt Cavusoglo, lo ha reconocido implícitamente, al declarar que esta operación de reasentamiento la habría de pagar la Unión Europea… ¡que ni participó, ni firmó el acuerdo! Así que, lo del asentamiento de refugiados, como no sea a la fuerza…

S 8

Por último, habrá que ver lo que quiere Moscú. La decisión de Trump de irse, sin más, del escenario bélico sirio ha catapultado a Rusia a juez y parte del destino inmediato de Siria. Esto lo sabe todo el mundo, empezando por Erdogan. Tanto lo sabe que, al mismo tiempo que negociaba durante 4 horas con Pence, en otra ala del palacio presidencial, sus asesores debatían sobre el mismo tema con una delegación rusa. Para que no quede ninguna duda de que Ankara es más que consciente de que el destino de su ambicionado cinturón de seguridad en tierras sirias depende de Rusia, los delegados rusos y turcos acordaron una “cumbre” Putin – Erdogan, para el mismo día en que expira el armisticio.

S 4

  En realidad, este episodio diplomático-militar no es más que una dramatización de un problema casi insoluble. La guerra civil siria es tan cara material y políticamente para las grandes potencias que a los EEUU. ya les parecen evidente que abandonar a su destino – o incluso a Rusia – esa parte del mundo es lo más conveniente. Y Moscú piensa casi lo mismo que Trump, pero, con la diferencia de que ha ganado políticamente muchísimo con este conflicto y, por tanto, está calibrando aún si esta influencia vale el dinero y el esfuerzo que cuesta.  

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

RĂUL TUTUROR…/MAL DE MUCHOS…

Etiquetas

, , , , , , , , , , , ,

T 1

MAL DE MUCHOS…       Washington, Diana Negre

Președintele Donald Trump pare a fi pentru opinia publică mondială –dar, și pentru mai mult de jumătate dintre americani-  un politician malefic. Oricum, nu e singurul: Boris Johnson, Victor Orban, Erdogan, Putin, generalul Sisi – și alții – nu sunt mai prejos în materie de autoritarism; Johnson chiar este mai disprețuitor decât Trump față de instituțiile democratice.

Cum lista guvernărilor urâte este mai lungă, și variațiuni pertinente există peste tot, concluzia care se impune este să ne gândim că răul nu se află în conducătorii politici, ci în societate. Din două motive.

T 3Boris Johnson

Mai întâi, populațiile îi tolerează pe acești conducători, ba chiar îi urmează. Abuzurile, nepotismul sau aerele de împărați pe care și le dau nu irită, deoarece, la nivel personal, lucrurile acestea se practică zdravăn. Și, acolo unde genul acesta de politică displace, lumea tolerează și se bucură, în același timp, de o relativă bună stare.  Este o aplicare în practică a zicalei: „dă-mi de mâncare, și poți să-mi spui că sunt tâmpit”.

Pe de altă parte, în cultura apărută după război, primează, din 1945, succesul mai presus de orice și surghiunește educația bună și cultura generală, deoarece ar fi „neproductive”. De aceea, a rămas fără elementul de control fundamental care este conștiința morală.

O societate care a uitat Predica de pe Munte, sau nu a crezut niciodată în ea, a ignorat tot timpul definiția democrației dată de Rosa Luxemburg („dreptul celorlalți”), cu greu se poate simți incomodă în privința criteriilor după care guvernează Trump, a egocentrismului nelimitat al lui Johnson sau a sultanismului lui Erdogan. Și aceste politici în marginea celei mai elementare morale și a principiilor fundamentale ale Statului de drept sunt suportate ușor de societățile care tolerează ca pe un rău minor tocmai încălcarea moralei și a bazelor Statului de Drept.

T 5

Răul este același peste tot, cu toate că se ajunge la el pe căi antagonice. În societățile bogate, unde se impune plăcerea personală, orice normă care ar restrânge plăcerea fizică – droguri, sexul sau lenevia – este respinsă categoric, cu toate că acest lucru aduce la putere un președinte detestabil.

În societățile unde a ajunge la ziua de mâine întreg, în afara închisorii și cu foamea pe jumătate înșelată  reprezintă o știre bună, masele nu au resurse sau cunoștințe pentru a exercita o opoziție politică și a combate plaga guvernelor abuzive.

Însă, pentru un motiv sau altul, plaga conducătorilor abuzivi este o constantă a istoriei omenirii; care, cu mai mult de cinci mii de ani, este o istorie îndelungată.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MAL DE MUCHOS…       Washington, Diana Negre

T 4Boris Johnson

El presidente Donald Trump aparece ante la opinión pública mundial -e incluso ante más de la mitad de los norteamericanos- como el maléfico de la política. Lo sea o no, lo que a buen seguro no es, es el único: Boris Johnson, Orbán, Erdogan, Putin, el general Sisi – para citar sólo unos cuantos – no le van a la zaga en autoritarismo; Johnson incluso le gana en menosprecio a las instituciones democráticas.

Como la lista de mal gobierno es muy larga y, con las variaciones pertinentes, se da en casi todos los sitios, la conclusión obligada es pensar que la raíz del mal no está en los dirigentes políticos, sino en la sociedad. Y esto, por partida doble.

Por un lado, las respectivas poblaciones toleran a estos dirigentes o incluso les siguen. Las tropelías humanitarias, el nepotismo y las ínfulas cesaristas no irritan porque a nivel personal se practican a troche y moche. Y allá donde este tipo de política disgusta, la gente la tolera si goza al mismo tiempo de un relativo bienestar.  Es la puesta en práctica del dicho “dame pan y llámame tonto”.

T 2

Por el otro lado, en la cultura surgida en la postguerra, prima, desde 1945, el éxito por encima de todo y destierra la buena educación y la cultura general por “improductivas”. Por esta misma razón, se ha quedado sin el elemento de control básico que era la conciencia moral.

Una sociedad que ha olvidado el Sermón de la Montaña, o para los que nunca creyeron, ignoró siempre la definición de Rosa Luxemburg de lo que es democracia (“el derecho de los otros”), difícilmente se puede sentir incómoda con los criterios gubernamentales de Trump, con el egocentrismo ilimitado de Johnson o el cesarismo de Erdogan. Y estas políticas al margen de la moral más elemental y los principios fundamentales del Estado de derecho son soportadas fácilmente en las sociedades que toleran como mal menor justamente el pisoteo de la moral y de las bases del Estado de Derecho.

T 6

El mal es el mismo en todas partes, aunque se llega a él por dos caminos antagónicos. En las sociedades opulentas, donde el placer personal se impone, toda norma que restrinja el gozo físico – sea droga, sexo o la pereza –es rechazada de plano, aunque ello lleve al poder a un presidente malquisto.

Y en las sociedades donde llegar al día siguiente ileso, fuera de la cárcel y con el hambre medio engañada es una buena noticia, las masas carecen de recursos y conocimientos para ejercer una oposición política y combatir la plaga de los gobiernos abusivos.

Pero, por fas o por nefás, la plaga de los gobernantes opresivos es una constante en la historia de la Humanidad; y con más de cinco mil años, es una historia bien larga.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL/IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL

Etiquetas

, , , ,

I 5

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL     Washington, Diana Negre

Recentul atac devastator asupra instalațiilor petroliere saudite este de necontestat, însă, nu se știe, nici acum, cine sunt autorii și nici cum au acționat. Cu toate acestea, toată lumea – cu excepția Teheranului și a aliaților săi, desigur – arată spre Iran ca adevăratul vinovat al agresiunii.

Probabil, în spatele operațiunii militare se află banii și geniul militar iranian, însă, pot exista alternative. Să amintim că primele informații vorbeau de un bombardament al yemeniților huti cu ajutorul unei escadrile de drone. Puțin mai târziu, au apărut știri care atribuiau distrugerea unui atac cu rachete de pe baze iraniene sau irakiene. Desigur, Washingtonul și Riadul arătau spre Iran ca fiind autorul atacului.

Aceasta, deoarece, din punct de vedere politic, marele dușman al celor două țări este Iranul ayatolahilor. Și deoarece precizia cu care s-a desfășurat operațiunea militară este mult peste știința și echipamentul militar al yemeniților huti. Chiar dacă atacul a fost executat cu drone de pe teritoriul yemenit, conducerea operațiunii trebuie că a fost în sarcina unor tehnicieni foarte bine pregătiți, tehnicieni care, în ziua de azi, nu luptă în rândurile yemeniților huti.

Dar, mai există o a treia posibilitate – sabotajul – despre care nu prea se vorbește, atât pentru că, dacă ar fi așa, ar arăta existența unei slăbiciuni politice  și a serviciilor de securitate saudite alarmante; mult mai alarmantă decât scăderea trecătoare a producției de petrol sau veșnicele insuccese militare din războiul împotriva yemeniților huti.

De fapt, Arabia Saudită se luptă cu o dizidență internă în constantă creștere, cu toate că familia regală cumpără literalmente adeziunea cetățenilor saudiți la o politică care s-ar putea numi pomană față de supușii ei. Familia regală Saud încă reușește să mențină, în felul acesta, o majoritate, dar, izbucniri violente de dizidență au tot existat, în ultimele decenii, de la atacul din timpul unui pelerinaj la Mecca, până la crearea grupului terorist Al Qaeda de către Bin Laden, cetățean saudit și membru al unei familii bogate, apropiată de Casa Regală Saud.

La toate acestea se adaugă faptul că 20% din populația țării este șiită, ramura Islamului învrăjbită de secole cu suniții, care domnesc în Arabia Saudită chiar de la formarea acestei țări, și care sunt tot atât de porniți împotriva șiiților ca restul lumii islamice.

Victimă colaterală a acestui atac asupra instalațiilor petroliere saudite este chiar Casa Albă. Criza a izbucnit tocmai într-un moment în care se întrevedea o posibilă apropiere între Teheran și Washington, și, în plus, plasează politica externă americană într-o situație foarte dificilă. Agresiunea a fost prea spectaculoasă și gravă pentru a o șterge cu câteva declarații teatrale de solidaritate neangajantă. Pe de altă parte, nu a fost destul de gravă pentru a întreprinde represalii militare de anvergură.

I 4

Însă, există ceva și mai rău: situația creată de acest atac cu drone sau rachete evidențiază una dintre marile contradicții ale președinției lui Donald Trump. Afirmațiile sale că este dur și intransigent nu s-au transformat niciodată (slavă Domnului!) în acțiuni războinice pe măsură. Acest lucru nu a avut vreun efect, până acum, asupra opiniei publice americane, deoarece niciuna dintre aceste contradicții nu a fost atât de gravă, încât să mobilizeze masele.

Dar, cu asemenea incidente – sau cum este sechestrarea unor petroliere în strâmtoarea Ormuz – încolțește în subconștientul maselor (și în mintea rivalilor politici din afara frontierelor americane) ideea că Trump se aseamănă tot mai mult cu câinele din zicala: latră, dar, nu mușcă… deloc.

I 8

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

               I 1

IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL       Washington, Diana Negre

El destructor ataque del pasado fin de semana contra las instalaciones petroleras saudíes es innegable, pero, no así su autoría, ni el modus operandi. Pese a ello, todo el mundo – salvo Teherán y sus aliados, claro – señala al Irán como auténtico culpable de la agresión.

Y si es probable que detrás de la operación militar esté el dinero y el genio militar iraní, no se puede descartar ninguna alternativa. Basta recordar que las primeras informaciones hablaban de un bombardeo de los hutís yemenitas mediante una escuadrilla de drones. Y poco después, surgieron noticias que atribuían el estropicio a un ataque con misiles desde bases iraníes o iraquíes. Naturalmente, Washington y Riad señalaron al Irán como autor.

I 3

Lo hicieron porque políticamente el gran enemigo de ambos es el Irán de los ayatolás. Y también porque la precisión de la operación militar con drones parece muy por encima del saber y equipamiento de los hutís. Incluso si el ataque fue llevado a cabo con drones desde territorio yemenita, la dirección de la operación tuvo que estar a cargo de técnicos muy preparados, técnicos que, hoy por hoy, no militan en el bando hutí.

Pero, aún cabe una tercera opción – el sabotaje – de la que no se habla, tanto porque es la menos probable, como porque, de ser cierta, señalaría una debilidad política y policial saudita realmente alarmante; muchísimo más alarmante que la merma transitoria en la extracción de crudo o los reveses militares constantes en la guerra contra los hutís.

En realidad, Arabia Saudita lucha con una disidencia interna creciente, pese a que la casa real compra literalmente la adhesión de sus ciudadanos con una política que podría llamarse de sopa boba para con sus súbditos. Todavía mantienen así los Saud la adhesión de la mayoría, pero brotes violentos de disidencia no han faltado en los últimos decenios, desde el golpe de mano durante la peregrinación a la Meca o la creación del grupo terrorista de Al Qaeda por Bin Laden, ciudadano saudita y miembro de una acaudalada familia cercana a los Saud.

A todo esto, hay que añadir que el 20% de la población del país es chií, la rama del Islam enfrentada desde hace siglos a los sunitas, que gobiernan Arabia Saudita desde sus inicios y que están tan enfrentados a la rama chií como en el resto del mundo.

I 6

Víctima colateral de este ataque contra los yacimientos saudíes es nada menos que la Casa Blanca. Y es que no sólo surge la crisis en un momento en que se vislumbraba un eventual acercamiento entre Teherán y Washington, sino que pone a la política exterior estadounidense en un brete. La agresión es demasiado aparatosa y grave para liquidarla con unos cuantos aspavientos de solidaridad de boquilla. Y, por otro lado, no es lo suficientemente dañina para emprender unas represalias militares de envergadura.

I 7

Peor aún: la situación creada por este ataque con drones o misiles evidencia una de las grandes contradicciones de la presidencia de Donald Trump. Sus alardes de dureza e intransigencia no se han reflejado nunca (gracias a Dios) en unas acciones bélicas equivalentes. Esto no ha impactado, hasta ahora, en la opinión pública estadounidense, porque ninguna de estas contradicciones ha sido tan grave como para movilizar a las masas.

Pero, con incidentes como éste – o el secuestro de petroleros en el Estrecho de Ormuz – va cristalizando en el subconsciente de las masas (y la mente de los rivales políticos de allende las fronteras estadounidenses) que Trump se parece cada vez más al can del refrán: ladrador, pero nada mordedor.

I 9

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

TRUMP, PREȘEDINTE DEMOCRAT/TRUMP, PRESIDENTE DEMÓCRATA

Etiquetas

, , ,

T 2

TRUMP, PREȘEDINTE DEMOCRAT   Diana Negre,  Washington

Zarva stârnită de încercarea democraților de a-l înlătura pe președintele Trump a făcut să se uite una dintre incongruențele majore ale cazului și anume: faptul că, în realitate, Donald Trump a câștigat președinția, acum trei ani, tocmai datorită Partidului Democrat. Dacă acest partid nu ar fi hotărât ca Hillary Clinton să fie candidatul său, astăzi, Trump, în mod sigur, ar fi continuat să fie un milionar care n-ar fi avut nimic cu politica.

H 1

Să amintim că Hillary este o avocată inteligentă, cu multe calități și abilități, dar care, din punct de vedere politic, este un personaj cu un nivel destul de scăzut. Nu are har, nu știe să intre pe aceeași lungime de undă cu poporul și a arătat, până la saturație, că nu are istețimea și prezența de spirit pentru a triumfa în înfruntările politice. Toate acestea se știau acum trei ani.

Dar, îmbinarea dintre puterea șefilor, care domină în orice organizație a puterii  – era soția unui fost președinte! – cu sistemul american de selecție a candidaților, în fiecare partid, prin alegeri primare, a făcut ca aparatul electoral democrat să o aleagă pe Hillary drept candidată la președinție.

Sistemul de selecție este, în realitate, o luptă fratricidă foarte încrâncenată, în care sunt arătate meritele proprii și sunt discreditați ceilalți competitori. Să reamintim că, în pre-campania aceea a Partidului Democrat, au fost mai mulți aspiranți – începând cu senatorul Sanders – la nominalizare, care au strălucit mult mai mult decât Hillary Clinton. Desigur că, dacă acest lucru era evident pentru toată lumea, pentru conducătorii partidului era și mai evident, în acele momente, dar, nimănui din partid nu-i convenea să nu ia în seamă un personaj atât de popular și cu o influență atât de mare ca Bill Clinton. Și a fost aleasă Hillary, o candidată – cum avea să se vadă mai târziu – care nu putea să câștige.

Exista și un al treilea factor care a favorizat această decizie: rivalul. Trump era, la vremea aceea, un oarecare care tocmai a aterizat în politică, cu un dosar destul de confuz cu succese și eșecuri în întreprinderile sale, dar, și cu o faimă de persoană care se purta urât. Părea, atunci când republicanii tocmai l-au numit candidat, un rival ușor de învins.

Desigur, la această decizie au contribuit și alți factori. Unul esențial a fost o analiză foarte slabă a situației sociale din țară. În timp ce democrații dădeau ca sigur că electoratul va fi cel dintotdeauna, Trump a știut să mobilizeze o masă de oameni care, de obicei, nu se prezintă la urne. Berbecul său electoral a fost votul de protest.

H 2

T 1

Iar, această masă de oameni mai puțin favorizați de conjunctura și de legislația în vigoare era concentrată în statele federale cu mai puțină populație, dar, care, dispun de voturi electorale (o caracterisitică a Constituției americane care compensează, astfel, dezavantajul acestor state față de cele suprapopulate de pe coaste). Strategia sa electorală și discursul său incendiar i-au prins nepregătiți pe strategii democrați. Și astfel, în ziua de azi, SUA au un președinte care a câștigat alegerile cu o minoritate de voturi populare …și cu o mică majoritate de voturi electorale.

Acum, în fața popularității lui Trump (în ciuda a ceea ce se citește în presa progresistă din care se adapă corespondenții europeni de presă, indicii de aprobare a milionarului new-yorkez sunt superiori celor pe care îi avea Barak Obama în același moment al mandatului său), capacitatea sa de a genera dolari pentru campania sa (cu 125 de milioane în cel de al treilea trimestru a obținut un record în acest domeniu) și buna situație economică (șomajul printre negri și hispanici este cel mai scăzut din istorie, salariile cresc și toți caută mână de lucru), democrații bănuiesc că niciunul dintre mediocrii lor candidați nu va reuși să-l învingă.

Cu o asemenea perspectivă, se ascut cuțitele pentru „impeachment”, cu o hărțuire fără milă a persoanelor de încredere ale președintelui și se anunță că Trump va câștiga…deoarece va fi o fraudă electorală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

TRUMP, PRESIDENTE DEMÓCRATA       Diana Negre,  Washington

T 5

El revuelo armado con el intento demócrata de inhabilitar al presidente Trump ha hecho olvidar una de las incongruencias mayores del caso: el que, en realidad, Donald Trump ganó la presidencia, hace tres años, justamente gracias al Partido Demócrata. De no haber decidido éste que su candidato fuera Hillary Clinton, hoy, Trump seguramente no sería más que otro millonario más, al margen de la política.

Hay que recordar que Hillary es una abogada inteligente, con muchas cualidades y habilidades, pero, políticamente es un personaje de techo muy bajo. No tiene carisma, no sabe sintonizar con el pueblo y ha mostrado, hasta la saciedad, que carece de la astucia y el oportunismo imprescindibles para triunfar en las lides políticas. Y esto no era algo desconocido hace tres años.

Pero, la conjunción del caciquismo que impera en toda organización de poder   – ¡era la esposa de un expresidente! – con el sistema norteamericano de selección de candidatos en cada partido mediante las elecciones primarias, llevó al aparato electoral demócrata a escoger a Hillary como su candidata en aquellas presidenciales.

H 4

T 4

El sistema de selección es, en realidad, una lucha fratricida sangrienta en la que se exhiben tanto los méritos propios, como se trata de desacreditar a los competidores. Y si recuerdan esa precampaña del Partido Demócrata, en ella fueron varios – comenzando por el senador Sanders – los aspirantes a la nominación que brillaron más que Hillary Clinton. Claro que, si esto era evidente para todo el mundo, para los mandatarios del partido era mucho más evidente, en aquellos momentos, que no le convenía a nadie dentro del partido desairar a un personaje tan popular y con tanta influencia como Bill Clinton. Y la elegida fue Hillary, un candidato – como se vería – que no podía ganar.

Había un tercer factor que favorecía esa decisión: el rival. Trump era, en aquel entonces, un advenedizo a la política, con un historial bastante confuso de éxitos y fracasos empresariales, amén de una fama de malos modales. Parecía, si es que los republicanos lo terminaban por nombrar candidato, un rival fácil de derrotar.

H 3

T 3

Naturalmente, en esa decisión intervinieron también otros factores. Uno esencial fue un pésimo análisis de la situación social del país. Mientras los demócratas daban por sentado que el electorado sería el de siempre, Trump supo movilizar una masa de ciudadanos que habitualmente no acuden a las urnas. Su ariete electoral fue el voto de protesta.

Y esa masa de los menos favorecidos por la coyuntura y la legislación imperante estaba concentrada en los Estados federados menos poblados, pero que cuentan con votos electorales (una peculiaridad de la Constitución estadounidense que compensa así la desventaja de esos estados frente a las costas súper pobladas). Y su estrategia electoral y su oratoria incendiaria agarraron desprevenidos a los estrategas demócratas. Y así, hoy en día, los EE.UU. cuentan con un presidente que ganó las elecciones con una minoría de votos populares…y una escasa mayoría de votos electorales.

H 5

Ahora, ante la popularidad de Trump (a pesar de todo lo que se lee en la prensa progresista de la que beben los corresponsales europeos, los índices de aprobación del millonario neoyorquino son superiores a los de Barak Obama en este momento de su presidencia), su capacidad de generar dólares para financiar su campaña (con 125 millones en el tercer trimestre ha obtenido un récord en este terreno) y la buena situación económica (el desempleo negro e hispano es el más bajo de la historia, los sueldos suben y todos buscan mano de obra), los demócratas barruntan que ninguno de sus mediocres candidatos conseguirá derrotarlo.

Con semejante perspectiva, afilan los cuchillos con el “impeachment”, con un acoso sin cuartel a las personas de confianza del presidente y advierten de que Trump ganará…porque habrá fraude electoral.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

HONG KONG: CEALALTĂ FAȚĂ A REBELIUNII/HONG KONG: LA OTRA CARA DE LA REBELIÓN

Etiquetas

, , , , ,

H 1

HONG KONG: CEALALTĂ FAȚĂ A REBELIUNII

Rebeliunile care durează – la fel ca războaiele și cruciadele – sfârșesc prin a înlocui impulsul idealist de la început cu interesele materiale și oportunismul individual. Actualele tulburări din Hong Kong sunt încă un exemplu al acestui fenomen.

Căci, ceea ce a început ca un protest masiv în apărarea privilegiilor și libertăților fostei colonii britanice din sânul Chinei comuniste, arată, zi de zi, tot mai mult, că ceea ce hrănește mișcarea protestatară sunt interesele materiale ale locuitorilor din Hong Kong. Ca și cum n-ar fi suficient, se văd tot mai mult și motivațiile de ură ale motorului revoluționar.

De fapt, criza aceasta era programată. Acordul dintre Londra și Beijing pentru revenirea fostei colonii sub suveranitate chineză genera un chist politico-economic în structura Republicii Populare. Hong Kong se bucura, în felul acesta, de o autonomie unică în China, pe lângă niște privilegii moștenite din vremea colonială.

H 3

Ori, situația aceasta nu putea continua. Comunismul chinez a învățat multe lucruri din prăbușirea comunismului stalinist, la sfârșitul secolului trecut. Cele două consecințe mai importante sunt următoarele: pentru a se menține, comunismul chinez este nevoit să liberalizeze la maximum economia, dar, menținând-o sub controlul puterii politice. Iar puterea trebuie să fie maximă, absolută, fără „glasnost” și fără „perestroika”, astfel încât, partidul să nu aibă aceeași soartă ca fratele său sovietic.

Cu o asemenea abordare, formula imaginată pentru fosta colonie putea să funcționeze doar dacă libertățile democratice din Hong Kong se reduceau, în practică, la o farsă, iar, dezvoltarea sa economică nu ieșea din orbita politicului. Beijing ar fi putut realiza aceste lucruri, dacă nu ar fi fost sechelele inevitabile ale unei economii de piață, care nu se potrivea deloc cu vreun monopol al puterii. Și cum în Hong Kong acest monopol este mai slab decât în restul  Republicii, criza a izbucnit, mai întâi, aici.

H 5

Bogăția pieței hongkongheze a atras în colonie o avalanșă de mici comercianți și salariați ai Chinei continentale, precum și întreprinzători  care s-au repezit pe slaba piață imobiliară. Consecința pentru locuitorii fostei colonii a fost o înăsprire cruntă a pieței muncii și a micului comerț, în timp ce prețul locuințelor, magazinelor și al birourilor depășea toți parametrii cunoscuți până acum. Aceste lucruri au stârnit o iritare crescândă și, odată cu ea, un focar de ură, o ură care a dobândit, în mod straniu, nuanțe anti-chinezești în această minusculă parte a Chinei.

Desigur, în actuala criză au intervenit mulți alți factori; unul dintre cei mai importanți este cel al delincvenței organizate – puternic înrădăcinată în fosta colonie – și care se vedea în pericol datorită noilor norme de extrădare.

Dar, poate factorul cel mai alarmant al acestei crize este perplexitatea PC Chinez. Ceea ce se întâmplă în Hong Kong ar fi o simplă urticarie, dacă n-ar fi primul simptom că mariajul dintre absolutism și libera inițiativă – inventat pentru a nu avea același destin cu comunismul rusesc – tocmai a intrat în criză. Iar, un guvern care se simte amenințat fără să știe cum să rezolve amenințarea reprezintă un risc enorm; pentru el, pentru dizidenți, și datorită dimensiunilor Chinei, pentru o mare parte din Asia.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

H 6

HONG KONG: LA OTRA CARA DE LA REBELIÓN

H 2

Las rebeliones de larga duración – al igual que las guerras y las cruzadas – acaban cambiando el impulso idealista del inicio por los intereses materiales y el oportunismo individual. Los actuales disturbios de Hong Kong son un ejemplo más de ese fenómeno.

Y es que lo que comenzó como una protesta masiva en defensa de los privilegios y libertades de la excolonia británica en el seno de una China comunista, va mostrando, día a día, más que lo que alimenta sobre todo el movimiento de protesta son los intereses materiales de los habitantes de Hong Kong. Por si no bastara, también se muestran cada vez más motivaciones racistas en el motor revolucionario.

En realidad, esta crisis estaba programada. El acuerdo Londres-Pekín para el retorno de la excolonia a la soberanía china generaba un quiste político-económico en la estructura de la República Popular. Hong Kong gozaba así de una autonomía única en China, amén de unos privilegios económicos heredados de la era colonial.

Y esto no podía ser. El comunismo chino ha aprendido muchas cosas del hundimiento del comunismo estalinista a finales del siglo pasado. Y las dos consecuencias más importantes fueron que, para subsistir, el comunismo chino tenía que liberalizar al máximo la economía, pero, manteniéndola sometida al poder político. Y éste tenía que ser máximo, absoluto sin “glasnost”, ni “perestroika”, para que el partido no corriese la misma suerte que su hermano soviético.

H 4

Con tal planteamiento, la fórmula ideada para la excolonia sólo podía funcionar si las libertades democráticas de Hong Kong se reducían en la práctica a una farsa y su desarrollo económico no se salía de la órbita política. Pekín podría haberlo conseguido, de no haber sido por las secuelas inevitables de une economía de mercado que no casa ni con calzador con un monopolio del poder. Y como en Hong Kong este monopolio es más débil que en el resto de la República, la crisis ha salido primero aquí.

La riqueza del mercado hongkonés atrajo a la excolonia alud de pequeños comerciantes y asalariados de la China continental, así como a grandes empresarios que se precipitaron sobre el escaso mercado inmobiliario. La consecuencia fue para los habitantes de la excolonia un endurecimiento cruel del mercado laboral y del pequeño comercio, al tiempo que los precios de vivienda, tiendas y oficinas desbordaban todos los parámetros habidos hasta ahora. Esto ha generado una irritación creciente y con ella, un brote cada vez mayor de racismo; de un racismo que, curiosamente, ha adoptado tintes anti-chinos en una minúscula parte de China.

Naturalmente, en la crisis actual intervienen otros muchos factores; de los cuales, uno de los más importantes es el de la delincuencia organizada –  fuertemente afincada en la excolonia – y que se veía en peligro con las nuevas normas de extradición.

Pero, quizá el factor más alarmante de esta crisis sea la perplejidad del Partido Comunista chino. Lo de Hong Kong sería un sarpulido sin más, si no fuera el primer síntoma de que el maridaje entre absolutismo y libertad de empresa – inventado para no correr el mismo sino que el comunismo ruso – está entrando en crisis. Y un Gobierno que se siente amenazado sin saber cómo atajar la amenaza supone un riesgo enorme; para él, para los disidentes y, dadas las dimensiones de China, para gran parte de Asia.

H 7

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

PRUDENȚĂ ȘI BRAVADE/PRUDENCIA Y BRAVATAS

Etiquetas

, , , ,

I 1PRUDENȚĂ ȘI BRAVADE    Diana Negre, Washington

Criza actuală din Arabia Saudită revelează faptul că, atunci când se pune serios vreo problemă, politica externă a președintelui Trump infirmă atât ceea ce scrie presa progresistă, cât și bravadele și fanfaronadele președintelui. Căci, cu toate desfășurările militare și amenințările apocaliptice declanșate de atacul asupra celui mai mare complex petrolier saudit, până acum, nici SUA și nici Arabia Sudită nu au recurs la represalii militare.

I 3

Există mai multe explicații. Prima dintre ele este că, după toate prăbușirile americane în războaiele din Vietnam și Afganistan, și după ceea ce au pățit în operația punitivă din Somalia și judecând după fragila pace irakiană, Casa Albă și Pentagonul au sfârșit prin a accepta că niciun război nu se poate câștiga, fără o participare masivă a infanteriei. Ori, la ora actuală, SUA nu au în Orientul Mijlociu niciun contingent de infanterie suficient de mare pentru a putea ocupa o țară întreagă.

I 4

Cea de a doua lecție, învățată în războiul dus împotriva Vietcongului, este că niciun război nu se poate câștiga fără  sprijinul necondiționat al populației din SUA. Ori, încăpățânarea cu care jumătate din populația americană respinge toate și fiecare din măsurile pe care le ia Trump arată clar că un război sângeros dus departe de țară, care nu apără interesele directe ale SUA, nu ar avea aprobarea din partea întregii Republici.

Însă, în mod sigur, cea de a treia rațiune este cea care a oprit pornirile beliciste. Și anume, faptul că sancțiunile economice impuse de Washington Iranului au afectat această țară a ayatolahilor aproape tot atât cât o mare invazie militară. În plus, acest gen de represalii este eficient fără să stârnească opinia publică mondială și nici opoziția democrată din Senat și din Camera Reprezentanților.

Pe de altă parte, Trump a învățat din multele nereușite pe care i le aduce felul său de a face politică – și ia în considerare impactul pe care l-ar avea asupra electoratului său, dar și folosul de pe urma succeselor reale pe care le-a avut până acum – astfel încât, pentru galeria sprijinitorilor săi menține zarva și fanfaronadele, însă, în politica sa, adoptă numai acele măsuri de care este convins că vor avea succes.

Ori, cu sancțiunile economice pe cale le-a aplicat Teheranului înainte de atacul asupra instalațiilor petroliere saudite – mai mici decât cele pe care le impune acum – a cules rezultate mult mai bune decât cu toată zarva războinică pe care a făcut-o în timpul întregului său mandat prezidențial.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

PRUDENCIA Y BRAVATAS      Diana Negre, Washington

I 2

La actual crisis saudita revela que, a la hora de la verdad, la política exterior del presidente Trump desmiente tanto a la prensa progresista del país, como a las bravatas y grandilocuencia del propio presidente. Y es que, a pesar de todos los despliegues militaristas y las amenazas apocalípticas que generó el ataque contra el mayor complejo petrolero saudita, hasta la fecha, ni los EE. UU., ni su aliado saudita han recurrido a las represalias militares.

Para ello existen muchas razones. La primera de todas es que después de los descalabros estadunidenses en las guerras del Vietnam y Afganistán, del casi ridículo cosechado en la operación de castigo en Somalia y la frágil paz iraquí, la Casa Blanca y el Pentágono han terminado por aceptar la evidencia de que no se puede ganar ninguna guerra, sin una implicación masiva de la infantería. Y, hoy en día, los EE. UU. no tienen en el Oriente Medio ningún contingente de infantería lo suficientemente grande como para llevar a cabo la ocupación de una nación.

La segunda lección, aprendida en la guerra contra el Vietcong, es que tampoco se puede ganar ninguna guerra sin el respaldo incondicional de la propia población. Y dado el empecinamiento con que medio país rechaza todas y cada una de las medidas de Trump, es evidente que una guerra lejana y sangrienta, que no defienda intereses directos de los EEUU, no tendría el beneplácito de toda la República.

Pero, seguramente es la tercera razón la que ha frenado las ínfulas belicistas. Y es que la política de sanciones económicas impuesta por Washington al Irán de los ayatolás ha dañado a éste casi tanto como una gran agresión militar. Este tipo de represalias tiene, además, el valor añadido de ser eficiente, sin sublevar la opinión pública mundial, ni tampoco la de la oposición demócrata en el Senado y la Cámara de Representantes.

I 5

Por otro lado, Trump ha aprendido de los muchos sinsabores que le causa su forma de hacer política – atendiendo tanto el presunto impacto sobre su electorado, como la explotación los éxitos reales que ha tenido hasta ahora – y actualmente mantiene para la galería los aspavientos y las bravuconadas, pero, adopta, en la política, solamente aquellas medidas de las que está convencido que tendrán éxito.

Y con las sanciones económicas impuestas a Teherán, ya antes del ataque a la base petrolera saudita, – menores que las que acaba de imponer ahora – ha cosechado muchos más beneficios que con toda la algarabía belicista de que ha hecho gala durante toda su presidencia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

BIROCRAȚIA CONTRA REFUGIAȚILOR/BUROCRACIA CONTRA REFUGIADOS

Etiquetas

, , , , , ,

G 4

BIROCRAȚIA CONTRA REFUGIAȚILOR

Zicala „nenorocirile nu vin niciodată singure” este înțelepciune populară, însă, nici cea mai nărăvașă fantezie a vreunui popor nu și-a imaginat mănunchiul răsucit de nenorociri care s-au abătut asupra refugiaților care se află în insulele grecești: la toate mizeriile și disperările care i-au făcut să fugă din țările lor se adaugă, acum, ineficiența crasă a birocrației din Grecia.

Marea majoritate a sirienilor, afganilor și a africanilor care au încercat să ajungă în Europa cea bogată (mai ales, în Germania, Franța, Italia sau în țările scandinave), prin Turcia, călătoria s-a împotmolit în insulele grecești din Marea Egee. În aceste insule, sute de mii de fugari duc o viață cumplită în tabere improvizate, cu structuri sanitare deficiente și puține, și o penurie economică gravă, deoarece are grijă de ei unul dintre săraci membri ai Uniunii Europene (UE): Grecia. Iar sărăcia înseamnă puțin și de slabă calitate în toate cele; în cazul acesta, și în Administrația Publică, incluzând chiar și autoritatea judecătorească. Justiția grecească are nevoie de mai mult de o lună pentru a rezolva dosarele celor care sosesc ilegal din Turcia, într-o singură zi.

G 3

Această situație este destul de constantă de la începutul războiului civil din Siria, dar, anul acesta, s-a agravat vertiginos din cauza ambițiilor politice ale lui Erdogan și pretențiilor economice ale Turciei. Cum acestea din urmă sunt întemeiate – Ankara nu mai poate duce povara economică (pentru a nu mai vorbi și de cea socială) pe care o reprezintă milioanele de rezidenți fără resurse, și fără dreptul de a munci -, Turcia și UE au semnat, în 2016, un acord, prin care, Bruxelles îi transferă Ankarei o subvenție consistentă, iar Ankara nu mai permite ca de pe coastele ei să iasă ambarcațiuni cu refugiați spre Europa și reprimește fugarii a căror viață nu este în pericol în patriile lor.

G 13

Ambițiile lui Erdogan nu se văd explicit în acest acord. Însă, liderul turc vrea, acum, văzând greutățile tot mai mari pe care le întâmpină UE în asimilarea și distribuirea migranților, ca, pe lângă bani mai mulți, să primească și sprijin politic. În primul rând, vrea ajutoare ca să ridice, în nordul Siriei, o centură sanitară rasistă: o centură pe care să o populeze cu musulmani suniți sirieni, pentru a împiedica, astfel, ca acest teritoriu să rămână în mâinile kurzilor sirieni. Căci, pentru Ankara orice kurd este un potențial inamic, un eventual aliat al autonomiștilor kurzi din Turcia.

Erdogan, în mod sigur, asta avut în minte atunci când a semnat acordul, dar, nu a spus nimic din oportunism. Și iată că, acum, crede că este perfectă conjunctura politică internațională pentru a-și arăta pretențiile care, în 2016, nu găsiseră înțelegere. A și pregătit terenul slăbind controlul frontierelor, astfel că, au început să sosească, din nou, fugari în Grecia și în insulele grecești.

În insule, au sosit, pe mare, anul acesta, 36.000 de refugiați, iar, pe uscat, – trecând frontiera turco-greacă din Tracia –, alți 10.000.

G 8

Pentru Atena, supra-povara este economică și, din punct de vedere administrativ, excesivă; mai ales, în insulele din Marea Egee, unde, cauzează suferință, atât refugiaților, cât și localnicilor.

Această situație i-a determinat pe greci să mute câteva mii de fugari pe continent. Însă, dacă această mutare ușurează întrucâtva situația din insule, agravează problema în ansamblul ei. Căci acordul din 2016 se referă doar la refugiații din insule. Cei care sosesc prin Tracia sau sunt aduși în Grecia continentală sunt excluși automat din tratat și nu mai pot fi retrimiși în Turcia.

Prima reacție a noului guvern grec la această problema a fost să ceară ajutor la Bruxelles … ca să sporească eficiența autorității judecătorești din țara sa !

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

G 1

BUROCRACIA CONTRA REFUGIADOS

G 6

Eso de que “las desgracias no llegan nunca solas” es sabiduría popular, pero, ni las más desbocada fantasía de ningún pueblo ha imaginado jamás la retorcida suma de desgracias que se ha abatido sobre los refugiados que se hallan en las islas griegas : A todas las miserias y desesperaciones que los ha hecho huir de sus países se suma, aquí, la ineficiencia supina de la burocracia ateniense.

La gran mayoría de los sirios, afganos y africanos que intentaron llegar a la Europa rica (ante todo, Alemania, Francia, Italia y países escandinavos), vía Turquía, el viaje se les ha empantanado en las islas griegas del Egeo. Allá, malviven cientos de miles de fugitivos en campamentos improvisados, con estructuras sanitarias deficientes y escasas, y una penuria económica grave, ya que, les atiende primordialmente uno de los pobretones de la Unión Europea (UE) : Grecia. Y pobreza significa poco y de poca calidad en todo; en este caso, también de la Administración Pública, judicatura incluida. La Justicia griega tarda más de un mes en tramitar los expedientes de los ilegales que llegan desde Turquía en un solo día.

G 5

Esta situación es relativamente constante desde que estalló la guerra civil siria, pero, en lo que va de año, se ha agravado vertiginosamente por mor de las ambiciones políticas de Erdogan y las exigencias económicas turcas. Como estas últimas son justas – Ankara no puede afrontar sin más la carga económica (para no hablar también de la social) de millones de residentes sin recursos, ni derechos laborales -, Turquía y la UE firmaron, en 2016, un acuerdo, en virtud del cual, Bruselas transfiere a Ankara una cuantiosa subvención y Ankara evita que salgan de sus costas más embarcaciones con refugiados hacia Europa y admita que le devuelvan a todos aquellos cuyas vidas no corran peligro real en sus patrias.

G 9

Las ambiciones de Erdogan no se reflejan explícitamente en ese acuerdo. Pero, el dirigente turco pretende, ahora, a la vista de las crecientes dificultades de la UE para asimilar y distribuir la masa migrante, que además de más dinero, le den también apoyos políticos. En primer lugar, ayudas para que pueda erigir, en el norte de Siria, un cinturón sanitario racista: una franja a poblar con musulmanes sunitas sirios, que impidan, así, que ese territorio quede en mano de los kurdos sirios. Que para Ankara cualquier kurdo es un enemigo potencial, un eventual aliado de los autonomistas kurdos de Turquía.

G 12

Erdogan, seguramente, tuvo esto presente al firmar el acuerdo y no lo formuló por oportunismo. Pero, ahora, cree que la coyuntura política internacional es óptima para plantear las exigencias que, en 2016, no habrían prosperado. Y ha preparado el terreno aflojando la vigilancia de fronteras, con el consiguiente repunte de las llegadas de fugitivos a Grecia y sus islas.

A estas últimas han llegado, por mar, en lo que va de año, 36.000 refugiados más,en tanto que, por tierra–a través de la frontera greco-turca de Tracia–,lo han hecho otros 10.000.

G 10

Para Atenas, la sobrecarga es económica y administrativamente excesiva; sobre todo, en las islas del Egeo, donde causa sufrimiento a los refugiados y a los indígenas.

La urgencia de la situación determinó a los griegos a trasladar unos cuantos de miles de fugitivos a tierra firme. Pero, si eso desgrava un ápice la situación en las islas, agrava el problema en su totalidad. Porque el acuerdo del 2016 no afecta más que a los refugiados alojados en las islas. Los que llegan a través de Tracia o son reubicados en la Grecia continental quedan automáticamente excluidos del tratado y no pueden ser devueltos a Turquía.

La primera reacción del nuevo Gobierno griego al problema ha sido pedir ayuda a Bruselas…¡para que mejore la eficiencia de la judicatura de su país !

G 2

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentin Popescu.

VALENTIN POPESCU

YEMENUL INDIGEST/EL YEMEN INDIGESTO

Etiquetas

, ,

Y 1

YEMENUL INDIGEST

Pentru Arabia Saudită, Yemenul devine Afganistanul său, într-un război care nu se poate câștiga. Acum, ar fi posibil să se câștige, dar, cu alte ármate, nu cu cele pe care le-au trimis acolo saudiții. Pe lâgă alte armate, ar mai trebui și o altă politică; deoarece cu cea pe care o promovează Riadul, Arabia Saudită rămâne singură în înfruntarea directă cu etnia houthi și indirectă cu Iranul, aliatul acestei etnii.

Pe lângă acestea, puținele succese militare sunt desigur din vina comandanților și a trupelor saudite. Însă, eșecurile politice se datorează mai ales idiosincraziei arabe, unde, alianțele sunt bune și țin doar cât coincid interesele. Ultima alianță a încetat între Riad și Abu Dhabi deoarece, la începutul conflictului, Emiratele Arabe și Arabia Saudită se temeau atât de influența iraniană în Peninsula Arabică, cât și de politica eratică a triburilor houthi.

Însă, văzând că nu se înlătura nimic cu tunurile, ceea ce au obținut Arabia Saudită și Emiratele în Yemen este un sângeros status quo militar și politic -, Emiratele au încetat să mai aibă aceleași obiective ca Riad.

Y 4

Adică, au începu să-și retragă trupele din Yemen (înlocuindu-le cu miliții mercenare, a căror loialitate este o pură chestiune de soldă) și să se preocupe mai mult ca lupta să se termine cu o divizare a Yemenului. Un Yemen de Sud independent și guvernat din punct de vedre economic de orașul-port Aden, ar fi mult mai convenabil pentru interesele comerciale ale Emiratelor. Iar, acum, toată politica promovată de Abu Dhabi se orientează spre acest obiectiv, cu toate că se bate cap în cap cu planurile lui Mohamed bin Salman, prințul moștenitor saudit.

Și cum întotdeauna știrile neplăcute vin grămadă, iată că Oman se tot îndepărtează de „neutralitatea filo-saudită”, pentru a se înclina spre o neutralitate de semn contrar. Deoarece, cu stagnarea situației militare și generosul ajutor financiar iranian pentru triburile yemenite, Omanul face superbe afaceri, tolerând pe sub mână contrabanda cu arme pentru Yemen.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Y 2

EL YEMEN INDIGESTO

Y 3

Para Arabia Saudita el Yemen se está transformando en su Afganistán, en la guerra que no se puede ganar. Bueno, quizá se pudiera ganar, pero, con otros ejércitos y no con los enviados allá por los sauditas. Y, además de otros ejércitos, haría falta también otra política; porque con la actual de Riad, Arabia Saudita se va quedando sola en el enfrentamiento directo contra los houthi e indirecto contra el Irán, aliado de estos últimos.

A todo esto, los pocos éxitos militares son seguramente culpa de los mandos y tropas saudíes. Pero, los fracasos políticos van mayormente a cargo de la idiosincrasia árabe, donde las alianzas valen y duran tanto cuánto dura la coincidencia de intereses. Y esta última dejó de existir muy pronto entre Riad y Abu Dhabi ya que, al comienzo del conflicto, los Emiratos Árabes y Arabia Saudita temían por un igual la influencia iraní en la Península Arábica y la política errática de las tribus houthi.

Pero, en vista de que a cañonazos no se eliminaba ni lo uno, ni lo otro – lo más que han logrado Arabia Saudí y Emiratos en la república yemenita es un sangriento statu quo militar y político -, los Emiratos dejaron de compartir objetivos con Riad.

Y 5

Es decir, comenzaron a retirar tropas del Yemen (sustituyéndolas por milicias mercenarias, cuya lealtad es pura cuestión de soldada) y a preocuparse más de que la lucha acabe con una división de Yemen. Un Yemen del Sur independiente y gobernado económicamente por la ciudad portuaria de Adén resultaría muy conveniente para los intereses comerciales de los Emiratos. Y actualmente toda la política de Abu Dhabi se orienta a ello, pese a que resulta absolutamente antagónica a los planes de Mohamed bin Salman, el príncipe heredero saudita.

Y cómo las malas noticias llegan siempre en tropel, ahora Omán va alejándose cada vez más de la “neutralidad filo saudí” para decantarse hacia una neutralidad de signo contrario. Porque con el estancamiento de la situación militar y la generosa ayuda financiera del Irán a las tribus yemenitas, Omán está haciendo magníficos negocios tolerando bajo mano el contrabando de armas con el Yemen.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

O FEMEIE LIBERALĂ ÎN ASCENSIUNE/LA LIBERAL EMERGENTE

Etiquetas

, , ,

J 1Joanne Kate Swinson

O FEMEIE LIBERALĂ ÎN ASCENSIUNE

Joanne Kate Swinson, conoscută în lumea politică și a presei din Marea Britanie ca Jo Swinson, este, din luna iulie a acestui an, noul lider al liberal-democraților și o mare beneficiară, alături de alții, a acelei căznite nașteri a munților care se numește „brexit”.

De la venirea intempestivă a conservatorului Boris Johnson la gestiunea ieșirii britanice din Uniunea Europeană, dizidenții Partidului Consevator, precum și toți ceilalți decepționați de piruetele conducătorilor lor pe această temă, se mută, în Parlament, în banca liberal-democraților.

Majoritatea acestor traseisme sunt temporare, iar, Jo nu-și face iluzii în privința lor. Cu toarte acestea, îi primește cu bațele deschise, deoarece, aceasta este linia pe care a adoptat-o, pentru a-și relansa partidul pe prim-planul politicii naționale. Jo joacă toate rolurile pe scena Parlamentului: este liberală și orășeancă, dar, și ușor social-democrată. Îmbinarea acesta dintre liberalism și social-democrație o garnisește cu puternice note ecologiste și cu un farmec juvenil-feminin, la care nu puteau visa vreodată Margaret Thatcher sau Teresa May, deoarece Mama Natura nu le-a dat vreun atu în acest sens.

J 4

Joanne Kate Swinson

Dar, dacă Jo are un farmec fizic și de comportament, ambiția și tenacitatea ei nu sunt mai prejos decât cele ale „doamnei de fier”, Margaret Thatcher. Jo s-a născut în 1980, în Glasgow, în sânul unei familii din clasa de mijloc. Și-a făcut studiile în Scoția sa natală – cu excepția anilor în care a fost la „London School of Economics” – și a intrat în politică la 21 de ani. La 25 de ani era deja membru în Camera Comunelor și își atrăgea simpatiile tuturor, câștigându-și renumele de „copila din Cameră” (the baby of the House).

Desigur, nu era chiar o „copilă”. A început să urce sistematic spre poziții în guvernul lui David Cameron, devenind secretară de stat, post care, în Regatul Unit este mult mai puțin important decât în SUA.

Jo luptă pentru a-și mări partidul, dar, și pentru a se promova pe ea însăși. Spune că luptă în aripa liberal-democraților, dar, și-a câștigat de partea ei atât aripa stângă, cât și pe feministele din toată țara, prin gesturi populiste cum a fost discursul său din Cameră, rostit ținându-și în brațe copilașul pe care tocmai îl născuse. Jo este atât de cinstită încât, dacă cineva nu și-a dat seama încă cât de ambițioasă este, într-unul din ultimele congrese ale partidului său, a apărut cu un tricou pe care scria  „nu sunt o femeie pentru a completa procentajul feminin”. Desigur, nu este o femeie de umplutură, ci o femeie care dă ordine… cu mână fermă.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA LIBERAL EMERGENTE

J 2Joanne Kate Swinson

Joanne Kate Swinson, conocida en el mundo político y de la Prensa británicos como Jo Swinson, es, desde el pasado mes de julio, la nueva líder de los liberal-demócratas y una, junto con el partido, de los grandes beneficiarios de ese parto de los montes llamado “brexit”.

Especialmente, desde la irrupción del conservador Boris Johnson en la gestión de la salida británica de la Unión Europea, los disidentes del partido conservador, así como todos los demás decepcionados por las piruetas de sus respectivos dirigentes en el tema se van pasando en el Parlamento a los bancos de los liberal-demócratas.

La mayoría de esos cambios de bando son pasajeros y Jo se hace muy pocas ilusiones acerca de la duración de esas afiliaciones. Pero, los recibe a todos con los brazos abiertos, porque ésta es la línea adoptada por ella para relanzar a su partido hacia el primer plano de la política nacional. Y es que Jo juega a todo en el escenario parlamentario: es liberal y urbanita, pero, también, ligeramente socialdemócrata. Y al maridaje de lo liberal con lo socialdemócrata lo sazona con fuertes notas  ecologistas y un encanto juvenil-femenino, al que no pudieron aspirar nunca Margaret Thatcher o Teresa May, porque la Naturaleza no les dio bazas para ello.

J 3Joanne Kate Swinson

Pero, si Jo tiene un encanto físico y de trato, su ambición y pugnacidad no le van en absoluto a la zaga de los de la “dama de hierro”, la Thatcher. Jo nació en 1980 en Glasgow, en el seno de un familia de clase media. Cursó estudios en su Escocia natal – salvo los años que tomó clases de gerencia en la “London School of Economics” – y se lanzó a la política a los 21 años. A los 25 era ya miembro de la Cámara de los Comunes y se ganaba las simpatías de tirios y troyanos hasta lograr el sobrenombre de “la niña de la Cámara” (the baby of the House).

Claro que de “niña” nada de nada. Sistemáticamente comenzó a escalar posiciones durante el Gobierno de David Cameron para acabar calzándose una Secretaria de Estado, cargo que, en el Reino Unido, es infinitamente menos importante que en los Estados Unidos.

J 5Joanne Kate Swinson

Jo lucha por engrandecer su partido, pero, se podría decir que lo hace a la par que lucha por promoverse a ella misma. Dice militar en ala conservadora de los liberal-demócratas, pero se ha ganado a pulso al ala izquierda del partido y también a las feministas de todo el país con gestos populistas como su discurso en la Cámara sosteniendo en brazos a la criatura que acababa de tener. Y Jo es tan honrada que, por si alguien no se hubiera percatado aún de lo ambiciosa que es, en uno de los últimos congresos de su partido apareció luciendo una camiseta con el lema “no soy ninguna mujer de cuota”. Evidentemente, no es una mujer de cupo, sino una mujer de mandar… con mano izquierda.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU