EU, ULTIMUL SUMERIAN/YO, EL ÚLTIMO SUMERIO

Etiquetas

, , , , , , ,

STINDARDUL DIN UR 1

Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre geniul sumerienilor. Iat-o:

EU, ULTIMUL SUMERIAN

Dragă Salvador și dragi invitați, vă mulțumesc mult pentru prezența voastră la această prelegere, cu atât mai mult cu cât mulți dintre dumneavoastră m-ați mai auzit și cu alte ocazii. Așa că vă mulțumesc din nou pentru bunătatea și amabilitatea dumneavoastră.

Mai întâi, o lămurire: titlul acestei conferințe nu se datorează vreunei ingerări excesive de alcool, ci se vrea a fi aproape o declarație de dragoste, de admirație față de un popor misterios, care a creat, acum aproape cinci mii de ani, într-o pustietate, o impresionantă cultură, doar gândind și muncind. Și cum îi admir atât de mult pe sumerieni, aproape că mă identific cu ei, până într-atât, încât mă declar a fi ultimul sumerian. Desigur, aș putea să spun că sunt ultimul dintre sumerieni… și deoarece am mers, împreună cu ei, la grădiniță…

Și, cum voi vorbi mai mult despre fapte istorice – de istorie și cultură -, voi începe cu geografia: Sumerul este partea meridională, partea de sud a Mesopotamiei, un teritoriu care grosso modo, în zorii Istoriei, se întindea pe teritoriul Irakului din zilele noastre. Celelalte două părți sunt: Babilonul, în centru, și Asiria, în nord, aproximativ acolo unde, astăzi, se află Kurdistanul irakian. Mesopotamia era o câmpie imensă, care fusese acoperită de un enorm ghețar, în epoca în care ghețurile polare acopereau mare parte din emisfera nordică. În urma dezghețului, a început să fie locuită de oamenii care coborau de pe podișurile dimprejur și care supraviețuiau cu mare dificultate prin acele locuri, deoarece pământul Mesopotamiei este neproductiv, secat mai tot timpul anului de vânturi puternice, fără păduri, fără pâlcuri de arbori, cu excepția palmierilor-curmali din unele oaze.

În acest context, sumerienii deja spărseseră tipare. Legendele lor spun că ei ar fi sosit pe mare și s-ar fi așezat pe coastă, care, acum cinci mii de ani, se afla mult mai la vest decât în zilele noastre. Nu se știe de unde au venit; unii istorici spun că din insulele Golfului Persic, alții afirmă că de pe cursul mijlociu al Indului. Dar, niciuna dintre aceste ipoteze nu se potrivește cu limba sumeriană, aglutinantă, a cărei structură monosilabică se aseamănă cu chineza actuală, iar pronunția ei, bazată mai mult pe vârful limbii, aduce atât cu vorbirile semitice, cât și cu cele proto-indoeuropene, care sunt toate limbi flexionare. În rezumat: e bună orice teorie, dar singurul lucru acceptabil pentru ei este refrenul cântecului folcloric mexican: „Mă aflu aici, deoarece aici am venit”.

Și într-adevăr, se aflau acolo, mai hotărâți decât foamea pe care o îndurau. Înaintea oricărui popor de acolo, sumerienii și-au dat seama de posibilitățile pe care le oferea încălzirea Pământului – în medie, 2º –, care a avut loc cu vreo două milenii mai înainte, în neolitic. Această încălzire a fost decisivă pentru cultivarea cerealelor. Au tras și concluziile necesare din viiturile de primăvară ale celor două mari râuri care îi încadrau, Tigrul și Eufratul. În loc să încerce să vadă dacă apele fertilizau sau duceau totul cu ele, s-au străduit să construiască iazuri, eleștee, canale și făgașe, pentru a face din viituri irigații regulate; iar, de la agricultura și grădinăritul așezărilor inițiale, au trecut la o agricultură intensivă și extensivă, care să le permită să acumuleze alimente, scăpând, astfel, de foametea pe care puteau să o aducă seceta, plăgile sau inundațiile.

MESOPOTAMIA, SEMILUNA FERTILA

URBANISM, CAPITALISM ȘI LATIFUNDII

În felul acesta, sumerienii tocmai au inventat simultan tehnica irigațiilor pentru latifundii, capitalismul – cu toate că, la început nu se capitalizau decât alimentele – și urbanismul, deoarece trecând de la cultivarea grădinii la cea a latifundiilor, viața urbană, viața orășenească devenea tot mai atrăgătoare și mai logică decât dispersia locuitorilor în cătune izolate.

De fapt, rezultau una din cealalată. Munca câmpului la scară mare presupunea puterea de a mobiliza cu ușurință mari mase de muncitori în agricultură. Iar, concentrarea recoltelor în mari silozuri genera viața urbană printr-o distribuire rapidă și ușoară a alimentelor, atât în ani buni, cât și în perioade de penurie. Când dezvoltarea demografică și economică a Mesopotamiei Centrale sau Babilonului a dus la crearea primului imperiu din istorie – cel al lui Sargon I, numit „cel mare”, care a trăit la începutul celui de al doilea mileniu înainte de Hristos – jumătate din populația imperiului încă era rurală.

Dar, să ne reîntoarcem la sumerieni. Această economie agrară en gros și încercarea de a-i asigura fundamente tehnice, presupunea rezolvarea unor probleme sociale și științifice. Era nevoie să se cunoască când urmau să se facă lucrările agricole: aratul, semănatul, irigarea etc., cum trebuiau să fie stăpânite apele, astfel încât, viiturile distrugătoare să devină irigații controlate. Au rezolvat aceste lucruri cu ajutorul astronomiei, care le-a permis întocmirea unui calendar pentru planificarea lucrărilor agricole. Controlul viiturilor l-a asumat o uimitoare inginerie hidraulică pe bază de chirpici și ceramică, deoarece nu existau nici cariere pentru a scoate piatră și nici păduri pentru a obține lemn.

Organizarea muncii și administrarea resurselor erau activități ceva mai complicate. Pentru aceste două probleme sumerienii au recurs la ajutorul cerului. Templul a fost cel care primea recoltele și produsele animaliere și tot în templu se repartizau plățile și rațiile – în funcție de numărul membrilor familiei fiecărui plugar – sau, dacă era cazul, ajutoarele sociale. Această formulă, care s-a adaptat, mai târziu, diferitelor societăți care aveau să apară în antichitate, este originea economiei de palat a Orientului Mijlociu și Mediteranei Orientale din cultura miceniano-minoică.

PANTEON SUMERIANPantheonul sumerian

AJUTĂ-NE, DOAMNE!

Dar, înainte de a strânge recolta și de a primi răsplata, se punea problema disciplinei și supunerii: toți muncitorii agricoli trebuiau să iasă în câmp, la timp, pentru fiecare din lucrările agricole, și toți erau datori să ducă recoltele la templu și să se mulțumească cu ceea ce primeau. Și aceasta, fără intervenția mascaților, deoarece sumerienii nici nu au inventat și nici nu au avut asemenea forțe.

Astfel că, în lipsa unor forțe coercitive, au recurs la scoarța cerebrală. Pentru a rezolva problema s-au folosit de mitologie. Toată concepția lor despre viață și societate era profund religioasă. Pentru agricultură, de pildă, spuneau că zeii erau ei nemuritori, dar, mâncau, ca orice ființă, iar dacă nu o făceau, sufereau de foame. La început, producția de alimente era sarcina zeilor de rangul doi – „zeii minori”, așa le spuneau sumerienii –  în timp ce zeii de prim rang – zeii cei mari – se preocupau, în activitățile lor, doar de mersul lumii și să… înfulece zdravăn. Însă, zeii minori s-au răsculat și n-au mai vrut să muncească: aici, ori muncim toți, ori nu mănâncă nimeni!

Prin urmare, sumerienii au inventat greva, cu milenii înainte de apariția sindicatelor. Foametea zeilor a fost amară și de lungă durată, și a rezolvat-o doar Enki, zeul apelor dulci și al inteligenței. A hotărât să creeze ființele umane ca să muncească, scutindu-i, astfel pe zei – mari sau mici – de orice trudă.

Pentru aceasta, a luat argilă, a pus-o în niște forme cu câte o picătură de sânge din trupul căpeteniei zeilor minori răsculați – căruia i-a tăiat gâtul – și a încredințat totul unei echipe de moașe, ca să populeze pământul cu bărbați și femei. Despre felul cum a reușit Enki să omoare un nemuritor nu ne spune nimic mitologia sumeriană… poate pentru că, în vremea aceea, încrederea în tehnologie era totală și nelimitată.

Dar, dincolo de această mică incongruență a regnului eternilor, mitologia sumeriană este un adevărat tratat de obsvervații psihologice. Inspirația sa este atât de antropomorfică, încât zeii nu numai că au familii la fel ca oamenii – tată, mamă, copii -, dar, la fel ca pe pământ, și în lumea zeilor, bătrânii sunt marginalizați, iar puterea se încredințează celui mai puternic, oricât de buimac ar fi. An, tatăl dinastiei divine, este un bătrânt venerabil și decorativ care administrează imperiul relativ intranscendent al cerurirlor, în timp ce fiul său mai impetuos și nesăbuit, Enlil, zeul vântului și al furtunilor, este regele curții cerești. Despre Enki cel isteț, am vorbit deja, dar, trebuie să mai spunem că sumerienii îl consideră atât de inteligent încât, de fiecare dată când adunarea zeilor îi sugerează să-l înlocuiască în funcție pe Enlil, refuză categoric. Deja în Sumer, chestiunea cu puterea nu era o treabă pentru oameni inteligenți.

Pentru a nu vă plictisi cu toate aceste figuri divine care au prefigurat mitologia întregului Orient Mijlociu și Apropiat – după cum se poate constata până la saturație în Vechiul Testament –, precum și civilizațiile greacă și romană, și odată cu ele, și bună parte din civilizația noastră actuală, voi mai menționa doar una: Inanna, zeița amorului. Era o super-Afrodită, capricioasă, irațională, crudă… o adevărată pacoste. Și ca toate aceste calități să se cunoască, sumerienii nu au proclamat-o doar ca zeiță a dragostei, ci și a sexualității, a fertilității, a războiului și a încurcăturilor. După cum se poate vedea, machism-ul are rădăcini adânc și de demult înfipte în gândirea umană.

INANNARegina nopții, Iștar/Inanna; tăbliță de lut ars, British Museum

IDOLI, MAGI ȘI ȚAPI ISPĂȘITORI

Văzută în ansamblul său, teocratica cultură sumeriană impresionează prin logica care izvorăște din majoritatea creațiilor ei, aflându-se, unele dintre ele, într-o aparentă contradicție cu raționalitatea: profețiile, vrăjurile, răsfățarea idolilor și multe practici superstițioase, cum ar fi cea a țapului ispășitor.

Toate acestea, și multe altele de care vă scutesc, aveau rațiunea lor de a fi în mentalitatea sumerienilor, care credeau că destinul tuturor ființelor din lume îl hotărau zeii cei mari, iar aceștia erau omniprezenți. Locuiau în cer – ei, nu chiar toți!; regele morții își avea regatul în măruntaiele pământului și, în același timp, în idolii din temple. De aici practica de a aduce mâncare la temple pentru a hrăni statuile zeilor, de a purta statuile în vizită, unele la altele, în orașele pe care le protejau, și chiar de a sărbători cu fast nunțile dintre ele.

Uneori, zeii aveau porniri de milă și compasiune și permiteau ca oamenii să afle ce li se întâmplă. Pentru aceasta, recurgeau, de obicei, la niște mesageri. La început, aceștia erau persoane marcate – nebuni, orbi, epileptici – iar, cu timpul, deveneau profesioniști în comunicarea cu lumea de dincolo, de la oameni ai templului, până la profeți și exorciști „full time”.

Printre presupusele puteri ale acestor interlocutori ai zeilor erau și cele de a implora – și de a obține – ca pedepsele aplicate oamenilor pentru păcatele lor, pentru nerespectarea legilor divine, să le fie iertate. Era o rugăminte fierbinte pe care o făceau toți acești magi și care, de cele mai multe ori, nu era auzită de zei.

Astfel încât, în logica sumeriană, s-a trecut la căutarea unei soluții mai bune. Dacă zeii nu vroiau să renunțe la pedeapsa lor – și nimic nu putea să-i oblige să o facă -, alternativa era satisfacerea simultană atât a zeilor, cât și a oamenilor. Se lăsa pedeapsa să fie dusă la îndeplinire – ceea ce îi mulțumea pe zei -, dar, se încerca să fie aplicată altcuiva. Candidatul cel mai bun pentru aceasta era un țap, mare cât un om, iar la preț, accesibil pentru multă lume.

În plus, cum în viața sistematic organizată a sumerienilor existau perioade favorabile pentru pedepse, cei care se credeau vinovați, în toate nopțile din acele perioade, dormeau în pat cu un țap, căruia – grație vrăjilor unor magi, profeți sau preoți – mânia îi provoca un infarct doar lui, nu și omului păcătos.

La fel ca toate lucrurile, și practica țapului ispășitor a evoluat cu timpul, mai ales odată cu mutarea protagonismului din templu la palat. Astfel, a sosit un moment în care regilor din orașele-stat sumeriene nu le-a mai convenit să doarmă în pat cu un țap. Și ce au făcut? Au sublimat formula și au schimbat patul cu tronul, iar țapul, cu o ființă umană, care își asuma coroana ad interim. Un fel de rege pentru o perioadă fixă bine determinată și cu o pedeapsă probabilă.

Desigur, era mai igienic și mai comod. Dar, și riscurile erau mai mari pentru monarh și pentru preoții și văzătorii care au prezis mânia divină. Nu numai că era greu de explicat numărul mare de supraviețuiri – și aceasta punea la îndoială puterea profeților de a comunica cu lumea de dincolo – dar, de prea multe ori regii aceștia pentru perioadă fixă dobândeau un asemenea gust al puterii autentice – sau li-l inoculau chiar dușmanii monarhului titular – încât recuperarea puterii regale devenea destul de aleatorie. Astfel încât, până la urmă, monarhii și marii preoți au ajuns la concluzia că mânia zeilor într-adevăr îl trăznea mereu pe țapul ispășitor biped, cățărat tranzitoriu pe tron.

RUGĂTORULBărbat rugându-se, figurină din alabastru, 2700 î. Hr., Eshnunna, azi Tell Asmar, Irak; Metropolitan Museum, SUA

PRIMA SCRIERE DIN LUME

Aportul cel mai important al sumerienilor pentru omenire a fost inventarea scrierii; și au făcut-o cu trei sau patru secole înaintea egiptenilor. Aici trebuie să semnalăm că, de fapt, sumerienii nu au inventat scrierea cuneiformă pentru a transmite sau a păstra idei, ci pentru a ține mai bine contabilitatea…

Intrările și ieșirile de bunuri în și din magaziile templelor au devenit, la un moment dat, greu de memorat pentru funcționari și preoți, astfel încât contabilii vremii au fost nevoiți să înregistreze pe tăblițe de argilă crudă recoltele și turmele pe care le aveau, precum și ieșirile; adică, tranșele din aceste bunuri care se distribuiau ca hrană sau care ieșeau ca marfă vândută altor temple.

La fel ca peste tot, prima soluție a fost o scriere pictografică. Și, tot la fel ca peste tot, aceasta s-a dovedit a fi foarte confuză și nesigură. Se puteau desena – și citi, când era nevoie – boi, capre și oi, dar, noțiuni ca: origine, trecut, viitor, destinație, finalitate, împrumut, situație excepțională etc. erau greu de redat în imagini și mult mai greu de interpretat corect, după un timp, de alte persoane decât autorul însemnărilor. Soluția finală a unui proces îndelungat a fost asemănătoare cu cea egipteană: reprezentarea simbolică a sunetelor cuvântului care trebuia scris. Pentru sumerieni, această formulă era evidentă, deoarece limba lor era formată din cuvinte de o silabă sau două. Desigur, a fost un proces îndelungat, deoarece pe măsură ce își perfecționau și simplificau grafia – de la mai mult de șase mii de simboluri au scăzut la vreo șase sute –, își analizau și limba și își creau gramatica.

Într-o oarecare măsură, abstracția enormă a fiecărui semn a fost rezultatul unei analize intelectuale, dar și a unei necesități fizice, impusă de materialul-suport: scriau pe argilă moale cu niște bețișoare de trestie retezate oblic la vârf, astfel încât, după felul în care erau apăsate, pe tăbliță rămânea o dungă, un mic nod triunghiular sau o combinație din acestea două; era scrierea cuneiformă. Sumerienii au simplificat-o la maximum. Acuma, desigur, din perspectiva cuiva care a cunoscut abecedarul, aceasta sună a glumă, dar, într-adevăr era o mare simplificare.

Invenția s-a dovedit a fi atât de bună, încât a sfârșit prin a fi adoptată de toate popoarele din Antichitate, mult după dispariția „capetelor negre” – cum se numeau sumerienii pe ei înșiși. S-a folosit scrierea sumeriană chiar și pentru limbi care nu aveau fonemele limbii sumeriene, nu erau aglutinante ca ea și nici nu se puteau lipsi atât de ușor de redarea vocalelor. Semiții occidentali din Ugarit au fost primii care au avut cutezanța să scrie și vocalele cuvintelor, inspirându-i, astfel pe ahei să-și creeze, ceva mai târziu, propriul lor alfabet. S-a ajuns ca în sumeriană să se poarte corespondența tuturor caselor regale, tot în sumeriană scriau și semiții, hitiții (aceștia erau indoeuropeni), elamiții, mezi și perșii.

Rezumatul nostru este atât de condensat încât aproape că este delictiv, astfel încât, voi mai zăbovi puțin semnalând că a scrie și a citi în sumeriană, cu semnele ei cuneiforme, era atât de dificil, încât învățarea dura ani de zile, iar a fi scrib era o profesiune foarte apreciată. Sunt arheologi care sugerează că sumerienii au fost atât de inteligenți tocmai fiindcă scrierea lor era foarte complicată, presupunând un dublu efort: unul pentru a scrie și altul, la fel de mare, pentru a citi – și de aceea, lumea trebuia să-și mențină, tot timpul, creerii foarte activi. Chestia cu informația pasivă care ne sosește în zilele noastre, nici vorbă să existe prin vremurile acelea.

TABLITA SUMER BERETăbliță de lut, 3100–3000 î. Hr.: repartizarea berii

CONȘTIINȚA SOCIALĂ ȘI PRAGMATISMUL COTIDIAN

Sumerienii au dispărut după mai multe secole din lipsă de imigranți din aceeași etnie, iar dacă eu mai continui să vorbesc mult, mă expun aceluiași pericol: voi rămâne fără public auditor… care dispare treptat din plictiseală. Însă, nu voi putea pune capăt acestei analize superficiale a civilizației sumeriene fără să semnalez încă câteva dintre contribuțiile culturii lor la cultura noastră. Se poate spune că toate aceste contribuții – și altele pe care le-am moștenit de la ei prin intermediul civilizațiilor posterioare – se caracterizează printr-un anumit amestec specific de pragmatism social și speculație filosofico-morală.

Speculația intelectuală sumeriană se baza, la fel ca cea a tuturor civilizațiilor din antichitate, pe respectul/teama față de zei. Aceștia erau prima și ultima rațiune a existenței. Sumerienii au intuit că baza conviețuirii ființelor umane este norma – spunem norma și nu legea, deoarece, în zilele noastre, această noțiune a devenit politicamente incorectă – și i-au atribuit, de la început, suflet ființei umane, fără să ajungă să știe bine, ce să facă cu el după moarte, nici pentru ce anume îl avem în viață.

În domeniul pragmatismului social, exemplele sunt foarte multe, și voi oferi câteva. Astfel, sumerienii aveau mai multe cunoștințe despre plante decât cunoștințe în domeniul medicinei. Și fiind conștienți de carențele pe care le putea genera această deficiență, au încercat să o reducă întrucâtva cu practica. Persoanele care se vindecau de o boală grea se așezau într-un loc în piață și explicau celor interesați simtomele boli și tratamentul pe care l-au urmat, inclusiv vrăjile și rugăciunile care au dus la vindecarea bolii.

Pragmatică era și concepția despre căsătorie. Dragostea și sexul ocupau un loc secundar în această instituție; important era faptul că constituia o asociere pentru a face față existenței. În consecință, toleranța față de infidelități era foarte mare, fără să ajungă, nici pe departe, la vreo amoralitate generală sau la depravare. Dar, să nu credeți că sumerienii ar fi fost niște precursori ai hipioților. Continuau să fie niște machiști după moda veche, iar cuvântul lor pentru soție s-ar traduce, în zilele noastre, prin „sclava venită de departe…”.

În mod curios, în această moralitate a lor în privința sexului intrau și homosexualitatea și prostituția sacră – una dintre multele afaceri ale templului – care includea deopotrivă bărbați și femei. Însă, în toată literatura sumeriană personajele cele mai ridiculizate și disprețuite erau cântăreții din templu care își dedicau corzile vocale și restul corpului idolilor și credincioșilor care plăteau.

Poate modalitatea cea mai impresionantă de a fi cu picioarele pe pământ pentru a face față vieții se poate vedea în acea opus magnus a literelor sumeriene care este Epopeea lui Gilgameș. Toată drama eroului Gilgameș se învârte în jurul disperatei căutări a nemuririi. Iar, în capitolul final, când Gilgameș este pe punctul de a-și atinge scopul, dar totuși fără succes, se află undeva la capătul lumii cu o cârciumăreasă, căreia îi explică încăpățânarea care l-a adus până acolo. Iar cârciunăreasa îi spune: „… de ce te tot ții de himere și nu te duci după fericirea care este la îndemâna tuturor: caută-ți o femeie și fă-ți o familie…”

Și cum eu sunt ultimul sumerian vă voi spune la fel: Mii de mulțumiri pentru răbdarea voastră! Mergeți să fiți fericiți cu familiile voastre!

Seară bună și mii de mulțumiri, din nou!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BIBLIOTECA DE TABLITEBibliotecă de tăblițe, Sippar

YO, EL ÚLTIMO SUMERIO

Querido Salvador y queridos contertulios, mi infinito agradecimiento por haber venido todos ustedes a esta charla, tanto más cuanto que muchos de ustedes ya me han escuchado en otra ocasión. Así que, de nuevo gracias: por su bondad y por su cortesía.

Empezaré con una aclaración: El título de la charla no es el fruto de una ingesta excesiva de alcohol, sino una casi declaración de amor, de admiración, a un pueblo misterioso que creó hace cinco mil años una cultura impresionante en un páramo sólo a fuerza de pensar y trabajar. Y como los admiro tanto casi me identificó con ellos hasta el extremo de declararme el último sumerio. Claro que también podría decir que soy el último de los sumerios por haber ido con ellos al jardín de infancia…

Ya que hablo mayormente de hechos históricos – de historia y cultura – comenzaré por la geografía: Sumeria es la parte meridional de Mesopotamia, un territorio que grosso modo ocupó en los albores de la Historia el territorio del Irak de hoy en día. Las otras dos partes son Babilonia, en el centro, y Asiria en el norte, en lo que es aproximadamente hoy en día el Kurdistán iraquí. Era Mesopotamia una enorme llanura que estuvo ocupada por un gigantesco glaciar en la época en que los hielos polares cubrían buena parte del hemisferio septentrional. Con el deshielo se fue poblando poco a poco por la gente que descendía de las tierras altas circundantes y que sobrevivía allá a duras penas, ya que el suelo mesopotámico es yermo, resecado la mayor parte del año por fuertes vientos, y sin bosques ni arboledas, si se exceptúan las palmeras datileras de algunos oasis.

SUMER 1

En este contexto los sumerios ya rompieron moldes. Según sus leyendas no llegaron por tierra, sino por mar y se asentaron en la costa, que hace 5.000 años se hallaban mucho más al oeste que ahora. No se sabe de donde procedían; unos historiadores los hacen oriundos de las islas del Golfo Pérsico y otros los sitúan en el curso medio del Indo. Ninguna de esas hipótesis encaja con el idioma sumerio, aglutinante, cuya estructura monosilábica se parece al chino actual y su pronunciación, basada en la punta de la lengua, puede encajar tanto con parlas semíticas como con las proto indoeuropeas, que son todas ellas lenguas flexivas. En resumen: vale cualquier teoría y lo único aceptable para ellos es el estribillo de la canción folklórica mejicana: “Aquí estoy porque aquí he venido”.

Pero, ahí estaban y más listos que el hambre que pasaban. Antes que ninguno de los pueblos vecinos, los sumerios se percataron de las oportunidades que les brindaba el calentamiento del Globo – unos 2º en promedio –, registrado un par de milenios antes, en el neolítico. Este calentamiento fue decisivo, para el cultivo de los cereales. También sacaron las consecuencias debidas de las crecidas primaverales de los grandes ríos que los enmarcaban, el Tigris y el Éufrates. En vez de ver si las aguas abonaban o arrasaban, pasaron a construir presas, canales y acequias para hacer de las crecidas riegos regulares; y de la agricultura/jardinería de los asentamientos iniciales pasaron a una agricultura intensiva y extensiva que permitía acumular alimentos y librarse así de las hambrunas que podían traer sequías, plagas o inundaciones.

URBANISMO, CAPITALISMO Y LATIFUNDIOS

Los sumerios acababan de inventar así a la vez la técnica del regadío para latifundios, el capitalismo – aunque en un principio lo que se capitalizaba no eran más que alimentos – y el urbanismo, porque al pasar del cultivo jardinero al latifundio, la vida urbana se volvía cada vez más atractiva y lógica que la dispersión de la población en caseríos.

En realidad, una cosa llevaba a la otra. Los trabajos del campo a gran escala requerían la fácil movilización de grandes masas de labradores. Y la concentración de las cosechas en grandes silos generaba la vida urbana por la fácil y rápida distribución de los alimentos tanto regularmente como en épocas de penuria. Así y todo, cuando el desarrollo demográfico y económico de Mesopotamia Central o Babilonia creció tanto como para engendrar el primer imperio de la Historia – el de Sargón I, llamado “El Grande” quien vivió en el primer tercio del segundo milenio antes de Cristo – la mitad de la población del imperio era todavía rural.

Pero, vuelvo a los sumerios. Esta economía agraria al por mayor y con un conato de fundamentos técnicos, planteaba problemas sociales y científicos. Había que saber cuándo hacer las labores de arado, siembra, riego, etc. así como dominar las aguas para que en vez de crecidas destructoras fueran riegos regulables. Eso lo resolvieron con la astronomía, que les permitió elaborar un calendario para planificar las labores. En cuanto al control de las crecidas, lo asumió una asombrosa ingeniería hidráulica a base de adobe y cerámica, porque allá no había ni canteras de donde sacar piedras, ni bosques donde talar.

Lo de organizar el trabajo y administrar los recursos resultaba, en cambio, más peliagudo. Y para los dos problemas los sumerios echaron mano del cielo. El templo fue el receptor de las cosechas y productos ganaderos y en el templo se repartían las pagas – condicionadas por el número de familiares de cada labriego – o, dado el caso, las ayudas sociales. Esta fórmula, adaptada luego a las correspondientes sociedades que fueron surgiendo en el mundo antiguo, es el origen de la economía palaciega del Oriente Medio y el Mediterráneo Oriental que nos enseñaron en el instituto al hablar de la cultura micénico-minoica.

¡QUÉ DIOS NOS AYUDE!

Pero antes que cosechar y cobrar estaba el problema de la disciplina laboral y la sumisión al reparto: había que conseguir que todos los labriegos fueran al campo cuando tocase para hacer los trabajos pertinentes y que todos aceptasen llevar la mies al templo y se conformasen luego con la paga que recibían. Y eso, sin la intervención de la Guardia Civil, porque a esa ni la inventaron y ni la tuvieron los sumerios.

Así que, a falta de fuerzas coercitivas, recurrieron a las meninges. Para resolver el problema echaron mano de la mitología. En realidad, toda su concepción de la vida y la sociedad era profundamente creyente. Así, para la agricultura, explicaron que los dioses eran inmortales, pero que comían como todo quisque y pasaban hambre si no lo hacían. En un principio, la producción de alimentos corría a cargo de los dioses de segunda – “menores” los llamaban los sumerios –  y las divinidades de primera – los dioses mayores – se limitaban a regentar el mundo y a comer a dos carrillos. Pero las divinidades menores se rebelaron y dejaron de trabajar al grito de o trabajamos todos o aquí no come nadie.

Los sumerios inventaron pues la huelga milenios antes de que aparecieran en la Tierra los sindicatos. La hambruna divina fue larga y amarga y la resolvió Enki, el dios de las aguas dulces y de la inteligencia. Decidió crear los seres humanos para que trabajasen, liberando así del yugo laboral a todo dios, mayor y menor.

Para ello cogió un poco de arcilla y la metió en moldes junto con una gota de sangre del degollado cabecilla de los dioses menores rebelados y entregó los moldes a un equipo de parideras para que poblasen la tierra de hombres y mujeres. De cómo se las arregló Enki para matar a un inmortal no dice nada la mitología sumeria… quizá, porque ya entonces se tenía una fe ilimitada en la tecnología.

Pero aparte de esta pequeña incongruencia del reino de los eternos, la mitología sumeria es todo un tratado de observación psicológica. Su inspiración es tan antropomórfica que no solo tienen los dioses familias cómo los humanos – padre, madre e hijos -, sino que al igual que en la Tierra, en el mundo divino se margina a los viejos y se da el poder al más fuerte, por bruto que sea. An, el padre de la dinastía divina, es un anciano venerable y decorativo que regenta el relativamente intrascendente imperio de los cielos en tanto que su hijo más impetuoso e irreflexivo, Enlil, dios del viento y las tormentas, es el rey de la corte celestial. De Enki, el listo, ya hablé, pero tengo que insistir en que los sumerios lo pintan tan inteligente que cada vez que la asamblea divina le sugiere que sustituya a Enlil, se niega rotundamente.  Ya en Sumeria, eso del poder no era cosa de gente inteligente.

Para no cansar con todas estas figuras divinas que han prefigurado la mitología de todo el Oriente Medio, del Oriente Próximo – cómo se puede constatar hasta la saciedad en el Viejo Testamento – y las civilizaciones griega y romana y con ellas, buena parte de la nuestra actual, solamente citaré una más: a Inanna, la diosa del amor. Se trata de una súper Afrodita, caprichosa, irracional, cruel y liante. Y para que todos esos atributos constasen, conste, los sumerios no la proclamaron sólo diosa del amor, sino también de la sexualidad, la fecundidad, la guerra y los enredos. Ya ven que el machismo tiene raíces que ahondan bien lejos en el pensamiento humano.

Ebih-IlEl superintendente Ebih-Il, estatua de alabastro, descubierta por André Parrot en 1933, en el templo de la diosa Ishtar, Mari, Siria, ciudad situada a la orilla del Eufrates, en la frontera entre Siria e Irak; aprox. 2400 a. C.

ÍDOLOS, MAGOS Y CHIVOS EXPIATORIOS

Vista en conjunto, la teocrática cultura sumeria impresiona por la lógica que despunta tras la mayoría de sus creaciones, algunas aparentemente tan contradictorias con la racionalidad como son las profecías, los conjuros, el mimo de los ídolos y muchas prácticas supersticiosas como la del chivo expiatorio.

Todo esto, y un sinfín de cosas más que les ahorro a ustedes, tenían su razón de ser en la mentalidad de los sumerios quienes creían que el destino de todos en el mundo lo regulaban los dioses mayores y estos eran ubicuos. Residían en el cielo – bueno, todos no; el dios de la muerte tenía su reino en las entrañas de la Tierra – y, a la vez, en los ídolos de los templos. De ahí que se llevase comida a las iglesias para alimentar las estatuas de los dioses, se sacasen los ídolos para que llevasen a cabo visitas mutuas en las ciudades que patrocinaban y hasta celebraban por todo lo alto sus esponsales con las respectivas parejas.

INANNA Y DUMUZI 2

Inanna y Dumuzi

A veces, los dioses tenían arranques de conmiseración y dejaban saber a los humanos lo que se les venía encima. Para ello recurrían mayormente a mensajeros. Al comienzo, eran personas marcadas – locos, ciegos, epilépticos – y con el tiempo acabaron por ser profesionales de la comunicación con el más allá, desde gente del templo hasta profetas y exorcistas ”full time”.

Entre las presuntas habilidades de esos interlocutores de los dioses figuraba también la de implorar – y conseguir – que los castigos impuestos a los hombres por sus transgresiones de las normas divinas les fueran perdonados. Era una súplica que hacían todos esos magos y que la mayor parte de las veces era desoída.

Así que, en la lógica sumeria, se pasó a buscar una solución mejor. Si los dioses no se avenían a renunciar al castigo – y no había razón alguna que les obligara a ello -, la alternativa era satisfacer a dios y a los hombres simultáneamente. Se dejaba pues que el castigo se llevase a cabo – lo que satisfacía a los dioses -, pero se procuraba que la pena le fuera infligida a otro. El candidato ideal para ello era un macho cabrío, de corpulencia similar a la humana, y económicamente al alcance de mucha gente.

Como, además, en la vida organizada sistemáticamente de los sumerios existían épocas propicias al castigo, los que se creían culpables dormían todas las noches de esos periodos con un chivo en la cama al que – gracias a los conjuros de magos, profetas o sacerdotes – la ira divina le provocaba un infarto y no al pecador.

Como todo, también la práctica del chivo expiatorio fue evolucionando con el tiempo y, sobre todo, con el traspaso del protagonismo del templo al palacio. Así, llegó un momento en el que a los reyes de las ciudades-estado sumerias les resultaba inaceptable eso de meterse en la cama un macho cabrío. Sublimaron la fórmula y cambiaron la cama por el trono y el chivo, por un ser humano que asumía interinamente la corona. Algo así como un rey a plazo fijo y castigo probable.

Era, evidentemente, más higiénico y más cómodo. Pero encerraba riesgos mayores para el monarca y para los sacerdotes y videntes que habían predicho la ira divina. No solo resultaba muy difícil explicar el gran número de supervivencias – lo que dejaba en entredicho el poder de los profetas de comunicar con el más allá –, sino que demasiadas veces los reyes a plazo le cogían el gusto al poder auténtico – o los enemigos del monarca titular se lo hacían tomar – y la recuperación del poder real se volvía demasiado aleatoria. Con lo que, al final, monarcas y sumos sacerdotes acabaron por coincidir en que la ira de los dioses sí que fulminaba siempre al chivo expiatorio bípedo encaramado transitoriamente al trono.

STINDARDUL DIN UR 1El estandarte de Ur, un mosaico de dos caras en que se describe la vida en la Mesopotamia temprana: la vida en tiempos de guerra y la vida en tiempos de paz; 2600 a. C.; British Museum, Londres

STINDARDUL DIN UR 2El estandarte de Ur: la guerra

STINDARDUL DIN UR 3El estandarte de U: la paz

LA PRIMERA ESCRITURA DEL MUNDO

La más impresionante y trascendental aportación de los sumerios a la humanidad ha sido la invención de la escritura, en lo que se les adelantaron a los egipcios unos tres o cuatro siglos. Aquí hay que señalar que en realidad los sumerios no inventaron la escritura cuneiforme para transmitir o guardar ideas, sino para llevar mejor la contabilidad…

La cada vez mayor entrada y salida de bienes en los almacenes de los templos acabó por desbordar la capacidad retentiva de los empleados y sacerdotes y los contables de la época se lanzaron a registrar en tablillas de arcilla cruda las cosechas y ganado recogidos, así como las salidas; es decir, partidas de los mismos bienes que se repartían como sustento o salían como mercancía vendida a otros templos.

Como en todas partes, la primera solución fue una escritura pictográfica. Y como en todas partes también, ésta se evidenció enseguida sumamente confusa. Se podían dibujar – y llegado el momento, leer – bueyes, cabras y ovejas, pero conceptos como origen, pasado, futuro, destino, finalidad, préstamo, excepcionalidad, etc. eran difíciles de plasmar en imágenes y aún más difíciles de ser interpretadas correctamente mucho tiempo después y por otras personas que no fuese el autor de las inscripciones. La solución final de un proceso muy largo fue similar a la egipcia: representar simbólicamente la fonética de la palabra que se quería escribir. Para los sumerios esta fórmula resultaba evidente porque su idioma estaba hecho mayormente de palabras de una o dos sílabas. Naturalmente, fue un proceso muy largo porque al tiempo que perfeccionaban y simplificaban – pasaron de más de seis mil símbolos a algo más de seiscientos – el grafismo, iban analizando el idioma y creando su gramática.

TABLITA 2Tablilla sumeria: un contrato de venta de un solar y de una casa, Shuruppak : escritura pre-cuneiforme, 2600 a. C., Museo de Louvre

En cierto modo, la abstracción enorme de cada signo fue tanto fruto de un análisis intelectual como de una necesidad física impuesta por el material: escribían en la arcilla tierna con unos estiletes de caña rajados en la punta, de forma que según como se apretase surgía una raya, un triángulo o una combinación de estos dos; era la escritura cuneiforme. Los sumerios habían simplificado al máximo. Bueno, visto desde la perspectiva de un usuario del abecedario eso suena a burla, pero era una gran simplificación.

El invento resultó tan bueno que acabó por ser adoptado por todos los pueblos de la Antigüedad mucho después de la extinción de los “cabezas negras” – que es cómo se llamaban los sumerios a si mismos. Incluso se usó la escritura sumeria para idiomas que ni tenían los fonemas del sumerio, ni eran aglutinantes como él, ni podían prescindir tan fácilmente del registro de las vocales. Los semitas occidentales de Ugarit fueron los primeros en atreverse a grabar también las vocales, inspirando así a los aqueos a crear más tarde su propio alfabeto. En sumerio se llevaba la correspondencia de todas las casas reales, en sumerio escribían los semitas, los hititas que era indoeuropeos, los elamitas, los medas y los persas.

Mi resumen es tan condensado que casi resulta delictivo, así que me extenderé un poco más y señalaré que escribir y leer en sumerio con sus signos era tan difícil que el aprendizaje duraba años y ser escriba era una profesión muy considerada. Hay arqueólogos que insinúan que los sumerios fueron tan inteligentes porque su escritura era tan complicada y de doble esfuerzo – uno, para escribir y otro no menor, para leer – que la gente tenía que tener constantemente muy activos sus cerebros. Eso de la información pasiva, que le llega a uno quiera o no, no se daba allá.

TABLITA 11 GHILGHAMESLa tablilla sobre el diluvio de la Epopeya de Gilgamesh, escrita en acadio, Museo Británico

CONCIENCIA SOCIAL Y PRAGMATISMO COTIDIANO

Los sumerios se extinguieron al cabo de unos siglos por falta de más inmigrantes de la misma etnia y si sigo hablando mucho, yo corro un riesgo similar: El de quedarme sin auditorio …, extinguido por aburrimiento. Pero no puedo acabar este vistazo superficial de la civilización sumeria sin señalar unas cuantas aportaciones más de su cultura a la nuestra. Se puede decir que todas ellas – y otras que hemos heredado de ellos en gran parte a través de las civilizaciones posteriores – se caracterizan por una peculiar mezcla de pragmatismo social y especulación filosófico-moral.

La especulación intelectual sumeria estaba, como la de todas las civilizaciones de la Antigüedad, basada en el respeto/miedo a los dioses. Estos eran la prima y última ratio de la existencia. Intuyeron los sumerios que la base de la coexistencia de los seres vivos es la norma – digo norma y no ley, porque hoy en día este concepto se ha vuelto políticamente incorrecto – y le atribuyeron desde un principio alma al ser humano, sin acabar de saber bien, bien, qué hacer con ella después de la muerte ni para qué la teníamos en vida.

En el ámbito del pragmatismo social, los ejemplos son legión y voy a dar sólo unos cuantos. Así, los sumerios tenían más conocimientos botánicos que médicos. Y conscientes de las carencias que esta deficiencia les generaba, intentaron paliarla con la práctica. Las personas que sanaban de una grave enfermedad se sentaban en la plaza y explicaban a quien quisiera oírlo los síntomas que habían tenido y el tratamiento seguido, conjuras y rezos incluidos, para curarse.

Pragmático era también el concepto del matrimonio. Lo del amor y el sexo era secundario en la institución; lo importante era que constituía una asociación total para afrontar la existencia. Consecuentemente, su tolerancia con las infidelidades era muy grande, sin llegar ni de lejos a la amoralidad general o la depravación. Pero no se crean que los sumerios fueran unos precursores de los hippies. Seguían siendo unos machistas a la antiquísima usanza y su palabra para esposa se traduciría hoy como “esclava venida de lejos…”.

Curiosamente, en esta peculiar moralidad sexual entraba también la homosexualidad y la prostitución sacra – uno de los muchos negocios del templo – que incluía tanto a hombres como mujeres. Pero en toda la literatura sumeria los personajes más ridiculizados y menospreciables son los cantantes sacros que dedicaban sus cuerdas vocales y el resto del cuerpo a los ídolos y a los creyentes que pagasen.

Quizá la plasmación más impresionante de este tocar con los pies en tierra a la hora de afrontar la vida se encuentra en el opus magnus de las letras sumerias, la epopeya de Gilgamesh. Todo el drama gira en torno a la desesperada búsqueda de la inmortalidad del héroe de la historia, el rey Gilgamesh. Y en el capítulo final, cuando Gilgamesh está a punto de alcanzar su meta- pero sin conseguirlo, se encuentra en los confines del mundo con una tabernera a la que le explica el empeño que le ha llevado hasta allí. Y ésta le dice: “… por qué no te dejas de perseguir quimeras y no vas a por la felicidad que está al alcance de todo el mundo: buscar una mujer y formar una familia…”

Y cómo soy el último sumerio, voy a decirles algo parecido: Gracias por su infinita paciencia y váyanse a ser felices con sus familias.

¡Muy buenas noches y gracias de nuevo!

GHILGAMES 2Gilgamesh y Lamassu del palacio de Sargon II,  Khorsabad (Dur-Sharrukin), 713-706 a. C. en el Museo de Louvre, Paris, Francia

GHILGAMESGilgamesh

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

Anuncios

ZIMBABWE, DEDESUBTURILE/ZIMBABUE, EL TRASFONDO

Etiquetas

, , ,

ROBERT MUGABE 5

ZIMBABWE, DEDESUBTURILE

Revolta de săptămâna trecută din Zimbabwe a avut toate elementele pentru o piesă de teatru: un dictator ramolit, o tânără nevastă-scorpie; un general cu față de înger păzitor al unei democrații inexistente, dar cu vocație luciferică; iar, ca scenă: o națiune pe marginea prăpastiei.

Și dacă în mod sigur existau toate aceste elemente, dramei – așa cum informau știrile din primele zile – nu i se potrivea, totuși, istoria. Decăderea intelectuală a dictatorului nonagenar Robert Mugabe era, de câțiva ani, jenant de evidentă, dar aceasta nu pare să fi deranjat clasa politică din Zimbabwe. La fel de cunoscute, de ani de zile, au fost și rapacitatea și ambițiile celei de a doua neveste, Grace, a lui Mugabe, dar nici aceste lucruri nu ar fi zguduit vreodată țara.

ROBERT MUGABE 7Robert Mugabe, la a 92-a aniversare a zilei de naștere

ROBERT MUGABE 6Tortul de la a 92-a aniversare a zilei de naștere a lui Mugabe

În sfârșit, și șeful militar al țării – general Constantino Chiuenga – a jurat (și iată că zilele trecute și-a încălcat jurământul) prin anii 70, când lupta alături de Mugabe în războiul de gherilă care avea să transforme Rhodezia cea albă și rasistă într-un Zimbabwe multirasial și corupt, în zilele noastre, o loialitate numantină președintelui Mugabe.

Constantino Guveya Dominic Nykadzino ChiuengaConstantino Guveya Dominic Nykadzino Chiuenga

Chiuenga i-a fost loial în războiul de gherilă și  pe urmă, în guvernarea țării; a ajuns chiar să-și imite conducătorul și în viața de zi cu zi: s-a căsătorit a doua oară – la fel ca președintele – cu o femeie foarte frumoasă și mult mai tânără decât el. La fel ca familia președintelui, și el a adunat o imensă avere în urma „africanizării” fermelor și averilor rodezienilor albi. A transferat până și în politică emulația, lăsând să se întrevadă – este adevărat că foarte târziu, când steaua lui Mugabe apunea – aspirațiile sale la președinția țării. Ca prim pas, și-a lungit numele, care acum, este: Constantino Guveya Dominic Nykadzino Chiuenga. Ori, ce țară nu ar leșina să aibă un președinte cu un asemenea nume?

Și atunci, ce s-a întâmplat ca brusc toate relele care au fost suportate până săptămâna trecută să se transforme într-o criză de stat, așa, peste noapte?

Răspunsul cuprinde două lucruri. Pe de o parte, China, de departe cel mai mare investitor în Zimbabwe, și-a văzut banii în pericol, dacă mai rămânea mult la putere guvernul actual. În consecință, și-a mutat piesele pentru a rezolva falimentul. Pe de altă parte, jaful exclusivist întreprins de soția lui Robert Mugabe – un jaf care a vizat atât bogăția, cât și puterea politică  – a sfârșit prin a-i îngrozi pe vechii camarazi de arme ai lui Mugabe (democrația zimbaweană e doar cu numele), care văd în lăcomia doamnei Grace Mugabe un serios pericol pentru averile și chiar pentru viețile lor.

GRACE MUGABE 2Grace Mugabe

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol

***

ZIMBABWE

ZIMBABUE, EL TRASFONDO

ROBERT MUGABE 10Robert Mugabe y su mujer,  Grace,  el 29 de julio de 2017,  en una reunión del partido ZANU-PF celebrada en Chinhoyi

La asonada de la semana pasada en Zimbabue tenía todo los elementos de un drama teatral: un dictador chocheante, una joven esposa-arpía; un general con pinta de ángel de la guardia de una democracia inexistente, pero con vocación luciferiana; y como escenario: una nación al borde de la ruina.

GRACE MUGABE 3Grace Mugabe

Y si ciertamente existían todos estos elementos, al drama – tal y como lo contaban las noticias de los primeros días – no le cuadraba la historia. Porque la decadencia intelectual del nonagenario dictador Robert Mugabe era penosamente evidente desde hace años, sin que por ello se hubiese movido el mundo político zimbabueño. La rapacidad y ambición de Grace, la 2ª esposa de Mugabe, también era sabida desde hace años sin que el país tampoco se hubiera conmovido nunca.

ROBERT MUGABE 1Robert Mugabe, el 16 de septiembre de 2016

ROBERT MUGABE 2

Por último, el jefe militar del país – el general Constantino Chiuenga – había jurado (y perjurado) desde los años 70, cuando luchaba al lado de Mugabe en la guerrilla para hacer de la Rhodesia blanca y racista el Zimbabue multirracial y corrupto actual, una lealtad numantina al presidente Mugabe. Chiuenga le fue leal en la guerrilla, en el Gobierno y hasta imitó a su líder en la vida cotidiana: se casó – como el presidente – en segundas nupcias con una mujer mucho más joven y muy bella. Como la familia presidencial, él también acumuló una impresionante fortuna con la “africanización” de fincas y fortunas de los rhodesianos blancos. Y hasta extendió la emulación a la política, insinuando – eso, si muy a última hora y cuando la estrella de Mugabe se apagaba – sus aspiraciones a la presidencia. Como primer paso, ahora amplió su nombre a Constantino Guveya Dominic Nykadzino Chiuenga. ¿A ver qué país no se desmaya por tener un presidente llamado así ?

A la vista de todo esto uno se tiene que preguntar ¿Qué ha pasado para que de golpe todos los males que eran soportables hasta la semana pasada, se vuelvan crisis de Estado en un santiamén ?

ROBERT MUGABE 3

ROBERT MUGABE 4Robert Mugabe dirigiéndose a sus partidarios, con motivo de su 93 cumpleaños, Matopas, Bulawayo, Zimbabue

La respuesta parece ser doble. Por un lado, China, de largo el mayor inversor en Zimbabue, ha visto en peligro su dinero de seguir el país por la senda del Gobierno actual. Consecuentemente, ha movido sus piezas para atajar la bancarrota. Y por otro lado, la rapiña exclusivista emprendida por la esposa de Robert Mugabe – una rapiña que enfoca tanto riqueza como poder político – ha terminado de espantar a los antiguos compañeros de guerrilla de Mugabe (la democracia zimbabueña era sólo nominal), que ven en las apetencias de Grace Mugabe un serio peligro para sus haberes y hasta para su propia existencia.

ROBERT MUGABE 9Robert y  Grace Mugabe

GRACE MUGABE 1Grace Mugabe

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

 

 

 

 

PARABOLELE LUI IISUS (XLIV) – DUMNEZEUL ASCET

Etiquetas

, , , , , ,

BOGATUL NEBUN 3

Parabola bogatului neînțelept sau revelarea lui Dumnezeu așa cum nu-L mai cunoscuse nimeni:  contemplativ.

În această duminică, 19 noiembrie, în biserică se citește o pericopă din Evanghelia după Luca (12, 16-21): parabola bogatului neînțelept.  Lecția ei: Dumnezeu este ascet !

Luca 12, 16-21: Și le-a spus o pildă : unui om bogat i-a rodit pământul din belșug și își spunea în sinea lui: nici n-am unde să-mi pun tot grâul, ce fac acum ? Ș tot el și-a zis: știu ce voi face, o să-mi dărâm hambarele și o să construiesc altele mai mari și o să-mi adun acolo toată recolta și toate (celelalte) bunuri și voi spune sufletului meu: suflete ai adunat multe bunuri pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te. Dar Dumnezeu i-a zis: om fără minte, în noaptea asta vor cere sufletul tău de la tine. Ale cui vor fi toate acestea puse la păstrare ? Așa e cel care strânge comori pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

 Luca 12, 16-21: Εἶπε δὲ παραβολὴν πρὸς αὐτοὺς λέγων· ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα·  καὶ διελογίζετο ἐν ἑαυτῷ λέγων· τί ποιήσω, ὅτι οὐκ ἔχω ποῦ συνάξω τοὺς καρπούς μου;  καὶ εἶπε· τοῦτο ποιήσω· καθελῶ μου τὰς ἀποθήκας καὶ μείζονας οἰκοδομήσω, καὶ συνάξω ἐκεῖ πάντα τὰ γενήματά μου καὶ τὰ ἀγαθά μου, καὶ ἐρῶ τῇ ψυχῇ μου· ψυχή, ἔχεις πολλὰ ἀγαθὰ κείμενα εἰς ἔτη πολλά· ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου. εἶπε δὲ αὐτῷ ὁ Θεός· ἄφρον, ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ· ἃ δὲ ἡτοίμασας τίνι ἔσται; οὕτως ὁ θησαυρίζων ἑαυτῷ, καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν.

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un Dumnezeu ascet !

Parabola bogatului neînțelept Îl arată, pentru prima dată în toată literatura sacră din toate timpurile, pe Dumnezeu așteptându-Se ca oamenii să fie ființe contemplative, spirituale, nu materiale.

Este o parabolă cu totul revoluționară pe care o găsim doar la Luca ! Ne revelează un Dumnezeu creator de suflete, nu de trupuri, ca în Geneză !

În toată lumea, divinitatea este înțeleasă ca o putere atotdăruitoare, un izvor al abundenței, al prosperității, al rodirii, al fericirii și al binecuvântării. O putere care-ți dă… ca să ai !

În această parabolă, Dumnezeu nu mai seamănă cu… Dumnezeu ! Nu mai pare a fi Părintele atotdătător al lumii, care spune „creșteți și vă înmulțiți”, un Tată al belșugului și un atotțiitor !

Dimpotrivă, seamă, mai degrabă, cu un ascet, întrucât ne dă de înțeles că menirea omului nu este aceea de a trăi bine și de a se bucura de bunurile Sale pământești ! Și, mai ales, nu aceea de a le strânge, de a le aduna, chiar dacă pentru o viață lipsită de griji.  Ci aceea de a-și îmbogăți sufletul, mintea, ființa interioară, de a-L contempla și de a căuta să-I cunoască tainele.

Un Dumnezeu cum n-a mai fost revelat niciodată sau, mai degrabă, pe care Îl cunoscuseră doar inițiații: un Dumnezeu contemplativ.

BOGATUL NEBUN 5

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DESIGUR, MAI MULTĂ COLABORARE MILITARĂ, ÎNSĂ…/MÁS COOPERACIÓN MILITAR, SÍ PERO…

Etiquetas

, , , , ,

TRUMP

Zarva trezită în lungul și-n latul Uniunii Europene (UE) de acordurile pentru o mai mare colaborare și coordonare militară comunitară este, întrucâtva, justificată, dar, totuși, este exagerată.

Cu toate că aceste acorduri presupun încă un pas spre o viitoare și eventual mai mare acțiune militară unitară, ne aflăm, totuși, departe de a considera UE ca o supraputere militară. Centralizarea serviciilor medicale ale diferitelor armate naționale este, într-adevăr, un pas în direcția cea bună, dar, aceasta nu sporește și puterea de foc; iar, dorința de a avea libertate de deplasare a corpurilor de armate în interiorul zonei comunitare este, mai degrabă, o aparență, decât o realitate, deoarece suveranitatea militară a fiecărui stat nu este, câtuși de puțin, transferată vreunui organism guvernamental comunitar. Domeniul apărării rămâne, prin excelență, un atribut național.

Iar dacă motivele pentru a trâmbița aceste acorduri țin mai degrabă de viitor și de mai multă bunăvoință, rațiunile care au determinat aproape toate statele membre ale UE să le semneze – nu au făcut-o Danemarca, Marea Britanie (face parte, încă, din UE, până în 2019), Irlanda, Malta și Portugalia – sunt, în schimb, deosebit de actuale și destul de îngrijorătoare. Amenințările fundamentalismului islamic, beligeranța unor țări mici și mijlocii – cum sunt Corea de Nord și Iranul – care au sau sunt pe punctul de a avea arsenale nucleare, precum și năzuințele expansioniste  ale Rusiei și Turciei au devenit probleme cotidiene de care țările UE trebuie să țină seama.

La fel de neliniștitoare pentru securitatea comunitară este și noua politică americană a președintelui Trump, a cărui lozincă „America mai întâi de toate” ar putea duce la o reducere a scutului militar al NATO pentru țările Comunității Europene.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol

***

    Países de la UE

MÁS COOPERACIÓN MILITAR, SÍ PERO…

Los aspavientos hechos a lo largo y ancho de la Unión Europea (UE) a raíz de los acuerdos de una mayor cooperación y coordinación militar comunitaria tienen su pizca de justificación, pero no dejan de ser exagerados.

Porque si bien esos acuerdos suponen un paso hacia una futura y eventual unidad de acción militar, están aún muy lejos de situar a la UE como potencia militar. La centralización de los servicios sanitarios de los distintos ejércitos nacionales es un paso en la buena dirección, pero no da potencia de tiro; y la intención de libertad de desplazamiento de cuerpos de ejército dentro del ámbito comunitario es más apariencia que realidad, porque la soberanía militar de cada Estado no se ve delegada ni por asomo en un órgano de gobierno comunitario. La defensa armada sigue siendo nacionalísima.

Fundamentalistas islámicosFundamentalistas islámicos

Y si los motivos para echar las campanas militares al vuelo son más bien de futuro y buena voluntad, las razones que han llevado a casi todos los Estados miembro de la UE – no firmaron Dinamarca, Gran Bretaña (que sigue siendo miembro hasta el 2019), Irlanda, Malta y Portugal – son en cambio muy actuales y bastante preocupantes. Las amenazas del fundamentalismo islámico, la beligerancia de pequeñas y medianas naciones – como Corea del Norte e Irán – que tienen o están a punto de poseer arsenales nucleares y las querencias expansionistas de Rusia y Turquía son problemas cotidianos que han de atender y prever las naciones de la UE.

Misil norcoreanoMisil norcoreano

Igualmente inquietante para la seguridad comunitaria es la nueva política estadounidense de Trump, cuyo lema de “América primero” podría acabar por transformarse en una reducción del escudo militar de la OTAN para los países de la Comunidad Europea.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

CEL MAI VECHI VIN DIN LUME

Etiquetas

, , , ,

VAS DE VIN 3Fund de vas de vin cu resturi de vin

Cel mai vechi vin din lume are 8000 de ani și a fost făcut în Georgia !

Cel mai vechi vin din lume are 8000 de ani și a fost făcut în Georgia ! O demonstează resturile de vin găsite pe fundul a opt vase din lut ars (dintre care cel mai vechi datează din anul 5980 î. Hr.) din două situri arheologice georgiene: Shulaveris Gora și Gadachrili Gora, aflate la 50 km sud de Tbilisi, capitala Georgiei.

CEL MAI VECHI VIN DIN LUME 1Site-ul de la Gadachrili Gora

CEL MAI VECHI VIN DIN LUME 4Locul unde s-a descoperit cel mai vechi vin din lume

Georgia, care nu se află departe de Mesopotamia, tărâmul unde a început revoluția agricolă în epoca neolitică.

Această descoperire a fost făcută publică luni, 13 noiembrie, de o echipă de cercetători de la Universitatea din Pennsylvania, de la Universitatea din Toronto și de la Muzeul Național din Georgia, dar și din Franța și Italia –țările vinului – și din  Israel și Denmarca. Ea coboară vârsta demonstrată a vinului cu până la 1000 de ani, de vreme ce, până acum se știa că cel mai vechi vin din lume era cel descoperit în Munții Zargos din Iran.

De fapt, reziduurile culese de pe fundul vaselor din cele două sate neolitice (vase de fermentat vinul) s-au dovedit a fi resturi de vin în laboratorul arheologului Patrick McGovern de la Universitatea din Pennsylvania: conțineau un nivel ridicat de acid tartric, amprenta vinului, și alți compuși ai vinului.

Vinul este un element important al civilizației… E medicament, „unge” relațiile dintre oameni, e psihotrop și, mai ales, un lux. În Orientul Apropiat, vinul era în centrul ritualurilor religioase, al farmacopeelor, al bucătăriei, al economiei și în centrul întregii societăți, a spus Stephen Batiuk, cercetător principal asociat la catedra de Civilizații ale Orientului Apropiat și Mijlociu și la Centrul Arheologic al Universității din Toronto și co-cordonatorul echipei de cercetători, alături de arheologul Mindia Jalabdze de la Muzeul Național din Georgia.

Interesant este faptul că pe unele din cele opt vase apar ciorchini și… un om dansând ! Desigur,  în extaz !

CEL MAI VECHI VIN DIN LUME 2

VAS VINVas de vin provenind din site-ul Khramis Didi Gora, Georgia, Muzeul Național Georgian. Capacitate: 60 litri.

Pentru că arheologii n-au găsit prea multe semințe de struguri în solul celor două sate neolitice (locuite de cel puțin 100 de persoane, agricultori și crescători de aniamle) cred că vinul se făcea pe dealurile din apropiere, lângă vie. Trebuie că zdrobeau strugurii pe dealuri, unde era mai rece și unde vinul putea fermenta mai bine. Apoi aduceau vinul în sat, în vase mici, când era bun de băut, a mai spus Stephen Batiuk.

În ultima perioadă a epocii Pietrei, în Neolitic, în regiune existau sate foarte populate cu case circulare construite din cărămizi de lut, cu diametrul de cinci metri, având între ele gropi și curți. Satele erau așezate în valea împădurită a unui râu, înconjurate parțial de dealuri, privind spre Caucazul acoperit de zăpezi, a adăugat Stephen Batiuk.

Cercetătorii cred că vinul, făcut din struguri albi din vie cultivată, nu sălbatică, se păstra doar cât să fermenteze în vasele de lut (înalte de 80 cm și cu diametrul de 40 cm) aidoma celor folosite și astăzi de georgieni, numite qvevris. O sugerează lipsa rășinii de pin – sulfiții din antichitate – folosită pentru păstrarea vinului.

Azi în Georgia se cultivă 540 de varietăți de struguri.

În 2011 într-o  peșteră din Armenia s-au descoperit un teasc și vase de fermentație de acum 6000 de ani iar în Jiahu, China s-au descoperit urmele unei băuturi fermentate, datată 7000 î. Hr., făcută nu din struguri, ci din orez, boabe de păducel și miere.

Articolul publicat de echipa condusă de Stephen Batiuk a fost publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS).

VIN VECHI 8000 DE ANI 2

VIN VECHI 8000 DE ANI 3Fragmente de vas de vin cu resturi de vin

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (XLIII) – RABINUL CEL DREPT ȘI BUNUL SAMARITEAN

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

Iisus bunul samaritean

În această duminică, 12 noiembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca  (10, 25-37): parabola bunului samaritean, pe care o găsim doar la Luca. Lecția ei subtilă ? Omului îi este propriu să ajute și să salveze. Destinul, menirea și scopul vieții lui: să-i ajute pe ceilalți !

Iată textul:

Luca  10, 25-37: Și iată un învățător de Lege s-a ridicat ca să-L ispitească, zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică ? Și Iisus i-a spus: în Lege ce scrie ? Cum citești (și cum interpretezi) ? Acela i-a răspuns: să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și cu toată puterea ta și din tot cugetul tău și pe aproapele tău (să-l iubești) ca pe tine însuți. Iisus i-a zis: drept ai răspuns. Asta să faci și vei trăi. Dar acela, voind să se îndreptățească pe sine a zis către Iisus: și cine este aproapele meu ? Iisus i-a răspuns: un om mergea din Ierusalim spre Ierihon și a căzut (pe drum) în mâinile tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au umplut de răni, au plecat lăsându-l mai mult mort decât viu. Din întâmplare a trecut pe drumul acela un preot care, văzându-l, a trecut pe partea cealaltă a drumului. La fel a făcut și un levit care s-a întâmplat să se afle și el prin acele locuri. A venit, a văzut și a trecut pe partea cealaltă. Dar un samaritean care călătorea a venit la el și văzându-l (cum arăta) i s-a făcut milă. S-a apropiat de el, i-a legat rănile după ce a turnat peste ele ulei și vin și, urcându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han și l-a îngrijit. A doua zi, înainte de a pleca, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: îngrijește de el și de vei cheltui mai mult îți voi plăti la întoarcere. Cine din cei trei crezi că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor ? Și învățătorul de Lege i-a zis: cel care și-a făcut pomană cu el și are milă de el. Iisus i-a spus atunci: du-te și fă și tu la fel.

Luca  10, 25-37: Καὶ ἰδοὺ νομικός τις ἀνέστη ἐκπειράζων αὐτὸν καὶ λέγων· διδάσκαλε, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω; ὁ δὲ εἶπε πρὸς αὐτόν· ἐν τῷ νόμῳ τί γέγραπται; πῶς ἀναγινώσκεις; ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν· ἀγαπήσεις Κύριον τὸν Θεόν σου ἐξ ὅλης τῆς καρδίας σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς ψυχῆς σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς ἰσχύος σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς διανοίας σου, καὶ τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν·  εἶπε δὲ αὐτῷ· ὀρθῶς ἀπεκρίθης· τοῦτο ποίει καὶ ζήσῃ. ὁ δὲ θέλων δικαιοῦν ἑαυτὸν εἶπε πρὸς τὸν ᾿Ιησοῦν· καὶ τίς ἐστί μου πλησίον; ῾Υπολαβὼν δὲ ὁ ᾿Ιησοῦς εἶπεν· ἄνθρωπός τις κατέβαινεν ἀπὸ ῾Ιερουσαλὴμ εἰς ῾Ιεριχώ, καὶ λῃσταῖς περιέπεσεν· οἳ καὶ ἐκδύσαντες αὐτὸν καὶ πληγὰς ἐπιθέντες ἀπῆλθον ἀφέντες ἡμιθανῆ τυγχάνοντα. κατὰ συγκυρίαν δὲ ἱερεύς τις κατέβαινεν ἐν τῇ ὁδῷ ἐκείνῃ, καὶ ἰδὼν αὐτὸν ἀντιπαρῆλθεν. ὁμοίως δὲ καὶ Λευΐτης γενόμενος κατὰ τὸν τόπον, ἐλθὼν καὶ ἰδὼν ἀντιπαρῆλθε. Σαμαρείτης δέ τις ὁδεύων ἦλθε κατ᾿ αὐτόν, καὶ ἰδὼν αὐτὸν ἐσπλαγχνίσθη, καὶ προσελθὼν κατέδησε τὰ τραύματα αὐτοῦ ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον, ἐπιβιβάσας δὲ αὐτὸν ἐπὶ τὸ ἴδιον κτῆνος ἤγαγεν αὐτὸν εἰς πανδοχεῖον καὶ ἐπεμελήθη αὐτοῦ·  καὶ ἐπὶ τὴν αὔριον ἐξελθών, ἐκβαλὼν δύο δηνάρια ἔδωκε τῷ πανδοχεῖ καὶ εἶπεν αὐτῷ· ἐπιμελήθητι αὐτοῦ, καὶ ὅτι ἂν προσδαπανήσῃς, ἐγὼ ἐν τῷ ἐπανέρχεσθαί με ἀποδώσω σοι. τίς οὖν τούτων τῶν τριῶν πλησίον δοκεῖ σοι γεγονέναι τοῦ ἐμπεσόντος εἰς τοὺς λῃστάς; ὁ δὲ εἶπεν· ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾿ αὐτοῦ. εἶπεν οὖν αὐτῷ ὁ ᾿Ιησοῦς· πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως.

 

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia Iisus le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un alt Dumnezeu decât cel zelos al Legii, Îl descoperă pe Dumnezeu cel iubitor și iertător, cel plin de milă și înțelegere, uman, cel care va deveni Dumnezeul creștin. Dumnezeul iubirii de oameni și al ajutorului când te aștepți mai puțin și de la cine te aștepți mai puțin !

Suntem undeva aproape de Ierusalim, de vreme ce, după ce Iisus spune această pildă, va merge în Betania, la Maria și Marta.

Iisus are o „ședință de lucru” cu cei 72 de ucenici din cercul al doilea, care tocmai se întorseseră după ce colindaseră satele Iudeei ca să predice despre Împărăția lui Dumnezeu. Spune Luca (10, 23-24): Și întorcându-se spre ucenici, (i-a luat de-o parte și) le-a spus: fericiți ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi. Căci vă spun vouă: mulți profeți și regi au vrut să vadă lucrurile pe care le vedeți voi și nu le-au văzut și să audă lucrurile pe care le auziți voi și n-au auzit. /Καὶ στραφεὶς πρὸς τοὺς μαθητὰς κατ᾿ ἰδίαν εἶπε· μακάριοι οἱ ὀφθαλμοὶ οἱ βλέποντες ἃ βλέπετε. λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι πολλοὶ προφῆται καὶ βασιλεῖς ἠθέλησαν ἰδεῖν ἃ ὑμεῖς βλέπετε, καὶ οὐκ εἶδον, καὶ ἀκοῦσαι ἃ ἀκούετε, καὶ οὐκ ἤκουσαν.

Se pare, după cum curge textul, că de față era și un rabin, un om al Legii (nomikos/νομικός, de la nomos/νόμος, lege în greacă), probabil un predicator. Care se ridică de pe scaun și ia cuvântul, ceea ce ne face să credem că Iisus și ucenicii din cel de-al doilea cerc se aflau într-o casă.

Rabinul, căruia nu i se pomenește numele pentru că nu merită, trebuie că s-a simțit frustrat și curios în același timp. Despre ce lucruri să fie vorba ? Ce vedeau și auzeau ucenicii și nu vedeau și auzeau oamenii lui Dumnezeu: rabinii, preoții, teologii lui Iahve?

Iisus și ucenicii predicau, vorbeau despre Împărăția lui Dumnezeu și, desigur, despre viața etern-fericită din ea. Despre viața de apoi. De aceea rabinul nostru Îl întreabă pe Iisus ce să facă ca să se bucure de viață veșnică în lumea de dincolo. Simțea că lucrurile pe care ucenicii lui Iisus le vedeau și le auzeau în preajma Lui aveau legătură cu viața de după moarte.

Îl întreabă, așadar, deși e convins că știe deja răspunsul. Luca spune limpede: s-a ridicat ca să-L ispitească, zicând…. Să-L ispitească,  adică să-L provoace. Și răspunsul pe care-l așteaptă rabinul este: respectarea strictă a Legii scrisă în cele cinci cărți ale lui Moise.

De altfel îi și răspunde lui Iisus cu două citate/porunci, una din Deuteronom: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și cu toată puterea ta (Deuteronom 6,5) și una din Levitic: Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19,18) / Trad. Biblia Sinodală.

Dar când Iisus îi răspunde: drept ai răspuns. Asta să faci și vei trăi, realizează, într-o secundă, că nu mai e atât de sigur că știe ce să facă ca să fie un drept în fața lui Dumnezeu. Pentru că numai drepții aveau parte de viața veșnică în sânul Lui. Și în suflet i se strecoară îndoiala: oare ce face și ce nu face bine ?

Evident, Îl iubea pe Dumnezeu ! Era de la sine înțeles ! Și asta era bine ! Putea fi socotit un drept ! Dar pe aproapele ? Că tot pomenise el însuși de porunca iubirii aproapelui. Și-a dat seama că nu știe dacă-și iubește sau nu aproapele pentru nu mai știe cine este aproapele. Și atunci, voind să se îndreptățească pe sine, adică să se convingă că este un drept, pentru că respectă și această poruncă, L-a întrebat, cam într-o doară, pe Iisus: cine este aproapele meu ?

Și Iisus a ales o parabolă care l-a făcut să înțeleagă că aroapele este oricine, chiar și cel mai umil om de pe pământ. Și nu întâmplător omul cel drept în fața lui Dumnezeu din poveste, omul care sigur va trăi veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, este un samaritean: Iisus tocmai trecuse prin Samaria și nu fusese primit într-un sat fiindcă era evreu !

De ce samariteanul ? Pentru că el singur n-a stat pe gânduri și și-a ajutat seamănul neajutorat… mai mult viu decât mort !. I-a salvat viața.

Lecția dată de Iisus arată că drept în fața lui Dumnezeu este doar acela care ajută, care sare în ajutor, care face binele, care salvează pe cineva indiferent cine și de unde este, nu cel/cei care cunosc poruncile din Lege, dar nu e aplică.

Nici preotul, nici levitul, oamenii Templului și ai lui Dumnezeu, nu s-au dovedit drepți în fața Lui, pentru că n-au simțit pornirea firească, omenească de a ajuta un neajutorat.

Iisus lămurește, de fapt, o temă despre care se discuta mult în vremea Lui în cercurile teologice: pentru un evreu aproapele nu era decât un alt evreu sau un convertit la iudaism sau un străin care locuia în aceeași casă cu evrei. Se pare că oamenii Legii dezbăteau mult tema: pe cine trebuie să iubesc și pe cine nu, ca evreu.

O lămurește, făcându-l să înțeleagă pe acest rabin – aproape îngrozit că nu mai știe cum să fie un drept – că va fi un drept doar atunci când va ajuta… pe oricine în nevoie, indiferent cine este, de unde este, ce face și de ce religie este. Un cunoscut sau un necunoscut !

Și îl face să înțeleagă, poate în ultimul ceas, ceea ce un samarinean, un păgânizat, un spurcat, un purtător de miasmă – așa cum îi considerau evreii pe samariteni – știa din instinct: firea omului este să ajute, să salveze.

Și samariteanul nu era nici preot, nici levit, ci, probabil, un simplu și modest negustor care-și căra marfa, singur, cu catârii sau cu asinii… pe drumul de 27 de kilometri care lega Ierusalimul de Ierihon, unul din cele mai periculoase drumuri ale Palestinei, așa cum o spune și Flavius Josephus în Războiul  Iudaic (4,8,3).

Și o ultimă lămurire: o zi de ședere la han costa a XII-a parte dintr-un dinar roman !

Iar finalul parabolei: du-te și fă și tu la fel, adică iubește-L pe Dumnezeu, iubindu-ți aproapele și fii om, este, de fapt, răspunsul la întrebarea cum să moștenesc viața veșnică.

Iisus nu-i spune să cerceteze și mai adânc Legea, să studieze și mai mult poruncile și să le dezbată cu ceilalți rabini în sinagogă, cum se obișnuia. Îi spune doar: fii om, om însemnând ființa creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui.

Lecția subtilă a parabolei ? Destinul, menirea, scopul vieții omului este a-i ajuta pe ceilalți.

Bunul samaritean… în artă:

Le bon Samaritain; vitraliu de la Catedrale din Chartes, Musée du Louvre, Paris

Le bon Samaritain; VINCENT VAN GOGH, 1890, Muzeul Kröller-Müller, Otterlo, Olanda

 

 Le bon Samaritain; Eugène DELACROIX; 1849; colecție particulară

 

 

Le bon Samaritain,  Aimé Morot (1850- 1913), Petit Palais, Paris

Le bon Samaritain; Lucas GIORDANO; 1685, Musée des Beaux-Arts, Rouen

 

Le bon Samaritain; Jacopo BASSANO;  1550-1570, National Gallery, Londra

 BUNUL SAMARITEAN 14 The Good Samaritan, Ferdinand Hodler, 1885, Kunsthaus Zürich, Elveția

 The Good Samaritan, George Frederic Watts (1817–1904), Manchester Art Gallery

 

Le bon Samaritain, Léon Bonnat (1833 –1922), musée Bonnat-Helleu, Bayonne

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un inchizitor în căutare de culpe/Un inquisidor en busca de un delito

Etiquetas

, , , , , , , , ,

Robert MuellerRobert Mueller

Un inchizitor în căutare de culpe        Washington,     Diana Negre

Săptămâna aceasta, americanii au putut să vadă primul capitol din ceea ce promite a fi un lung serial de investigații asupra campaniei prezidențiale de anul trecut, fără să existe vreun indiciu că procurorii sau publicul, în general, ar fi descoperit ceva.

Aceste investigații, inițiate pentru a descoperi -dacă a fost și în ce formă- un amestec rusesc în alegerile prezidențiale, se află în sarcina unui cunoscut și respectat personaj, cu un CV strălucitor, dar care, a fost numit pentru o misiune pe cât de vagă, pe atât de impenetrabilă. Dar, aceasta nu împiedică  să aibă un buget nelimitat și să dispună de cei mai buni juriști din țară, pentru a descoperi cât de cât ceva, fără altă grabă decât cea pe care o impune propriul său prestigiu personal, deoarece nu s-au stabilit nici termene, nici o dată limită pentru a-și prezenta rezultatele.

Nici cititorii americani, și cu atât mai puțin cei europeni nu vor putea înțelege ușor ce anume cercetează „procurorul independent”, Robert Mueller, fost director al FBI, investit, acum, cu puteri depline pentru a cheltui cât voiește și a urmări pe oricine voiește.

Numit în luna iunie de către Departamentul de Justiție, în strigătele opoziției și la capătul unei intense campanii a mijloacelor de informare progresiste, care nu încetau să-l acuze pe Donald Trump că, în cârdășie cu Rusia, s-a aranjat ca să-i smulgă lui Hillary Clinton președinția, Mueller a lansat, deja, primele acuzații împotriva a trei foști colaboratori ai președintelui Trump.

Hillary ClintonHillary Clinton

Doi dintre ei se află în arest la domiciliu, cu o cauțiune de câteva milioane de dolari pentru a nu  fi întemnițați pentru presupuse delicte pe care le-ar fi comis, cu mulți ani înainte ca Trump să-și anunțe candidatura la președinție, fără nicio legătură cu alegerile: evaziune fiscală, spălare de bani, conturi în străinătate nedeclarate sau că nu s-au înregistrat ca reprezentanți ai unor țări străine atunci când au lucrat pentru acestea. Comit această ultimă infracțiune aproximativ 62 la sută dintre cei care lucrează în străinătate și, în ultimii 20 de ani, s-au deschis doar șapte acțiuni în justiție  pentru încălcarea unei legi aprobate în 1938, pentru a limita propaganda nazista în SUA.

Cel de al treilea acuzat, care nu a împlinit încă 30 de ani, a fost un bursier fără salariu în campania lui Trump, care s-a și declarat vinovat în capetele de acuzare formulate împotriva lui, dar care, judecând după informațiile strecurate de colaboratorii lui Mueller, este puțin probabil să ajungă la închisoare, deoarece vor cere pentru el o condamnare de la 0 la 6 luni. Rațiunea este de înțeles: infracținea sa nu este vreo colaborare cu Rusia, ci faptul că a dat informații false FBI-ului în legătură cu datele când a stabilit contactele sale cu Rusia.

TRUMPDonald Trump

Ar fi destul de greu să-l condamne pentru că a colaborat cu Rusia, o țară care are relații diplomatice cu SUA și cu care nu sunt multe opreliști pentru a colabora.

Lucrul cel mai de neînțeles este: împotriva cui merg toate aceste investigații – nici contra lui Trump, nici contra vreunui colaborator de al său – căci, prin ele, se încearcă să se descopere gradul în care s-a amestecat Rusia în procesul electoral american. Și cum este vorba de o țară îndepărtată, cu conducători care nu locuiesc în SUA, este dificil de înțeles de ce are un procuror puteri atât de mari.

În schimb, este ușor de înțeles  faptul că victimele sale seamănă cu cele ale inchizitorilor de odinioară, care aplicau tortura pentru a smulge câte o mărturisire. Este clar că, cu atâția bani la dispoziție și cu o echipă de 16 juriști de categorie înaltă, pentru Mueller este o chestiune de prestigiu să descopere o infracțiune și să demonstreze că nu a primit inutil însărcinarea. Ceea ce se încearcă aici este ca, sub amenințarea de a petrece  ani buni într-o închisoare îndepărtată sau de a-și vedea bunurile puse sub sechestru, acuzații să-l denunțe pe Trump pentru orice lucru.

În cazul acesta, situația apare ceva mai complicată prin latura sa politică, atunci când avocații contractați de Mueller sunt, ca atâția alți funcționari sau alte personalități din Washington, aprigi democrați ale căror donații pentru Hillary Clinton și alți politicieni din partidul său sunt binecunoscute.

La fel de obscură este și figura juridică a Procurorului Independent, un post cu puteri depline pentru a descoperi orice, indiferent dacă are legătura sau nu cu afacerea care a dus la crearea sa, și care nu se află sub jurisdicția Departamentului de Justiție,- cu toate că acesta l-a numit în funcție – pentru a se evita orice conflict de interese.

Au existat în trecut și alți procurori faimoși, cel mai recent fiind Kenneth Starr, care a investigat afacerile amoroase ale lui Bill Clinton cu bursiera Monica Lewinski, niște episoade care au transformat în seriale de televiziune telejurnalele din SUA și din străinătate, la sfârșitul secolului trecut.

Atât de epuizată a rămas țara și scena politică de aventurile și neplăcerile lui Starr, încât s-a desființat postul de Procuror Independent, ceea ce nu a avut mare efect, deoarece, iată, acum s-a reînființat pentru o figură nouă, ne permanentă, numită după niște hoinăreli politice, de către Departamentul de Justiție.

Acuzația formulată de Starr în momentele acelea nu se referea, teoretic, la afacerile amoroase ale lui Bill cu Monica, ci la infracțiunea de a fi mințit, atunci când a spus că nu este adevărat. Acum, Mueller va complica și mai mult lucrurile, deoarece investigația a fost lansată pentru  a descoperi o „cârdășie”, dar, asemena concubinaj nu există în Codul Penal american, astfel încât, dacă s-ar reuși să fie demonstrat, nu ar fi un caz tipizat pentru tribunale.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Kenneth StarrKenneth Starr

Un inquisidor en busca de un delito         Washington,       Diana Negre

Esta semana, los norteamericanos han podido vivir el primer capítulo de lo que promete ser un largo serial de las investigaciones de la campaña presidencial del año pasado, sin que haya indicios de que ni los fiscales que estudian el caso, ni el público en general hayan descubierto nada.

Estas investigaciones, lanzadas para descubrir si hubo y en qué forma injerencia rusa en las elecciones presidenciales, están a cargo de un personaje conocido y respetado, con un historial brillante, pero a quien se ha nombrado para una misión tan vaga, como inescrutable. Esto no impide que tenga un presupuesto ilimitado y a los mejores juristas del país para descubrir algo sin más premura que le imponga su propio prestigio personal, porque no hay plazos que limiten sus investigaciones, ni fecha límite en que deba presentarlas.

Ni los lectores norteamericanos, ni muchísimo menos los del otro lado del Atlántico, lo tienen fácil para entender lo que está investigando el “fiscal independiente” Robert Mueller, ex director del FBI y ahora investido con plenos poderes para gastar cuanto quiera y perseguir a quien quiera.

Nombrado el pasado junio por el propio Departamento de Justicia, ante el clamor de la oposición demócrata y una intensa campaña de los medios informativos progresistas que no paraban de acusar a Donald Trump de confabularse con Rusia para arrancar la presidencia de las manos de Hillary Clinton, Mueller acaba de lanzar sus primeras acusaciones contra tres ex-colaboradores del presidente Trump.

Dos de ellos están bajo arresto domiciliario con una fianza de varios millones para no ingresar en prisión por supuestos delitos cometidos años antes de que Trump anunciara su candidatura a la presidencia y que no tienen relación con las elecciones: evasión fiscal, lavado de dinero, cuentas no declaradas en el extranjero y no haberse registrado como representantes de un país extranjero.  Este último delito lo cometen nada menos que el 62% de los que actúan como tales y, en los últimos 20 años, tan solo se emprendieron siete acciones judiciales por violar una ley aprobada en 1938, para limitar la propaganda nazi en Estados Unidos.

El tercer acusado, que aún no ha cumplido los 30 años, era un becario sin sueldo en la campaña de Trump y se ha declarado ya culpable de los cargos que se le imputan, pero, según han filtrado los colaboradores de Mueller, es improbable que nunca pise una cárcel, porque piensan pedir para él penas de 0 a 6 meses. La razón es comprensible: su delito no es haber colaborado con Rusia, sino haber dado información falsa al FBI en cuanto a las fechas de sus contactos con Rusia.

Y lo cierto es que costaría condenarlo por colaborar con Rusia, un país que tiene relaciones diplomáticas con Estados Unidos y con el que no hay pocas prohibiciones de colaborar.

Lo más incomprensible de toda esta situación es contra quién se dirigen estas investigaciones: ni contra Trump, ni contra ninguno de sus colaboradores, sino que tratan de descubrir el grado de injerencia rusa en el proceso electoral norteamericano. Dado que se trata de un país lejano, cuyos dirigentes no viven en Estados Unidos, cuesta comprender que un fiscal tenga tantos poderes.

Lo que ya es fácil de comprender es que sus víctimas se parezcan a las de los inquisidores de otrora, que aplicaban la tortura para conseguir alguna confesión. Porque está claro que, con tanto dinero en sus manos y un equipo de 16 juristas de altos vuelos, para Mueller es cuestión de prestigio descubrir algún delito y demostrar que no se le ha nombrado inútilmente. Lo que se busca aquí es que, bajo la amenaza de pasar años en una prisión remota o ver embargados sus bienes, los acusados denuncien a Trump de cualquier cosa.

En este caso, la situación se ve algo más complicada por el componente político, toda vez que los abogados contratados por Mueller son, como tantos funcionarios y personalidades de Washington, fervientes demócratas cuyas donaciones a Hillary Clinton y otros políticos de su partido están bien documentadas.

Igualmente oscura es la figura jurídica del Fiscal Independiente, un cargo que tiene plenos poderes para descubrir lo que sea, tanto si está relacionado o no con el asunto que originó su nombramiento, y que no está bajo la jurisdicción del Departamento de Justicia,- a pesar de que éste le haya nombrado – para evitar cualquier conflicto de intereses.

Hubo otros fiscales famosos en el pasado, el más reciente, Kenneth Starr, dedicado a indagar los devaneos amorosos de Bill Clinton con la becaria Mónica Lewinski, unos episodios que convirtieron en seriales televisivos los diarios y los informativos dentro y fuera de EEUU, a finales del pasado siglo.

Bill ClintonBill Clinton

Monica LewinskiMonica Lewinski

Tan agotado quedó el país y el escenario político de las aventuras y desventuras de Starr, que se eliminó la oficina del Fiscal Independiente, lo que no ha servido de mucho, porque la han resucitado en una figura nueva, no permanente, nombrada según los vaivenes políticos por el Departamento de Justicia.

La acusación de Starr en aquellos momentos no se refería, teóricamente, a los devaneos de Bill con Mónica, sino al delito de mentir cuando los negó. Ahora, Mueller tiene que rizar el rizo, porque la investigación se lanzó por “colusión”, pero tal contubernio no figura en el Código Penal norteamericano de forma que, si consiguiera demostrarlo, no tendría caso tipificado para los tribunales.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

PARABOLELE LUI IISUS (XLII) – BOGATUL FĂRĂ NUME ȘI SĂRACUL LAZĂR

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

LAZAR 3

Neajutoratul Lazăr ? Sau „cel pe care Dumnezeul îl ajută” ?

În această duminică, 5 noiembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca  (16, 19-31): parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Lecția ei ? Lipsa urii aduce preaplinul iubirii !

Iată textul:

Luca  16, 19-31: Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și în in, din cel mai fin, veselindu-se și petrecând în fiecare zi în ospețe strălucite. Era și un sărac, pe numele lui Lazăr, care zăcea în fața porții (casei) celei mari a bogatului, plin de răni care supurau, dorindu-și să se sature cu bucățile căzute de la masa bogatului. Până și câinii veneau să-i lingă rănile. S-a întâmplat să moară săracul și să fie purtat de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Și în iad fiind, în chinuri, ridicându-și ochii, îl vede pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. Și strigând a zis bogatul: Părinte Avraame, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr șă-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci tare mă chinuiesc în focul ăsta. Și i-a zis Avraam: fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai primit în viață cele bune ale tale și Lazăr, de asemenea, le-a primit pe cele rele. Acum și aici el se mângâie, iar tu suferi și te chinuiești. Și, peste toate, între noi și voi stă neclintit un hău mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată și nici cei de acolo să nu poată străbate până la noi. Dar a mai spus bogatul: te rog, dar, pe tine, părinte, să-l trimiți pe Lazăr la casa tatălui meu, căci mai am cinci frați și să le dea Lazăr mărturie (despre cum e în iad) ca să nu vină și ei aici în acest loc de chin. Și îi spune Avraam: îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei. Dar bogatul a răspuns: nu, părinte Avraame, doar dacă vine cineva din morți la ei, se vor căi. Și i-a răspuns Avraam: dacă de Moise și de profeți n-au ascultat, nici de va învia cineva din morți nu vor crede.

LAZĂR 9

Luca 16, 19-31:῎Ανθρωπος δέ τις ἦν πλούσιος, καὶ ἐνεδιδύσκετο πορφύραν καὶ βύσσον εὐφραινόμενος καθ᾿ ἡμέραν λαμπρῶς. πτωχὸς δέ τις ἦν ὀνόματι Λάζαρος, ὃς ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ ἡλκωμένος  καὶ ἐπιθυμῶν χορτασθῆναι ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τοῦ πλουσίου· ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες ἐρχόμενοι ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ. ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχὸν καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον ᾿Αβραάμ· ἀπέθανε δὲ καὶ ὁ πλούσιος καὶ ἐτάφη. καὶ ἐν τῷ ᾅδῃ ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ, ὑπάρχων ἐν βασάνοις, ὁρᾷ τὸν ᾿Αβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ. καὶ αὐτὸς φωνήσας εἶπε· πάτερ ᾿Αβραάμ, ἐλέησόν με καὶ πέμψον Λάζαρον ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου, ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ. εἶπε δὲ ᾿Αβραάμ· τέκνον, μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου, καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά· νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται, σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι· καὶ ἐπὶ πᾶσι τούτοις μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται, ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται, μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν. εἶπε δέ· ἐρωτῶ οὖν σε, πάτερ, ἵνα πέμψῃς αὐτὸν εἰς τὸν οἶκον τοῦ πατρός μου·  ἔχω γὰρ πέντε ἀδελφούς· ὅπως διαμαρτύρηται αὐτοῖς, ἵνα μὴ καὶ αὐτοὶ ἔλθωσιν εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου. λέγει αὐτῷ ᾿Αβραάμ· ἔχουσι Μωϋσέα καὶ τοὺς προφήτας· ἀκουσάτωσαν αὐτῶν. ὁ δὲ εἶπεν· οὐχί, πάτερ ᾿Αβραάμ, ἀλλ᾿ ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς, μετανοήσουσιν. εἶπε δὲ αὐτῷ· εἰ Μωϋσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν, οὐδὲ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται.

LAZAR 4

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia Iisus le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un alt Dumnezeu decât cel zelos al Legii, Îl descoperă pe Dumnezeu cel iubitor și iertător, cel plin de milă și înțelegere, uman, cel care va deveni Dumnezeul creștin. Dumnezeul iubirii de oameni și al ajutorului când te aștepți mai puțin și de la cine te aștepți mai puțin !

De altfel, iubirea, iertarea și îndurarea lui Dumnezeu sunt temele principale ale Evangheliei după Luca, numită, de aceea, și Evanghelia îndurării.

Pretutindeni pe unde poposește Iisus, îl așteaptă mulțimi. Și El le spune pilde, învățându-i că drepții, cei care vor putea intra în Împărăția cerească,  sunt cei iubitori și iertători, și, mai ales, cei ce-și ajută apropele.

Și îi mai învață că neajutorații au totuși un ajutor, pe Dumnezeu, chiar dacă acest ajutor se arată, uneori, doar în lumea de dincolo. Nu întâmplător numele săracului este Lazăr: Lazaros/Λάζαρος este pronunția grecească a lui Eliezer (אֶלְעָזָר) care înseamnă „Dumnezeu ajută” – el (אֵל), Dumnezeu, și azar (עָזַר), a ajuta.

În timp ce numele bogatului nici nu contează.

LAZĂR 8

În această parabolă sunt topite multe învățături din literatura sapiențială egipteană și, mai ales, povestea despre călătoria lui Si-osiris și a tatălui său Setme Chamois în lumea de dincolo care se încheie astfel: „Cel care a fost bun pe pământ va fi binecuvântat în împărăția morților, iar cel care a fost rău pe pământ va suferi în împărăția morților” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, pag. 223).

Iisus s-a folosit de această poveste, pe care o aduseseră în Palestina, poate în urmă cu vreo 200 de ani, evreii din Alexandria, pentru că era foarte cunoscută.

Cuvântul cheie este aici sânul lui Avraam. În greacă kolpos/ κόλπος este sânul plin de iubire al mamei. Dar aici devine pieptul/ sânul plin de iubire al tatălui, brațele tatălui care-și îmbrățișează fiul iubit.  Sânul lui Avraam apare în loc de tronul lui Osiris, cum era în povestea egipteană, pentru că Avraam era părintele poporului ereu, strămoșul prin excelență și, la modul simbolic, chiar imaginea lui Dumnezeu.

Dincolo de lecția pe care o dă această povestire populară din Egipt – lipsa generozității, care este un păcat de moarte în teologia egipteană – Iisus nu dorește altceva decât să arate că și cel mai umil și mai disperat neajutorat… va fi ajutat, fie și doar în lumea de dincolo, și că-și va petrece eternitatea scăldat în iubire părintească.

LAZAR 5

Nu știm de ce Lazăr – „cel pe care Dumnezeul îl ajută” – a ajuns să cerșesească, plin de ulcerații, la poarta vilei bogatului (mantia de lână purpurie, cămașa de in egiptean fin și foarte scump și poarta cea mare sugerează o stare aproape regească). Așa cum nu știm de ce Dumnezeu a îngăduit ca Iov să fie încercat atât de cumplit. Dar știm că acest Lazăr, ca și Iov, nu cârtea împotriva Domnului, așteptând ca un pios, cu răbdare, cuminte, știind că ajutorul avea să vină.

Mai știm că Lazăr nu-l ura pe bogat (și faptul că acesta n-are nume sugereză că nu merita, prin nimic, să fie ținut minte) ci tânjea doar să se sature cu bucățile pe care, probabil, le aruncau pe jos mesenii pentru că nu erau bune.

Nu-l ura pe bogat nici pentru că era bogat și se desfăta cu toate deliciile din lume și nici pentru că acesta nu-i dădea de pomană.

Și tocmai această lipsă a urii, vrea să spună Iisus cu această parabolă, i-a adus lui Lazăr iubirea eternă la sânul etern-iubitor al Părintelui.

LAZĂR 7

Iată câteva fragmente din literatura sapiențială egipteană, recognoscibile în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr:

Nimeni nu se întoarce de acolo (din lumea de dincolo –n.n.)
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniștească inimile noastre.
Până când noi înșine nu mergem spre locul în care ei s-au dus… (…)

Ia seama, nimeni nu-și poate lua avuția cu el !
Ia seama, niciunul din oamenii care au plecat dintre noi nu poate veni înapoi.

Cât de liniștit este răposatul întru dreptate !
Destinul lui bun s-a împlinit !
(Cântecul Harpistului)

Cel ce are stomacul gol va fi un acuzator al tău (…)
Și bunurile unui om trebuie să aparțină și altuia (în nevoie).

(Învățătura lui Ptah- Hotep)

Nu mânca pâine dacă altul suferă de lipsă și dacă tu nu îi întinzi mâna ta cu pâine. Unul este bogat, în vreme ce altul este sărac.
(Înțelepciunea lui Ani)

Zeul e mulțumit când cel sărman află săturare, de față cu el.
Dacă vreun lucru ajunge în posesiunea ta, dă o parte din el zeului, adică dă o parte celor sărmani. (…)
Zeul îngăduie să dobândești bogăția, spre a face cu ea bine.
Cel ce dă de mâncare omului sărman, zeul îl primește în nemărginita lui milostivire.
De un dar de hrană sunt mulțumiți atât zeul cât și cel care îl primește.
Cel căruia îi place să dăruiască hrană, o găsește totdeauna dinaintea lui. (…)
Pentru omul răbdător în suferință, soarta fericită îi va sosi drept răsplată (a răbdării sale)
(Învățăturile papirusului Insinger)

Fragmente în traducerea lui Constantin Daniel din Gândirea egipteană antică, ed. Herald, 2008.

LAZĂR 6

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului/Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico

Etiquetas

, ,

SUA - CHINA

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului – Washington, Diana Negre

De mai mult de un sfert de secol de când s-a năruit Uniunea Sovietică, SUA s-au tot felicitat pentru că s-au aflat în fruntea unei mari victorii asupra ideologiilor totalitare și comuniste, americanii fiind convinși că sistemul lor economic și politic se va extinde împreună cu sistemele democratice.

În linii mari, așa s-a și întâmplat-întocmai în țările europene, mai puțin în cele asiatice- cu un mare pariu încă în desfășurare: China, care astăzi este al doilea gigant economic din lume, după SUA, și care se dezvoltă, crește și se îmbogățește în marș forțat. Mulți au crezut că chinezii vor urma modelul societăților occidentale, unde îmbogățirea materială a populației a adus cu sine și niște exigențe de democrație, materializate în sisteme politice și economii de piață.

Câțiva experți în politică internațională, puțini la număr, avertizează, de câțiva ani buni, că China ar putea fi un animal diferit și Partidul Comunist ar putea opta pentru o liberalizare economică, dar fără să cedeze puterea și fără să creeze instituții democratice. Semnalau că reformele economice care au permis unor sute de milioane să scape de mizerie, au fost conduse de Den Xiaoping, lider care nu numai că vroia un „comunism în stil chinezesc”, dar, probabil își dorea și o piață în versiune comunistă.

Acum, în lumina ultimelor hotărâri luate de Partidul Comunist chinez, care l-a ridicat la rangul de sfințenie politică pe actualul său președinte, Xi Jinping, se profilează o lume cu doi mari poli, a căror putere economică devine din ce în ce mai egală, dar fără să se apropie și concepțiile lor politice.

Xi JinpingXi Jinping

Și, desigur, ultimele măsuri anunțate de Xi nu vizează o democratizare a societății chinezești, ci ceea ce un expert în zona aceasta a lumii, Sebastian Heilmann, numește „leninism digital”, un sistem în care chinezii încearcă să utilizeze cele mai avansate tehnologii, promovând ei înșiși inovația, menținând, în schimb, un sistem de putere evident vertical.

De fapt, se potrivește cu ceea ce au trăit în lunga lor istorie de cinci mii de ani, deoarece China, la fel ca în vremea lor Egiptul faraonic sau imperiul Asirian sau Uniunea Sovietică, trebuie să facă față, de secole, unei enorme mase de cetățeni, astfel încât, Xi Jinping va fi nevoit să se hotărască dacă va duce poporul în ritm de bici, așa cum a făcut Stalin, știind că, după două sau trei generații, se va instala o inevitabilă anchilozare, sau dacă va permite ca, din enorma sa masă umană să apară formule politice și conducători, pe care nu va mai ști și nici nu va mai putea să-i controleze, deoarece îi vor lipsi resursele necesare, precum și premise care să fie cunoscute.

Chinezii – și nu numai Partidul Comunist din Beijing, ci chiar mulți tineri chinezi formați în universități occidentale – pariază pe faptul că proiectul său „de sus în jos”, după cum îl caracterizează însuși partidul, va sfârși prin a da rezultate foarte bune, și mai semnalează că are cel puțin avantajul că va controla populația, pentru a evita curente, ideologice sau de comportament patologic, dăunătoare dezvoltării economice și bunăstării generale.

În schimb, în SUA, problema se pune cu totul altfel: nu guvernanții sunt cei care știu ce e convenabil pentru toată lumea, ci masa populației e cea care alege, practic, printr-o selecție naturală, ce produse sau comportamente au succes.

Este vorba, desigur, de libertatea supremă „a pieței”, principiul sfânt al ideologiei americane, care nu este doar un loc unde se vând și se cumpără mărfuri, ci un for de idei artistice, economice, medicale sau sociale, în care toate se află în competiție – și se impun acelea pe care le vrea populația.

Gigantul american s-a născut într-un context de două ori diferit: populația americană, la început, nu a fost prea numeroasă, dar și pentru că comunitatea de tipare mentale și sociale permitea un control relativ al populației.

În această măsurare a forțelor între Beijing și Washington pentru hegemonie, este imposibil, pentru moment, să știm cine va câștiga, dar ceea ce e sigur este că nici chinezii și nici americanii nu-și vor schimba ideile. Oricât de mult ar vedea conservatorii americani la rivalii lor politici progresiști tendințe comunistoide, este de neimaginat ca o societate americană să adopte un model vertical, ca în marile imperii asiatice – sau de mare influență asiatică, cum este Rusia-, în care, pasivitatea populației să permită conducătorilor ei să impună structuri autoritare.

Cum la fel de neimaginat ar fi ca un miliard treisute de milioane de chinezi să-și facă de cap, fără nicio disciplină, punându-și ideile în practică, fără liderii lor politici.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

CHINA

Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico              Washington, Diana Negre

Desde hace más de un cuarto de siglo, cuando se derrumbó la Unión Soviética y Estados Unidos se felicitaba por haber liderado una gran victoria sobre las ideologías totalitarias y comunistas, los norteamericanos han estado convencidos de que su sistema político y económico se irá extendiendo de la mano de los sistemas democráticos.

Y más o menos es lo que fue ocurriendo, más en los países europeos y menos en los asiáticos, pero con una gran apuesta pendiente: la China, hoy el segundo gigante económico del mundo después de Estados Unidos y que se desarrolla, crece y enriquece a marchas forzadas. Muchos creían que los chinos seguirían el modelo de las sociedades occidentales, donde el enriquecimiento material de la población trajo unas exigencias democráticas materializadas en sistemas políticos y economías de mercado.

Algunos pocos expertos en política internacional advierten, desde hace años, que China podría ser un animal diferente y que el Partido Comunista podría optar por una liberalización económica, sin por ello ceder el poder y establecer instituciones democráticas. Señalaban que las reformas económicas que permitieron a cientos de millones salir de la miseria, iban dirigidas por Den Xiaoping, quien no solamente quería un “comunismo a la china”, sino, probablemente, también un mercado en versión comunista.

Ahora, a la vista de las últimas decisiones tomadas por el Partido Comunista chino, que ha elevado a la santidad política a su actual presidente Xi Jinping, se perfila un mundo con dos grandes polos, cuyo poder económico es cada vez más semejante, sin que por ello se acerquen sus planteamientos políticos.

Y ciertamente, las últimas medidas anunciadas por Xi no apuntan a una democratización de la sociedad china, sino a lo que el experto en esta zona del mundo, Sebastian Heilmann, llama el “leninismo digital”, un sistema en que los chinos tratan de utilizar las tecnologías más avanzadas y fomentan ellos mismos la innovación, pero mantienen un sistema de poder claramente vertical.

En realidad, corresponde a lo que han vivido en su larga historia de cinco mil años, porque China, como en su día el Egipto faraónico o el imperio Asirio o la Unión Soviética, tiene que apechugar desde hace siglos con una masa ciudadana enorme, de forma que Xi Jinping ha de elegir ante el dilema de llevar al pueblo a golpe de látigo, como hizo Stalin, sabiendo que, al cabo de dos tres generaciones, será inevitable el anquilosamiento, o dejar que, de su enorme masa humana, surjan fórmulas políticas y líderes, a los que ni sepa, ni pueda controlar, tanto por falta de recursos, como de premisas sabidas.

Los chinos – y no sólo el Partido Comunista desde Pekín, sino incluso muchos jóvenes chinos formados en las universidades occidentales – apuestan a que su método de “diseño de arriba abajo”, según lo describe el propio partido, acabará dando resultados mejores y señalan que, por lo menos, tiene la ventaja de controlar a la población, para evitar corrientes, ya sean ideológicas o de conductas patológicas, perjudiciales para el desarrollo económico y el bienestar de todos.

En Estados Unidos, el planteamiento no puede ser más diferente: no son los gobernantes quienes saben lo que conviene a todos, sino que es la masa de la población la que elige, prácticamente por selección natural, los productos o conductas que tienen éxito.

Se trata, naturalmente, de la libertad máxima del “mercado”, el principio sacrosanto en la ideología norteamericana, que no lo ve exclusivamente como un lugar en que se venden y compran mercancías, sino como un foro de ideas artísticas, económicas, médicas o sociales, en que todas compiten – y acaban por imponerse las que la población desea.

El gigante americano nació en un contexto doblemente diferente, tanto porque su población no era al principio muy grande, como por la comunidad de moldes mentales y sociales, que permitían un relativo control de la sociedad.

En el pulso hegemónico entre Pekín y Washington, es imposible, por ahora, saber quién acabará ganando, pero parece evidente que ni los chinos, ni los norteamericanos van a cambiar de ideas.  Por mucho que los conservadores norteamericanos vean en sus rivales políticos progresistas tendencias comunistoides, es impensable que una sociedad norteamericana adopte un modelo vertical, como los grandes imperios asiáticos – o de gran influencia asiática como es Rusia -, donde la pasividad de la población permita a sus dirigentes plantear estructuras autoritarias.

Tan impensable como que mil trescientos millones de chinos vayan por ahí, campando sin disciplina y aplicando sus ideas al margen de sus líderes políticos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Puerto Rico (portul bogat) cel sărac/Puerto Pobre

Etiquetas

, , ,

PUERTO RICO 1Puerto Rico, Fortul El Morro

Puerto Rico (portul bogat) cel sărac              Washington, Diana Negre

Seria de uragane din acest an, care au devastat cumplit coastele americane, au arătat dificultățile enorme cu care se confruntă Puerto Rico, un teritoriu aparținând Statelor Unite ale Americii și care, contrar a ceea ce spune numele său, este mai sărac decât oricare dintre toate cele 50 de state americane, iar crizele economice care îl bântuie de multă vreme nu numai că s-au agravat, dar, acum, se înrăutățesc în mod spectaculos.

Guvernatorul insulei Puerto Rico, Ricardo Roselló a avertizat, în una din recentele sale cereri de ajutor, că „nu vor mai fi sute de mii, ci milioane portoricanii care vor părăsi insula, pentru a se refugia în SUA”.

Desigur, aceasta a fost calea tradițională de a scăpa de sărăcia în care trăiește aproape 45% din populația insulei – procentaj dublu față de cel mai sărac stat din SUA, cu toate că venitul pe cap de locuitor este mai mare decât cel din oricare din țările Americii Latine. Cu toată această realitate, de la ravagiile lăsate de uraganul Maria – insula a rămas fără electricitate, fără servicii de bază – chiar atât de mulți portoricani nu vor putea pleca: în insulă sunt mai puțini de trei milioane și jumătate de locuitori.

PUERTO RICO 3Centrul vechi din San Juan, capitala insulei Puerto Rico

Situația s-a agravat în urma uraganului, dar, problemele vin mai de demult, mai ales din anul 2006, când portoricanii s-au văzut privați de avantajele fiscale prin care se acordau mari bonificații întreprinderilor care investeau în insulă.

Acestea au plecat una câte una, iar, după întreprinderi, au plecat și rezidenții, astfel încât, în ultimii 10 ani, Puerto Rico a pierdut aproape 10% din populația sa. Ori, niciun popor, în toată historia omenirii, nu s-a îmbogățit pierzînd din populație.

Cu toate că insula votează masiv și din totdeauna cu Partidul Democrat, legea pentru suprimarea acestor avantaje a semnat-o chiar un președinte democrat, Bill Clinton, deși a fost pusă în practică timp de zece ani și a luat sfârșit în timpul celui de al doilea președinte Bush.

De fapt, aceste avantaje fiscale, cât timp au funcționat, au fost o armă cu două tăișuri, deoarece, cu toate că atrăgeau investițiile unor giganți industriali, privau trezoreria locală de o serie întreagă de venituri. La fel se întâmplă cu avantajul pe care îl au portoricanii în comparație cu locuitorii țărilor din jur: cu toate că insula nu face parte din SUA, ci este doar un „teritoriu”, rezidenții săi sunt cetățeni americani și pot oricând să plece să locuiască, fără problema, în state.

Este o cale de scăpare care n-a fost descoperită acum, căci, în urmă cu o jumătate de secol, faimosul muzical West Side Story vorbea despre comunitatea portoricană din New York. Dacă la nivel individual este o oportunitate pentru a evita sărăcia, pe ansamblu, Puerto Rico pierde atunci când îi pleacă generația tânără, cea mai întreprinzătoare.

Altă problemă a insulei este faptul că se aplică legile americane din domeniul muncii, printre ele salariul minim, care nu corespunde nivelului de viață din Puerto Rico, căci aduce numai șomaj: patronii locali nu pot plăti un salariu ca în cele 50 de state federale americane, unde veniturile sunt net superioare.

Și, ca lucrurile să fie și mai dificile, insula este legată de o țară fără contiguitate geografică și, cu atât mai puțin, culturală. Dezavantajul distanței s-a văzut în timpul uraganului Maria, când au apărut probleme în transportul de echipamente și personal, destul de departe în ocean. Diferențele culturale sunt evidente atât în felul de a aborda problemele economice și sociale, cât și în bariera lingvistică care nu poate fi depășită nici după 120 de ani de prezență a englezei americane. Cu toate că sunt mulți cei care nu vorbesc engleza, aproape niciun portorican nu vorbește o spaniolă corectă, ci mai degrabă spanglish, acel amestec de cuvinte spaniole, cu construcții și fraze din engleza americană, care s-a întins peste toată zona caribeeană și prin zone din SUA, adus de imigranții hispani.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

PUERTO RICO 2

Puerto Pobre              Washington, Diana Negre

La serie de huracanes que este año han azotado con una intensidad excepcional las costas americanas han puesto de relieve las enormes dificultades en que se halla Puerto Rico, un territorio de los Estados Unidos que no hace honor a su nombre: es más pobre que cualquiera de los 50 estados norteamericanos y sus crisis económicas, arrastradas desde hace mucho tiempo, no solamente se han agravado, sino que van camino de empeorar de una manera espectacular.

El gobernador de Puerto Rico, Ricardo Roselló advirtió, en una de sus recientes peticiones de ayuda, que “no serán cientos de miles, sino millones de portorriqueños los que abandonarán la isla para refugiarse en Estados Unidos”.

Ciertamente ésta ha sido la vía de escape tradicional ante la pobreza en que vive casi el 45% de su población – el doble que en el más pobre de los estados americanos, aunque su renta per cápita sea superior a la de cualquier país de Hispanoamérica.  Aunque el éxito es evidente desde la llegada del huracán María, que dejó prácticamente a toda la isla sin electricidad ni servicios básicos, tantos no pueden irse: en la isla viven menos de 3.5 millones.

La situación se agravó ciertamente con el huracán, pero los males vienen de muy atrás, especialmente desde el año 2006, cuando los portorriqueños perdieron las ventajas fiscales que otorgaban grandes bonificaciones a las empresas que invertían allá.

Una tras otra se fueron marchando y a las empresas les siguieron los residentes, hasta el punto que en los últimos diez años Puerto Rico ha perdido casi el 10% de su población y ningún pueblo en la historia se ha enriquecido al perder habitantes.

Aunque la isla vota de forma masiva desde siempre, por el Partido Demócrata, la ley para eliminar estas ventajas la firmó un presidente demócrata, Bill Clinton, aunque su puesta en práctica se extendió por un espacio de diez años y concluyó en la etapa del segundo presidente Bush.

En realidad, estas ventajas fiscales, mientras duraron eran un arma de dos filos, porque si bien atrajeron inversiones de gigantes industriales, también privaban a las arcas locales de una serie de ingresos. Otro tanto ocurre con la ventaja que los portorriqueños tienen comparados a los países del hemisferio: a diferencia de sus vecinos, aunque su isla no forme parte de los Estados Unidos y sea tan solo un “territorio”, sus residentes sí son ciudadanos norteamericanos y pueden trasladarse sin más a vivir en “El Norte”, como tantos iberoamericanos llaman a EEUU.

Es una vía de escape que no empezó ahora, pues hace medio siglo atrás, la famosa obra “West Side Story” ya giraba en torno a la comunidad portorriqueña de Nueva York. Si bien a nivel individual es una oportunidad para evitar la pobreza, el conjunto de Puerto Rico sale perdiendo cuando se marcha la generación joven y más emprendedora.

Otro problema de la isla es que se aplican las leyes laborales norteamericanas, entre ellas el salario mínimo, que no corresponde al nivel de vida de Puerto Rico y tan solo sirve para crear desempleo porque los empresarios locales no pueden pagar las mismas cantidades que los 50 estados federados, cuyos ingresos son muy superiores.

Para hacerlo todo más difícil, la isla está unida a un país sin contigüidad geográfica y mucho menos cultural. El problema de la distancia quedó patente con el huracán María, ante las dificultades para llevar equipos y personal a un lugar en medio del océano. El de la cultura es patente un día sí y otro también, tanto en la manera de abordar los problemas económicos y sociales, como en la barrera idiomática sin superar después de casi 120 años de presencia norteamericana. Aunque si son muchos los que no hablan inglés, casi ninguno habla buen español, sino más bien espanglish, esa mezcla de palabras hispanas e ideas y frases inglesas que se ha extendido por todo el Caribe y por las zonas de Estados Unidos con inmigrantes del hemisferio.

Imagini din Puerto Rico după trecerea uraganului Maria:

PUERTO RICO URAGAN 1

PUERTO RICO URAGAN 5

PUERTO RICO URAGAN 2

PUERTO RICO URAGAN 3

PUERTO RICO URAGAN 4

PUERTO RICO URAGAN 6

PUERTO RICO URAGAN 7Dorado, în fața unei antene de telefonie mobilă

PUERTO RICO URAGAN 8Coadă de mașini în Dorado în apropierea antenei de telefonie mobilă

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA