LECTURINA… DE ZIUA CĂRȚII

Etiquetas

, , , ,

LECTURINA 1Pentru ZIUA CĂRȚII (23 aprilie) din acest an a fost lansat, în orașul Lardero (La Rioja), din Spania, un „medicament” numit LECTURINA, pentru a stimula lectura.

Este o cutioară în care se găsește „o doză” de lectură, adică primele rânduri dintr-o carte care se poate citi în Biblioteca Municipală a orașului.

Există Lecturină pentru toate vârstele, pentru copii și pentru adulți. Important este ca lectura să devină un obicei permanent.

Medicii din Lardero, în această zi de 23 aprilie 2018, au distribuit și „rețetat” Lecturină tuturor persoanelor care au trecut prin cabinetele lor.

Marea Sărbătoare a Cărții – înmânarea Premiului Cervantes – a avut loc în Salonul de Festivități (El Paraninfo) al Universității Alcalá de Henares, din Madrid.


Paraninfo de la Universidad de Alcalá de Henares

Universitatea din Alcalá de Henares, Madrid, Spania

Scriitorul nicaraguan, Sergio Ramírez, – distins anul trecut (2017) cu acest prestigios premiu, un adevat Nobel pentru litertura scrisă în limba spaniolă – l-a dedicat victimelor care au căzut, în aceste zile, în țara sa, Nicaragua, precum și tinerilor care au ieșit în stradă și care nu au alte arme decât idealurile lor de dreptate.

 Sergio Ramírez, felicitat de regii Spaniei

Desigur, se desfășoară și anul acesta tradiționala lectură-ștafetă a întregului roman Don Quijote de la Mancha.  Ajunsă la cea de a 22-a ediție această lectură durează 48 de ore. A început astăzi la orele 19.00 (18.00, ora Madridului) și va continua fără întrerupere pănă miercuri 25 aprilie.

Miguel de Cervantes

AUTOR:  ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ARIADNA … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

A fost odată…/Érase una vez…

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

COLONI ÎN AMERICI

A fost odată…        Washington, Diana Negre

Intoleranța socială din SUA zilelor noastre, care transformă președinția lui Donald Trump într-un război civil, care, din fericire, nu se duce cu arme, ci doar în mijloacele de informare în masă și în tribunale, este cu atât mai amară și neliniștitoare, cu cât rădăcinile ei datează încă din perioada colonială.

În acele vremuri, era o țară cu teritorii imense, necunoscute și greu de străbătut, cu climă extremă, și în care lipseau toate, mai ales oamenii care să îmblânzească pământurile sălbatice, să taie arborii care le făceau de nepătruns și să construiască niște sălașuri unde să se adăpostească.

Era foarte greu, deoarece aceste pământuri se aflau departe de restul lumii, o lume care nici măcar nu știa că ele există și care nici nu putea ajunge ușor să pășească pe ele. Cei care se lansau în această aventură formau o populație pestriță, cu idei foarte diferite despre lumea în care își doreau să trăiască.

Dar, cu toate aceste dificultăți, populația se înmulțea și se întindea din ce în ce pe mai mult pe aceste teritorii, până când a ajuns să formeze această țară continentală pe care astăzi o cunoaștem ca Statele Unite ale Americii, unde clima e controlată cu aer condiționat sau cu sisteme de încălzire, resursele sunt abundente, tehnologia este de vârf, iar economia ei este motorul întregii lumi.

Acea țară a promisiunilor și a provocărilor nu este cea de astăzi, atât de diferită ca bogăție și dezvoltare. Se mențin, însă, aceleași probleme și necesități ca acum patru secole, când, pe coastele ei, au sosit primi coloniști englezi în căutarea unei sorți mai bune, sau când faimoși „pelerini” de pe Mayflower debarcau pe un pământ ostil, în căutarea unui loc cunde să-și practice liber credința religioasă.

Aceste pământuri, conoscute de la început ca „plantații”, – nu pentru că ar fi existat  întinse culturi de plante, ci pentru că aici se „plantau” coloniștii – au avut nevoie, de la început, de foarte multă mână de lucru, astfel încât, a fost nevoie să o importe: prin campanii de propagandă prin țările europene, cu contracte înrobitoare față de săracii care sperau să-și plătească astfel datoriile, sau aducând sclavi.

Valurile imigrației nu au încetat niciodată, cu toate că, de la un timp încoace, creșterea naturală a populației a fost foarte mare. Însă, țara a avut tot timpul nevoie de oameni din afară, cu toate că mulți americani din zilele noaste sunt convinși – începând cu actualul președinte – că aceștia fac concurență populației locale și cauzează șomaj.

MUNCITORI MEXICANI 1

Atât înainte, cât și acum, a existat o neînțelegere între populația de pe coastă și cea din interior: chiar înainte ca SUA să fie o țară independentă, locuitorii de pe „graniță”, cum erau cunoscute în vremurile acelea teritoriile situate la vest de capitalele coloniilor, se considerau a fi ignorați și nebăgați în seamă de clasele prospere din respectivele capitale. S-au făcut tot felul de promisiuni că li se vor trimite ajutoare medicale, servicii publice, învățători, dar, la fel ca în cazul alegerilor din zilele noaste, realitatea are foarte puține lucruri în comun cu ceea ce se spune atunci când se caută cât mai multe voturi.

Numulțumirea a crescut atât de mult încât, în unele locuri, cum au fost cele două state Carolina, au avut loc răscoale ca cea a „Regulators”-ilor, care cereau un tratament și servicii mai bune din partea respectivelor lor capitale, sau Pennsylvania, unde s-a întâmplat ceva asemănător cu răsculații „Paxton Boys”.  În ambele cazuri, au avut loc rebeliuni armate. În zilele noastre nu se mai produc asemenea răscoale, dar, resentimentele zonelor rurale față de elitele urbane au fost evidente la alegerile din noiembrie 2016 și ar putea să-l mențină pe Trump la putere, peste doi ani, când vor avea loc noi alegeri prezidențiale.

TRUMP 2

Atunci, ca și acum, viața era aspră: englezii care obțineau o concesiune regală pentru a coloniza un teritoriu american erau aristocrați, la fel ca spaniolii care soseau ca „adelantados” (mai răsăriți, mai importanți).  Nu rămâneau acești aristocrați britanici să înfrunte greutățile: cei care desțeleneau pământurile, rezistau la uragane, geruri și înghețuri și la veri toride erau cei care fugeau de foametea și de epidemiile din Europa.

Astăzi, puțini sunt cei care vin aici din țări care dispun de bune prestații sociale și înaltă calitate a vieții, cum sunt cele din Europa occidentală; însă, SUA continuă să fie o țară a făgăduinței pentru cei care sosesc din sudul emisferei americane, care nu a putut materializa promisiunile pe care, cândva, le oferea Lumea Nouă, sau pentru africanii sau locuitorii altor zone din lume care fug de foamete.

IMIGRANTI MEXICANI 1

O dovadă că e nevoie de acești oameni o arată statisticile: pe lângă faptul că își găsesc imediat de lucru, în toată țara se înregistrează o lipsă de locuințe și de servicii de toate felurile, încât patronii nu numai că reangajează pensionari, dar, recurg și la tineri total lipsiți de experiență și care încă mai merg la școală.

Și acum sunt respinși irlandezii, italienii sau chinezii, cu toate că, în prezent, noii veniți sunt mexicanii și ceilalți latino-americani. Până într-atât, încât Mexicul s-a văzut nevoit să-și dubleze programele de sprijin pentru cetățenii săi din SUA cu niște „consuli de comunități”, care se pezintă la bisericile la care vin duminica unii dintre compatrioții lor, pentru a le oferi sprijin și consiliere: „situația – spun acești consuli – a devenit complicată”. De fapt, pentru imigranții momentului, dintotdeauna a fost complicată.

TRUMP 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Colonos en tierras de America del NorteColonos en tierras de America del Norte

Érase una vez               Washington, Diana Negre

La intolerancia social de los Estados Unidos de hoy en día, que está convirtiendo la presidencia de Donald Trump en una guerra civil, que, afortunadamente, no se libra con armas, sino en los medios informativos y los tribunales, es tanto más amarga e inquietante, por cuanto sus raíces datan de la época colonial.

En aquel entonces, era un país de territorios inmensos, desconocidos y difíciles de atravesar, con un clima extremado y en el que faltaba de todo, empezando por la gente que pudiera domeñar su tierra difícil, talar los árboles que lo hacían impenetrable y construir unos edificios básicos para cobijarse.

Todo era difícil, porque estas tierras estaban muy lejos del resto del mundo que ni conocía su existencia, ni tenía maneras fáciles de llegar. Los que se lanzaban a la aventura, formaron una población abigarrada, con ideas muy distintas acerca del mundo en que deseaban vivir.

A pesar de tantas dificultades, la población se multiplicaba y extendía por más y más territorios, cada vez más lejanos, hasta formar este país continental, que hoy conocemos como Estados Unidos, donde el clima se controla con aire acondicionado o calefacción, los recursos son abundantes, la tecnología es puntera y su economía es el motor del mundo.

Aquel país de promesas y desafíos no es el de hoy, tan diferente en riqueza y desarrollo.  Pero, sigue teniendo los mismos planteamientos y necesidades que hace 4 siglos, cuando los primeros colonos ingleses llegaron a sus costas en busca de mejor fortuna, o cuando los famosos “peregrinos” del Mayflower desembarcaron en un terreno hostil, en busca de libertad religiosa.

Estas tierras, conocidas ya desde el principio como “plantaciones”, – no porque hubiesen extensos cultivos, sino porque en ellas se “plantaban” los colonos – anduvieron, desde el principio, tan escasas de mano de obra, que trataron de importarla: con campañas de propaganda en los países europeos, con contratos de servidumbre entre los pobres que esperaban pagar así sus deudas, o con la importación de esclavos.

Las oleadas de inmigración no cesaron nunca, aunque al cabo de cierto tiempo, el crecimiento demográfico natural fue elevadísimo. Pero, el país nunca ha dejado de necesitar gente de fuera, a pesar de la convicción de muchos norteamericanos de hoy en día, empezando por su presidente actual, de que compiten con la población local y generan desempleo.

IMIGRANTI MEXICANI 2

También antes, como ahora, ha habido un desencuentro entre la población costera y la del interior: incluso antes de que Estados Unidos fuera un país independiente, los habitantes de la “frontera”, como se conocían entonces los territoritos al oeste de las capitales de cada colonia, se consideraban ninguneados por las clases prósperas de sus respetivas capitales.  Hubo repetidamente todo tipo de promesas de enviarles ayudas médicas, servicios públicos, maestros, pero, como en las elecciones modernas, la realidad tiene poco que ver con lo que se dice a la hora de buscar votos.

El descontento llegó a tales extremos que, en lugares como las dos Carolinas, hubo rebeliones con los “Regulators”, que pedían mejores servicios y atención de sus respectivas capitales, o Pennsylvania, donde ocurrió algo semejante con los “Paxton Boys”.  En ambos casos, hubo rebeliones armadas. Hoy en día, no hay tales revueltas, pero, el resentimiento de las zonas rurales contra las élites urbanas quedó evidente en las elecciones de noviembre de 2016 y podría incluso mantener a Trump en el poder dentro de dos años, cuando se celebren los nuevos comicios presidenciales.

TRUMP 3

Entonces, como ahora, la vida era dura: los ingleses que conseguían una concesión real para colonizar un territorio americano eran aristócratas, al igual que los españoles que llegaban como “adelantados”.  No se quedaban estos aristócratas británicos para afrontar las dificultades: quienes roturaban las tierras, resistían los huracanes, los hielos invernales y los veranos tórridos eran los que huían del hambre y las epidemias europeas.

Hoy, vienen aquí pocas personas de países con buenas prestaciones sociales y calidad de vida, como la que impera en Europa occidental; pero, los EE.UU. siguen siendo una tierra prometida para los que llegan del sur del hemisferio americano, que no ha podido materializar las promesas que, en su día, ofrecía el Nuevo Mundo, o los africanos y otras zonas del mundo que huyen del hambre.

Que la presencia de esta gente es necesaria lo demuestran las estadísticas: además de estar en pleno empleo, en todo el país hay escasez de viviendas y servicios de todo tipo, hasta el punto de que los patronos no buscan ya sólo jubilados para que vuelvan a trabajar, sino que incluso echan mano de jóvenes sin experiencia alguna que todavía van a la escuela.

Y también ahora se repite el rechazo de otrora a los irlandeses, los italianos o los chinos, aunque, esta vez, los indeseables recién llegados sean mexicanos o de otros países del hemisferio. Hasta el punto de que México ha tenido que redoblar los programas de apoyo a sus ciudadanos en Estados Unidos con unos “cónsules de comunidades”, que se presentan en las iglesias a las que acuden los domingos sus compatriotas para ofrecerles apoyo y consejo: “la situación –les dicen- se ha puesto complicada”. En realidad, para los inmigrantes del momento, lo estuvo siempre.

MUNCITORI ÎN CONSTRUCTII AMERICA

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

A pleca la timp/Marcharse a tiempo

Etiquetas

, , , , , , ,

PAUL RYAN 1Paul Ryan

A pleca la timp               Washington, Diana Negre

La un an și jumătate de la niște alegeri în care republicanii au câștigat președinția, Congresul și guvernele statale, partidul  pare a se afla, acum, în retragere, iar conducătorii săi, într-o atitudine de „scape cine poate”,  în timp ce democrații par a fi  înflăcărați, motivați și optimiști, cu speranța că vor recupera majoritățile legislative, anul viitor, și vor face ca președinția să fie un calvar pentru Donald Trump.

Poate semnul cel mai semnificativ al acestor vremuri noi este hotărârea președintelui Camerei, republicanul Paul Ryan, să renunțe și să părăsească viața politică. Ryan, deputat din partea statului Wisconsin și președinte al Camerei Reprezentanților de mai mulți ani, a anunțat, de curând, că nu se va mai prezenta, în luna noiembrie a acestui an, pentru a fi reales, gest prin care nu numai că renunță la fotoliul său de deputat, dar și la unul dintre posturile cele mai importante din guvernul SUA.

Motivele invocate de Ryan sunt în legătură cu familia sa. Probabil, sunt adevărate, și anume că: pe fiii săi adolescenți de abia că îi vede la sfârșit de săptămână, iar acum, este ultima ocazie de a sta tot timpul cu ei, deoarece, în curând, vor pleca la universități. Însă, mulți se îndoiesc că aceasta ar fi unica rațiune a retragerii sale.

PAUL RYAN 5Paul Ryan, soția sa Janna și fiii și fiica sa: Samuel, Elizabeth și Charles

De când Donald Trump a devenit candidat republican, dar, mai ales, de când a câștigat alegerile, Ryan a fost nevoit să strângă velele și să-și înlocuiască criticile contra lui Trump cu o necesară colaborare, atât pentru supraviețuirea partidului, cât și pentru ca țara să fie guvernabilă.

În ultimii ani, Ryan a trebuit să renunțe și la câteva dintre visele sale: mai întâi, la vicepreședinție, atunci când Mitt Rommey a pierdut alegerile. Acesta îi promisese funcția de vicepreședinde, în caz de victorie. Și mai greu a renunțat la angajamentele sale, unul după altul. Marele său obiectiv politic a fost să asaneze bugetul statului, care se apropie periculos de o îndatorare, care-i amenință stabilitatea financiară.

Problemele lui Ryan sunt simptomatice pentru ceea ce li se întâmplă și altor colegi de ai săi republicani, care și-au pierdut speranța de a înfăptui schimbări în chestiuni importante: asigurările medicale sau finanțarea subvențiilor sociale, care tot măresc datoria, fără să existe alte venituri pentru a fi compensate.

În aceste ultime luni, unii dintre ei chiar au anunțat că se retrag din politică și nu se vor mai prezenta la alegeri.

PAUL RYAN 3Paul Ryan

Mult mai grav pentru republicani ar fi ca agenda lor de guvernare să fie total înlăturată, dacă – și aceasta este foarte posibil – în noiembrie, cel puțin în Camera inferioară, dacă nu și în Senat, își vor pierde majoritatea parlamentară.

Este o agendă plină de promisiuni ambițioase, cum ar fi reducerea impozitelor, controlul asupra modului în care se cheltuiesc banii publici, asanarea bugetului, reducerea deficitului, îmbunătățirea calității învățământului, oferind mai multe opțiuni școlilor private. A le pune în practică este, oricum, foarte geu din cauza rezistenței pe care le-o opun democrații, cu toate că sunt minoritari, însă, vor deveni un blestem dacă vor controla Congresul, cu toate că la Casa Albă va rămâne un republican.

Alternanța la putere este un lucru obișnuit în SUA, însă, și mai des se întâmplă ca partidul președintelui, acum cel republican, să piardă voturi la primele alegeri din mandatul său. Așa au pățit președintele Obama, mult mai înainte, Bill Clinton, George Bush, precum și foarte popularul Ronald Reagan.

Neobișnuită este încleștarea momentului, hotărârea democraților de a-i tăia aripile președintelui și chiar de a-l da afară de la Casa Albă, prin procedeul denumit „impeachment”. Este greu de înfăptuit, dar, dacă Trump are deja dureri de cap cu rezistența de care s-a izbit în mandatul său, nu e greu să ne imaginăm cât de mult se va înrăutăți situația, dacă va avea și un Congres potrivnic.

În rândurile democraților mulți își freacă mâinile și savurează deja momentul când îl vor putea tortura politic pe un președinte pe care nu l-au acceptat niciodată.

Însă, este prematur pentru ei să clameze victorie: panorama politică americană actuală nu a mai avut asemenea precedente și s-ar putea întâmpla ca, în ciuda tuturor greutăților, erorilor și vulgarității lui Donald Trump, valul de prosperitate economică să determine ceea ce acum pare a fi imposibil, adică să mențină majoritățile republicane și să asigure că Trump va avea mâinile mai mult sau mai puțin libere până în luna ianuarie a anului 2022.

PAUL RYAN 4Paul Ryan

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

PAUL RYAN 2

Marcharse a tiempo                                                            Washington, Diana Negre

Al año y medio de unas elecciones en que los republicanos arrasaron con la presidencia, el Congreso y los gobiernos estatales, el partido parece ahora en retirada y sus líderes en una actitud de “sálvese quien pueda”, mientras los demócratas aparecen enardecidos, motivados y optimistas, con la esperanza de recuperar, el próximo año, las mayorías legislativas y convertir en un calvario la presidencia de Donald Trump.

Quizá el signo más significativo de estos nuevos tiempos sea la decisión del presidente de la Cámara, el republicano Paul Ryan, de tirar la toalla y retirarse de la vida política. Ryan, diputado del estado de Wisconsin y presidente de la Cámara de Representantes desde hace varios años, anunció, esta semana, que no se presentaría a reelección, el próximo mes de noviembre, con lo cual no sólo renuncia a su escaño, sino a uno de los cargos de más poder en el Gobierno de Estados Unidos.

Los motivos aducidos por Ryan son familiares y probablemente ciertos, es decir, que sus hijos adolescentes tan sólo le ven los fines de semana y esta es la última oportunidad de vivir a tiempo completo con ellos, antes de que se marchen a la universidad, pero, muchos dudan de que sea la única razón.

Desde que Donald Trump se convirtió en el candidato republicano y, más aún desde que ganó las elecciones, Ryan ha tenido que plegar velas y cambiar sus críticas contra Trump por la colaboración necesaria, tanto para la supervivencia del partido, como para la gobernabilidad del país.

Pero, en estos últimos años, Ryan también ha tenido que renunciar a varios de sus sueños: primero a la vicepresidencia, cuando perdió las elecciones el candidato republicano Mitt Romney, quien le había designado como su vicepresidente en caso de ganar. Todavía más renuncia fueron los compromisos, uno tras otro, en su gran objetivo político, que era sanear el presupuesto del país, que se acerca peligrosamente a un endeudamiento que amenaza su estabilidad financiera.

Los problemas de Ryan, además, son sintomáticos de lo que les ocurre a otros correligionarios republicanos que han perdido las esperanzas de lograr cambios en cuestiones que les importan tanto como el seguro médico o la financiación de los subsidios sociales, que elevan la deuda sin que haya otros ingresos para compensarlos.  En estos últimos meses, varios de ellos también anunciaron que se retiran de la política y no se presentarán a reelección.

Todavía más grave para los republicanos es que su agenda de gobierno puede quedar totalmente eliminada si, como es muy posible, pierden la mayoría parlamentaria, el próximo noviembre, por lo menos en la Cámara baja y, tal vez, incluso en el Senado.

Es una agenda de promesas ambiciosas como reducir los impuestos, controlar el gasto público, sanear el presupuesto, reducir el déficit, mejorar la calidad educativa dando más opciones para escuelas privadas. Ponerlas en práctica es difícil en cualquier caso por la resistencia de los demócratas, a pesar de que están en minoría, pero se convertirían en anatema con un Congreso controlado por los demócratas, por mucho que la Casa Blanca esté en manos republicanas.

PAUL RYAN 6Paul Ryan y sus hijos

La alternancia de poder es habitual aquí y todavía es más frecuente que el partido del presidente, en este caso el republicano, pierda votos en las primeras elecciones de su mandato. Es algo que le ocurrió al presidente Obama o mucho antes a Bill Clinton, o a George Bush o incluso al muy popular Ronald Reagan.

Lo que ya no es habitual es el encono del momento y la determinación de los demócratas de cortarle las alas al presidente e incluso de echarlo de la Casa Blanca, por el procedimiento llamado “impeachment”. Es algo difícil de conseguir, pero, si Trump ya tiene dolores de cabeza con la resistencia que ha encontrado a su mandato, no cuesta mucho imaginar que la situación empeoraría mucho si tiene el Congreso en contra suya.

En las filas demócratas es evidente que muchos se están frotando las manos y paladean ya el momento en que pueden torturar políticamente a un presidente que nunca han aceptado. Pero, sería prematuro para ellos cantar victoria: el panorama político norteamericano de hoy tiene pocos precedentes y podría ocurrir que, a pesar de todas las dificultades, los errores y la vulgaridad de Donald Trump, la ola de bonanza económica consiga lo que hoy parece casi imposible, que es mantener las mayorías republicanas y garantizar que Trump tendrá las manos más o menos libres hasta enero de 2022.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

PARADOXURI TURCEȘTI/PARADOJAS TURCAS

Etiquetas

, , , , , , ,

ERDOGANRecep Tayyip Erdogan

PARADOXURI TURCEȘTI

Până pe 18 aprilie, când Erdogan a grăbit cu un an alegerile, anul 2018 ar fi trebuit să reprezinte un răgaz premergător și să-l influențeze enorm pe următorul, 2019, când, în Turcia, se va inaugura un sistem prezidențialist. Anul viitor ar fi avut loc trei alegeri: comunale, legislative și prezidențiale, în condițiile în care țara se va afla pe marginea unei crize economice care, de pe acum, amenință viitorul imediat al republicii.

Încadrat astfel, nu surprinde deloc faptul că 2018 este un an al paradoxurilor. Primul mare paradox: cu toate că, în ultimii 50 de ani, Recep Tayyip Erdogan este cel mai popular politician turc din țară, el se teme serios (guvernează prin decrete, datorită stării de excepție, instituite în urma loviturii de stat din iulie 2016) că nu va câștiga cu o majoritate absolută în primul tur al alegerilor prezidențiale, dacă acestea ar avea loc la data prevăzută inițial. Popularitatea actualului președinte nu a putut opri ca 48,6% din electorat să respingă,  în 2107, desființarea vechiului sistem parlamentar turc. Astfel că, dacă nu câștigă net în primul tur, va fi nevoit, probabil,  să o înfrunte, în turul al doilea, pe strălucitoatrea și carismatica Meral Aksener, conducătoarea partidului „Iyi” (Iyi Parti – Partidul Bun), desprins din MHP (Partidul Mișcării Naționaliste), din cauză că acesta s-a aliat total și definitiv cu partidul lui Erdogan, AKP (Partidul Dreptății și Dezvoltării).

Meral AksenerMeral Aksener

Dar, mai sunt și alte paradoxuri. Aksener poade deveni un rival periculos dacă prosperitatea și folosirea deplină a mâinii de lucru ar suferi o cădere în 2019. Simptome că ar putea fi așa sunt destule: șomajul printre tineri a urcat până la 20%, anul acesta; inflația, la 10%; deficitul balanței comerciale a crescut, în 2017, de la 3,8% la 5,5%, în timp ce, îndatorarea privată în valută a atins 222 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă 26% din PIB. Este un nivel căruia întreprinzătorii turci cu greu îi vor putea face față. De asemenea, există indicii că, din țară, capitalul străin fuge, iar lira turcească se depreciază constant. În asemenea condiții, economia Turciei – și odată cu ea bunăstarea generală – înfruntă mari riscuri imediate.

În ciuda acestor circumstanțe financiare, Erdogan interzice băncii centrale a Turciei să mărească dobânzile – ceea ce ar opri inflația și ar stabiliza lira – și, în plus, mărește masa banilor cu tot mai multe programe de credite și investiții. Acestea nu mai constituie un paradox, ci o pură manevră electoralistă:  Erdogan urmărește să mențină, pentru moment, activitatea economică (și odată cu ea, locurile de muncă), amânând riscurile și efectele inflației precum și a fluctuațiilor financiare până după alegeri.

Este, într-un anumit fel, versiunea republicană a exclamației regelui francez, Louis XV : „După mine, potopul…” (Après moi, le déluge !)

TURCIA

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** Meral Aksener 2Meral Aksener

PARADOJAS TURCAS

Hasta el pasado 18 de abril, cuando Erdogan adelantó más de un año las elecciones, para Turquía, 2018 debía haber sido un auténtico año de vísperas y como tal, influir grandemente en el próximo en el que el país estrenará un sistema presidencialista, hubiera celebrado tres elecciones (comunales, legislativas y presidenciales) y bordeará una crisis económica que hoy en día ya amenaza el futuro inmediato de la República.

Enmarcado así, no sorprende nada que el 2018 sea un año de paradojas. La mayor de todas es que, a pesar de ser Recep Tayyip Erdogan el político turco más popular en la historia del país de los últimos 50 años, el actual presidente (que viene gobernando por decreto gracias al estado de excepción imperante desde el golpe de Estado de julio del 2016) teme seriamente no ganar por mayoría absoluta la primera vuelta de los comicios presidenciales de celebrarse estos en la fecha prevista. Y es que la popularidad del actual presidente no ha impedido que el 48,6% del electorado rechazase en el 2107 la abolición del viejo parlamentarismo. Así que, de no ganar en la primera vuelta, se enfrentaría probablemente en la 2ª a la brillante y carismática política Meral Aksener, jefa del “Iyi”, partido escindido del nacionalista MHP justamente por haberse aliado este a vida y muerte con el AKP de Erdogan.

Pero, hay más paradojas. Aksener puede ser una rival peligrosa si la bonanza y el pleno empleo generados por los Gobiernos del AKP sufrieran un bache en 2019. Y síntomas de que eso podría suceder no faltan : el paro juvenil ha subido en lo que va de año un 20%; la inflación, un 10%; el déficit de la balanza comercial pasó en el 2017 del 3,8% al 5,5%, en tanto que el endeudamiento privado en divisas ascendió a 222.000 millones de $, es decir : 26% del producto interior bruto. Es una suma a la que difícilmente pueden hacer frente los empresarios turcos. Si a ello se suman indicios de salidas de capitales extranjeros y una depreciación constante de la libra turca, la economía de la República – y con ella, el bienestar general – afrontan grandes riesgos inmediatos.

El que pese a todas estas circunstancias financieras Erdogan impida al banco central turco que suba los intereses – lo que frenaría la inflación y estabilizaría la libra – y que, además, incremente aún más la masa dineraria con más y más programas crediticios y de inversión ya no es otra paradoja, sino pura maniobra electoralista: mantener de momento la actividad económica (y con ello, el empleo) emplazando los riesgos de la inflación y burbujas financieras para después de las elecciones.

Es, en cierto modo, la versión republicana de la frase del rey francés: “Después de mí, el diluvio…”

Luís XV de FranciaLuís XV de Francia: Après moi, le déluge !

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

GAZE NATURALE ISRAELIENE CARE NU PREA SE VÂND/GAS ISRAELÍ DE MAL VENDER

Etiquetas

, , , , , , ,

ISRAEL 1

GAZE NATURALE ISRAELIENE CARE NU PREA SE VÂND

La o asemenea situație nu s-au așteptat niciodată conducătorii israelieni: să găsească mari zăcăminte de gaze în apele lor teritoriale și să nu le poată vinde.

Din cauza piedicilor politice și a abundenței ofertelor de gaze de pe piața actuală a hidrocarburilor, perspectivele imediate ale bogăției în gaze naturale a Israelului se pare că nu vor depăși limita autoaprovizionării țării.

În apele teritoriale israeliene s-au descoperit, încă la finele mileniului trecut, două mari zăcăminte de gaze naturale („Leviathan” și „Tamar”), însă, și în prezent, aceste bogății rămân sterile, în loc să fie un fluviu de aur.

Pe de o parte, niciun client logic potențial – țările vecine – nu vrea să facă afaceri cu Israelul; unele dintre ele sunt ele însele exportatoare de hidrocarburi, iar altele nu cumpără din cauza boicotului la care supun musulmanii statul evreu. Doar Egiptul, aliniat în politica sa externă cu SUA, și Iordania au relații normale cu Israelul.

Pe de altă parte, în prezent, există un enorm excedent de oferte pe piața mondială de gaze naturale (numai SUA oferă, anual, 110.000 de milioane de m3 pentru export), iar Mediterana Orientală este ultima descoperire de mari rezerve în acest domeni. În plus, israelienilor le amărăște viața și faptul că până și avantajul lor teoretic – se află aproape de bogata Europă industrială – este anulat de concurența rușilor și a turcilor, care, la rândul lor, luptă  pentru a cuceri piața europeană cu proiecte de gazoducte prin Mediterana și Marea Neagră, și se străduiesc să torpileze încercările israelienilor de a întinde propriul lor gazoduct până în Italia sau Grecia, trecând prin Cipru.

Cu această panoramă, consorțiului americano-israelian care exploatează zăcămintele „Leviathan” și „Tamar” nu-i rămân, în aceste momente, alte perspective decât de a vinde doar pe piața internă israeliană (mai mult de jumătate din centralele electrice ale țării funcționează cu cărbuni), și niște vânzări descrescătoare pentru Egipt, țară care preferă  să-și exploateze propriile zăcăminte, care sunt de două ori mai mari decât cele israeliene, și să-și reactiveze instalațiile de lichefiere a gazelor de care dispune – un tratat în acest sens este deja semnat între cele două țări -, însă, lichefierea hidrocarburilor a fost mereu o ramură cu mare risc, din cauza costurilor și a vulnerabilităților enorme pe care le comportă.

ISRAEL 2Aguas jurisdiccionales en el Mediterráneo Oriental

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

GAS ISRAELÍ DE MAL VENDER

ISRAEL 4Instalaciones israelíes de extracción de gas natural en el Mediterráneo

Esto no se lo habían esperado jamás los dirigentes israelíes: hallar grandes yacimientos de gas en sus aguas territoriales y encontrar enormes dificultades para venderlo.

Pero, entre las trabas políticas y las cuantiosas ofertas de gas en el mercado actual de los hidrocarburos, las perspectivas inmediatas de la riqueza gasística israelí no parece que vaya a superar los beneficios del autoabastecimiento.

Ya en los dos últimos decenios del siglo pasado se descubrieron en aguas territoriales israelíes dos grandes yacimientos de gas (“Leviathan” y “Tamar”), pero, hoy en día, esto ya representa más una riqueza estéril que un río de oro.

Y es que, por una parte, ninguno de los clientes potenciales lógicos – las naciones vecinas – quieren hacer negocios con Israel; unas, porque son ellas mismas exportadoras de hidrocarburos y las otras, por el boicot musulmán al Estado judío. Tan sólo Egipto, alineado en política exterior con los EE.UU., y Jordania mantienen relaciones normales con Tel Aviv.

ISRAEL 3Yacimientos de gas natural en aguas jurisdiccionales israelíes

Por otra parte, en estos momentos hay un enorme excedente de ofertas en el mercado mundial de gas natural (tan sólo los EE.UU. ofrecen anualmente 110.000 millones de m3 para la exportación), siendo el Mediterráneo Oriental el último descubrimiento de grandes reservas de este carburante. Para amargarles aún más la vida a los israelíes, su teórica ventaja de ubicación – la proximidad a la rica Europa industrial – se ve anulada por la competencia rusa y turca, que también luchan por el mercado europeo con proyectos de gasoductos a través del Mediterráneo y el Mar Negro y tratan, por ello, de torpedear los intentos israelíes de tender un gasoducto propio hasta Italia o Grecia, pasando por Chipre.

Con este panorama, al consorcio americano-israelí que explota “Leviathan” y “Tamar” no le quedan, en estos momentos, más perspectivas inmediatas de venta que el propio mercado israelí (más de la mitad de las centrales eléctricas del país funcionan con carbón), unas ventas menguantes a Egipto, que prefiere explotar sus propios yacimientos dos veces mayores que los israelíes  y una reactivación de las instalaciones licuadoras de gas existentes en Egipto – el correspondiente tratado entre los dos países ya está firmado -, pero, ésta ha sido siempre una rama muy arriesgada del negocio de hidrocarburos por su carestía y fácil vulnerabilidad.

ISRAEL 5Posibles proyectos…de escasas perspectivas

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS

Etiquetas

, , , , ,


Ulisse Sartini, L΄Ultima cena, Basilica di Santa Maria delle Grazie,  Sacrestia del Bramante, Milano

I. Cum a devenit Pesah-ul Paște ?
Ultima cină și euharistia. Legea cea nouă a iubirii.

Iisus a făcut Pesah-ul/Paștele cu ucenicii Săi cu o zi mai devreme, joi și nu vineri. Într-o joi, pe 6 aprilie a anului 30, a luat ultima cină de pesah cu ei, cină pe care teologii greci au numit-o mai târziu Cina cea de taină.

În mod normal cina de pesah ar fi trebuit să fie vineri, după apusul soarelui, când începea sărbătoarea, după ce toată ziua, la Templu, se jertfiseră mii de miei. În acel an, pesah-ul cădea de șabat, sâmbăta, pe 7/8 aprilie și ajunul se considera de joi de la apusul soarelui până vineri la apusul soarelui (6/7 aprilie) dat fiind că ziua începea și începe și azi, pentru evrei, la apus și se termină la apus. Ziua lor este lunară, nu solară !

De ce joi ? Pentru că vineri, în ajun, 7 aprilie, marea jertfă la Ierusalim avea să fie El însuși ! Și crucea poate fi socotită tot un instrument al jertfirii !

Iisus a dorit ca jertfa Sa să pună capăt tuturor jertfelor de sânge, tăierii mieilor, odată pentru totdeauna, și a dorit ca Pesah-ul să nu mai fie o comemorare a trecerii din Egipt în Canaan, ci o trecere în … Împărăția lui Dumnezeu ! O trecere a oamenilor la o nouă condiție, cea de ființe iubitoare și nu obediente. Și o trecere de la Legea supunerii la Legea iubirii !

Să nu mai fie o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeu care-i „sare” pe evrei de la pedepse și care-i ocrotește de Distrugător/ Pierzător, ci o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeul atotiubitor, care nu are motive să pedepsească sau să se mânie.

Și, de aceea, la această ultimă cină, Iisus i-a învățat, i-a inițiat pe cei 11 ucenici (cel de-al 12-lea avea să-L trădeze) în taina… fraternizării și a iubirii de celălalt… singura cale spre lumea perfectă a lui Dumnezeu.


Leonardo da Vinci – Cina cea de taină/Ultima cină (1495-1498), Milano, Santa Maria delle Grazie

Iată mărturiile celor patru evangheliști:

Marcu: Pesah-ul/Paștele și Azimile erau peste două zile… Și în prima zi a Azimilor, când se jertfește pesah-ul/paștele (…) stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat o pâine și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) a frânt-o, le-a dat-o lor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) le-a dat lor și au băut toți din el. Și le-a spus: acesta este sângele Meu, sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Amin vă spun vouă, că nu voi mai bea din rodul viei până în ziua în care am să-l beau, nou, în Împărăția lui Dumnezeu. (Marcu 14)/ΗΝ δὲ τὸ πάσχα καὶ τὰ ἄζυμα μετὰ δύο ἡμέρας. (…) Καὶ τῇ πρώτῃ ἡμέρᾳ τῶν ἀζύμων, ὅτε τὸ πάσχα ἔθυον (…) Καὶ ἐσθιόντων αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς ἄρτον εὐλογήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου. καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς, καὶ ἔπιον ἐξ αὐτοῦ πάντες. καὶ εἶπεν αὐτοῖς· τοῦτό ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον. ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ πίω ἐκ τοῦ γεννήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ.

Matei, al cărui model a fost Marcu: În prima zi a Azimilor (a Pesah-ului, când se tăiau mieii la Templu și, după apus, se mâncau la cina de Pesah–n.n.)… stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat pâinea și mulțumind, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: beți din el toți, pentru că acesta (vinul-n.n.) este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Vă spun vouă că n-o să mai beau din rodul viei până în ziua în care-l voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu./Τῇ δὲ πρώτῃ τῶν ἀζύμων (…)᾿Εσθιόντων δὲ αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς τὸν ἄρτον καὶ εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἐδίδου τοῖς μαθηταῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου·  καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον καὶ εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· πίετε ἐξ αὐτοῦ πάντες·  τοῦτο γάρ ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. λέγω δὲ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπ᾿ ἄρτι ἐκ τούτου τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω μεθ᾿ ὑμῶν καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ πατρός μου. (Matei 26).


Giotto, Ultima cină (1303-135), Cappella-Scrovegni, Padova

Luca: Se apropia sărbătoarea Azimilor, cea numită Pesah/Paște. (…) A venit și ziua Azimilor, în care se jertfește pesah-ul/paștele (mielul de Pesah-n.n.)… și șezând cu ei la masă Iisus le-a zis: cu dor mult am dorit să mănânc acest pesah/paște cu voi înainte de patimi. Și vă spun vouă că nu voi mai mânca pesah/paște până ce nu se va fi împlinit/decât în Împărăția lui Dumnezeu. Și primind potirul și mulțumind, a zis: luați-l și-l împărțiți între voi. Și vă spun că nu voi mai bea din rodul viei până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și luând o pâine și mulțumind, a frânt-o și le-a dat-o lor zicând: acesta este trupul Meu care pentru voi se dă (jertfă). Faceți aceasta în amintirea Mea. La fel (luând) și potirul după ce au cinat, a zis: acest potir (vin-n.n.) este Legea cea nouă (pecetluită) cu/în sângele Meu, care pentru voi se varsă. /ΗΓΓΙΖΕ δὲ ἡ ἑορτὴ τῶν ἀζύμων ἡ λεγομένη πάσχα. ῏Ηλθε δὲ ἡ ἡμέρα τῶν ἀζύμων, ἐν ᾗ ἔδει θύεσθαι τὸ πάσχα (…) ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ πάσχα φαγεῖν μεθ᾿ ὑμῶν πρὸ τοῦ με παθεῖν·  λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ φάγω ἐξ αὐτοῦ ἕως ὅτου πληρωθῇ ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ. καὶ δεξάμενος τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας εἶπε· λάβετε τοῦτο καὶ διαμερίσατε ἑαυτοῖς·  λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως ὅτου ἡ βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ. καὶ λαβὼν ἄρτον εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου τὸ ὑπὲρ ὑμῶν διδόμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐν τῷ αἵματί μου, τὸ ὑπὲρ ὑμῶν ἐκχυνόμενον. (Luca 22)

Ioan:  Înainte de sărbătoarea Pesah-ului/Paștelui, știind Iisus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Lui din lume, i-a iubit până la sfârșit. (Și le-a spus): Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi. Să vă iubiți unii pe alții ! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii față de ceilalți./ ΠΡΟ δὲ τῆς ἑορτῆς τοῦ πάσχα εἰδὼς ὁ ᾿Ιησοῦς ὅτι ἐλήλυθεν αὐτοῦ ἡ ὥρα ἵνα μεταβῇ ἐκ τοῦ κόσμου τούτου πρὸς τὸν πατέρα, ἀγαπήσας τοὺς ἰδίους τοὺς ἐν τῷ κόσμῳ, εἰς τέλος ἠγάπησεν αὐτούς. ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους, καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους. ἐν τούτῳ γνώσονται πάντες ὅτι ἐμοὶ μαθηταί ἐστε, ἐὰν ἀγάπην ἔχητε ἐν ἀλλήλοις.  (Ioan, 13)

Și iată ce scrie Pavel în prima sa scrisoare către locuitorii Corintului: Ce am eu primit de la Domnul v-am lăsat şi vouă mai departe: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, trup care pentru voi se frânge; așa să faceţi întru amintirea Mea. La fel (a luat) şi potirul, după ce a cinat, zicând: acest potir este noua Lege (pecetluită) cu/în sângele Meu; așa să faceţi oridecâte ori veţi bea, întru amintirea Mea. Așadar, oridecâte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea potirul (vinul-n.n.) acesta, moartea Domnului o tot vestiți și o tot mărturisiți, până când va veni El (din nou-n.n.). Și cine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului, cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se încerce și să se socotească omul pe sine și să vadă dacă, cu adevărat, e vrednic, şi numai după aceea să mănânce din pâine şi să bea din potir. Pentru că, cel ce mănâncă şi bea fără să fie vrednic, osânda şi-o mănâncă şi şi-o bea, pentru a nu fi înțeles că (pâinea și potirul/vinul sunt) trupul Domnului./ἐγὼ γὰρ παρέλαβον ἀπὸ τοῦ Κυρίου ὃ καὶ παρέδωκα ὑμῖν, ὅτι ὁ Κύριος ᾿Ιησοῦς, ἐν τῇ νυκτί ᾗ παρεδίδοτο, ἔλαβεν ἄρτον καὶ, εὐχαριστήσας, ἔκλασε καὶ εἶπε·  λάβετε φάγετε· τοῦτό μού ἐστι τὸ σῶμα τὸ ὑπὲρ ὑμῶν κλώμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐστὶν ἐν τῷ ἐμῷ αἵματι· τοῦτο ποιεῖτε, ὁσάκις ἂν πίνητε, εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὁσάκις γὰρ ἂν ἐσθίητε τὸν ἄρτον τοῦτον καὶ τὸ ποτήριον τοῦτο πίνητε, τὸν θάνατον τοῦ Κυρίου καταγγέλλετε, ἄχρις οὗ ἂν ἔλθῃ. ὥστε ὃς ἂν ἐσθίῃ τὸν ἄρτον τοῦτον ἢ πίνῃ τὸ ποτήριον τοῦ Κυρίου ἀναξίως, ἔνοχος ἔσται τοῦ σώματος καὶ αἵματος τοῦ Κυρίου. δοκιμαζέτω δὲ ἄνθρωπος ἑαυτόν, καὶ οὕτως ἐκ τοῦ ἄρτου ἐσθιέτω καὶ ἐκ τοῦ ποτηρίου πινέτω· ὁ γὰρ ἐσθίων καὶ πίνων ἀναξίως, κρῖμα ἑαυτῷ ἐσθίει καὶ πίνει, μὴ διακρίνων τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου. (Pavel, I Corinteni, 11, 23-29).

Iar mărturia lui Pavel este și cea mai veche, ceva mai veche decât cea a evangheliștilor.

Iisus a transformat Pesah-ul în Paște la această ultimă cină cu cei doisprezece ucenici. Atunci a încercat să-i învețe să fie iubitori, nu temători. Să-i mulțumească lui Dumnezeu-Tatăl pentru darul neprețuit al vieții, și nu lui Dumnezeu-Stăpânul, așa cum îi învățase Moise (a se vedea în Exod 12, 26-27 unde pesah-ul e numit muncă, lucrare de serv pentru stăpânul lui: avoda/עֲבֹדָה;în ebraică avoda înseamnă muncă sau robie, iar eved/עֶבֶד este robul, servul).

Arătându-le că singura jertfă pe care o așteaptă Dumnezeu de la fiii Lui este inima lor aprinsă de iubire, și nu mielul imolat de Pesah/Paște.

Și a făcut din această ultimă cină un ospăț… de inițiere, de vreme ce pregătea o inițiere a ucenicilor ce aveau să răspândească în toată lumea noua religie a iubirii ! Legea cea nouă !

Un ospăț de inițiere este un rit străvechi prin care un Maestru se leagă pentru totdeauna de discipolii cărora le împărtășește cunoașterea sa. Un ospăț, de altfel, este, în sine, un act de comuniune, de împărtășire a unora de ceilalți. Dar, mai ales, de împărtășire a Maestrului ucenicilor săi sau, altfel spus, de împărtășire a ucenicilor de Maestrul lor !

Simbolic, pâinea și vinul pe care le împarte Iisus viitorilor săi apostoli din Primul Cerc, sunt El Însuși !

Iar frângerea și împărțirea rituală a pâinii tuturor comesenilor a devenit primul rit creștin, cel pe care se va întemeia liturghia creștină și care se va numi euharistie, adică mulțumire.

Ultima cină a lui Iisus cu viitorii apostoli avea să devină… liturghia creștină.

Primii creștini se adunau, la început, în fiecare zi, și apoi, în fiecare sâmbătă seara (și mai târziu, duminica, ziua în care mironosițele au aflat că Iisus înviase), în amintirea Cinei celei de Taină. Rosteau rugăciunea de mulțumire înainte de „frângerea pâinii”, rugăciune care începea cu cuvintele: „Tatăl nostru, Ție îți mulțumim” (Εὐχαριστοῦμέν σοι, πάτερ ἡμῶν).

De unde… euharistia ! Etimologic vorbind, euharistie și verbul euharisto (ευχαριστώ), a mulțumi, vin din adjectivul euharistos(ευχάριστος) care, în greaca apostolică, însemna mai ales „recunoscător”.

Această rugăciune de mulțumire și laudă (numită de evrei binecuvântare) către Dumnezeu Atotdătătorul, pe care o spune Iisus înainte de a împărți pâinea și vinul, este, de fapt, rugăciunea pe care o rostește, într-o familie de evrei, numai tatăl sau bărbatul casei, la masa de Șabat, când sfințește vinul (rostește kiduș-ul, rugăciunea de sfințire a vinului) și binecuvântează pâinea: Binecuvântat fii Tu, Iahve, Dumnezeul nostru, Regele lumii, care faci ca pământul să ne dea pâine…”.

Când Iisus rupe pâinea (de fapt, o azimă/lipie) în bucăți (o frânge au spus primii traducătorii ai Bibliei în românește și așa a rămas) și o împarte comesenilor, El face un gest ritual, cel pe care-l face într-o familie din Orientul Mijlociu tatăl sau fiul cel mare, dacă lipsește tatăl, care împarte pâinea și mâncarea la masă.

Frângând pâinea și împărțind-o, Iisus le arată și ucenicilor că sunt o familie, familia lui Iisus și familia lui Dumnezeu !

La fel făceau și tovarășii de călătorie care mâncau împreună; rupeau lipia sau azima și o împărțeau. Și ei formau o familie și se simțeau solidari și legăturile lor erau tot atât de puternice ca și cele ale rudelor de sânge, dacă nu chiar mai puternice !

Sfânt potir din secolul al VI-lea descoperit în Antiohia: Iisus bucurându-se de rodul viței-de-vie. Metropolitan Museum of Art, New York

II. Legămintele lui Dumnezeu cu fiii lui Israel. Legământul cu Avraam și legământul cu Moise. Legământul lui Iisus.

Iisus (numit și Hristos, care, în greacă, înseamnă Unsul și-l traduce pe Mașiah/Mesia) le spune discipolilor săi, care aveau să întemeize un popor nou, universal, poporul creștin, că le lasă moștenire (în greacă diathiki/διαθήκη înseamnă testament) o lege nouă, a iubirii.

Evreii aveau o Lege (legile date lui Moise pe muntele Sinai) și Dumnezeu-Iahve făcuse cu ei mai multe așa-numite alianțe sau legăminte, de la Noe până la Moise. De ce era nevoie de o nouă alianță/un nou legământ și de reforma codului de legi ?

Pentru că venise vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum e în realitate, atotiubitor, Tată și nu Stăpân ! Și nu numai evreii, ci prin ei, întreaga omenire !

Un Dumnezeu care nu face alianțe, contracte, pacte, acorduri de prietenie și de solidaritate, care nu se angajează printr-un contract să fie Dumnezeu. Dumnezeu pentru un popor de la care cere supunere totală, sclavie mentală și adorare.

Iisus îl face acum cunoscut pe Dumnezeul iubitor, nu răsplătitor/pedepsitor, pe Tatăl omenirii care-și trimite Fiul ca să dea de veste că-și va deschide lumea perfectă. Un Fiu care ar fi trebuit să fie ultima jertfă, pentru că El nu cere jertfe.

Iahve este Dumnezeul care a experimentat nașterea unui nou popor, cel israelit, mai întâi prin Avraam și apoi prin Moise.

Cu ei a „semnat”, a făcut câte un legământ, un contract, un pact de alianță prin care se angaja să-i înmulțească pe evrei, să-i apere și să le pedepsească dușmanii, evreii fiind… avramizii, urmașii lui Avraam, cel care a coborât din Ur și… a trecut Iordanul cu mica sa familie ca să se așeze în Canaan.

Evreii, un popor al trecerii… de vreme ce s-au numit ei înșiși „cei care au trecut”. În ebraică evreu/ivri- עִבְרִי este „cel care a trecut” – avar/עָבַר, a trece.

Și un popor al Legământului/Alianței, de vreme ce s-au numit „fiii Legământului”: bnei ha-brit/ הברית בני. 

Legământul, în ebraică brit/בְּרִית, este un cuvânt foarte interesant. Brit este contractul, pactul, acordul, înțelegerea între două părți, de regulă între doi bărbați, care „se leagă să…”, își jură să fie aliați, prieteni, solidari unul cu celălalt și să se ajute la nevoie. Brit/בְּרִית vine din verbul bara/ בָּרָה care înseamnă „a mânca împreună cu cineva la un ospăț sacru al prieteniei, al însoțirii, al întovărășirii. Și nu întâmplător, de vreme ce este un denominativ al lui bar/ בָּר, boabe, cereale. Și, în același timp, brit este rudă cu barar/בָּרַר, a tăia, a despica în două, a separa, de unde: a selecta, a alege, a lege curatul de necurat și a da la o parte mizeria, impuritatea, de unde: a curăța, a purifica.

Un legământ, un contract de alianță/solidaritate/comuniune se făcea întotdeauna însoțit de un ritual. Se sacrifica un animal din turmă – un berbec, un țap sau un juncan (bou sau tăuraș), se tăia pe lung în două jumătăți și părțile/cei doi bărbați treceau printre ele, jurându-și unul altuia credință pe sângele lui vărsat. Dacă vreunul din ei avea să-și încalce legământul, avea să piară ca animalul înjunghiat și sângele lui avea să se verse întocmai ca sângele victimei. De aceea sângele era o garanție a ținerii jurământului. El pecetluia legământul/contractul de solidaritate și de comuniune dintre ei.

Cei doi parteneri frigeau și mâncau carnea animalului într-un ospăț/banchet ritual la care trebuie că participau și bărbații din familie și prietenii. Era un banchet al prieteniei și al comuniunii.

Iată cum se descrie în Geneză, capitolul 15, pactul lui Iahve cu Avraam. Iahve care spune despre sine:

Eu sunt Dumnezeu-Iahve care te-a scos din Ur.
Ani Iahve așer hoțetiha me-Ur.
אֲנִי יְהוָה אֲשֶׁר הֹוצֵאתִיךָ מֵאוּר/ Geneză 15, 7

Geneză 15, 9:
Și i-a spus: ia-mi o junincă de trei ani i o capră de trei ani și un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbiță.
Va-iomer elav keha(h) li egla meșuleșet ve-ez meșuleșet ve-ail meșulaș ve-tor ve-gozal
וַיֹּאמֶר אֵלָיו קְחָה לִי עֶגְלָה מְשֻׁלֶּשֶׁת וְעֵז מְשֻׁלֶּשֶׁת וְאַיִל מְשֻׁלָּשׁ וְתֹר וְגֹוזָֽל
15:9  εἶπεν δὲ αὐτῷ λαβέ μοι δάμαλιν τριετίζουσαν καὶ αἶγα τριετίζουσαν καὶ κριὸν τριετίζοντα καὶ τρυγόνα καὶ περιστεράν

Geneză 15, 10:
Și a luat (Avraam) toate acelea și le-a tăiat în două jumătăți și a pus jumătățile una în fața celeilalte, dar păsările nu le-a tăiat.
Va-ikah-lo et-kol ele va-ivater otam bataveh va-iten iș-bitro likrat reehu ve-et-hațipor lo vatar
וַיִּֽקַּֽח־לֹו אֶת־כָּל־אֵלֶּה וַיְבַתֵּר אֹתָם בַּתָּוֶךְ וַיִּתֵּן אִישׁ־בִּתְרֹו לִקְרַאת רֵעֵהוּ וְאֶת־הַצִפֹּר לֹא בָתָֽר
15:10  ἔλαβεν δὲ αὐτῷ πάντα ταῦτα καὶ διεῖλεν αὐτὰ μέσα καὶ ἔθηκεν αὐτὰ ἀντιπρόσωπα ἀλλήλοις τὰ δὲ ὄρνεα οὐ διεῖλεν

Geneză 15, 18:
În ziua în care Iahve „a tăiat” (a făcut) Legământul Lui cu Avram, i-a spus lui: seminței tale i-am dat țara aceasta de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.
Ba-iom ha-hu karat Iahve et-Avram brit lemor le-zaraha natati et-ha-areț ha-zot mi-nehar Mițraim ad-ha-naar ha-gadol nehar-Perat.
בַּיֹּום הַהוּא כָּרַת יְהוָה אֶת־אַבְרָם בְּרִית לֵאמֹר לְזַרְעֲךָ נָתַתִּי אֶת־הָאָרֶץ הַזֹּאת מִנְּהַר מִצְרַיִם עַד־הַנָּהָר הַגָּדֹל נְהַר־פְּרָֽת
15:18  ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ διέθετο κύριος τῷ Αβραμ διαθήκην λέγων τῷ σπέρματί σου δώσω τὴν γῆν ταύτην ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ Αἰγύπτου ἕως τοῦ ποταμοῦ τοῦ μεγάλου ποταμοῦ Εὐφράτου

Evreii spun despre un legământ, un contract, că „se taie” karat/כָּרַת. De la obiceiul tăierii animalului de jertfă în două.

Și iată cum se descrie în Exod, capitolul 24, pactul lui Iahve cu Moise:

Exod, 24:5: 
Şi a trimis (Moise) băieţi tineri dintre fiii lui Israel şi au adus jertfă ardere de tot şi au adus jertfe de mulţumire juncani/tăurași Domnului-Iahve
Va-ișlah et-naarei bnei-Israel va-iaalu olot va-izbehu zevahim șelamim la-Iahve parim.
וַיִּשְׁלַח אֶֽת־נַעֲרֵי בְּנֵי יִשְׂרָאֵל וַיַּֽעֲלוּ עֹלֹת וַֽיִּזְבְּחוּ זְבָחִים שְׁלָמִים לַיהוָה פָּרִֽים
24, 5 καὶ ἐξαπέστειλεν τοὺς νεανίσκους τῶν υἱῶν Ισραηλ καὶ ἀνήνεγκαν ὁλοκαυτώματα καὶ ἔθυσαν θυσίαν σωτηρίου τῷ θεῷ μοσχάρια

Exod, 24:6:  
Şi luând Moise jumătate din sânge l-a pus într-un vas mare de spălat şi cu cealaltă jumătate din sânge a stropit altarul.
Va-ikah Moe hați ha-dam va-iasem ba-aganot va-hați hazam zarek al-ha-mizbeah
וַיִּקַּח מֹשֶׁה חֲצִי הַדָּם וַיָּשֶׂם בָּאַגָּנֹת וַחֲצִי הַדָּם זָרַק עַל־הַמִּזְבֵּֽחַ
24:6  λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ ἥμισυ τοῦ αἵματος ἐνέχεεν εἰς κρατῆρας τὸ δὲ ἥμισυ τοῦ αἵματος προσέχεεν πρὸς τὸ θυσιαστήριον

Exod, 24:7:
Şi luând Cartea Legământului a citit (Moise) urechilor poporului şi poporul a spus că va face tot ce a spus Iahve şi că va asculta întocmai.
Va-ikah sefer ha-brit va-ikra be-aznei ha-am va-iomru col așer-diber Iahve naase ve-nișma.
וַיִּקַּח סֵפֶר הַבְּרִית וַיִּקְרָא בְּאָזְנֵי הָעָם וַיֹּאמְרוּ כֹּל אֲשֶׁר־דִּבֶּר יְהוָה נַעֲשֶׂה וְנִשְׁמָֽע
24:7  καὶ λαβὼν τὸ βιβλίον τῆς διαθήκης ἀνέγνω εἰς τὰ ὦτα τοῦ λαοῦ καὶ εἶπαν πάντα ὅσα ἐλάλησεν κύριος ποιήσομεν καὶ ἀκουσόμεθα

Exod, 24:8: 
Şi luând Moise sângele a stropit poporul şi a zis: iată Sângele Legământului pe care l-a făcut/tăiat Domnul-Iahve cu voi (spre amintirea) tuturor cuvintelor acelora (din Cartea Legământului).
Va-ikah Moșe et-ha-dam va-izrok al-ha-am va-iomer: hine dam-ha—brit așer karat Iahveimahem al col-ha-devarim ha-ele
וַיִּקַּח מֹשֶׁה אֶת־הַדָּם וַיִּזְרֹק עַל־הָעָם וַיֹּאמֶר הִנֵּה דַֽם־הַבְּרִית אֲשֶׁר כָּרַת יְהוָה עִמָּכֶם עַל כָּל־הַדְּבָרִים הָאֵֽלֶּה
24:8  λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ αἷμα κατεσκέδασεν τοῦ λαοῦ καὶ εἶπεν ἰδοὺ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης ἧς διέθετο κύριος πρὸς ὑμᾶς περὶ πάντων τῶν λόγων τούτων

Așadar, cuvintele Domnului din Cartea Legământului trebuiau ținute minte și pecetluite cu sângele juncanilor (sângele Legământului–dam ha-brit/ דַֽם־הַבְּרִית), ca o garanție din partea fiilor lui Israel că se vor supune și vor face întocmai cum le-a spus lor în textul Legământului Dumnezeu-Iahve.

Iar juncanii sunt numiți jertfe de mulţumire-zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים – de fapt, jertfele păcii, ale bunei-înțelegeri, ale prieteniei și ale bunei-credințe. Cu sângele lor a stropit Moise și altarul lui Iahve (simbolul prezenței Sale acolo) și poporul, adică… cele două părți contractante al Legământului/Jurământului de credință reciprocă, de bună-credință.

Șigur, teologii văd legătura dintre aceste jertfe ale păcii (zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים) – pe care le interpretează drept jertfe de mulțumire – și euharistia pe care ne-a lăsat-o moștenire (diathiki/διαθήκη) Iisus și care devine, putem spune, la ultima cină un al treilea Legământ: Legământul pecetluit prin Iisus, prin sângele Lui.

Dar un Legământ/o Lege a unui Dumnezeu schimbat care ar fi vrut ca sângele lui Iisus, al unicului și preaiubitului Său Fiu să fi fost ultimul sânge vărsat în lume și în veac.

El Greco, Ultima cină, Pinacoteca Nazionale di Bologna

Dacă Pesah-ul era pentru evreii din vremea lui Iisus o sărbătoare de mulțumire pentru eliberarea din robia Egiptului (creată de teologii și istoricii regelui Solomon și așezată peste străvechea sărbătoare a trecerii în Noul An a păstorilor evrei pre-israeliți)…
… Paștele creștinilor este, sigur, sărbătoarea învierii lui Iisus Hristos și a teofaniei Lui din fiecare an. Pentru că, în ajunul Paștelui creștinilor ortodocși, în Sâmbăta Mare, lumina care se coboară pe mormântul Său de la Ierusalim, este o teofanie a lui Iisus ! O Hristofanie ! De aceea ei numesc săptămâna de după Paște/Înviere: săptămâna luminată.

Dar, paștele lui Iisus este, de fapt, dincolo de dovada învierii/nemuririi, o metamorfoză a vechiului Legământ, a vechii Legi. Legământul lui Iisus este, mai presus de toate, cel mai bun dintre câte pot exista: Legământul iubirii, al fraternității, al comuniunii oamenilor pe pământ.


El Greco, Iisus în rugăciune (1595 -1597), Galeria Națională din Praga

 

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Jumătate de secol, multe bătălii, pace în zare /Medio siglo, muchas batallas, paz a la vista

Etiquetas

, , , , ,

Martin Luther King Jr. 2Martin Luther King Jr.

Jumătate de secol, multe bătălii, pace în zare     Washington, Diana Negre

În Europa, acum o jumătate de secol, în luna mai a anului 1968, a avut loc un val de agitație, instabilitate și proteste, care au zguduit, mai întâi, Franța, iar, pe urmă, întreaga Europă, dar, în SUA, lucrurile se declanșaseră puțin mai înainte: la 4 aprilie, s-au împlinit 50 de ani de la asasinarea lui Martin Luther King, scânteia care a aprins protestele în întreaga țară, care, oricum, aveau nevoie doar de un pretext pentru a izbucni.

Pe ambele maluri ale Atlanticului, fenomenul avea rădăcini comune, cu toate că, în SUA, se adăugau factori ca războiul din Vietnam și tensiunile rasiale. Însă, numitorul comun – schimbul dintre generații și orizonturile pe care le deschideau noile tehnologii – era asemănător și a produs efecte asemănătoare, cum au fost căderea guvernului De Gaulle în Franța, sau a președintelui Johnson, care a renunțat să se mai prezinte la alegerile următoare.

DE GAULLE 3Charles de Gaulle

DE GAULLE 2Charles de Gaulle

Mulți atribuie agitația europeană unei serii de tensiuni social-economice, pentru care generația de după război nu era pregătită, obișnuită cu ani buni de creștere continuă, astfel încât nimeni nu se gândea că lucrurile se puteau schimba.

Ciudat, dar înrăutățirea climatului rasial a venit chiar după o serie de succese obținute de președintele Lyndon Johnson pentru a asigura egalitatea în drepturi a negrilor și a pune capăt segregării rasiale, dar, președintele democrat ales în 1964 cu cel mai mare sprijin popular din 1820 încoace, s-a văzut nevoit să abandoneze, să arunce prosopul în alegerile din 1969, în urma cărora la Casa Albă a venit Richard Nixon.

În timp ce în Franța studenții strigau „e interzis să se interzică”, în Cehoslovacia se încerca, inútil, o scuturare de jugul sovietic prin „revoluția de catifea”; în Germania, Rudi Dutschke visa la o societate alternativă la care ar fi ajuns printr-un „lung marș prin instituții”.

Atât în SUA, cât și în Europa, era epoca „hippy” a „eliberării sexuale”, care era posibilă, în mare parte, datorită pilulei anticoncepționale, cu manifestații ale unor tineri pe jumătate goi, mai ales la marele festival de la Woodstock, din statul New York, și care, anul următor, a reunit peste 400.000 de persoane, pentru a asculta cântecele de protest ale idolilor lor, cu toate că, în acest caz, nu era vorba numai de structuri sociale, dar și de Războiul din Vietnam, la care foarte mulți tineri se temeau că vor fi trimiși.

Momentul cel mai dramatic a avut loc în Washington, capitala SUA, cunoscută ca „pardisul negru”, deoarece, cu toată discriminarea rasială, mulți negri obțineau posturi în guvernul federal, iar, în oraș, exista o amplă clasă medie a negrilor, formată din funcționari și comercianți, astfel încât albii reprezentau sub 30%. La puțin timp după ce s-a aflat că Martin Luther King, liderul de culoare care lupta pentru drepturi civile, a fost asasinat în Memphis, negrii din Washington au ieșit în stradă pentru a jefui și incendia tot ce întâlneau în cale. Distrugerile și jaful au fost atât de mari, încât, practic, orașul a rămas ocupat, timp de câteva zile, de efective militare, iar fumul era atât de gros, încât ascundea Capitoliul, un uriaș edificiu alb, vizibil din aproape orice punct al orașului.

Martin Luther King JrMartin Luther King Jr. (1929–1968)

În mod ironic, casele și prăvăliile negrilor au fost cele mai prădate, astfel încât cartierele lor au fost cele mai distruse, unele dintre ele rămânând în ruine vreo 30 de ani. Mulți comercianți au scris pe porțile lor închise „soul brother” (frate de suflet), pentru a arăta că propietarii lor erau negri, dar, în general, anunțul nu prea le-a servit. Rezultatul a fost: 13 morți și 900 de întreprinderi distruse.

Protestestele au ținut patru zile, însă pagubele au durat foarte mult timp, iar cicatricile orașului au dispărut numai după avântul economic din ultimii ani. „Războiul civil” pe care l-au reprezentat acele proteste, înfruntările dintre noile generații urbane și elementele tradiționale ale societății americane încă mai trebuie să fie rezolvate.

Cei care protestau atunci erau „baby boomer-ii”, adică generația născută după război, în general atrasă în orașe, îndepăratată tot atât atunci, cât este și astăzi de populația rurală a imenselor preerii și de orașele mici din țară. Diferențele de valori și criterii au fost mai evidente ca niciodată la alegerile care l-au adus, în prezent, pe Donald Trump la Casa Albă, însă victoria acestui milionar newyorkez care a antrenat populația săracă și pe cea rurală, nu numai că nu a rezolvat divizările, dar a învârtoșat și mai mult taberele opuse.

Azi baby boomerii sunt pensionari, însă generația „millenarilor”, adică a celor care au ajuns la majorat în pragul noului mileniu, ocupă noile fronturi și nu sunt semne că marea capacitate de difuzare a „rețelelor sociale” și internet-ul vor facilita vreun dialog. Generațiile se succed și, odată cu ele, și protestele și pretențiile de a avea o lume mai bună și o nouă societate, dar, se pare că niciuna nu-și pregătește din timp formule pentru a face față schimbării perpetue a timpurilor.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Funerales de Martin Luther King JrFunerales de Martin Luther King Jr.

Medio siglo, muchas batallas, paz a la vista        Washington, Diana Negre

En Europa conocen como “El Mayo francés” a oleada de agitaciones, inestabilidad y protestas que sacudió primero a Francia y después a toda Europa en mayo de 1968 y aquí en Estados Unidos empezó algo antes: el 4 de abril, se cumplieron 50 años del asesinato de Martin Luther King, la chispa que encendió protestas en todo el país, que, de todas formas, sólo necesitaba un pretexto para estallar.

A ambos lados del Atlántico, el fenómeno tenía raíces comunes, aunque aquí en Estados Unidos se añadían factores como la guerra de Vietnam y las tensiones raciales. Pero el denominador común, que era el cambio generacional y los horizontes que abrían las nuevas tecnologías, eran semejantes y produjeron también efectos parecidos, como la caída del gobierno del general De Gaulle en Francia, o del presidente Johnson que renunció a presentarse a las elecciones siguientes.

DE GAULLE 1Charles de Gaulle

Muchos atribuyen la agitación europea a una serie de tensiones socio-económicas para las que la generación de la posguerra no estaba preparada después de largos años de crecimiento constante que no hacían pensar a nadie en apretarse el cinturón.  Algo semejante ocurría aquí, aunque las tensiones raciales le daban una dimensión particular.

Irónicamente, el malestar racial ocurría después de una serie de éxitos del entonces presidente Lyndon Johnson para conseguir la igualdad de derechos de los negros y acabar con la segregación racial, pero el presidente demócrata elegido en 1964 con más apoyo popular desde el 1820, tuvo que tirar la toalla en las elecciones de 1969, que llevaron a Richard Nixon a la Casa Blanca.

Mientras en Francia los estudiantes gritaban “prohibido prohibir”, en Checoslovaquia intentaban inútilmente sacudirse el yugo soviético con “la revolución de terciopelo”; en Alemania, Rudi Dutschke soñaba con una sociedad alternativa a la que llegaría a través de la “larga marcha a través de las instituciones”.

En Estados Unidos y Europa era la época de los “hippies” y de la “liberación sexual”, posible en buena parte gracias a la píldora, con manifestaciones de jóvenes semidesnudos, especialmente en el gran festival de Woodstock, en el estado de Nueva York, que al año siguiente reunió a más de 400.000 personas para escuchar las canciones de protesta de sus ídolos, aunque aquí no se trataba tan sólo de las estructuras sociales, sino también de la Guerra de Vietnam, a la que tantos de ellos temían ser enviados.

El momento más dramático ocurrió en Washington, la capital de Estados Unidos conocida como el “paraíso negro” pues, a pesar de la discriminación racial, muchos conseguían empleo en el gobierno federal y la ciudad contaba con una amplia clase media negra de funcionarios y comerciantes, hasta el punto de que la población blanca no llegaba ni al 30%.        Poco después de saberse que Martin Luther King, el líder negro que luchaba por los derechos civiles, había sido asesinado en Memphis, los negros de Washington se echaron a las calles a pillar e incendiar cuanto encontraba a su paso. Los destrozos y el saqueo fueron tales, que la ciudad quedó prácticamente sitiada por efectivos militares durante días y el humo ocultaba incluso el Capitolio, un gigantesco edificio blanco, visible desde la mayor parte de la ciudad.

Nubes de humo en un barrio situado en la parte nord-este de Washington, 5 de abril de 1968Nubes de humo en un barrio situado en la parte nord-este de Washington, 5 de abril de 1968

Irónicamente, las casas y comercios de sus vecinos negros fueron los principales perjudicados, de forma que sus barrios fueron los más destrozados y algunos estuvieron en ruinas durante 30 años.  Muchos comerciantes pintaban sobre sus puertas cerradas “soul brother”, para indicar que los propietarios eran negros, aunque en general les sirvió de poco. El saldo fue de 13 muertos y 900 empresas destruidas.

Las protestas duraron cuatro días, pero los daños duraron mucho tiempo y las cicatrices de la ciudad solo desaparecieron después de la bonanza económica de los últimos años. Pero la “guerra civil” que aquellas protestas representaban, los enfrentamientos entre las nuevas generaciones urbanas y los elementos tradicionales de la sociedad norteamericana, todavía están por resolver.

Washington – barrio destrozado tras el asesinato de Martin Luther King JrWashington – barrio destrozado tras el asesinato de Martin Luther King Jr.

Quienes protestaban en aquel entonces eran los “baby boomers”, la generación nacida en la posguerra, generalmente atraída a las ciudades, tan distante entonces como hoy de la población rural de las inmensas praderas y pequeñas ciudades del país. Las diferencias en valores y criterios fueron más evidentes que nunca en las elecciones que llevaron, ahora, a Donald Trump a la Casa Blanca, pero la victoria del este millonario neoyorkino que arrastra a la población pobre y rural, no solamente que no ha zanjado las divisiones, sino que ha enconado todavía más a los bandos opuestos.

Hoy los baby boomers están jubilados, pero la generación de los “milenarios”, que llegaron a su mayoría de edad en torno al nuevo milenio, ocupa los nuevos frentes y no hay indicios de que la gran capacidad de difusión de los “medios sociales” y el internet sirva para facilitar el diálogo. Las generaciones se suceden y, con ellas, las protestas y las demandas por un mundo mejor y una sociedad nueva, pero a ninguna parece ocurrírsele a tiempo fórmulas para afrontar el constante cambio de los tiempos.

TRUMPDonald Trump,  tras ganar las elecciones que le trajeron a la Casa Blanca

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

GENERAȚIA INTERNETULUI/LA GENERACION DEL INTERNET

Etiquetas

, , , , , , , ,

computer3

GENERAȚIA INTERNETULUI           Diana Negre ,  Washington

Folosirea tweet-urilor și a informațiilor care apar ca ciupercile pe internet și a telefoanelor mobile sunt ca o marcă de fabrică pentru noile generații, care învață să scrie la computer mai înainte de a merge la școală.

Că este așa o dovedește faptul că mai multe districte școlare americane au renunțat la orele de caligrafie, deoarece copiii nu mai scriu pe hârtie, căci folosesc ecrane și tastaturi.

Accesul la atât de multă informație la o vârstă fragedă este considerat de mulți ca un avantaj pentru acești tineri, care, grație stimulării cerebrale precoce pe care o primesc, urmează să fie aproape o nouă specie de superdotați, care știu mai mult și mai devreme.

Rămâne de văzut dacă omenirea se va bucura într-adevăr de asemenea ființe superioare, căci, pentru moment, nu au apărut decât multe probleme. Pe de o parte, sunt milioane de copii care nu pot să se concentreze și să se supună unei discipline intelectuale – și cu atât mai puțin disciplinei în sine –  și, într-o măsură mult mai mare, sunt informațiile care proliferează pe internet și pătrund în telefoanele mobile, transmit tot felul de date greșite, știri false și chiar inventate, precum și analize ale unor fapte desprinse de realitate.

Imaginea consumatorului de asemenea informații este cea a unui copil sau adolescent, sau chiar a unui adult tânăr fără multă pregătire, ușor de impresionat și de manipulat. Însă, realitatea este aceasta: căile de acces la internet prin intermediul mobilelor și al computerelor au ceva vechime, iar utilizatorii lor un mai sunt chiar atât de tineri… cu toate că vârsta nu pare să-i fi maturizat prea mult.

O problemă recent apărută sunt medicii tineri care și-au luat licența, au făcut practică și încep să lucreze în saloanele de urgență și medicină critică: se pare că mulți dintre ei au prea multă încredere în ceea ce pentru această nouă generație pare a fi literă scrisă, adică, comentariile electronice care, de multe ori, contrazic ceea ce au învățat în universități.

Un exemplu îngrijorător cu consecințe grave este răspândirea unor păreri despre noile tratamente pentru ictus, considerate de principalele centre medicale ca fiind o autentică revoluție capabilă nu numai să salveze vieți, dar și să evite frecventele deteriorări ale zonelor din creier cauzate de aceste hemoragii.

Și aceasta deoarece, acum 22 de ani, un grup de cercetători a putut să constate că folosirea lui TPA (Activator de Plasminogen) permitea pacienților să se recupereze complet, deoarece dizolva trombii, evitându-se astfel necroza țesutului cerebral, cu condiția ca acest medicament să se administreze în „fereastra” de cel mult trei ore. După ce s-au făcut testele de rigoare, atât Asociația Națională de Cardiologie, cât și Asociația Americană împotriva Hemoragiilor Cerebrale au recomandat și continuă să recomande administrarea TPA pentru marea majoritate a celor afectați de ictus.

În momentul adevărului, nu toți bolnavii beneficiază de această șansă, căci, de multe ori, medicii tineri din saloanele de urgență nu „cred” în eficiența acestui tratament, deoarece s-au lăsat seduși de articole și tweet-uri de autori spontani pe internet, care avertizează că acest tratament se lasă cu tot felul de consecințe rele. Neîncrederea acestor medici nu este o simplă chestiune de opinie, deoarece o aplică atunci când trebuie să decidă, și au existat cazuri în care, au refuzat să administreze TPA, cu toate cererile familiei și recomandările medicinei tradiționale.

Este tocmai ceea ce i s-a întâmplat doctorului Lewandowski, cel care a promovat testele: tatăl său a fost adus la urgențe cu un ictus și, cu toate implorările soției lui, medicul de gardă nu a vrut să-i administreze TPA, deoarece „nu credea” în acest tratament, și nici nu-l interesa cine îl recomanda. Lewandowski însuși a venit la spital, dar, după ce a parcurs 700 de kilometri a fost prea târziu. Tatăl său a mai trăit câțiva ani cu fața deformată, fără să poată vorbi sau să-și miște un braț sau un picior.

În fiecare an, în SUA, suferă un ictus 700.000 de persoane, iar 30% dintre ele nu primesc tratamentul cu TPA. Sunt cazuri în care bolnavul nu ajunge la timp – în cel mult 3 ore – la spital, dar, în multe alte cazuri, medicul se lasă „sedus” de articole cu opinii personale contrare anumitor tratamente.

La un nivel general, se află articole adresate marelui public, în care se avertizează asupra pericolelor pe care le prezintă vaccinurile pentru copii, cărora le atribuie autismul, cu trista consecință că unii copii rămân fără protecție împotriva oreionului, variolei,  varicelei sau rujeolei.

computer 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

computer 2

LA GENERACION DEL INTERNET                Diana Negre ,  Washington

El uso de los twits y de las informaciones que surgen como setas en el internet y los teléfonos móviles son algo así como la marca de fábrica de las nuevas generaciones, que aprenden a teclear antes que a escribir en la escuela.

Tanto es así, que varios distritos escolares norteamericanos han decidido eliminar las clases de caligrafía porque los niños ya no escriben sobre papel, sino que utilizan pantallas y teclados.

El acceso a tanta información a una edad tan temprana es vista por muchos como una ventaja para estos jóvenes, que gracias al estímulo cerebral precoz que reciben están destinados a ser casi una nueva especie de superdotados que saben más y mucho antes.

Está por ver si la Humanidad realmente disfrutará de tales seres superiores, pero, de momento, lo que han surgido son muchos problemas.  Por una parte, están los millones de niños y jóvenes incapaces de concentrarse y de someterse a una disciplina intelectual – y mucho menos disciplina a secas – y, en mucho mayor medida, están las informaciones que proliferan en el internet y se meten en los móviles, transmiten todo tipo de datos erróneos, noticias falsas e incluso inventadas y análisis de los hechos desligados de la realidad.

La imagen del consumidor de tales informaciones es de un niño o un adolescente, o incluso un adulto joven sin gran preparación, fácilmente impresionable y manipulable. Pero, la realidad es que las vías de acceso al internet, que son los móviles y ordenadores, llevan ya mucho tiempo y sus usuarios no son ya todos tan jóvenes…aunque la edad no parece haberles hecho madurar mucho.

Un problema reciente son los médicos jóvenes que ya se han licenciado, han hecho sus prácticas y empiezan a trabajar en salas de emergencia y medicina crítica: muchos de ellos parecen tener demasiada fe en lo que para esta nueva generación pasa como letra impresa, es decir, los comentarios electrónicos que, muchas veces, contradicen lo que han aprendido en sus universidades.

Un ejemplo preocupante y de graves consecuencias es la difusión de opiniones acerca de los nuevos tratamientos para tratar los ictus, considerados por los principales centros médicos como una auténtica revolución capaz, no solo de salvar vidas, sino que evitar los frecuentes destrozos de áreas del cerebro provocados por estos derrames.

Es porque, hace ya 22 años, un grupo de investigadores pudo comprobar que el uso del TPA (Activador de Plasminógeno) permitía a los pacientes recuperarse totalmente del ictus, pues disolvía los trombos y así se evitaba la necrosis del tejido cerebral, a condición de que el fármaco se administre en una ‘“ventana” de tres horas. Después de los ensayos, tanto la Asociación Nacional de Cardiología como la Asociación norteamericana contra los Derrames recomiendan administrar el TPA a la gran mayoría de los afectados por un ictus.

A la hora de la verdad, no todos los enfermos aprovechan esta oportunidad, en muchos casos, porque los médicos jóvenes en las salas de emergencia no “creen” en el tratamiento y se han dejado seducir por artículos y twits de autores espontáneos en el internet, advirtiendo de todo tipo de males derivados del tratamiento. La incredulidad de estos médicos no es simplemente cuestión de opiniones, sino que la aplican a la hora de decidir y se han dado casos en que se han negado a administrar el TPA, a pesar de las peticiones de la familia y de las recomendaciones de la medicina tradicional.

Es precisamente lo que le ocurrió al promotor de los ensayos, el Dr Lewandowski, cuyo padre ingresó en urgencias con un ictus y, a pesar de las súplicas de su mujer, el médico de guardia se negó a administrarle el TPA, porque “no creía” en el tratamiento, ni le importaba quien lo recomendase. El propio Lewandowski acudió al hospital, pero, después de recorrer 700 Kms., era ya demasiado tarde. Su padre sobrevivió varios años con la cara deformada, incapaz de hablar ni de mover un brazo y una pierna.

Anualmente, hay 700.000 personas que sufren un ictus en Estados Unidos y el 30% de ellas no reciben tratamiento con TPA. En algunos casos, se debe a que el enfermo no llega a tiempo al hospital antes de que se cierre la “ventana”, pero, en muchos otros, es porque el médico se ha dejado “seducir” por artículos con opiniones personales contrarias a ciertos tratamientos.

A un nivel más general, están los artículos estremecedores dirigidos al gran público, en que advierten del peligro de las vacunas infantiles a las que atribuyen el autismo, con la triste consecuencia de que hay niños sin protección contra las paperas, la viruela, la varicela o el sarampión.

computer4

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Mircea Cărtărescu a primit premiul Formentor pentru Literatură 2018

Etiquetas

, , , , , ,

„Tot ce doresc este să demasc realitatea, să deschid porţi spre labirinturi imposibil de străbătut…”

Presa spaniolă i-a dedicat,ieri, în ediția de seară, lui Mircea Cărtărescu, pe care-l consideră cel mai important scriitor român actual,  articole omagiale, după ce juriul pentru premiul Formentor pentru Literatură a anunțat, tot ieri, la Buenos Aires, că anul acesta câștigătorul lui este scriitorul român.

 

Mircea Cărtărescu a primit premiul spaniol Formentor pentru Literatură 2018 (el premio Formentor de las Letras) – a anunţat ieri, luni 9 aprilie, juriul care acordă această distincţie anuală celor mai valoroşi scriitori actuali şi care, pentru prima dată, s-a reunit în afara Spaniei, anume în Argentina, la Buenos Aires.

Mircea Cărtărescu a primit Formentor-ul pentru întreaga sa operă… „care obligă la reconsiderarea condiției existențiale” – a considerat juriul Formentor.

Iată ce apreciază membrii juriului la scriitorul român: faptul că opera sa constituie „o relatare neobosită şi seducătoare, orbitoare şi verosimilă”… a realităţii… şi faptul că e o operă „destinată să impulsioneze transformarea radicală a conştiinţei umane”. Ei mai scriu în motivaţia decernării că admiră „marea abilitate narativă a autorului şi excepţionala sa cunoaştere a Bibliotecii Universale”… precum şi „forţa narativă cu care scriitorul a ştiut să extindă limitele ficţiunii”.

Pentru juriul prezidat de Basilio Baltasar, preşedintele premiului Formentor, opera lui Mircea Cărtărescu cuprinde – „într-un unic avânt narativ” – „evidenţa realităţii, cartografierea memoriei,energia creatoare a visului, libertatea imaginaţiei şi pulsiunea dorinţelor”.

Actul de decernare se încheie cu un citat din Cărtărescu: „Tot ce doresc este să demasc realitatea, să deschid porţi spre labirinturi imposibil de străbătut şi, de aceea, aş scrie chiar dacă n-ar mai fi nici un singur cititor în lume”.

Juriul din acest an al premiului Formentor pentru Literatură – care l-a desemnat câștigător, în unanimitate, pe Cărtărescu – a fost format din Alberto Manguel (laureat Formentor 2017), Andrés Ibáñez, Francisco Ferrer Lerín, Aline Schulman şi Basilio Baltasar (preşedintele juriului).

 
Alberto Manguel, Andrés Ibáñez, Francisco Ferrer Lerín, Aline Schulman şi Basilio Baltasar

Ei au anunţat numele câştigătorului într-o ceremonie care a avut loc la Biblioteca Naţională din Buenos Aires, în prezenţa ministrului argentinian al Culturii, Pablo Avelluto, după două zile de deliberări, cu uşile închise, ţinute în casa scriitoarei şi editoarei Victoria Ocampo din capitala argentiniană (astăzi Casa de Cultură a Fondului Național al Artelor), unde, în anul 1930 a fost creată revista literară, devenită legendară, Sud (Sur).

La ceremonie, Basilio Baltasar a citit scrisoarea de mulţumire pe care i-a trimis-o Mircea Cărtărescu, imediat după ce juriul premiului Formentor i-a comunicat decizia. Iată ce scrie Mircea Cărtărescu acestui for literar spaniol:

„Mă simt enorm de onorat pentru acordarea acestui premiu pe care-l accept cu cea mai mare umilinţă şi cu o mare emoţie, dat fiind că Formentor este unul dintre cele mai prestigioase premii literare, nu numai în Europa literelor, ci și în întreaga lume”.  „Umilinţa mea e încă şi mai mare când mă compar cu scriitorii străluciţi care l-au primit înaintea mea, scriitori pe care nu numai că îi respect, dar ei mi-au fost maeştri în foarte multe sensuri. Pot spune că mulţi dintre scriitorii recompensaţi cu acest premiu m-au inspirat, au făcut din mine scriitorul care sunt astăzi şi am pentru ei cea mai profundă admiraţie”.

Şi iată cum îşi încheie scrisoarea de mulţumire: „Niciodată n-am visat, de când am devenit scriitor, acum 40 de ani, că operele mele vor cunoaşte un asemenea devotement şi o asemenea consideraţie din partea atâtor cititori de limbă spaniolă, mulţumită, în mare măsură, muncii nepreţuite a traducătoarei mele Marian Ochoa de Eribe şi editurii Impedimenta care mi-a publicat lucrările în spaniolă. Promit că voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a fi la înălţimea scriitorilor care au primit această distincție înaintea mea. Ne vom vedea în curând în frumoasa insulă mediteraneană Mallorca”.

Anunţarea premiului Formentor la Buenos Aires confirmă puternica lui legătură cu Argentina. Numai dacă ne gândim că Jorge Luis Borges a fost primul scriitor care l-a primit, în 1961, când a fost creat, şi că scriitorul polonez Witold Gombrowicz, care a trait în Argentina, a fost ultimul său câştigator din prima perioadă, aceea a anilor 60.

De altfel, Alberto Manguel, laureatul ediţiei din 2017, dar şi directorul Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires şi unul din membrii juriului, a subliniat apropierea pe care o simt cititorii argentinieni faţă de opera lui Cărtărescu: „Fondul întregii sale creații   literare este dictatura din ţara sa, ceea ce el numeşte anii furaţi. Cititorul argentinian simte imediat aceeași legătură cu anii furaţi în ţara noastră. Cărtărescu recreează acea atmosferă de teamă de care nu putea scăpa nimeni, de ameninţare nedreaptă, când simţeam că trăiam într-o societate unde nu funcţiona nici o regulă în afară de capriciul unor personane. Acest lucru se simte în coşmarurile pe care Cărtărescu le recreează şi care-l fac să fie un scriitor foarte… argentinian” – a subliniat Alberto Manguel.

 

Scriitorul Alberto Manguel

 

„Cărtărescu funcţionează ca un fel de şarpe. Când am început să-l citesc, îmi crea o stare de disconfort, de nervozitate, pentru că nu ştiam în ce avea să mă vâre, dar pe urmă te fascinează şi te laşi purtat prin labirinturile prin care te conduce” – a spus Aline Schulman. Scriitoarea şi traducătoarea franceză a recomandat povestirea Ruletistul celor care doresc să pătrundă în universul literar al scriitorului român, candidat la premiul Nobel.

Premiul va fi decernat în timpul Conversaţiilor Literare Formentor, în Mallorca (Spania) pe 5 octombrie, la a XI-a ediţie.

Premiul Formentor de las Letras , în valoare de 50.000 de euro, a cunoscut două perioade: 1961-1967 şi 2011-2018. Și desigur, va continua…

El a fost creat în anul 1961 de un grup de faimoşi editori europeni (Carlos Barral, Gallimard, Einaudi, Rowolt…) pentru a recunoaşte calitatea şi integritatea unor autori a căror operă întăreşte prestigiul şi influenţa marii literaturi, precum şi pentru a recompensa valoarea operei marilor scriitori care şi-au dedicat viaţa literaturii, ca o formă de a-şi păstra esenţa şi moştenirea lor culturală.

Premiul a reapărut în anul 2011, cu aceeaşi vocaţie universală şi cu acelaşi spirit de la început. În prima perioadă, aceea a anilor 60, l-au mai primit şi Samuel Beckett, Juan García Hortelano, Jorge Semprún şi Saul Bellow, iar în cea de-a doua perioadă, au fost premiaţi Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, Javier Marías, Enrique Vila-Matas, Ricardo Piglia, Roberto Calasso.

 

CARTAREESCU 8

Notă: premiul Formentor pentru Literatură s-a acordat între anii 1961 – 1967, fiind promovat de editura spaniolă Seix Barral, cu colaborarea a altor 10 edituri străine și cu sprijinul proprietarilor Hotelului Formentor din insula spaniolă Mallorca (cea mai mare dintre Baleare), hotel care pe atunci devenise un important for literar. Distincția era de două feluri: Prix International/Premiul Internațional (care recompensa un autor de importanță mondială) și Premio Formentor/Premiul Formentor (care se decerna pentru un roman propus de una dintre editurile membre și care era apoi publicat de toate celelalte edituri). După o întrerupere care a durat din 1967 până în 2011, premiul a început să se acorde din nou și se decernează în grădinile Hotelului Barceló Formentor. În anii 1966 – 1967 premiul nu s-a acordat niciunui scriitor.

CARTAREESCU4

Mircea Cărtărescu s-a afirmat, la început, ca poet, cu Levantul (1990) pentru care a luat premiul Uniunii Scriitorilor din România. Un volum scris în plină dictatură a lui Ceauşescu. Trei ani mai târziu a făcut saltul spre naraţiune cu Nostalgie şi a continuat cu Lulu (1994) şi cu trilogia Orbitor (1996-2007). În 2012 a publicat cartea de povestiri Frumoasele străine, pentru care a primit premiul Euskadi de Plata.  Ultimul său roman, Solenoid (2015), este un roman monumental în care răzbat ecouri din Pynchon, Borges şi Kafka.

CARTAREESCU 7
Este poet, romancier, critic literar și jurnalist, membrul al Uniunii Scriitorilor din România și al Parlamentului Cultural European. A publicat peste 30 de cărți traduse în 23 de limbi. A primit mai multe premii internaționale : Premiul Târgului Cărții din Leipzig, Premiul pentru Literatură a Casei Culturilor din Berlin, Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, Premiul Gregor von Rezzori și Premiul Thomas Mann pentru Literatură.

Surse : EL PAÍS, Europa Press (Madrid), Clarin.com, ABC.es, EL MUNDO

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI/LA PAJA EN EL OJO AJENO

Etiquetas

, , , , , ,

TRUMP 1

PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI       Washington, Diana Negre

Au trecut câteva săptămâni de când președintele Trump a anunțat noi taxe pentru importurile de aluminiu și fier în SUA, însă, în viața politică americană, par a se fi scurs deja luni întregi: înfruntările s-au înăsprit și cei care se plâng nu se află neapărat în rândurile opoziției democrate, ci mai degrabă în cele ale republicanilor.

Și anume, este vorba de întreprinzători, economiști și oameni politici, începând cu primul consilier economic de la Casa Albă, bancherul Gary Cohn, un om cu foarte multă experiență în domeniul oțelului, deoarece și-a început cariera tocmai în cea mai mare companie americană din sector, US Steel.

Cohn s-a ferit foarte mult să-l critice pe Trump pentru această măsură, cu toate că nu ar fi fost nevoie: în rândurile republicane, condamnarea a fost amplă, cu toate că, cum se întâmplă de obicei, nu a venit de la baza necondiționată a președintelui, ci de la politicieni, economiști și chiar de la mijloacele de informare conservatoare, care, în mod tradițional, se opun protecționismului.

Printre cei devotați total lui Trump se află muncitorii care cumpără cu nesaț mesajul său că răul vine din afară: mâna de lucru străină are vina pentru salariile care nu cresc, sau viclenia că țările care vând în SUA sunt responsabile pentru pierderea locurilor de muncă.

Pentru a întări această impresie a fost suficient ca unele întreprinderi metalurgice să hotărască să-și redeschidă unele instalații închise acum câțiva ani, ceea ce pare a demonstra, la o primă analiză, că Trump rețetează medicamentul potrivit pentru relele economice ale sectorului și ale economiei SUA, în general.

Însă, această analiză are picioare foarte scurte. Industria americană este victima propriilor ei erori, a mândriei și a indolenței, care, după câteva decade, a reușit să pună pe butuci o industrie care domina acest sector în toată lumea.

Relele au început să apară pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când milionarul Andrew Carnegie a stabilit sistemul de furnale care cerea investiții enorme, imposibile în alte locuri din lume. La început, această industrie a fost foarte rentabilă, aproape că nici nu avea concurență, iar cei care o conduceau s-au culcat pe lauri, chiar și zeci de ani după declanșarea alarmelor.

Prima dintre aceste alarme a sunat după o jumătate de secol, când, în orașul austriac Linz s-a introdus procedeul de a injecta oxigen pur, în loc de aer cald, ceea ce a ieftinit cu o treime costurile de producție și, în plus, permitea construirea de noi unități siderurgice la jumătate din prețul american.

În loc să se alarmeze, întreprinzătorii americani din acest sector s-au arătat sceptici… în timp ce, în restul lumii, se impunea tehnologia austriacă și creștea continuu concurența făcută produselor americane.

La fel s-a întâmplat și câțiva ani mai târziu, când germanii au dezvoltat un sistem de mini-topitorii cu cuptoare ieftine care funcționau cu electroliți.

La sfârșitul secolului, prosperele zone siderurgice americane de odinioară erau scheletele unor orașe părăsite, cu fabrici închise și cartiere nelocuite, ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de „rust-belt”, adică o centură industrială ruginită.

Cu excepția întreprinderii Nucor, care a câștigat averi urmând exemplul european, ceilalți siderurgiști americani  și-au irosit eforturile pe culoarurile Congresului, unde au obținut nici mai  mult nici mai puțin decât 376 de măsuri protecționiste.

Acum, cu noile sancțiuni, este sigur că au deschis câteva întreprinderi ai căror muncitori vor vota, probabil, cu  Trump, dar, sunt și alte întreprinderi metalurgice care își văd în pericol supraviețuirea: după ani întregi de când cumpără materiale de foarte bună calitate din Japonia sau Germania, se văd în fața perspectivei de a rămâne fără furnizori. Cu toate că ar putea să plătească taxele vamale umflate, clienți lor se vor adresa, de acum, direct producătorior din străinătate.

 Neliniștea acestor sectoare se vede foarte bine și la bursă, cu enorme creșteri și căderi de când și-a anunțat Trump propunerile. Una dintre marile victime este întreprinderea aeronautică Boeing, cea mai mare din lume în acest sector, și care, înainte de decizia lui Trump, avea cotizații puternice la bursă, dar a pierdut, luna aceasta, 11 la sută din valoarea sa.

BOEING 1

Boeing nu numai că se așteaptă la costuri mai mari la aluminiu și oțel, dar ar putea fi victima principală în războiul comercial cu China, care este principalul său client în achiziționarea de aparate comerciale: acum un an și jumătate, chinezii, conform previziunilor, urmau să cumpere șapte mii de avioane în următorii 20 de ani, însă represaliile Chinei la taxele vamale americane și la alte măsuri îndreptate împotriva exporturilor ei ar putea reorienta aceste achiziții spre Airbus, marele rival al firmei Boeing.

Pentru echipa lui Trump, care caută un vinovat pentru deficiturile comerciale, agresivitatea exportatorilor străini sunt paiul din ochiul vecinului, fără să vadă bârna care este lipsa de inițiativă și de spirit innovator, lucru foarte vizibil în domeniul oțelului, al automobilelor sau chiar al electrocasnicelor: automobilele japoneze sau coreene sunt mai fiabile decât cele americane, după cum și vesela sau șosetele sunt mult mai curate dacă sunt spălate cu mașini importate, decât cu cele locale.

Poate ar fi convenabil să i se amintească faptul că protecționismul nu este o marcă republicană: ultimul președinte al partidului său care a aplicat taxe vamale a fost Herbert Hoover, pe care toți și-l amintesc din cauza Marii Depresiuni care a început în timpul mandatului său.

 Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2Trump impone aranceles

LA PAJA EN EL OJO AJENO             Washington, Diana Negre

Hace poco más de dos semanas que el presidente Trump anunció nuevos aranceles para las importaciones de aluminio y de acero en Estados Unidos, pero en la vida política norteamericana parece que hayan pasado meses: los frentes se han endurecido y los que más se quejan no están necesariamente en la oposición demócrata, sino más bien entre las filas republicanas.

Esto último se refiere a los empresarios, economistas y políticos, empezando por el principal asesor económico de la Casa Blanca, el banquero Gary Cohn, un hombre con gran experiencia en el ramo del acero, pues empezó su carrera precisamente con la mayor compañía norteamericana de sector, US Steel.

Cohn se ha guardado mucho de criticar a Trump por la medida, pero no hacía falta: dentro de las filas republicanas, la condena ha sido muy extensa, aunque como en tantas otras cosas, no ha venido de la base incondicional del presidente, sino de políticos, economistas e incluso medios informativos conservadores, que tradicionalmente se oponen al proteccionismo.

Entre los seguidores incondicionales de Trump están los trabajadores que compran ávidamente el mensaje de que sus males se deben a maleficios exteriores: la mano de obra extranjera tiene la culpa de que los salarios no suban, o la perfidia de los países que venden a Estados Unidos es responsable de la pérdida de lugares de trabajo.

TRUMP 3

Para reforzar esta impresión, ha bastado con que algunas empresas metalúrgicas hayan decidido recuperar instalaciones cerradas hace pocos años, lo que parece demostrar, en un primer análisis, que Trump está recetando la medicina adecuada para los males económicos del sector -y de EEUU en general.

Pero este análisis tiene las piernas muy cortas. Lo cierto es que la industria acerera norteamericana es víctima de sus propios errores, soberbia e indolencia, que al cabo de las décadas ha conseguido acabar con una industria que dominaba el sector en todo el mundo.

Los males empezaron en realidad a finales del siglo XIX, cuando el millonario Andrew Carnegie estableció un sistema de altos hornos que exigía inversiones enormes que, en aquellos momentos, estaban fuera del alcance del resto del mundo. La industria fue al principio muy rentable, apenas tenía competencia y sus directivos se durmieron en sus laureles, incluso décadas después de que sonaran las alarmas.

Porque la primera de estas alarmas llegó medio siglo más tarde, cuando en la ciudad austriaca de Linz se implantó un proceso para inyectar oxígeno en vez de líquido, lo que abarató en una tercera parte los costos de producción, pero permitió además construir las nuevas plantas siderúrgicas a la mitad del precio americano.

En lugar de alarmarse, los empresarios del sector en Estados Unidos se mostraron escépticos…mientras en el resto del mundo se imponía la tecnología austriaca -y aumentaba la competencia a los productos norteamericanos.

Otro tanto ocurrió pocos años más tarde, cuando los alemanes desarrollaron un sistema de mini-fundidoras, cuyos hornos funcionaban con electrolitos y se construían con relativamente poco dinero.

A finales de siglo, las otrora prósperas zonas siderúrgicas norteamericanas eran esqueletos de ciudades abandonadas, con fábricas cerradas y barrios abandonados, en lo que hoy se conoce como el “rust-belt”, algo así como un ¨cinturón industrial herrumbrado”.

A excepción de la empresa Nucor, que ganó fortunas siguiendo el ejemplo europeo, los demás siderúrgicos norteamericanos volcaron sus esfuerzos en los pasillos del Congreso, del que consiguieron nada menos que 376 medidas proteccionistas.

Ahora, con las nuevas sanciones, es cierto que han vuelto a abrir algunas plantas cuyos obreros probablemente votarán por Trump, pero otras empresas metalúrgicas ven en peligro su propia supervivencia: al cabo de años de comprar materiales de alta calidad en Japón o Alemania, se enfrentan a la perspectiva de quedarse sin suministro. Porque, si bien es cierto que podrían pagar los precios inflados por los aranceles, lo probable es que sus clientes simplemente acudan a fabricantes del producto total extranjero.

 La inquietud de estos sectores se refleja también las bolsas, con enormes vaivenes desde que Trump anunció su propuesta.  Una de las grandes víctimas, que deja notar sus problemas en los índices bursátiles, es la empresa aeronáutica Boeing, la mayor empresa del mundo en el sector y que, hasta la decisión de Trump, veía sus cotizaciones subir como la espuma, pero en este mes ha perdido el 11% de su valor.

Planta Everett de BoeingPlanta Everett de Boeing

Boeing no solo espera costos mayores en el acero y aluminio importados, pero podría ser la principal víctima de una guerra comercial con China, que es su principal cliente de aparatos comerciales: hace un año y medio, las previsiones eran que los chinos comprarían casi siete mil aviones en los próximos 20 años, pero las represalias chinas por los aranceles siderúrgcos y otras medidas contra sus exportaciones podrían reconducir buena parte de estas compras a Airbus, el gran rival de Boeing.

AIRBUS 1

Para el equipo Trump, en busca de un culpable por los déficit comerciales, la agresividad de los exportadores extranjeros son la paja en el ojo ajeno, sin ver la viga que representa su falta de iniciativa y de espíritu innovador, algo tan visible en el acero como en los  automóviles o incluso los electrodomésticos: los coches japoneses o coreanos son mucho más fiables que los norteamericanos, igual que las vajillas o los calcetines salen mucho más limpios de las máquinas importadas que de las locales.

Quizá les convendría recordar que el proteccionismo no es la marca republicana: el último presidente de su partido que aplicó aranceles fue Herbert Hoover, a quien todos recuerdan por la Gran Depresión que empezó durante su mandato.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA