IRAN: RĂU ENDEMIC/IRÁN : MAL ENDÉMICO

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

VS 1Gardienii Revoluției

IRAN: RĂU ENDEMIC

Pentru ayatolahii care stăpânesc cu mână de fier în Iran, criza avionului comercial ucrainean doborât de apărarea antiaeriană iraniană este mult mai alarmantă decât lasă ei să se întrevadă. Manifestații antiguvernamentale atât de mari și de cuprinzătoare ca cele de acum n-au mai fost decât protestele care au înlăturat monarhia, în 1979 (la 11 februarie).

Desigur, există multe și mari diferenţe între acele proteste și cele din zilele noastre. Sunt, însă, şi destule asemănări pentru a explica, în mare măsură, atitudinea incredibilă a guvernului de la Teheran, care a început prin a nu-și recunoaște răspunderea în acest incident și care continuă o linie de prudență extremă în încordatele sale relații cu SUA.

Mai întâi, manifestarea indignării populare are loc acum, la fel ca la sfârșitul anului 1978 și începutul lui 1979, împotriva unor regimuri extrem de opresive; șahinșahul Reza Pahlevi își sprijinea puterea pe o poliție secretă mai mult decât expeditivă, iar în ziua de azi, ayatolahii n-ar guverna fără „Gardienii Revoluției”, care, pe lângă faptul că reprezintă o forță politică înarmată, sunt un adevărat stat în stat.

VS 3Gardienii Revoluției

În plus, indignarea populară împotriva monarhiei Pahlevi se datora, în mare parte, faptului că anturajul șahinșahului montase o structură politico-economică cu ajutorul căreia a acaparat, practic, toate afacerile rentabile care se puteau face în țară. În republica teocratică a ayatolahilor, „Gardienii Revoluției” au făcut același lucru, în măsură mult mai mare și cu mai multă îndrăzneală și represiune.

Faptul că această acaparare a celor mai bune afaceri o practică mulți alții – de pildă, rebeliunea împotriva lui Assad, în Siria, are aceeași cauză -, nu consolează pe nimeni în Iran. Și nici faptul că puterea nelimitată a unei poliții politice este o patologie a multor sisteme autoritare care n-a sporit niciodată și niciunde răbdarea vreunei societăți civile.

VH 2

Toate aceste lucruri le văd foarte clar ayatolahii, însă spațiul lor de manevră este limitat. Nu se pot înfrunta cu „Gardienii” deoarece ar arunca Iranul în mâinile unei dictaturi sectare. Teama de „Gardieni” este atât de mare încât a dezlănțuit șuvoiul de minciuni oficiale în jurul doborârii avionului ucrainean; eventuala discreditare a conducerii militare ar putea avea ca efect sporirea prestigiului „Gardienilor” din preajma structurilor militare.

Iar dacă acasă ayatolahii se văd nevoiți să evite înfruntarea cu „Gardienii”, în relațiile internaționale trebuie să danseze pe muchea de cuțit a americanilor. Căci, din punct de vedere militar, Pentagonul le-ar putea administra niște lovituri cumplit de distructive, iar politica americană a sancțiunilor economice ruinează nivelul de viață al țării mai mult decât orice acțiune militară… lucru pe care, în Iran, nimeni nu se îndoiește să-l pună pe seama politicii externe a ayatolahilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

V H 1

IRÁN : MAL ENDÉMICO

VS 2Los Guardianes de la Revolución

Para los ayatolás que dominan con mano de hierro en Irán, la crisis del avión comercial ucraniano derribado por sus defensas antiaéreas es mucho más alarmante de lo que dejan entrever. Unas manifestaciones antigubernamentales tan grandes y generales como las actuales no se han dado desde las protestas que acabaron con la monarquía en 1979 (11 de febrero).

Naturalmente, las diferencias entre estas protestas y las de estos días son muchas y grandes. Pero las similitudes son tantas que explican en gran medida la increíble actitud del Gobierno de Teherán, que comenzó por negar la evidencia de su responsabilidad y sigue una línea de prudencia extrema en sus tensas relaciones con los EE.UU.

En primer lugar, la exteriorización de la indignación popular se produce ahora y se produjo a finales del 1978 y principios del 1979 contra regímenes abrumadoramente opresivos; el Sha Reza Pahlevi cimentaba su poder en una policía secreta más que expeditiva y hoy en día los ayatolás no gobernarían sin los “guardianes de la revolución”, quienes más que una fuerza política armada constituyen un auténtico Estado dentro del Estado.

VH 3

Además, la indignación popular contra la monarquía Pahlevi se debía en grandísima parte a que el entorno del rey había montado un tinglado empresarial-político que acaparaba prácticamente todos los buenos negocios que se podían hacen en el país. Y en la república teocrática de los  ayatolás, los “guardianes de la revolución” han hecho lo mismo, aunque en mayor medida y con mayor represión y descaro.

El que este acaparamiento de los mejores negocios sea un mal de muchos – así, por ejemplo, la rebelión contra Assad en Siria tiene esa misma causa -, no consuela a nadie en Irán. Y que el poder ilimitado de una policía política sea también una patología de muchos sistemas autoritarios tampoco ha incrementado la paciencia de ninguna sociedad civil en ningún tiempo y lugar.

VH 4

Todo esto lo perciben los ayatolás claramente, pero su campo de maniobra es muy limitado. No pueden enfrentarse a los “guardianes” porque precipitarían al Irán en manos de una dictadura sectaria. El temor a los “guardianes” es tan grande que generó el vaivén de mentiras oficiales de los primeros días en torno al derribo del avión ucraniano; el eventual descrédito de los mandos militares responsables podía repercutir en el prestigio de los “guardianes” vinculados a la estructura militar.

Y si en casa los ayatolás han de evitar el enfrentamiento con los “guardianes”, en las relaciones internacionales han de bailar sobre el filo de la navaja estadounidense. Y ello, no sólo porque militarmente el Pentágono podría infligir golpes muy destructivos, sino más aún porque la política estadounidense de aplicar sanciones económicas más que acciones militares está socavando fuertemente el nivel de vida del país… cosa que todo el mundo en el Irán no duda en achacarlo a la política exterior de los ayatolás.

VH 5

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

ZURICH: INDIGESTIE DE MAURI/ZURICH: INDIGESTIÓN DE MOROS

Etiquetas

, , , ,

M 1

ZURICH: INDIGESTIE DE MAURI

În țările de limbă germană, o bezea acoperită cu ciocolată se numește de foarte mult timp „cap de maur”. În localitățile unde se vorbește germana, dar nu și în Zürich, începând din acest an, „capul de maur” dă mari bătăi de cap… municipalităților.

Problema – care se pune, de fapt, mai ales în împrejurimile orașului Niederdorf – este locală, dar ea ilustrează puternic una dintre isteriile actuale: o hipersensibilitate bolnăvicioasă. În Niederdorf există, de două secole încoace, un edificiu cu numele „Casa dansului maur”; la subsol funcționează, de 40 de ani, o cofetărie numită „Capul de maur”. Ori, în aceste două secole și nici în ultimii 40 de ani, nimeni din localitate n-a găsit la aceste două denumiri nimic jignitor.

M 2

Dar anul acesta, Primăria  a făcut un „casus belli” din această temă. La sfârșitul anului expiră autorizația de funcționare a cofetăriei şi acest lucru a trezit la consilierii municipali o pudoare foarte actuală în materie de denumiri. Nu se va reînnoi dulcea autorizație dacă noul concesionar nu-i schimbă numele afacerii sale, deoarece – cred și afirmă edilii – numele acesta poate răni susceptibilitățile magrebienilor și, evental, până și pe cea a unor oameni de culoare.

Mini furtuna într-un pahar cu apă – s-ar spune, mai degrabă, într-o cafea cu frișcă – nu numai că este o  aiureală în tradiționala cumpătare helvetică, dar și o  precipitare cronologică a ceea ce este „politic corect”. Căci agitația (și râsetele) s-au stârnit acum, cu nouă luni înainte de a se pune cu adevărat problema, când va expira autorizația… și, până acum, nimeni nu s-a plâns în Niederdorf de numele cofetăriei, nici de cel al casei, nici de cel al bezelei care face deliciile copiilor și ale pofticioșilor.

Ori, această inițiativă politic foarte corectă se pare că n-a promovat niciun edil la poziția de primar, nici la cea de „personalitate a anului” sau de „ilustru om al conviețuirii”: acest ultim titlu nu există încă, dar dați-le răgaz edililor din Niededorf….

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ZURICH: INDIGESTIÓN DE MOROS

M 3

En los países de habla alemana, un merengue recubierto de chocolate se llama desde tiempo ha “cabeza de moro”. En las localidades germano parlantes, menos en Zúrich; desde este año allá la “cabeza de moro” es un quebradero de cabeza… municipal.

El problema – que en realidad se plantea en las inmediaciones de la ciudad, en Niederdorf – es sumamente local, pero escenifica magníficamente una de las histerias actuales: la hipersensibilidad enfermiza. Y es que en Niederdorf existe, desde hace dos siglos, un edificio conocido desde que se edificó como “La casa del baile moro” y en sus bajos funciona, desde hace 40 años, una cafetería llamada “La cabeza de moro”. Y en estos dos siglos ni en los últimos 40 años nadie en la localidad ha encontrado nada vituperable en los dos nombres.

Pero este año el Ayuntamiento, sí, ha hecho un “casus belli” del tema. Y es que a finales de este año caduca la licencia municipal de la cafetería, lo cual ha despertado en los regidores un pudor nominal muy de los tiempos actuales. No se quiere renovar la dulce licencia si el nuevo concesionario no cambia el nombre de la empresa, porque – piensan y dicen los munícipes – ese nombre puede herir las susceptibilidades de magrebíes y, eventualmente, hasta de otra gente de color.

M 4

La mini tormenta en un vaso de agua – bueno, sería mejor decir en un café con nata – no sólo es un desmadre de la tradicional sensatez helvética, sino también una precipitación  cronológica de lo “políticamente correcto”. Porque el revuelo (y las risas) surgen ahora, a casi nueve meses del planteamiento real del caso, que es cuando expira la licencia… y hasta la fecha nadie se ha quejado en Niederdorf del nombre de la cafetería, ni del de la casa ni tampoco del del tipo de merengue que hace las delicias de críos y golosos.

Para más inri, la políticamente correctísima iniciativa no parece que haya promovido a ningún edil a candidato de alcalde, ni a “personalidad del año” o siquiera a “prohombre de la convivencia”: Este último título no existe aún, pero dadles tiempo a los ediles de Niededorf….

M 5

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

KOSOVO : GHERILA, AFARĂ !/KOSOVO : ¡ GUERRILLA, FUERA !

Etiquetas

, , , , , , , ,

K 1

KOSOVO : GHERILA, AFARĂ !

Kosovo și-a obținut independența (în 2008) datorită, în mare parte, gherilei albaneze, deoarece aceasta a luptat cu arme împotriva Iugoslaviei lui Milosevic, în 1999, iar mai târziu a reușit (cu ajutorul NATO) să scoată trupele sârbești din Kosovo. Însă, în ziua de azi, nu prea mai sunt kosovari care să-i mai vrea pe vechii luptători de gherilă în guvernul de la Pristina.

Dar, dacă diferitele gherile albaneze – albaneze, deoarece această etnie este majoritară acum în Kosovo – au fost în fruntea răscoalei, în schimb, în rândurile primelor guverne kosovare au avut un rol trist. Atât Hashim Thaçi, lider al UÇK („Armata de Eliberare din Kosovo”), cât și Ramush Haradinaj, conducător al altei gherile importante, i-au decepționat profund pe cei care și-au pus mari speranțe în ei.

Thaçi, în fruntea primului cabinet (cu toate că acum este președintele țării, până în 2021), și Haradinaj – ca președinte, în vremea aceea – au administrat Kosovo ca și cum ar fi fost o pradă de împărțit între ei și partizanii lor. Țara a tot decăzut sub despotismul foștilor combatanți din gherilă. Din luna octombrie a anului trecut a obținut o majoritate relativă „Vëtevendosje” („Autodeterminare”), partidul condus de fostul șef al rebeliunii studențești, Albin Kurti.

K 3

Albin Kurti  și Isa Mustafa

A-i da jos pe Thaçi și Haradinaj însemna rezolvarea problemei numai pe jumătate. Cealaltă jumătate – formarea guvernului – nu s-a putut rezolva până acum… și este puțin probabil să se rezolve în decursul celor două luni prevăzute de Constituție pentru investirea guvernului de la prima întrunire  a noului Parlament, care a avut loc pe data de 24 decembrie. Și aceasta, deoarece, în noul Parlament nu se poate forma o majoritate fără partidul „Liga Democratică”, pe care îl conduce Isa Mustafa. Între acesta și Kurti se ridică o infinitate de egolatrii și ambiții de putere, care au rezistat oricărui raționament și pragmatism. Încleștarea dintre acești doi politicieni amintește prea mult de preocupările prădătoare din era guvernelor dominate de gherile.

K 4

Isa Mustafa și  Albin Kurti

Cu toate că Mustafa și Kurti sunt de acord, în principiu, ca viitoarea legislatură să îl aibă pe Mustafa ca președinte, iar Kurti să obțină, în schimb, un minister în plus față de „Liga Democratică”, pactul în acest sens nu s-a semnat, deoarece, la fel ca într-un troc între delincvenți, amândoi vor banii înainte de livrare. Kurti vrea să i se dea deja în mod oficial ministerul de interne –„… pentru a lupta temeinic împotriva corupției…”, după cum afirmă el – iar Mustafa, să i se confirme, de pe acum, președinția din 2021, înainte de distribuirea portofoliilor în noul guvern.

Dacă aceasta este încrederea reciprocă pe care urmează să se reconstruiască Kosovo post Thaçi…. vai de Kosovo !

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

KOSOVO : ¡ GUERRILLA, FUERA !

K 2

La independencia de Kosovo (2008) ha sido en grandísima parte mérito de la guerrilla albanesa, ya que ella se alzó en armas contra la Yugoslavia de Milosevic, en 1999, y ella consiguió posteriormente (con la ayuda de la OTAN) que las tropas serbias salieran de Kosovo. Pero, hoy en día, apenas quedan kosovares que quieran en el Gobierno de Pristina a los antiguos guerrilleros.

Pero si las distintas guerrillas albanesas – albanesas, porque esta etnia predomina actualmente en Kosovo – fueron punteras en la sublevación y el terror, en las filas de los primeros Gobiernos kosovares hicieron un triste papel. Tanto Hashim Thaçi, líder del UÇK (“Ejército de Liberación de Kosovo”) como Ramush Haradinaj, dirigente de otra guerrilla principal, defraudaron profundamente las esperanzas puestas en ellos.

Thaçi, al frente del primer Gabinete (aunque actualmente es el presidente del país hasta el 2021), y Haradinaj- como presidente – administraron Kosovo como si fuera un botín a repartirse entre ellos y sus secuaces del alzamiento. El país ha ido decayendo constantemente bajo la férula de los exguerrilleros y en las pasadas elecciones de octubre se erigió como fuerza relativamente mayoritaria “Vëtevendosje” (“Autodeterminación”), el partido encabezado por el antiguo jefe de la rebelión estudiantil, Albin Kurti.

K 6

Isa Mustafa y Albin Kurti

Claro que echar a Thaçi y Haradinaj era resolver la mitad del problema. La otra mitad – formar Gobierno – no se ha podido solventar hasta ahora… y falta el canto de un duro para que no se resuelva en los dos meses que da la Constitución de plazo para jurar Gabinete desde la primera reunión del nuevo Parlamento, que fue el 24 de diciembre.  Porque en la nueva Asamblea no se puede formar mayoría alguna sin el partido “Liga Democrática”, que dirige Isa Mustafá. Y entre este y Kurti se alza un sinfín de egolatrías y ambiciones de poder que han resistido a todo razonamiento y pragmatismo. La pugna de estos dos políticos recuerda demasiado los planteamientos depredadores de la era de los Gobiernos guerrilleros.

K 5

Isa Mustafa y Albin Kurti

Así, si bien Mustafá y Kurti están en principio de acuerdo en que la próxima legislatura tenga a Mustafá de Presidente y que Kurti, a cambio, obtenga un ministerio más que la “Liga Democrática”, el pacto correspondiente no se ha firmado porque al igual que en un cambalache de facinerosos, ambos exigen el pago antes de la entrega. Kurti quiere que se le conceda ya oficialmente el ministerio de Interior -”… para llevar a cabo un lucha a fondo contra la corrupción…”, según él – y Mustafá que se le confirme oficialmente desde ahora ya la presidencia del 2021, antes del reparto de cargos en el nuevo Gobierno.

Y si esta es la confianza mutua sobre la que se ha de reconstruir el Kosovo post Thaçi…. ¡ pobre Kosovo !

K 7

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

EVITÂNDU-I PE SOCIALIȘTI/EVITANDO A LOS SOCIALISTAS

Etiquetas

, , , , , , ,

G 3

EVITÂNDU-I PE SOCIALIȘTI

Declinul partidelor socialiste din Germania și Austria a ajuns într-un asemenea punct, încât verzii din ambele țări preferă, de acum, să formeze coaliții parlamentare cu conservatorii și nu cu socialiștii. În Berlin, „marea coaliție” a socialiștilor și creștin-democraților se clatină tot mai mult.

G 4

Acest lucru n–ar fi surprinzător dacă, în Parlamentele german și austriac, ecologiștii ar avea mai mulți votanți decât social-democrații, însă, realitatea este cu totul alta. Nici pe celelalte formațiuni politice nu le interesează o alianță cu ei, din două motive. Primul este neîncrederea în stabilitatea internă a grupărilor socialiste. Luptele ideologice interne sunt un rău endemic în istoria acestor partide, iar, cu actuala îndepărtare a partidului de masele populare, tentațiile centrifuge se înmulțesc rapid. Pe piața puterilor, nimeni nu vrea un aliat care să se fărâmițeze în orice moment.

Celălalt motiv este de o anvergură mai mare. Încă din secolul al XIX-lea, socialiștii din Europa centrală s-au evidențiat – ba s-ar putea spune că au păcătuit – prin faptul că au avut o avalanșă de inițiative și idei pentru reformele sociale destinate societăților lor. Uneori, se gândeau la soluții pentru probleme care nu erau decât în fașă.

G 6

Însă, de pe la mijlocul secolului al XX-lea, socialiștii din Europa par să fi renunțat la aceste abordări avansate, speculative, și s-au risipit în discuții talmudice pe probleme minore, sau și mai rău, în polemici pe fundalul unor egolatrii a unor lideri mai degrabă ambițioși decât talentați. Oricum, până acum, au pierdut în mod constant contactul cu sectoarele mai slabe ale societății. În Germania, se vorbește chiar (deocamdată, fără consecințe prea mari) de oportunitatea fuzionării SPD cu „stânga” (Die Linke), un partid neocomunist, apărut pe teritoriul vechii RDG, dar care se întinde, în prezent, peste tot teritoriul Germaniei, grație fostului lider socialist, Oscar Lafontaine, care a părăsit, mai demult, SPD deoarece nu i s-a încredințat lui conducerea întregului partid, la scară națională.

G 7

Atât în Germania, cât și în Austria, socialismul are încă suficientă întindere și vitalitate intelectuală pentru a se putea regenera singur. Poate reveni în prim planul scenei politice de odinioară, oricât de puțină încredere ar avea în strategii politice și în gânditori profunzi. Dar, în starea sa actuală și cu conducătorii pe care îi are acum, nu pare să mai atragă pe cineva; nici eventuali aliați în Parlamente, nici alegători indeciși din stradă…

G 1

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EVITANDO A LOS SOCIALISTAS

G 5

El declive de los partidos socialistas de Alemania y Austria ha llegado a tal punto que los verdes de ambas naciones prefieren, hoy en día, formar coaliciones parlamentarias con los conservadores, antes que unirse a los socialistas. Y en Berlín, la “gran coalición” de socialistas y cristiandoemócratas se tambalea, cada día más.

Esto no tendría nada de sorprendente si, en los Parlamentos germano y austríaco, los ecologistas tuvieran más votantes que los socialdemócratas, pero no es éste el caso. Una alianza con ellos interesa tan poco a las demás formaciones, por dos razones. La primera es la desconfianza en la estabilidad interna de las agrupaciones socialistas. Las luchas ideológicas internas son un mal endémico en la historia de estos partidos y, con el actual alejamiento del partido de las masas populares, las tentaciones centrífugas se están multiplicando a ritmo galopante. En un mercado de poderes, nadie quiere un aliado que se pueda fraccionar en cualquier momento.

G 9

El otro motivo es de mayor calibre. Desde el siglo XIX los socialistas centroeuropeos han destacado – o hasta se podría decir, pecado – por generar un alud de iniciativas e ideas para las reformas sociales de sus respectivas sociedades. A veces, incluso ideaban soluciones para problemas que no se vislumbraban más que en ciernes.

Pero, desde finales del siglo XX, los socialistas de Europa parecen haber renunciado a estos planteamientos avanzados, especulativos, para diluirse en discusiones talmúdicas sobre problemas menores o, peor aún, en polémicas cuyo trasfondo son las egolatrías de unos prohombres con más ambiciones que talento. En cualquier caso, hasta ahora, han estado perdiendo más y más el contacto con los sectores más débiles de la sociedad. En Alemania, se ha llegado incluso a hablar (sin mayores consecuencias, por ahora) de la conveniencia de fusionar al SPD con “la izquierda” (Die Linke), un partido neocomunista, surgido en los territorios de la antigua República Democrática, e instalado en toda Alemania, gracias al liderazgo del ex líder socialista Oscar Lafontaine, quien abandonó, en su día, el SPD porque no se le había concedido el liderazgo nacional del partido

G 8

Tanto en Alemania, como en Austria, el socialismo tiene aún la dimensión y la vitalidad intelectual suficientes para regenerarse sólo. Puede volver al protagonismo político de antaño por poco que confíe en estrategas políticos y pensadores de calado. Pero, en su estado actual y con los dirigentes del momento, no parece atraer a nadie; ni a eventuales aliados en los Parlamentos, ni a los electores indecisos en las calles…

G 2

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

PREȘEDINTĂ GRAȚIE… ULTRADREPTEI ?/¿ PRESIDENTA POR GRACIA DE… LA ULTRADERECHA ?

Etiquetas

, , ,

C 4Kolinda Grabar-Kitarovic

PREȘEDINTĂ GRAȚIE… ULTRADREPTEI ?

Primul tur al alegerilor prezidențiale din Croația a fost câștigat, în mod surprinzător, de candidatul social-democrat, Zoran Milanovic. Acesta a obținut 29,5% din voturi, în timp ce, titulara al cărei mandat se termină – Kolinda Grabar-Kitarovic, – a reușit doar 26,7%. Totuși, toată lumea pariază pe faptul că Kolinda va fi realeasă președintă, în turul al doilea, pe data de 5 ianuarie… Și nu atât pentru meritele ei, ci datorită neașteptatului avânt al ultra-dreptei, care este un partid anti-Kolinda.

C 7Kolinda Grabar-Kitarovic

Adevărul este că panorama electorală croată nu este deloc ortodoxă. Astfel, Grabar-Kitarovic este sprijinită de cel mai mare partid din țară, HDZ (Partidul Comunității Democratice), fără să fie membră a acestui partid. Calul de bătaie al a tuturor partidelor, în aceste alegeri și în cele anterioare, a fost corupția. În țară, această tară socială e lăsată în voia ei în asemenea măsură, încât, la aceste alegeri prezidențiale, s-a prezentat un candidat- Dario Jurican – cu un program parodie, care promitea să includă, în constituția țării, corupția ca instituție națională și să-i creeze chiar și un minister. Răspunsul alegătorilor la această ironie politică a fost mărunt: Jurican a obținut 4,6% din voturi.

C 3

Pe lista particularităților politice croate trebuie să notăm că foarte probabila victorie a Kolindei, în turul al doilea, se va datora marelui absent din această luptă: liderului ultra-dreptei – Miroslav Skoro -, care s-a situat pe locul al treilea, în primul tur, cu 24,5% din voturi. Și, dată fiind idiosincrazia celor care l-au votat, e aproape sigur că niciunul dintre adepții lui Skoro nu-i îi va da votul său lui Milanovic, ci (dacă merg la urne) Kolindei, care, în scenariul acesta, este „răul cel mai mic” pentru ultra-conservatori.

C 10Zoran Milanovic

Și ca să închei prezentarea ciudățeniilor faunei politice croate, amintesc faptul că venirea Kolindei Grabar-Kitarovic în prim-planul scenei politice se datorează, mai ales, aparițiilor sale patriotice la marile evenimente sportive: asistă la ele îmbrăcată în costum popular.

Relativ la social-democratul Zoran Milanovic, înainte de a-și pune actuala etichetă democratică, a băut, în sânul familiei, esențele comunismului, deoarece Milanovicii au fost una din stirpele cele mai cunoscute ale comunismului balcanic. Cu mantia social-democrației (care, în Balcani, a fost adoptată de aproape toți foștii comuniști din era sovietică) Zoran a fost președinte al Croației, între anii 2011- 2016.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

C 1

¿ PRESIDENTA POR GRACIA DE… LA ULTRADERECHA ?

C 9Zoran Milanovic

La primera vuelta de las presidenciales croatas acabó con una sorprendente victoria del candidato socialdemócrata, Zoran Milanovic. Este obtuvo el 29,5% de los votos mientras que la titular saliente – Kolinda Grabar-Kitarovic – sacó un 26,7%. No obstante, todo el mundo apuestas a que Kolinda será reelegida en la 2ª vuelta, el próximo 5 de enero… Y ello, no tanto por sus méritos, sino por el inesperado auge de la ultraderecha que es un partido anti Kolinda.

La verdad es que el panorama electoral croata no es nada ortodoxo. Así, Grabar-Kitarovic es apoyada por el mayor partido del país, HDZ (Partido de la Comunidad Democrática), pero no milita en sus filas. Y el caballo de batalla de todos los partidos en estas y las anteriores elecciones ha sido la corrupción, pero en el país esta lacra social campa de tal manera a sus anchas que en estas presidenciales se presentó incluso un candidato – Dario Jurican – con un programa burlón que prometía incluir en la Carta Magna la corrupción como institución nacional y dedicarle un ministerio. La respuesta del pueblo a la ironía política ha sido nimia: Jurican sacó solo un 4,6%.

C 5

C 6Kolinda Grabar-Kitarovic

En la lista de peculiaridades políticas croatas, hay que apuntar que la muy probable victoria de Kolinda en la 2ª vuelta se deberá al gran ausente de esa pugna : el líder ultra derechista – Miroslav Skoro -, quien se situó 3º en la 1º vuelta, con el 24,5%. Y dada la idiosincrasia de sus votantes, se da por seguro que ninguno de los seguidores de Skoro apostará por Milanovic, sino que apoyará (si acuden a las urnas) a Kolinda, que en este escenario es el “mal menor” para un ultra conservador.

C 2

Y para terminar de señalar las peculiaridades de la fauna política croata, hay que recordar que la irrupción de Kolinda Grabar-Kitarovic en el primerísimo plano del escenario político se debe mayormente a sus apariciones patrioteras en los grandes acontecimientos deportivos: asiste a ellos ataviada con vestimenta folclórica.

En cuanto al socialdemócrata Zoran Milanovic, antes de lucir su actual etiqueta democrática, bebió en el seno familiar las esencias del comunismo ya que los Milanovic fueron una de las estirpes más significadas del comunismo balcánico. Con el manto de la socialdemocracia (que en los Balcanes adoptaron casi todos los excomunistas de la era soviética) Zoran ocupó la presidencia de Croacia del 2011 al 2016.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

TURCIA: CORODAREA PUTERII/TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

Etiquetas

, , , , , ,

V 9Recep Tayyip Erdogan

TURCIA: CORODAREA PUTERII

După o guvernare neîntreruptă de 18 ani, Recep Tayyip Erdogan și partidul său, AKP, au observat, anul trecut, primele semne foarte clare că o putere, din ce în ce mai puțin democratică, după aproape 20 de ani, se corodează.

Înfrângerile electorale – dintre care, cea mai importantă a fost pierderea primăriei din Istambul; scăderea numărului de votanți la referendumurile asupra reformei constituționale, și, mai ales, declinul tot mai accentuat al încrederii în duo-ul Erdogan/ AKP în anchetele demoscopice de la finele lui  2019, au fost simptome clare că, atât oferta ideologică a AKP, cât și carisma politică a lui Erdogan conving, din ce în ce mai puțin, poporul turc. Iar acum, un pas în plus în acest proces de uzură îl reprezintă faptul că doi foști colaboratori apropiați de ai lui Erdogan îl înfruntă public, creându-și fiecare câte un partid, pentru a-i disputa lui puterea.

Cei doi frondiști sunt fostul prim ministru, Ahmet Davutoglu, și Ali Babacan, fost ministru al Economiei și al Externelor. Amândoi au fost dați afară, cu câtva timp în urmă, de Erdogan, mai mult pentru că nu erau de acord cu o putere nelimitată, decât pentru vreo dispută ideologică cu acesta sau vreo strategie politică diferită. Acum, Davutoglu și-a creat propriul său partid – „Partidul Viitorului” – în timp ce Babacan şi-l termina de înregistrat pe al său, la sfârșitul acestui an. Cu toate fricțiunile personale, în ultima parte a anului 2019, Erdogan a încercat să se împace cu Babacan și Davutoglu, și să împiedice, în felul acesta, crearea partidelor lor, însă, ambii au refuzat avansurile președintelui.

V 4Ahmet Davutoglu

V 6Ali Babacan

Ofertele politice ale celor doi foști miniștri sunt foarte asemănătoare și se poate spune că împreună cuprind tot orizontul politic al țării. Davutoglu aspiră să capteze sectorul conservatorilor și al credincioșilor care se simt decepționați de tendințele impuse de Erdogan; iar Babacan apelează la votanții liberali și europeniști, decepționați de felul cum merge AKP.

Davutoglu nu numai că i-a luat-o cronologic înainte lui Babacan, dar, deja a înrolat, în tabăra sa, figuri proeminente din viața politică și financiară a țării, cum sunt Umit Yardin (fost ambasasdor la Moscova, Teheran și Viena), Ibrahim Turhan (fost director al Bursei din Istambul) sau Selim Temurci, care, timp de mulți ani, a fost președinte și factotum al AKP în Istambul.

V 3

Punctul slab al „Partidului Viitorului” îl reprezintă minoritatea kurdă din țară, împotriva căreia Davutoglu a aplicat, cât a fost în fruntea guvernului, o politică foarte dură și atât de intolerantă, încât a determinat o recrudescență a opoziției armate a naționaliștilor kurzi din țară. Însă, în ziua de azi, kurzii îl urăsc și mai mult pe Erdogan.

La ora actuală, spectrul electoral al Turciei se profilează ca o luptă pe trei piste: cea a puterii, formată din AKP și ultranaționaliștii de la MHP; cea a kemaliștilor de la CHP, aliați în  Parlament cu HDP, partidul kurzilor legaliști; și cea a frondiștilor lui Davutoglu și Babacan, a căror adevărată forță încă trebuie să mai treacă proba de foc a urnelor. În afara acestor alianțe rămâne partidul conservator naționalist „Iyi”, a cărui masă de adepți este total insuficientă pentru a obține o majoritate absolută, dar care, în schimb, este suficientă pentru a înclina balanța victoriei într-o luptă între trei forțe relativ egale între ele.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

V 1

TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER

V 8Recep Tayyip Erdogan

Tras 18 años ininterrumpidos gobernando, Recep Tayyip Erdogan y su partido – el AKP – notaron, el año pasado, los primeros y muy claros signos de que casi cuatro lustros de un poder, cada vez menos democrático, los están desgastado.

Las derrotas electorales – de las cuales la más importante fue la pérdida de la alcaldía de Estambul -; el descenso de votantes en los referendos de la reforma constitucional; y, sobre todo, el creciente declive de la fe en el dúo Erdogan/AKP en las encuestas demoscópicas de finales del 12019, han sido síntomas claros de que tanto la oferta ideológica del AKP, como el carisma político de Erdogan convencen, cada vez menos, al pueblo turco. Y ahora, como un paso más en ese proceso de desgaste, dos antiguos colaboradores íntimos de Erdogan se le enfrentan públicamente, creando sendos partidos para disputarle el poder.

Los dos frondistas son el ex jefe de Gobierno, Ahmet Davutoglu, y Ali Babacan, antiguo ministro de Economía y Exteriores. Los dos fueron defenestrados, tiempo atrás, por Erdogan, más por discutirle un poder ilimitado, que por discrepancias ideológicas o estrategias políticas. Ahora, Davutoglu ya ha fundado su partido – ”Partido del Futuro” – en tanto que Babacan estaba ultimando, a finales del año pasado, el registro del suyo. A pesar de las fricciones personales, en las postrimerías del 2019, Erdogan intentó reconciliarse con Babacan y Davutoglu e impedir, así, la fundación de sus respectivos partidos, pero, ambos rechazaron los avances del presidente.

V 5Ahmet Davutoglu

V 7Ali Babacan

Las ofertas políticas de los dos exministros son muy similares y se puede decir que entre las dos abarcan todo el horizonte político del país. Davutoglu aspira a captar al sector de los más conservadores y creyentes que se siente decepcionado por las tendencias impuestas por Erdogan; y Babacan apela a los votantes liberales y europeístas, decepcionados por la marcha del AKP.

Davutoglu no sólo se le ha adelantado cronológicamente a Babacan, sino que ya ha enrolado en su bando figuras prominentes de la vida política y financiera del país, como Umit Yardin (antiguo embajador en Moscú, Teherán y Viena), Ibrahim Turhan (ex director de la Bolsa de Estambul) o Selim Temurci, quien, durante muchos años, fue presidente y factótum del AKP de Estambul.

V 2

El punto flaco del “Partido del Futuro” lo constituye la minoría kurda del país, contra la que Davutoglu aplicó, durante sus años al frente del Gobierno,  una política durísima y tan intolerante que recrudeció la oposición armada de los nacionalistas kurdos del país. Pero, hoy en día, los kurdos odian aún más a Erdogan.

En estos momentos, el espectro electoral turco se perfila como una lucha a tres bandas: la del poder, formado por el AKP y los ultranacionalistas del MHP; la de los kemalistas del CHP, aliados en el Parlamento con el HDP, partido de los kurdos legalistas; y la de los frondistas de Davutoglu y Babacan, cuya auténtica fuerza ha de pasar aún la prueba de fuego de las urnas. Fuera de estas alianzas queda el partido conservador nacionalista “Iyi”, cuya masa de seguidores es absolutamente insuficiente para alcanzar una mayoría absoluta, pero sí, es suficiente para decantar, eventualmente, la victoria en una lucha entre tres opciones de fuerzas relativamente parejas.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

PRIETENI ÎN EMISFERĂ/AMIGOS EN EL HEMISFERIO

Etiquetas

, , , , , , ,

B 5Evo Morales, fostul președinte al Boliviei

PRIETENI ÎN EMISFERĂ     Washington, Diana Negre

În timp ce Casa Albă încă mai răspândește știrea cea bună despre alegerile britanice, care îndepărtează un inamic declarat al președintelui Trump și îi oferă un aliat în persoana lui Boris Johnson, panorama din emisfera americană nu este total negativă pentru SUA.

Dacă, probabil se tot ceartă cu noul guvern argentinian și nu se întrezărește o cădere a lui Nicolás Maduro în Venezuela, cel puțin, în Bolivia, situația se pare că ia o altă întorsătură.

În afara Boliviei, puțini au auzit vorbindu-se de Luis Fernando Camacho – de 40 de ani – înainte de căderea președintelui Evo Morales. De acum încolo, acest om va acapara actualitatea boliviană: este candidat la președinție la viitoarele alegeri și, cum s-a aflat, este eminența cenușie a conservatorilor din țară.

B 4

De fapt, ascensiunea și căderea lui Morales este, până la un punct, rodul machiavelismului lui Camacho. Deoarece, istoria modernă a acestei republici este istoria unui neîntrerupt antagonism între populațiile andine și cele din zonele joase, unde provincia cea mai bogată este Santa Cruz. În țară, trăiesc 36 etnii indigene (în marea lor majortate, quechua și aimara) grupate, mai ales, pe cordilieră și care, de-a lungul istoriei, mai degrabă s-au războit între ele, decât au conviețuit, și au făcut front comun doar în ura – reciprocă – față de metișii și albii din zonele joase, mult mai bogați și școliți decât ei. Santa Cruz produce 30% din PIB-ul bolivian! Prima președinție a lui Morales i-a pus pe picior de război pe cei din câmpie, deoarece a canalizat cele mai multe beneficii provenite din zăcămintele de petrol din câmpie, spre programele sociale de care au beneficiat, mai ales, andinii.

B 7

B 8Luis Fernando Camacho

Camacho, născut într-o familie înstărită din Santa Cruz, a condus, de la început, opoziția cruciană, atât din interese economice asemănătoare cu cele alte altor locuitori din câmpie, cât și datorită ideologiei și tradiției. Luis Fernando este un catolic practicant – se spune că are tot timpul asupra lui un rosariu și o Biblie–și un conservator „ca toți ai lui”: tatăl său a prezidat „Comitetul Cetățenesc” (CC) din Santa Cruz, creat în anii 50, pentru a cere mai multe beneficii pentru oraș și provincie din extragerea țițeiului. În luna februarie a acestui an, Luis Fernando a urmat tatălui său la președinția CC. În tinerețea sa, Camacho junior a devenit președinte al Uniunii Tinerilor din Santa Cruz,o organizație cu niște idei atât de conservatoare,încât rivalii ei nu ezită să o califice ca fiind ultra.

B 2

Desigur, în drama boliviană există și alți factori, alții decât intoleranța rasială și „patriotismul patrimonial” din bogatele provincii din câmpie. Politica lui Morales a fost atât de simplistă în sprijinirea indigenilor, încât toate confesiunile creștine s-au simțit maltratate de fostul președinte cultivator de coca. În această privință, este foarte semnificativ faptul că președintele în funcție–senatoarea Jeannine Añez–este o enoriașă activă a unei biserici protestante din provincia Beni, din zonele joase ale Boliviei.

Însă, picătura care a umplut paharul greșelilor lui Evo Morales – în prima sa legislatură reușise să se înfrunte cu Armata, Poliția și cu bisericile creștine – a fost încercarea sa grosieră de a manipula alegerile din 20 octombrie a acestui an.

Și dacă rădăcinile îndepărtate și apropiate ale dramei boliviene sunt evidente, soluția nu e evidentă deloc. Ca în atâtea alte locuri – din SUA, până în Siria -, și în Bolivia, prevalează, azi, încăpățânările exclusiviste asupra bunăvoinței.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

B 1

AMIGOS EN EL HEMISFERIO       Washington, Diana Negre

B 6Evo Morales, ex-presidente de Bolivia

Mientras la Casa Blanca está digiriendo aún la buena noticia de las elecciones británicas, que alejan a un enemigo declarado del presidente Trump y le ofrecen un aliado en Boris Johnson, el panorama en el hemisferio americano no es totalmente negativo para Estados Unidos.

Porque si probablemente estará a la greña con el nuevo gobierno argentino y no se vislumbra una caída de Nicolás Maduro en Venezuela, al menos la situación en Bolivia parece tomar otro giro.

Fuera de Bolivia, poquísimos habían oído hablar de Luis Fernando Camacho – de 40 años – antes de la caída del presidente Evo Morales. A partir de ahora este hombre acaparará la actualidad boliviana por partida doble: como candidato a la presidencia en los próximos comicios y como ya revelada eminencia gris de los conservadores del país.

B 9Luis Fernando Camacho

En realidad, el auge y la caída de Morales es solo hasta cierto punto fruto del maquiavelismo de Camacho. Porque la historia moderna de esta república es la historia de un antagonismo ininterrumpido entre las poblaciones andinas y las de las tierras bajas, cuya provincia más rica es Santa Cruz. El país cuenta con 36 etnias indígenas (en su inmensa mayoría, quechuas y aimaras) afincadas primordialmente en la cordillera y que a lo largo de la Historia han guerreado más que convivido entre ellas y solo han hecho frente común en el odio – correspondido – a los mestizos y blancos de las tierras bajas, mucho más ricos y escolarizados que ellos. ¡Santa Cruz produce un 30% del PIB boliviano! La primera presidencia de Morales puso en pie de guerra a los llaneros porque derivó la mayor parte de los beneficios de los yacimientos petrolíferos sitos en la planicie hacia los programas sociales que beneficiaban primordialmente a los andinos.

Camacho, hijo de una familia adinerada de Santa Cruz, lideró desde un principio la oposición cruceña, tanto por intereses económicos semejantes a los de otros residentes en el llano, pero también por ideología y tradición. Luis Fernando es un católico apasionado – se dice que va siempre con un rosario y una Biblia– y un conservador “por estirpe”: Su padre ya presidió el “Comité Ciudadano” (CC) de Santa Cruz, fundado en los 50 para reclamar más beneficios para la ciudad y la provincia de la extracción de crudos. En febrero de este año Luis Fernando sucedió a su padre en la presidencia del CC. En su juventud, Camacho jr. se convirtió en presidente la Unión Joven de Santa Cruz, una entidad de un ideario tan conservador que sus rivales no dudan en calificarla de ultra.

B 3

Naturalmente, en el drama boliviano hay más factores, además de la intolerancia racial y el “patriotismo patrimonial” de las ricas provincias llaneras. La política de Morales fue tan simplista en su apoyo a los indígenas, que todas las confesiones cristianas se sienten abusivamente maltratadas por el ex presidente cocalero. A este respecto es muy significativo que la presidente en funciones – la senadora Jeannine Añez – sea miembro activo de una iglesia protestante de la provincia de Beni, también en las tierras bajas de Bolivia.

Pero la gota que colmó el vaso de los errores de Morales – quien ya había logrado en su primera legislatura enfrentarse al Ejército, la Policía y las iglesias cristianas – fue su burdo intento de manipulación de las elecciones del pasado 20 de octubre.

Y si las raíces lejanas y próximas del drama boliviano son evidentes, la solución no lo es en absoluto. Cómo en tantos otros lugares – desde los EE.UU. hasta Siria -, también en Bolivia prevalecen hoy los empecinamientos excluyentes sobre la buena voluntad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

Început agitat de campanie/Agitado inicio de campaña

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , ,

D 8

Început agitat de campanie             Washington, Diana Negre

Campania pentru alegerile prezidențiale americane este proverbial lungă, căci durează aproape un an, din momentul în care încep alegeri primare, în ianuarie, până în ziua alegerilor, la începutul lui noiembrie.

De data aceasta, a început mai devreme, iar, în săptămâna aceasta, a întrat, din plin, în funcțiune cu „impeachment-ul” inițiat în Camera Reprezentanților.

Procedeul acesta, prevăzut în Constituție pentru a-l destitui pe un președinte înainte de a i se termina mandatul, s-a aplicat doar de patru ori, în cele două secole și jumătate, cât este istoria țării, și a obținut rezultatul dorit o singura dată când, până la urmă, nici nu s-a pus în practică, deoarece, președintele de atunci, Richard Nixon, și-a dat demisia, pentru a evita procesul.

Alte două cazuri nu s-au terminat nicicum: primul a fost Andrew Johnson, în 1868, acuzat că l-a dat afară pe Secretarul de Război, încălcând, astfel, o lege adoptată cu un an mai înainte, care stabilea că era nevoie de consensul Senatului pentru a destitui orice persoană a cărei funcție avea nevoie de sprijin senatorial. Un singur vot l-a scăpat pe Johnson de impeachment, care, însă, nu s-a mai prezentat la următoarele alegeri, pentru încă un mandat.

D 1Andrew Johnson

Mai mândru a ieșit Bill Clinton din încercările de a-l scoate de la Casa Albă, din cauza legăturii amoroase pe care a avut-o cu Monica Lewinski, o bursieră care lucra la Casa Albă, cu 27 de ani mai tânără decât el. Nici el n-a fost condamnat. „Impeachment-ul” nu a avut consecințe electorale, deoarece a avut loc la sfârșitul celui de al doilea mandat al său, ba chiar l-a făcut și mai popular printre susținătorii săi, care l-au perceput ca pe o victimă ale unor ambiții politice.

D 3Bill Clinton

D 6Monica Lewinski  și  Bil Clinton

Iar acum, vedem o a patra încercare, care, pentru moment, pare a fi sortită eșecului: „impeachment-ul” este ca un proces judiciar în care Camera Reprezentanților are o funcție asemănătoare cu cea a judecătorului de instrucție : dacă  acasta decide că există indicii de culpabilitate, duce acuzația la „judecată”, într-un tribunal format de Senatul Statelor Unite și prezidat de președintele Tribunalului Suprem.

Spre deosebite de procesele tradiționale, în acest proces, nu este vorba despre delicte comune, ci de acte pe care congresmenii și senatorii le-ar putea considera ca nepotrivite pentru un președinte, și care, deocamdată, nu sunt definite. Și tot spre deosebire de procesele obișnuite, e nevoie de un consens politic pentru a se ajunge la condamnare: două treimi din Senat trebuie să-l găsească vinovat pe președinte. Acest lucru nu s-a reușit niciodată : din cauza lipsei unui singur vot în secolul al XIX-lea și cu o marjă ceva mai mare în cazul lui Clinton, deoarece nu a existat nici măcar o majoritate simplă pentru a-l putea condamna.

Este ceva care transformă clar impeachment-ul într-un proces politic, cu toată carapacea sa judiciară și, în acest ultim caz, cel al președintelui Trump, se pare că este sortit unui dezastru pentru acuzatori: niciun republican nu sprijină această inițiativă și este posibil ca și unii democrați să se delimiteze de ea, din motive electorale: se prezintă în districte în care s-a votat pentru Trump, în 2016, și riscă să-și înfurie alegătorii.

Dar, pentru democrați, impeachment-ul a devenit inevitabil: sectorul mai progresist face, în acest sens, presiuni asupra conducătorilor partidului și cred că, neavând candidați atractivi în rândurile lor, trebuie să se folosească de orice lucru pentru a împiedica realegerea  lui Donad Trump: „dacă nu-l judecăm, este posibil să câștige din nou” spunea, vara trecută, un congresman democrat. Desigur că Partidul Democrat se gândește că își va putea ascuți cuțitele ceva mai bine atunci când va vorbi despre un „impeached president”, și crede că, în felul acesta, va putea evita ca Trump să stea la Casa Albă încă patru ani… cu toate că, deocamdată, este greu să ne imaginăm cine va putea câștiga alegerile, fără un profil atrăgător, contra unui președinte care merge pe creasta unui val de prosperitate, ce a făcut să crească veniturile, să scadă impozitele și să desființeze aproape complet șomajul.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Agitado inicio de campaña        Washington, Diana Negre

D 9

La campaña de las elecciones presidenciales norteamericanas es proverbialmente larga, pues dura casi un año, desde que comienzan las elecciones primarias en enero hasta el día de los comicios a principios de noviembre.

Esta vez ha empezado ya antes y esta semana entró en pleno funcionamiento con el “impeachment” iniciado en la Cámara de Representantes.

Este procedimiento, previsto en la Constitución para destituir a un presidente antes de que acabe su mandato, tan solo se ha aplicado en cuatro ocasiones en los dos siglos y medio de historia del país y tan solo obtuvo el resultado apetecido en la única vez en que no se puso en práctica: el presidente Richard Nixon decidió dimitir para evitar este proceso.

Los otros dos casos acabaron en nada: el primero fue Andrew Johnson, en 1868, por haber defenestrado a su Secretario de Guerra, en violación de una ley aprobada el año anterior, que requería el consenso del Senado para destituir a cualquier persona cuyo cargo exigía apoyo senatorial. Por tan solo un voto, Johnson superó el impeachment, pero no volvió a presentarse a elecciones para un segundo mandato.

D 2Andrew Johnson

Más airoso salió Bill Clinton de los intentos de sacarlo de la Casa Blanca a causa de sus amoríos con Mónica Lewinski, una becaria de la Casa Blanca, 27 más joven que él, pero tampoco fue condenado. El “impeachment” tampoco tuvo consecuencias electorales porque ocurrió al final de su segundo mandato, el máximo permitido por la Constitución, pero sí sirvió para hacerlo aún más popular entre sus seguidores que lo vieron como una víctima de las ambiciones políticas.

D 5Monica Lewinski  y Bil Clinton

D 7Hillary Clinton y Bill Clinton

Y estamos ahora en el cuarto intento, que por ahora parece abocado al fracaso: el “impeachment” es parecido a un proceso judicial en que la Cámara de Representantes tiene una función semejante a la del juez de instrucción y, si decide que hay indicios de culpabilidad, lleva su acusación a “juicio”, en un tribunal formado por el Senado de Estados Unidos y presidido por el presidente del Tibunal Supremo.

A diferencia de los juicios tradicionales, en este procedimiento no se trata de delitos comunes, sino de actos que los congresistas y senadores puedan considerar impropios de un presidente y que, por ahora, no están definidos. Y también a diferencia de los juicios ordinarios, es necesario un consenso político para lograr una condena: dos tercios del Senado han de encontrar culpable al presidente, algo que falló por un solo voto en el siglo XIX, y por un margen bastante mayor en el caso de Clinton, pues no hubo ni tan solo mayoría simple para condenarlo.

Es algo que convierte claramente el impeachment en un proceso político a pesar de su manto judicial y, en este último caso, el del presidente Trump, parece abocado a un desastre para los acusadores: ni un solo republicano apoya la iniciativa y es posible que incluso más de un demócrata se desmarque por cuestiones electorales: se presentan en distritos que votaron por Trump en 2016 y corren el riesgo de enfurecer a sus votantes.

Pero, para los demócratas el impeachmente se ha vuelto inevitable: el sector más progresista presiona a los líderes del partido en este sentido y algunos piensan que, a falta de un candidato atractivo entre sus filas, han de utilizar todas sus defensas contra una reelección de Donad Trump: “si no lo enjuiciamos, es muy posible que gane” decía este verano uno de los congresistas demócratas. Ciertamente, el Partido Demócrata piensa que podrá afilar sus cuchillos mejor cuando hable del “impeached president” y confía que, de esta forma, podrá evitar que Trump ocupe la Casa Blanca  otros cuatro años…aunque de momento es difícil imaginar quien puede ganar las elecciones sin un perfil atractivo y contra un presidente que cabalga la ola de prosperidad que ha hecho subir los ingresos, bajar los impuestos y casi eliminar el desempleo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

INDEPENDENȚA DE ARAMĂ/LA INDEPENDENCIA DE COBRE

Etiquetas

, , , , ,

P 1

INDEPENDENȚA DE ARAMĂ

În lista din ce în ce mai lungă a țărilor care își cer independența, pentru a nu-și împărți cu nimeni bogățiile, s-a adăugat, acum, minuscula (are mai puțin de 10.000 de kilometri pătrați) insula Bougainville, cu puțin peste 200.000 de locuitori.

Geografic, Bougainville aparține insulelor Solomon, iar politic, statului Papua – Noua Guinee. În secolul al XIX-lea, a fost colonie germană, pe urmă, s-a aflat sub tutela Australiei, și, după cel de al II-lea Război Mondial, sub tutela ONU. Din anul 1975, data în care s-a recunoscut independența statului Papua – Noua Guinee, face parte, ca provincie autonomă, din acest stat. Își datorează numele navigatorului francez care a descoperit-o, în secolul al XVIII-lea.

Insula a fost, timp de câțiva ani, scena unui crunt război civil – a costat peste 20.000 de vieți omenești – deoarece statul Papua s-a născut ca rezultat al unor acorduri politice internaționale. Nici locuitorii noului stat și nici țările vecine nu au acceptat acele acorduri. Dacă punem la socoteală și faptul că  Papua a fost – și este – slab din punct de vedere polițienesc și militar, consecința este că acest stat suferă de crize, una după alta.

P 4

Criza din Bougainville s-a acutizat după ce consorțiul Rio Tinto a descoperit pe insulă cel mai mare zăcământ de cupru din lume care poate fi exploatat la zi, iar locuitorii insulei au pretins un procent mare din beneficiile pe care le aduce exploatarea. Foarte greu și cu un preț foarte mare, gherila a împiedicat, în ultimele decenii, exploatarea acelui zăcământ de cupru – în 2001, s-a ajuns la un armistițiu, care prevedea organizarea unui referendum, în decembrie 2019.

Însă, faptul că a avut loc referendumul, iar 98% dintre votanți au optat pentru independență, nu înseamnă, câtuși de puțin, că aceasta se va întâmpla într-un viitor apropiat… sau îndepărtat. Mai întâi, deoarece voința populară bouganinvilleză trebuie să fie recunoscută de Parlamentul papuaș, un lucru care cu greu se va întâmpla, deoarece a-i acorda independența insulei Bougainville ar însemna stârnirea multor conflicte autonomiste și independentiste cărora să le facă față guvernul de la Port Moresby. Și desigur, deoarece este prea mult cupru în joc.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

P 2

LA INDEPENDENCIA DE COBRE

P 3

En la cada vez más larga lista de naciones que reclaman la independencia para no compartir sus riquezas se ha añadido ahora la minúscula (no llega a los 10,000 km2 cuadrados) isla de Bougainville, con poco más de 200.000 habitantes.

Geográficamente, Bougainville pertenece a las islas Solomon y políticamente, al Estado de Papúa – Nueva Guinea. En el siglo XIX fue colonia alemana, luego estuvo bajo la tutela de Australia y tras la II Guerra Mundial, de la ONU. A partir de 1975, fecha de reconocimiento de la independencia de Papúa – Nueva Guinea, forma parte como provincia autónoma de ese Estado. Su nombre se lo debe al navegante francés que la descubrió en el siglo XVIII.

La isla ha sido durante años escenario de una cruenta guerra civil – costó más de 20.000 vidas – porque el Estado de Papúa nació como fruto de acuerdos políticos internacionales y ni muchos de los moradores del nuevo Estado ni varios de los países vecinos aceptaron realmente los acuerdos. Si a ello se une que la propia Papúa era – y es – policial y militarmente débil, la consecuencia es que el Estado viene padeciendo una crisis de soberanía tras otra.

P 5

La de Bougainville se recrudeció a raíz de descubrir allá el consorcio de Rio Tinto la mayor mina de cobre a cielo abierto del mundo y los isleños reclamaron un alto porcentaje de los beneficios que generaba la mina. A duras penas y un alto coste – entre otras cosas, la guerrilla ha impedido en los dos últimos decenios la explotación minera – se llegó en el 2001 a un armisticio que preveía la celebración del referendo de diciembre del 2019.

Pero que se haya celebrado el referendo y que el 98% de los electores haya optado por la independencia no quiere decir ni mucho menos que esto vaya a suceder en un futuro próximo… o lejano. Y ello, en primer lugar, porque la voluntad popular bouganinvillesa ha de ser reconocida por el Parlamento papú, cosa muy difícil que ocurra porque concederle la independencia a Bougainville azuzaría aún más los muchos conflictos autonomistas e independentistas con que se enfrenta el Gobierno de Port Moresby. Y también, claro, porque hay demasiado cobre en juego.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

RADICALISM BRITANIC/RADICALISMO BRITÁNICO

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

C 2Corbyn și Johnson

RADICALISM BRITANIC

Alegerile britanice din luna aceasta au declanșat pasiuni și nesăbuințe; mai ales, nesăbuințe economice.

Căci, la această confruntare electorală, conservatorii – teoretic favoriți – se tem că Boris Johnson nu reușește să convingă poporul, iar laburiștii, care, de 40 de ani încoace, n-au mai fost la putere, se tem că vor rata ocazia cea mai bună de a ajunge la guvernare. Și, stârnite fiind de frică, ambele partide au întreprins un fel de licitație a votului: cine promite cele mai mari cheltuieli publice…

Deocamdată, laburiștii se află în fruntea ofertei : 28 la 1. Aceasta se datorează, în mare parte, faptului că laburistul Jeremy Corbyn crede că a găsit un filon în electoratul tânăr – sub 30 de ani – care se gândește mai mult la justiția socială, decât la cum se vor finanța pomenile. Și, desigur, într-o măsură și mai mare, faptului că Corbyn s-a înconjurat de consilieri din aripa super-progresistă a partidului. Fostului militant comunist, Andrew Murray, i se atribuie nu puține dintre actualele propuneri electorale: naționalizarea căilor ferate, a poștei, a furnizorilor de apă, gaz și electricitate, pe lângă sporirea unui lung șir de prestații sociale. Principalul consilier al lui Corbyn, John McDonnell, a spus, de curând, că s-a inspirat mult din ideile lui Marx, Lenin și Trotsky și că Venezuela lui Chavez este un model de luat în seamă.

C 4Boris Johnson

Cifrele promisiunilor laburiste sunt impresionante: 400 de miliarde de lire sterline, la care se va mai adăuga o tranșă anuală de 83 de miliarde, pentru prestări sociale imediate.Dar, dacă tranșele financiare înseamnă o răsturnare revoluționară, modalitatea de a le duce la îndeplinire seamănă mult cu o revoluție marxistă. Aceasta, deoarece cei din jurul lui Corbyn spun că naționalizările nu se vor face despăgubind cu bani pe actualii acționari, ci plătindu-i cu bonuri ale noilor împrumuturi pe care le va face statul, după alegeri. Și, cum în programul lor nu sunt menționate cifrele acestor despăgubiri, la Bursă, anunțul se citește ca fiind o expropriere…

În fața acestui corn al abundenței laburiste, conservatorii par a fi niște timizi patologici… dar, aceasta nu-i împiedică să atingă, totuși, limitele prudenței. Oamenii lui Johnson promit să tot mărească cheltuielile sociale până la trei miliarde de lire sterline, în fiecare an, mai ales, pentru a îmbunătăți Administrația Publică, spitalele și școlile. Și poliția – supusă unui regim de vaci slabe, de când a venit Margaret Thatcher la putere –  tories vor să o doteze cu încă 20.000 de locuri de muncă.

Discrepanța programatică dintre conservatori și socialiști este foarte mare în aproape toate domeniile, cu excepția a două dintre ele. Una dintre  coincidențe este că niciunul dintre aceste două partide nu spune nimic concret depre finanțarea reformelor lor.

Cealaltă coincidență este că vâltoarea acestei licitații de promisiuni a trimis brexit-ul pe un loc secund în campania electorală. Și aceasta, cu toate că cele mai multe speranțe de creștere economică, în viitorul imediat, depind de faptul că ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană să se realizeze în baza unui tratat de liber schimb între Londra și Bruxelles, care să le permită accesul reciproc la piețele lor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

C 3Johnson y Corbyn

RADICALISMO BRITÁNICO

C 1Johnson y Corbyn

Los comicios británicos de este mes han disparado las pasiones y los despropósitos; sobre todo, los despropósitos económicos.

Porque a esta confrontación electoral, los conservadores – teóricos favoritos – llegan con el miedo de que Boris Johnson no acabe de convencer al pueblo y los laboristas, que llevan 40 años alejados del poder, temen desaprovechar una ocasión óptima de alzarse con el Gobierno. Y, azuzados ambos por el miedo, han emprendido una especie de subasta del voto: a ver quién promete más gasto público…

Por ahora, los laboristas encabezan claramente la puja: 28 a 1. Ello se debe en gran parte a que el laborista Jeremy Corbyn cree haber encontrado un filón en el electorado joven – menor de 30 años – que piensa más en la justicia social que en cómo se van a financiar las dádivas. Y, seguramente en mayor parte aún, porque Corbyn se ha rodeado de asesores del ala súper progresista del partido. Al ex militante comunista Andrew Murray se le atribuyen no pocas de las actuales propuestas electorales: nacionalización de los ferrocarriles, correos, suministradores de agua, gas y electricidad, amén del incremento de un sinfín de prestaciones sociales.  Y el principal asesor de Corbyn, John McDonnell, dijo hace poco que se ha inspirado mucho en el ideario de Marx, Lenin y Trotsky y que la Venezuela de Chávez es un modelo a tener en cuenta.

C 5Jeremy Corbyn

Las cifras de las promesas laboristas son impresionantes, 400.000 millones de libras, a las que hay que sumar una partida anual de 83.000 millones más para prestaciones sociales inmediatas. Pero si las partidas financieras significan un vuelco casi revolucionario, el modo de llevarlas a cabo suenan mucho a revolución marxista. Porque los de Corbyn dicen que las nacionalizaciones no se harán indemnizando en efectivo a los accionistas actuales, sino pagándoles con bonos de los nuevos empréstitos que vaya a hacer el Estado después de las elecciones. Y como en el programa no se dan cifras de estas indemnizaciones, en la Bolsa se lee el anuncio como una casi expropiación…

Frente a este cuerno de la abundancia laborista, los conservadores parecen unos tímidos patológicos… sin que por ello tampoco dejen de rozar los límites de la prudencia. Los de Johnson prometen incrementar el gasto social hasta los tres mil millones de libras anuales, con preferencia para la mejora de la Administración Pública, los hospitales y las escuelas. Y a la policía – sometida a un régimen de vacas flacas desde la llegada de Margaret Thatcher al poder – los tories la quieren dotar de 20.000 puestos de trabajo más.

  La discrepancia programática de conservadores y socialistas es muy grande en casi todos los campos menos en dos. Una de las coincidencias es que ni uno ni otro partido dice nada concreto sobre la financiación de sus reformas.

La otra coincidencia es que la vorágine de esta puja de promesas ha relegado al brexit a un lugar secundario de la campaña electoral. Y eso, a pesar de que la inmensa mayoría de las esperanzas de crecimiento económico en el futuro inmediato depende de que la salida de Gran Bretaña de la Unión Europea se haga acordando Londres con Bruselas un tratado de libre comercio, que permita el mutuo acceso a los respectivos mercados.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

VALENTIN POPESCU