CURSURI UNIVERSITARE ȘI POLITICĂ/AULAS Y POLÍTICA

Etiquetas

, , ,

George Soros 1

George Soros

CURSURI UNIVERSITARE ȘI POLITICĂ

George Soros este un miliardar american cu origini evreiești care a  emigrat din Ungaria în secolul trecut și care investește o parte din enorma sa avere în activități filantropice, mai ales în protecția minorităților etnice. Aceasta i-a atras, mai mult sau mai puțin direct, antipatia multor partide conservatoare și aversiunea personală a lui Victor Orban, primul-ministru al Ungariei.

Această aversiune datează de mulți ani, dar, în prezent s-a intensificat atât de mult, încât a cuprins chiar și domeniul studiilor universitare. Guvernul Ungariei a somat CEU (Central European University) de la Budapesta să-și refomeze programa de studii sau să părăsească țara… ceea ce această instituție va face – dacă nu apar surprize de ultimă oră –,  anul viitor, mutându-și sediul la Viena.

CEU își concentrează activitatea pe teme umanistice și are vreo 1.500 de studenți, veniți la Budapesta din toată lumea, atrași atât de limba în care se predau cursurile – engleza –, cât și de faptul că, în capitala maghiară, pot obține două dipome deodată: una maghiară și cealaltă americană… iar, aceasta din urmă poate deschide, profesionalmente, multe porți.

George Soros 2George Soros

Viktor Orban 2Victor Orban

Guvernul condus de Orban nu e deranjat de beneficiile culturale și turistice pe care le aduce activitatea CEU, ci de sprijinul pe care Soros îl acordă celor care critică politica xenofobă a Ungariei. Și, în cadrul unui plan “anti – Soros”, guvernul maghiar a reușit să impună o lege, anul trecut, în virtutea căreia, o universitate maghiară poate acorda diplome străine, doar dacă desfășoară activități docente și în țara străină respectivă.

CEU s-a străduit să ajungă imediat la un acord, în acest sens, cu “Bard College” din New York, dar Ministerul maghiar al Educației nu a găsit timp, până acum, să aproble cererea de recunoaștere în acest sens, prezentată de universitatea patronată de Soros. Ceea ce nu l-a împiedicat să declare presei că “… CEU nu îndeplinește o cerință, pe care, în schimb, o îndeplinesc alte două universități americane, precum și una chineză și o alta tailandeză. În plus, a acorda două diplome, deodată, pentru un singur curs reprezintă o concurență neloială față de universitățile maghiare… ”

Și, cum, în această încleștare cu Soros, Ungaria are mult de pierdut, legea din 2017 se aplică în cazul CEU cu o mână foarte largă. Atât de largă, încât studenții înscriși deja, vor putea să-și termine studiiile în Ungaria, iar universitatea însăși precum și biblioteca sa – foarte bogată și de mare calitate – pot să-și păstreze sediile în Budapesta. I se interzice în mod strict, doar să nu mai acorde diplome americane…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UNGARIA

AULAS Y POLÍTICA

Viktor Orban 1

Victor Orban

George Soros es un multimillonario estadounidense cuya familia judía emigró de Hungría el siglo pasado y que invierte parte de su enorme fortuna en actividades filantrópicas, mayormente centradas en la protección de las minorías étnicas. Esto le ha acarreado más o menos directamente la antipatía de muchos partidos conservadores y la inquina casi personal de Victor Orbán, jefe del Gobierno magyar.

Esta animadversión tiene un largo historial, pero hoy en día se ha recrudecido de tal manera que ha terminado por dirimirse incluso en el campo de los estudios universitarios. El Gobierno húngaro ha emplazado a la CEU (Central European  University) de Budapest a reformar su programa de estudios o a irse del país…, cosa que – salvo sorpresas de última hora – esta hará el año próximo, trasladando su sede a Viena.

La CEU centra su actividad en temas humanísticos y cuenta con cerca de 1.500 alumnos que acuden a Budapest de todo el mundo, atraídos ante todo por el idioma – los cursos de dan en inglés – y el hecho de que allá pueden obtener dos diplomas a la vez : uno magyar y otro americano… y este último puede abrir profesionalmente muchas puertas.

Pero al Gobierno de Orbán la promoción cultural y turística que puede suponer para el país la actividad de la CEU no le importa tanto como el apoyo de Soros a los detractores de la política xenófoba húngara. Y, dentro de un plan de acción “anti Soros”, el Gobierno magyar promulgó una ley el año pasado en virtud de la cual una universidad húngara sólo podría extender diplomas extranjeros si también ejerce una función docente en la nación correspondiente.

George Soros 3

George Soros

La CEU se apresuró a llegar a un acuerdo en este sentido con el “Bard College” de Nueva York, pero el Ministerio magyar de Educación no ha encontrado tiempo hasta la fecha para reconocer la correspondiente solicitud de reconocimiento presentada por la universidad patrocinada por Soros. Lo que no le ha impedido declarar a la Prensa que “…la CEU no cumple un requisito que si han atendido otras dos universidades americanas así como una china y una tailandesa. Además, eso de extender dos diplomas por un solo curso constituye una competencia desleal con las universidades magyares… ”

De todas formas, como en esta pugna con Soros Hungría tiene mucho que perder, la ley del 2017 se aplica en el caso de la CEU con una manga muy ancha. Tan ancha que se tolera que los alumnos ya matriculados en el centro puedan acabar sus estudios en Hungría y que la universidad misma y su biblioteca – muy nutrida y de alta calidad – puedan seguir teniendo su sede en Budapest. Lo único que se le prohibirá tajantemente a partir del año próximo es que expenda títulos americanos…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios

CEI DINTÂI, ÎN TOATE/EL PRIMERO EN TODO

Etiquetas

, , , ,

AMERICA - CHINA

CEI DINTÂI, ÎN TOATE       Washington, Diana Negre

Nu este nicio îndoială că SUA ocupă primul loc în lume în multe domenii, în cercetare, putere militară, bogăție… și în datorii: guvernul federal american cheltuiește zilnic 1,43 de miliarde de dolari în dobânzi, adică de zece ori mai mult decât Italia, tara care are trista onoare de a ocupa locul al doilea pe lista datornicilor.

Și nu sunt semne că situația se va îmbunătăți, deoarece nici comportamentul fiscal al americanilor nu se află pe făgașul cel drept, nici situația internațională nu este promițătoare. Adică, pe de o parte, guvernul american pare a fi incapabil să-și modereze cheltuielile, și orice politică de austeritate, oricât de moderată ar fi, este sortită eșecului electoral. Pe de altă parte, pe piețele financiare se tinde spre o creștere a dobânzilor, iar acest lucru va scumpi tot mai mult costurile datoriei.

DOLARI 1

“Motoarele” acestei datorii sunt, aici, la fel ca în restul lumii: costurile sociale care sunt, pe zi ce trece, tot mai mari și care dobândesc prioritate față de orice alte cheltuieli publice, de la pensionări și asistență medicală pentru persoanele peste 65 de ani, până la acoperirea altor servicii pentru veterani și pentru persoane cu venituri mici.

Din cauza complicatului lor sistem de finanțare, SUA au, acum, un sistem bugetar împărțit în două: partea obligatorie, care acoperă cheltuielile sociale, și partea discreționară, care susține diferitele ministere. Proporția dintre părți se schimbă în favoarea celei obligatorii, care, în prezent, este de două treimi din cheltuielile publice și, prin simplul fapt că este obligatorie și din cauza creșterii datoriei, ponderea ei devine tot mai mare.

Portaaviones norteamericano 2Portavion american

Dar, SUA nu ocupă primul loc numai în privința datoriei pe care o are, ci și la capitolul cheltuielilor militare, care sunt DE PATRU ORI MAI MARI decât cele ale țării care o urmează pe listă: se prevede ca SUA să cheltuiască, în acest an fiscal, aproximativ 900 de miliarde de dolari, față de China, țara care ocupă locul al doilea, cu 220 de miliarde.

În privința întâietății din alte domenii, nu putem să omitem drogurile, unde americanii sunt tot pe primul loc, cu cel mai mare număr de morți din cauza supradozelor la milionul de locuitori: 245 la milion, urmată imediat de Islanda, cu 221.

Din fericire pentru americani, sunt alte țări care se află înaintea lor în privința morților violente: Salvador, Venezuela sau Guatemala îi întrec de departe, de vreo zece ori mai mult ca număr de victime, proporțional cu populația lor.

În același timp, SUA  pierde poziții în alte domenii mai convenabile, cum ar fi speranța de viață, care crește în alte țări dezvoltate, și scade aici. Și nu pentru că asistența medicală ar fi  mai prejos sau viața mai aspră, ci pentru că noile generații se pare că au mai puțină poftă de a se bucura de ea, căci numărul de sinucideri tot crește printre persoanele sub 40 de ani.

Această lume pe care o părăsesc în mod voluntar, dă semne că este tot mai puțin americană: cu toate enormele lor cheltuieli militare, SUA pierd teren față de China, care își sporește influența prin programe de dezvoltare.  Și, pe zi ce trece, le va putea subvenționa tot mai avantajos: dacă datoria publică a SUA a fost, în 2017, de 80% din economía sa, în China nu a depășit 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL PRIMERO EN TODO      Washington, Diana Negre

DOLARI 2

No hay duda de que Estados Unidos es el país puntero en multitud de cosas, ya sea en investigación, en poderío militar, en riqueza…y en deuda: El gobierno federal norteamericano gasta DIARIAMENTE 1.43 mil millones de dólares en intereses, nada menos que diez veces más que Italia, el país que tiene el triste honor de ocupar el número dos en la lista de deudores.

La situación no lleva trazas de mejorar, porque ni el comportamiento fiscal de los norteamericanos va camino de enmendarse, ni la situación financiera internacional es prometedora. Es decir, por una parte, el gobierno norteamericano parece incapaz de moderar sus gastos y cualquier política de austeridad, por moderada que sea, está abocada al fracaso electoral. Por la otra, los mercados financieros apuntan a un aumento de los tipos de interés, lo que encarecerá cada vez más el costo de la deuda.

Los “motores” de esta deuda son aquí semejantes a los del resto del mundo: costos sociales cada día más elevados y que toman prioridad sobre cualquier otro gasto público, desde las jubilaciones y atención médica a los mayores de 65 años, hasta la cobertura de otros servicios a veteranos y personas de bajos ingresos.

Debido al complicado sistema de financiación, Estados Unidos se encuentra ahora con su sistema presupuestario dividido en dos: la parte obligatoria que cubre los gastos sociales y la discrecional, que mantiene los diferentes ministerios. La proporción entre ambas partes va cambiando en favor de la obligatoria que ahora representa aproximadamente los dos tercios del gasto público y, por el mismo hecho de ser obligatoria y por el crecimiento de la deuda, tan solo puede ir aumentando en proporción.

Poderío militar de EEUU

Poderío militar de EEUU

Pero EEUU no es puntero tan solo en su deuda, también lo es en sus gastos militares, que son CUATRO VECES mayores que el país que le sigue: se prevé que Estados Unidos gaste en este año fiscal casi 900 mil millones de dólares, comparado a la China, el país que le sigue inmediatamente, con 220 mil millones.

Y puestos a mirar otros lugares destacados, no podemos olvidarnos de las drogas, porque también ahí los norteamericanos van delante, con el mayor número de muertes por sobredosis relativamente a su población: son 245 por cada millón de habitantes, aunque en eso le sigue muy de cerca Islandia con 221.

Afortunadamente para los norteamericanos, hay otros países que van delante en cuestiones como muertes violentas, donde vecinos hemisféricos como El Salvador, Venezuela o Guatemala los superan de largo, con nada menos diez veces el número de víctimas relativo a su población.

Al mismo tiempo, Estados Unidos va perdiendo posiciones en otros terrenos más deseables como la esperanza de vida, que va creciendo en otros países desarrollados y va bajando aquí. Y no se trata de que la atención médica sea peor o la vida más dura, sino que las nuevas generaciones parecen tener menos ganas de vivirla, porque el número de suicidios no para de aumentar entre los menores de 40 años.

Portaaviones norteamericanoPortaaviones norteamericano

Este mundo que abandonan voluntariamente, lleva trazas de ser cada vez menos americano: a pesar de sus enormes gastos militares, Estados Unidos va perdiendo terreno frente a la China que extiende su influencia con programas de desarrollo.  Y cada día los podrá financiar con mayor ventaja: si Washington tenía una deuda pública de casi el 80% de su economía en 2017, China no llegaba al 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

AMERICANII CEI CAȘTI /LOS CASTOS AMERICANOS

Etiquetas

, , , ,

millenials 1

AMERICANII CEI CAȘTI          Washington, Diana Negre

Orice persoană care citește sau ascultă știrile din viața americanilor are rațiuni justificate să creadă că este vorba despre o țară în care oamenii umblă înnebuniți după relații amoroase, iar, doamnele cu greu reușesc să-i stăpânească pe acești libidinoși urmăritori ai lor. Astfel, s-au văzut nevoite să se oranizeze în mișcarea “Me too” (“Și eu”), în care se adună jignirile la adresa femeilor care suferă un asediu nemilos.

Desigur, mișcarea “Me too” este omniprezentă și reunește din ce în ce mai multe victime, care fac publice nelegiuirile care li s-au întâmplat. Dar, sporirea numărului femeilor ultragiate pare să contrazică o tendință care se manifestă în sens contrar: coform unor sondaje, americanii par să-și fi pierdut interesul pentru viața sexuală. Practică sexul din ce în ce mai rar, și sunt din ce în ce mai mulți abstinenți.

ME TOO

Și nu pare a fi rezultatul îmbătrânirii populației, căci dezinteresul sexual apare la generațiile noi. Aceasta îi preocupă pe economiști, deoarece există perspectiva ca indicii de natalitate, încă de pe acum insuficienți pentru a menține actualele niveluri de polpulație, să scadă și mai mult.

O revistă americană a publicat recent un lung articol în care vorbește despre “sex recession”, o recesiune care afectează nu numai relațiile personale ale noii generații, dar, pe termen lung, chiar și economia. Lipsa cronică a mâinii de lucru, pe care americanii au suplinit-o  cu imigrația, se va agrava în felul acesta din ce în ce mai mult.

S-au făcut tot felul de sondaje și investigații, care au ajuns la concluzia că, pe de o parte, noua generație, cunoscută sub denumirea de “millenials” sau “milenarii”, adică, persoane care au ajuns la majorat în pragul noului mileniu, au o activitate sexuală mai scăzută decât cele anterioare, își formează familia mult mai târziu și stabilesc relații personale cu mare greutate.

Cauzele acestui absenteism sexual par a fi multiple: pe de o parte, există un mai mare acces la pornografie, aceasta acționând ca un substitut. Pe de altă parte, este o generație care a crescut izolată, în mare parte din cauza folosirii noilor jucării electronice, de la jocurile  din copilărie, la cunoscutul “Smart pone”,  “mobilurile inteligente”, care ocupă locul conversațiilor de odinioară, cu schimbul lor de idei.

millenials 3

Nesiguranța în înfiriparea relațiilor personale, conform unor studii, este atât de mare, încât tinerii – dar, și cei mai puțin tineri, unii au trecut de 30 de ani – preferă să recurgă la programe pe care le descarcă pe telefoanele lor, pentru a intra în contact cu alte persoane, în loc să se întâlnească cu ele față în față. Continuă, în felul acesta, cu toate că indicele de succes este foarte scăzut: e nevoie de vreo 300 de încercări pentru a ajunge la o întâlnire personală.

La aceasta se adaugă o preocupare din domeniul legal; de când mișcarea feministă “me too” amenință că va aduce în fața tribunalelor și îl va umple de oprobriu pe orice bărbat care se arată puțin respectuos față de perechea sa, s-a ajuns până pe punctul în care unii tineri insistă să obțină declarații scrise că domnișoarele au dorințe erotice tot atât de mari ca ei.

Pe de altă parte, inflența jocurilor electronice este limitată: această generație “milenară” în realitate nu a devenit castă, căci se consolează pentru abstinența sa consumând mai multă pornografie decât generațiile anterioare. Și, din ce în ce mai mult, își rezolvă dificultățile de a înțelege sexul opus practicând relații homosexuale.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

millenials 2

LOS CASTOS AMERICANOS                Washington, Diana Negre

Cualquier persona que lea o escuche las noticias de la vida norteamericana tiene razones justificadas para pensar que este es un país donde los hombres andan desbocados en busca de ligues y que las damas tienen tales dificultades para contener a sus libidinosos perseguidores que se han organizado en el movimiento “Me too” (“Yo también”) , que recogen los agravios femeninos de quienes sufren un asedio sin cuartel.

Y ciertamente, el movimiento “Me too” es omnipresente y cada vez suma más víctimas que hacen públicos semejantes agravios. Pero el aumento en el número de damas ultrajadas parece contradecir una tendencia en sentido contrario: según varios sondeos, los norteamericanos parecen haber perdido interés por la vida sexual. Cada vez lo practican con menos frecuencia, y los abstemios son más.

ME TOO 2

Y esto no parece ser el resultado del envejecimiento de la población, sino que el desinterés sexual aparece en las nuevas generaciones, lo que incluso preocupa a los economistas ante la perspectiva de que los índices de natalidad, ya insuficientes para mantener los actuales niveles de población, bajen todavía más.

Una revista norteamericana publicaba recientemente un largo artículo en que hablaba de la “sex recession”, una recesión que no solamente afecta las relaciones personales de la nueva generación, sino posiblemente A la economía del país a largo plazo. La falta crónica de mano de obra, que los norteamericanos han suplido con la inmigración, llevará así camino de agravarse todavía más.

Ha habido todo tipo de encuestas e investigaciones al respecto, que llegan a la conclusión de que, por una parte, la nueva generación conocida como “millenials” o “milenarios”,  es decir, gente que llegó a su mayoría de edad en torno a la entrada del nuevo milenio, tiene una actividad sexual menor que las anteriores, tarda más en formar familias y le cuesta más establecer relaciones personales.

Las causas de este absentismo sexual parecen ser múltiples: por una parte, hay un mayor acceso a la pornografía que parece hacer de substituto. Por otra, es una generación que ha crecido personalmente aislada, en buena parte debido al uso de los nuevos juguetes electrónicos, desde los diversos juegos que empiezan a usar en la infancia, al universalmente extendido “Smart pone”, los “móviles inteligentes” que ocupan el lugar que antes tenían las conversaciones con su intercambio de ideas.

DISCRIMINARE

La inseguridad a la hora de establecer relaciones personales, según diversos estudios, es tan grande que los jóvenes-y menos jóvenes, pues algunos están ya por encima de los 30-, prefieren recurrir a programas que descargan en sus móviles para entrar en contacto con otras personas, en vez de encontrarse con la gente cara a cara. Es algo que continúan haciendo a pesar de un índice de éxito bajísimo: en promedio son necesarios unos 300 intentos antes de llegar a un encuentro personal.

A esto se suma la preocupación de tipo legal; desde que el movimiento feminista “me too” amenaza con llevar a los tribunales y llenar de oprobio a cualquier hombre que se muestre poco respetuoso con su pareja.  Se ha llegado al punto de que algunos jóvenes insisten en obtener declaraciones por escrito de que la dama tiene tanto deseo erótico como él.

millenials 4

Por otro lado, la influencia de los juguetes electrónicos es limitada: esta generación “milenaria” no se ha vuelto en realidad casta, sino que se consuela de su abstemio de la sexualidad real a base de consumir más pornografía que las anteriores. Y, cada vez más, resuelve las dificultades de entender al sexo opuesto con las relaciones homosexuales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Zidul discordiei /La muralla de la discordia

Etiquetas

, , , , , ,

Migrantes centroamericanos

Zidul discordiei           Washington, Diana Negre

Nimeni nu știe câți dintre centro-americanii care au pornit în caravană de la sud de Mexic vor reuși să ajungă la punctele de frontieră mexicane din California, și cu atât mai puțin câți vor putea intra în SUA pentru a cere azil și câți dintre ei îl vor obține.

 Dar, sunt și unele lucruri care se vor putea afla, cum ar fi modul în care este finanțată expediția, sau grupurile care o promovează, ascunse în spatele propagandei și intereselor unora și ale altora. Mijloacele de informare, până acum, par să fi abdicat de la răspunderea lor de a informa publicul asupra a ceea ce se întâmplă. Nu pentru că nu ar informa, ci pentru că oferă versiuni diametral opuse, în funcție de orientarea lor politică.

Marile ziare și televiziuni progresiste din New York, Washington și California prezintă imagini lacrimogene cu mii de centro-americani care intră în Mexic, prin ceea ce a dobândit numele de “Golgota Pelerinului”, o caravană formată din femei și copii neajutorați, împreună cu tineri disperați și speriați de violența din țara lor, care s-au pornit la drum, pentru a ajunge în ponegritul paradis din SUA.

Puținele rețele de radio și televiziune conservatoare, precum și cele câteva ziare de tendință similară, ne asigură că organizațiile progresiste mai radicale, cum ar fi “Popor fără Frontiere” sau “Familia Latină” sunt cele care au sprijinit această caravană, atât propagadistic, cât și printr-o generoasă subvenționare, și că, printre familiile care caută un trai mai sigur, s-au strecurat și delincvenți și chiar teroriști.

Este cert că poliția a arestat un salvadorian care a mărturisit că face parte din MS-13, o bandă de delincvenți periculoși, dar, e greu să faci din acest caz o dovadă că această caravană ar fi un pericol pentru securitatea publică.

Toți vorbesc despre faptul că poliția a folosit gaze lecrimogene și aerosoli cu ardei iute pentru a-i dispersa pe cei care încercau să pătrundă pe teritoriul SUA. Dar, dacă mijloacele de informare prezintă imagini cu familiile care sunt “victime ale unei barbarii nedemne de SUA”, conservatorii semnalează că și Administrația președintelui Obama a făcut în mod regulat uz de aceleași mijloace, pe durata mandatului său, și nimeni nu și-a rupt veșmintele, până nu a venit momentul pentru a-l condamna pe Trump.

Transformați în pioni ai jocului politic american, centro-americanii au puține șanse să știe cum să procedeze și, probabil, le va fi foarte greu să-și atingă obiectivul de a trăi în SUA, oricum, mult mai greu decât le-a fost caravanelor de imigranți fără acte care i-au precedat… în mod deosebit cele care au sosit înainte de a fi președinte Donald Trump.

Atitudinea lui Trump pare să-i motiveze pe adversarii săi politici care își sporesc eforturile pentru a-l necăji pe președintele milionar. Cu toate că aceste caravane au devenit, din 2010 încoace, un eveniment ce se petrece anual, cele de acum sunt mult mai mari. În plus, sunt mult mai cunoscute de marele public: majoritatea americanilor nu au putut citi în ziare sau vedea la televizor aceste pelerinaje, care, în mod normal, se terminau în California, deoarece acest stat, cel mai populat și cel mai bogat din țară, este un “sanctuar” unde imigranții fără acte sunt protejați de autorități și pot dispune de documente pentru a circula fără a trezi suspiciuni.

Generalul însărcinat cu protejarea frontierei din sud în fața avalanșei centro-americane,Terrence O’Shaughnessy, semnalează că “situația de acum nu s-a mai văzut” și, într-adevăr, contrastul dintre cele două părți ale frontierei nu a fost niciodată atât de mare. În Tijuana și Mexicali, două orașe  situate lângă granița mexicană din California, mii de persoane trăiesc îngrămădite în corturi de campanie, puțin adecvate pentru a le proteja de ploile care cad și care, de obicei, sunt foarte rare în California. Exisă riscul înbolnăvirii de tuberculoză și de alte boli infecțioase, întrucât au izbucnit deja unele focare. Cei mai tineri și mai puternici, încearcă să escaladeze zidul care desparte cele două țări.

Tijuana, MexicTijuana, Mexic

De cealaltă parte, vor căuta raiul unui loc de muncă stabil și bine plătit, asistență medicală, școli pentru copiii lor, în unele cazuri își vor căuta rudele, stabilite deja în SUA. Însă, primul lucru peste care dau este sârma ghimpată, instalată în aceste ultime săptămâni de militarii pe care Trump i-a trimis să apere frontiera, și care, pentru moment, rămâne un obstacol de netrecut .

În acest timp, cu lecția bine învățată a argumentelor care justifică dreptul lor la azil politic, mii de centro-americani așteaptă stoic, în condițiile precare din tabere, să le vină rândul să apară în fața funcționarilor americani, pe care urmează să-i convingă. Așteptarea poate să dureze luni și chiar ani.

Mai aproape de ei se află funcționarii mexicani, alarmați de mareea umană, pentru care nici Tijuana și nici Mexicali nu sunt pregătite, îngrijorați de posibilele efecte negative asupra traficului de frontieră, esențial pentru circulația mărfurilor care se exportă în SUA. Acești funcționari au reușit deja să repatrieze câteva sute de “pelerini”. Aceștia se întorc mult mai ușor și comod, deoarece nu mai merg pe jos până în Honduras sau Guatemala, ci cu avionul, până pe aeroportul din Tapachula, de unde circulă autobuze spre țările lor.

Este o cheltuială suportată de guvernul mexican, care nu înnoată într-o mare de bani, însă nemulțumirea locuitorilor din Tijuana și costurile sănătății publice și chiar ale securității în regiune ar putea fi mult mai mari.

Între timp, și zidul dintre cele două țări a semănat discordie la Washington, deoarece Trump amenință că va paraliza guvernul federal dacă Congresul nu-i  pune la dispoziție, din bugetele naționale,  5 miliarde de dolari, pentru a întări cei trei mii de kilometri de frontieră. Este un mod puțin promițător de a începe o nouă legislatură.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

Migrantes centroamericanos 2Migrantes centroamericanos

La muralla de la discordia         Washington, Diana Negre

Nadie puede saber todavía cuántos de los centroamericanos que marcharon en caravana desde el sur de México acabarán llegando a los puestos fronterizos mexicanos de California, mucho menos cuántos conseguirán entrar en Estados Unidos y presentar su solicitud de asilo y aún menos cuántos la verán aprobada.

 Pero, las cosas que tal vez sí se podrían saber, como la forma en que se financia la expedición, o los grupos que la fomentan, quedan ocultas tras la propaganda e intereses políticos de unos y otros, mientras que los medios informativos parecen hasta ahora haber abdicado su responsabilidad de informar al público de lo que ocurre. No porque dejen de informar, sino que dan versiones diametralmente opuestas según la orientación política de los diversos medios.

Los grandes diarios y las televisiones ubicadas en Nueva York, Washington y California, de carácter progresista, presentan imágenes lacrimosas de millares de centroamericanos que cruzan México en lo que ya empieza a conocerse como EL “Via Crucis del Peregrino”, una caravana de mujeres y niños desamparados que, junto con jóvenes desesperados y temerosos ante la violencia en su país se han lanzado a los caminos para llegar al vilipendiado paraíso de Estados Unidos.

Las pocas cadenas conservadoras de radio y TV, así como unos también escasos diarios  de tendencia similar, nos aseguran que las organizaciones progresistas más radicales, como “Pueblo sin Fronteras” o “Familia Latina” han fomentado esta caravana, tanto con propaganda como con una generosa financiación y que, junto a las familias que buscan seguridad, viajan delincuentes y hasta terroristas.

Es cierto que la policía detuvo a un salvadoreño que confesó su pertenencia al MS-13, una banda de peligrosos delincuentes, pero es difícil convertir este caso en una prueba de que la caravana sea un peligro para la seguridad pública.

Tanto los unos como los otros hablan del uso policial de gases lacrimógenos y aerosoles de pimienta para dispersar a los que tratan de forzar la entrada. Pero si los medios progresistas presentan imágenes de familias “víctimas de una barbarie indigna de Estados Unidos”, los conservadores señalan que la Administración del presidente Obama usó estos mismos medios regularmente, durante casi toda su presidencia y nadie se rasgó las vestiduras, hasta que no llegó la hora de condenar a Trump.

 Convertidos en peones del juego político norteamericano, los centroamericanos tienen pocas posibilidades de saber cómo han de actuar y probablemente les será muy difícil conseguir su objetivo de mudarse a vivir en Estados Unidos, o en cualquier caso mucho más difícil que a las previas caravanas de emigrantes indocumentados…especialmente las que llegaron antes de la presidencia de Donald Trump.

Y es que la actitud de Trump parece motivar a sus adversarios políticos a redoblar sus esfuerzos para disgustar al millonario presidente y, si bien estas caravanas son un evento anual desde 2010, las de ahora son mucho mayores. Y, sobre todo, son mucho más públicas: la mayoría de norteamericanos nunca pudo leer en los diarios ni ver en las televisiones estos peregrinajes que normalmente terminan en California, porque este estado, el más poblado y rico del país, es además un “santuario” en donde los indocumentados están protegidos de las autoridades migratorias y pueden disponer de documentos para circular sin suscitar sospechas.

Migrantes centroamericanos 3

Migrantes centroamericanos

El general encargado de proteger la frontera del alud centroamericano, Terrence O’Shaughnessy, asegura que “la situación de ahora es nunca vista” y, efectivamente, el contraste entre los dos lados de la frontera no ha sido jamás tan grande. En Tijuana y Mexicali, dos ciudades fronterizas mexicanas de California, miles de personas viven hacinadas en tiendas de campaña, poco adecuadas para protegerlas de las lluvias que están cayendo y que tan raras son en California, con riesgo de contagio por brotes de tuberculosis y otras enfermedades infecciosas que han surgido ya. Los más jóvenes y fuertes, tratan de escalar el muro que divide a los dos países.

Al otro lado, buscan el paraíso de un trabajo regular y bien pagado, atención médica garantizada, escuelas para sus hijos, quizá incluso parte de su familia ya afincada en EEUU. Pero lo primero que encuentran son rollos de alambre de púas, instalados en las últimas semanas por los militares que Trump ha enviado a proteger la frontera y, de momento, son un obstáculo insuperable.

Entre tanto, con su lección bien aprendida de los argumentos que justifican su derecho al asilo político, miles esperan estoicamente en las condiciones precarias de los campamentos a que les toque el turno de comparecer ante los funcionarios norteamericanos a quienes han de convencer. La espera puede durar meses y algunos hablan de años.

Más cerca, tienen a los funcionarios mexicanos, alarmados ante la marea humana para la que ni Tijuana ni Mexicali están preparados y a quienes la preocupa también el posible efecto negativo sobre el tráfico fronterizo, esencial para el traslado de mercancías exportadas a EEUU. Estos funcionarios han conseguido ya repatriar a centenares de “peregrinos” que regresan  mucho más cómodamente, pues en vez de caminar hasta Honduras o Guatemala, los trasladan en avión hasta el aeropuerto de Tapachula, desde donde hay autobuses hasta su país.

Tijuana, MéxicoTijuana, México

Es un gasto para el gobierno mexicano, que no nada precisamente en la abundancia, pero el descontento ciudadano en Tijuana y el costo para el sistema de salud pública e incluso para la seguridad podría ser probablemente mucho mayor.

Entre tanto, la muralla entre los dos países también ha sembrado la discordia en Washington, pues Trump amenaza con paralizar el gobierno federal si el Congreso no le concede, en los presupuestos nacionales, 5 mil millones de dólares para reforzar los tres mil kilómetros de frontera. Una manera poco prometedora de empezar la nueva legislatura.

Alambre de púas en la frontera de EEUU con México

Alambre de púas en la frontera de EEUU con México

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

ACOLO UNDE DRAGOSTEA SE MĂSOARĂ PRIN…COARNE/DÓNDE EL AMOR ES CUESTIÓN DE CUERNOS

Etiquetas

, , , , , ,

SUDAN 3

ACOLO UNDE DRAGOSTEA SE MĂSOARĂ PRIN…COARNE

În Sudanul Meridional – una dintre cele mai înapoiate și sărace țări din lume – dragostea este cât se poate de simplă: cu cât ai mai multe coarne, cu atât mai multe femei vei obține…

Desigur, treaba cu coarnele trebuie înțeleasă chiar așa, literal: este vorba despre coarne de vită; din vremuri imemoriale, părinții își mărită fiica acceptându-l pe pretendentul care dă pentru ea cele mai multe vite.

SUDAN 4

Întotdeauna a fost așa și așa va rămâne și de acum înainte, însă, în ziua de azi, informatica a invadat și viața de zi cu zi a sudanezilor din sud, iar recordul în materie de prețuri ale mireselor l-a bătut o fată de etnie dinka – Nyalong Ngong Deng Yalang – ai cărei părinți au licitat-o pe internet. Viitorul soț, Kok Alat, a dat pentru ea, nici mai mult, nici mai puțin decât 500 de vite, două mașini de teren (folosite) și 10.000 de dolari, bani gheață. O vită costă, în prezent, în Sudanul de Sud, între 40 $ și 160 $, și, împreună cu vehiculele de mâna a doua se poate afirma că frumoasa dinka l-a costat pe pretendent între 50.000 $ și 100.000 $.

Oricum, suma este exorbitantă – în general, o mireasă costă în Sudanul de Sud vreo 30 de vaci – și nu se datorează atât frumuseții miresei, ci spiritului competitiv al locuitorilor din zonă. Licitația făcută de părinții fetei Nyalong pe internet, pe data de 25 octombrie, a declanșat, în această parte a Africii, o adevărată cursă a amorurilor proprii, adică a fost ceva mai mult decât o simplă „licitație de amor”.

Au întrat în luptă pretendenți locali și din țările vecine. Oameni bogați și puternici – rivalul cel mai periculos al lui Kok a fost însuși subguvernatorul provinciei în care locuiește familia miresei Nyalong, care a oferit 353 de vaci, și două gospodării; el s-a angajat într-o luptă care n-a mai avut nimic comun cu tranzacțiile obișnuite de pe „piața mireselor”.

Și nici câștigătorul licitației, un bogătaș care și-a făcut averea pornind de la zero, nu este un mire obișnuit; el își cumpără femei en gros. Are, până acum, în harem, nouă neveste, și nu se știe dacă se căsătorește din dragoste sau din pasiune de colecționar. Oricum ar fi, bani tot îl costă.

Însă, dacă modernizarea informaticii pieței de mirese iese din obiceiurile strămoșești, cea mai mare parte a reacțiilor par a fi, mai degrabă, de o pasivitate tradițională. Este cazul unei avocate din Sudanul de Sud, Suzy Natana, care a criticat doar faptul că pe Nyalong au căsătorit-o la 17 ani. „Domnișoara trebuia să fi avut cel puțin 18”, a fost critica ei cea mai dură la adresa licitației.

Doar Alianța Femeilor-Avocat din Sudanul de Sud, prin vocea directoarei-adjuncte, a semnalat că acest fapt denigrează, reduce o ființă umană la condiția de simplă marfă… O marfă de 100.000 $, bucata…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SUDAN 2

DÓNDE EL AMOR ES CUESTIÓN DE CUERNOS

En el Sudán Meridional – una de las naciones más pobres y atrasadas de la Tierra – el mundo del amor es de lo más sencillo: cuántos más cuernos tengas, más mujeres conseguirás…

Bueno, lo de los cuernos hay que entenderlo literalmente como cuernos de vaca; desde tiempos inmemoriales los padres conceden la mano de una hija al pretendiente que dé por ella el mayor número de reses.

Esto fue siempre así y sigue siendo así, pero hoy la informática ha irrumpido también en la vida cotidiana de los sudaneses del sur y el record del precio de novias lo acaba de batir una muchacha de la etnia dinka – Nyalong Ngong Deng Yalang – cuyos padres la subastaron vía internet. El futuro marido, Kok Alat, pagó por ella nada menos que 500 reses, dos todoterrenos (usados) y 10.000 $. en efectivo. Partiendo del valor medio actual del vacuno en Sudán del Sur ( entre 40 $ y 160 $ por cabeza) y de los vehículos de 2ª mano, se puede decir que la bella dinka le costó al pretendiente una suma entre los 50.000 $ y 100.000 $.

SUDAN 5

 La suma es exorbitante a todas luces – el precio medio de una novia sur sudanesa anda por las 30 vacas – y no se debe tanto a la belleza de la moza como al espíritu competitivo de los habitantes de la zona. Al hacer los padres de Nyalong la subasta marital vía internet el pasado 25 de octubre, se generó en esa parte de África una auténtica carrera de amores propios más que una “subasta de amor”.

Y es que entraron en liza pretendientes del país y de las naciones vecinas. Gente de haberes y poderes – el rival más peligroso de Kok era nada menos que subgobernador de la provincia donde reside la familia de Nyalong, quien llegó a ofrecer 353 vacas, amén de dos fincas – se enzarzó en una pugna de prestigio que ya nada tenía que ver con las transacciones habituales del “mercado de novias”.

Tampoco el ganador de la subasta, un rico empresario que hizo su fortuna desde la nada, es un novio habitual; a él le van las mujeres al por mayor. En su harén tiene ya nueve esposas y no se sabe si casa por amor o por pasión de coleccionista. Claro que su dinero le cuesta, fuere lo uno o lo otro.

SUDAN 1

Pero si la modernización informática del mercado de novias se sale de las costumbres ancestrales, la mayor parte de las reacciones parecen más bien de una pasividad tradicional. Es el caso de una abogada del Sudán del Sur, Suzy Natana, que tan solo criticó que a Nyalong la casasen a los 17 años.” La chica debería haber cumplido los 18”, fue su crítica más dura a la subasta.

Unicamente la Alianza de Abogadas del Sudan del Sur señaló por boca de su subdirectora que el hecho constituye un acto denigrante, que reduce a la muchacha a la condición de mera mercadería… Una mercadería de a 100.000 $ la pieza…

SUDAN 6

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI/1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

Etiquetas

, , , , , ,

EUROPA 2

1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI

Devenirea istorică a omenirii a cunoscut, în ansamblul ei, o dezvoltare relativ constantă, însă, în secolul trecut, procesul de accelerație a devenit halucinant. Viteza a devenit atât de mare, atât de multe au fost evenimentele  hotărâtoare, încât contemporanii lor cu greu și-au dat seama de magnitudinea acestora.

Avalanșa progreselor, schimbărilor și disparițiilor a fost copleșitoare în toate sectoarele vieții, de la politică și economie, până la morală și știință, în care, un loc primordial l-a ocupat tehnologia. Omul a ajuns pe Lună, a reușit să domine energia nucleară, să generalizeze folosirea informaticii, să realizeze grefe de organe și să cloneze  ființe vii. Aproape uitate, însă transcendentale au fost descoperirea antibioticelor, a îngrășămintelor ieftine pe bază de azotați și “revoluția verde”, care a eradicat foametea de pe o importantă parte a globului pământesc.

În secolul trecut, au avut loc două războaie mondiale, cele mai distrugătoare din toată istoria omenirii, care au  dus la dispariția ierarhiei de valori după care lumea s-a condus timp de secole. Au dispărut și colonialismul, apartheid-ul, precum și câteva imperii. S-a reușit împlinirea unor vise ce păreau a fi himere: unificarea Germaniei și crearea statului Israel, și s-a consumat prăbușirea unor consensuri morale ce fuseseră asumate, e drept, mai mult declarativ decât în fapte, de către ceea ce am putea numi “lumea întâi”, în secolele imediat anterioare.

Ne referim la faptul că schimbarea vertiginoasă a structurilor sociale și a motoarelor economice a înlocuit toată structura morală și intelectuală, creată încă din secolul al XVIII-lea, și care constituise, până atunci, liantul societății rasei albe. Ceea ce este relativ nou – relativ, deoarece fenomenul are antecedente în istorie – este că, de data aceasta, societățile diferitelor națiuni trăiesc din roadele și valorile implicite ale unei culturi care a rămas fragmentată și descompusă, în asemenea măsură, încât este de nerecunoscut. Acești o sută de ani au înregistrat, de asemenea, o uimitoare amorțire politică.

Astfel, într-o lume globalizată nu se mai regăsește nicăieri Predica de pe munte, cu toate că aceasta este o piesă indispensabilă pentru o bună conviețuire. La fel, a început să se confunde mila cu dreptul absolut la supa săracilor. Și pentru a debusola și mai mult lumea aceasta nouă, s-a demonizat criteriul autorității, tocmai când ieftinirea înformaticii provoacă proliferarea de știri false și zvonuri stupide, lipsind astfel masele de un punct de referință sigur; sigur sau, cât de cât fiabil.

INTERNET

În domeniul cultural, secolul al XX-lea – și anii care s-au scurs din cel de al XXI-lea – au fost martorii impunerii englezei ca lingua franca în lume. Traficul aerian și cel comercial se derulează în engleză; se cântă în engleză; se tipăresc instrucțiunile de folosire în engleză și chiar există intenția de a ne îmbrăca, de a bea, mânca și a trăi în stil anglo-american… Și cui nu-i place, n-are decât…

Atâtea schimbări sociale, economice și culturale au produs aproape inevitabil o descumpănire politică, mai ales în Europa. Pulverizarea bipolară și recurgerea din nou la arme de către țările occidentale, – exemplul războaielor din Iugoslavia a fost deosebit de clar -, au pulverizat pariul pe statul-națiune.

Cauzele acestui fenomen sunt multiple, prea multe pentru timpul și luminile de care dispunem, pentru a le putea dezbate aici. Însă, se poate vedea că impactul decolonizării, terorismul urban, acutele crize economice ciclice și renunțarea la o formare culturală solidă “erga omnes” le-a determinat pe noile generații să nu mai aibă încredere în valorile moștenite și să caute alte căi.

Spunem alte căi și nu formule noi, deoarece nu este o noutate să desființezi o întreprindere eșuată, cum a fost cazul Cehoslovaciei și Iugoslaviei, pentru a le dezmembra și reveni la entitățile teritoriale anterioare. Nu este o noutate nici să nu ai încredere într-un responsabil care nu dă răspunsuri satisfăcătoare la necesități de bază. Adică, este vorba de o neîncredere a unui tineret care se vede condamnat la șomaj sau se teme că nu are niciun viitor, deoarece nicio autoritate nu apără mediul înconjurător.

Astfel, în concluzie, nu este ceva nou în a respinge statul-națiune; situații asemănătoare au mai existat, “mutatis mutandis” în secolele XIV, XIII și XII înainte de Hristos. Nou este, până la un punct, simtomul de uluire: să vezi că primele căi pe care le găsesc noile generații pentru străvechile probleme sunt cele care au fost părăsite demult de omenire. A renunța la statul-națiune pentru a reveni la etnii – așa cum se întâmplă în diferite regiuni din Africa – nu duce la rezultate bune și nici nu a dus vreodată în istorie. Iar, Africa este doar un caz extrem.

În Europa, uimește să vezi că de pe ruinele URSS-ului se naște un stat care a existat doar în Evul Mediu: Republica Moldova. Sau, cum din Iugoslavia lui Milosevic, apar entități politice, care au avut autonomie și în Evul Mediu, cum sunt Kosovo sau Bosnia Herțegovina.

La fel de mare este uluirea pe care ți-o produce constatarea că puterile care nu au ezitat să termine cu Libia lui Gaddafi sunt impasibile față de cruzimea autorităților turcești împotriva minorității kurde… o minoritate care reprezintă aproximativ 10% din populația totală a Turciei.

De fapt, problema etniilor sau a minorităților naționale este uitată cu încăpățânare de majoritățile naționale. În unele cazuri, din cauza atotputerniciei; în alte cazuri, din cauze total opuse: de frică sau din neputință latentă. Dar, în toate conflictele de acest gen, un factor determinant îl constituie atașamentul claselor conducătoare față de conceptul exclusiv și exclusivist al statului-națiune.

Rezumând mult – și deci foarte rău –, s-ar putea spune că secolul al XX-lea a îngropat o lume. Și, odată cu ea, modelul foarte precar de conviețuire, scara de valori și conformismul fatalist care fuseseră adoptate de societățile rasei albe în epoca anterioară. Mai puțin radicală, dar, totuși foarte importantă a fost demitificarea comunismului stalinist, laicismului persan și a militarismului atotputernic în foarte multe locuri de pe globul pământesc. Înfrângerea Statelor Unite ale Americii în Vietnam și a URSS în Afganistan au dus la prăbușirea mitului armatelor invincibile. Contrapartida a fost un avânt al gherilelor, și, pe termen lung, al terorismului, aproape peste tot în lume.

M-am molipsit de iureșul secolului XX și am alergat în galop prin această panoramă a evenimentelor din secolul trecut. Mă voi explica de acum înainte, încercând să nu merg chiar atât de repede și să cuprind mai puțin. Și, ca să nu fac o plagă din această prelegere, voi vorbi numai despre politică. Voi vorbi mai ales, dar nu exclusiv, de politica europeană, care este a noastră, iar noi suntem tot atât de egocentrici ca toți ceilalți…ca întotdeauna.

În bilanțul anului trecut, cel mai mare capitol este cel al disparițiilor. Cel de al Doilea Război Mondial a însemnat lovitura de moarte dată colonialismului și hegemoniei rasei albe pe planetă. Franța, Marea Britanie și Germania au cedat întâietatea Statelor Unite, Rusiei și Chinei.

Spun Rusiei și nu Uniunii Sovietice, deoarece URSS a fost una dintre cele mai surprinzătoare dispariții. Și nu pentru că prăbușirea ei nu ar fi fost previzibilă, ci pentru că regimul stalinist domina ca nimeni altcineva arta disimulării, propaganda și ocultarea, și a știut să ascundă sub mândrii militariste și prozelitisme ideologice falimentul structurilor sale economice și uzura cadrelor sale politice și a motivațiilor sale romantice. Uniunea Sovietică de la finele secolului XX era la fel ca hidalgo-șii spanioli din secolul al XVIII-lea, plini de titluri nobiliare și de costume strălucitoare, însă cu stomacul ghiorăind de foame și cu cămara goală.

Oricum, în bună parte, surpriza s-a datorat și dorinței de a nu vedea. Polarizarea ideologică din timpul “războiului rece” era atât de mare, încât comuniștii și simpatizanții lor vedeau își vedeau mai degrabă dorințele lor și nu realitățile din “lumea roșie”. La puțin timp după moartea lui Franco, eu am putut să călătoresc prin Republica Democrată Germană și am văzut în orașul Pausewitz – aproape de granița cu Polonia – una dintre cazarmele Armatei Sovietice de ocupație, și nu-mi venea să cred ce îmi spunea ghidul, și anume, că era o cazarmă militară și nu un grajd, așa cum crdeam eu. Să vă spun doar că ferestrele nu aveau geamuri, deoarece erau acoperite cu hârtie de ziar, îmbibată în grăsime …

Uniunea Sovietică este cazul antagonic Imperiului Otoman care, după o îndelungată agonie, a apus, odată cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. La fel ca Rusia țaristă, Turcia otomană a murit transformându-se în opusul a ceea ce fusese până atunci; în cazul Turciei, timp de secole, în timp ce în cazul Rusiei comuniste, a durat numai trei generații. Din marea putere islamică și tradiționalistă, a devenit o republică laică occidentalizată, dar, o țară cumplit de prost finanțată și, și mai rău guvernată.

Însă, spre deosebire de Rusia, care vrea să revină la protagonismul ei istoric pe calea unui ultra-naționalism ambițios – dar răbdător -,Turcia lui Erdogan și a partidului care îl susține, AKP, vrea să se erijeze într-o referință politică a Orientului Mijlociu, pe calea islamismului radical și a opresiunii militare.

La toate acestea, sultanatul turc a lăsat ca moștenire omenirii un viespar de națiuni nepregătite și ne-armonizate care au continuat să recurgă la cruzimi pentru a-și rezolva  atât neînțelegerile interne, cât și cele internaționale în Balcani. Desigur, la crisparea balcanică au colaborat din plin și puterile occidentale, învingătoare în Primul și în cel de al Doilea Război Mondial, care au cârpit și despărțit teritorii după criterii distante și abstracte, ca și cum Balcanii ar fi fost o altă Africă colonială, bună de împărțit… cu toate că, de data aceasta, doar în zone de inflență. Ironii ale istoriei: în războaiele lui Milosevic, care au pus capăt Iugoslaviei lui Tito, intervenția militară a puterilor din Europa Occidentală nu a dat roade până când nu au intrat în luptă forțele NATO americane – adică nu cele europene.

Nu vorbesc de dispariția Imperiului Habsburgic, deoarece se aseamănă foarte mult cu cazul sultanatului otoman. Poate, cu două mari diferențe. Una este moștenirea geopolitică lăsată de ambele imperii; cea austriacă s-a dovedit a fi mai puțin otrăvită. Cealaltă este că ranchiuna învingătorilor din Primul Război Mondial s-a adunat în componenta care, din punct de vedere militar, a fost cea mai puternică din Imperiul austro-ungar: Ungaria. Tratatele de pace din1918 și 1945 au fost deosebit de ranchiunoase cu Ungaria.

Multe alte schimbări care au avut loc în secolul trecut au fost mai puțin radicale decât aceste dispariții sau apariții pe scena istoriei. Astfel, de pildă, terorismul, fundamentalismul, populismul și migrațiile masive sunt fenomene de lungă cursă istorică, potențate acum de masificarea și globalizarea socială care pare să fi atins limita de sus. Toate aceste fenomene au zdruncinat secolele XX și XXI ca niciodată în Istorie, mai mult chiar decât comoțiile cauzate de invaziile popoarelor mării, în secolul al XIII-lea înainte de Hristos.

Înainte de Stalin, Hitler și Mussolini a existat un Sila sau un Cromwell. Mai înainte de teroare ca armă de război – înainte de Septembrie Negru, FLN algerian, taliban afgani sau Tupamaros argentinieni – Timur Lenk, Gingis Han sau almoravizii deja foloseau cruzimea pentru a-și potența armatele cu panica pe care o răspândeau printre potențialele victime cruzimile soldaților lor. KGB, Gestapo sau Stasi sunt modernizări îmbunătățite ale poliției speciale a țarului Ivan del Groaznic sau a inchizitorilor lui Torquemada. Dar, cumpliții secolelor XX și XXI au dispus de resurse tehnice și economice cu care precedesorii lor nu au visat vreodată.

Desigur, bilanțul politico-militar al secolului XX nu este numai negativ; există și o relatare pozitivă a acestor o sută de ani. Este cea care menționează generalizarea politicilor  sociale, un mai mare respect pentru minorități, potențarea legislațiilor democratice și îmbunătățirea, atât juridică, cât și economică în sfera muncii; eradicarea unor boli oribile cum sunt variola și poliomielita. Iar, în “zestrea” politică a secolului trebuie să menționăm când și cum s-a pus capăt divizării Germaniei și Zidului din Berlin; s-au creat state într-adevăr independente în lumea musulmană; evreii și-au dobândit o patrie…cu toate că a fost pe seama palestinienilor; iar, sfera muncii din țările industrializate a început să fie mai dreaptă și mai generoasă. Lista ar putea continua mult mai mult, dar, mă tem că nu și răbdarea dumneavoastră.

Pentru europenii occidentali din zilele noastre, piatra de hotar a datelor pozitive ale secolului trecut este crearea Pieței Comune care a dus la înființarea Uniunii Europene. În mod evident, este încă departe de a fi structura supranațională unificatoare a Europei Occidentale, atât de dorită de fondatorii ei, dar, este un pas șovăitor și totuși dătător de speranțe, spre mult visata federație a Statelor Europene, care să garanteze, odată pentru totdeauna, pacea în această parte a lumii.

Aceasta poate să pară mai mult un vis, decât ceva factibil, dar chiar dacă ar fi Europa Patriilor imaginată de generalul de Gaulle sau o versiune cisatlantică a Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este o foarte posibilă cale a păcii și stabilității pe Vechiul Continent.

Desigur, posibilă nu înseamnă deloc că va fi și ușoară. Căci, pentru a obține unitatea social-politică a Continentului este nevoie, sau a fost nevoie până acum, de voință. Ca și cum nu ar fi suficiente abisalele diferențe economice dintre țările de pe Vechiul Continent, procesul unificator este împiedicat enorm și de diferențele culturale, morale și religioase, care domină încă în Europa.

Și, de vreme ce tot m-am lansat să arăt piesele șiragului de piedici existente în calea creării acestei structuri supranaționale o voi pune pe listă pe cea mai mare dintre ele: egoismul. Mai bine zis, egoismele. Căci, aici își dispută întâietatea egoismele tuturor, de la ambițiile personale, până la încăpățânările retro-naționale, suspiciunile etnice, dar și mulțimea de oportuniști specializați în a pescui în ape tulburi.

Trebuie să ținem seama de egoisme, deoarece reprezintă un element constitutiv al ființelor vii. Nu voi aminti faptul că primul pas evolutiv al primelor ființe vii care au locuit pe planetă a fost canibalismul unicelularelor; a-și mânca vecinul pentru a prospera cu cele mai mici costuri energetice posibile. Așa că voi trece să vorbesc despre o epocă puțin mai modernă: despre Europa de ieri și de alaltăieri. Voi vorbi despre neandertalii care au trăit aici până acum 40.000 de ani, și despre aheii și celelalte triburi care au coborât din nord pentru a popula actuala Grecie și coastele Mării Egee.

Arheologia și mitologia nu au scos la iveală altă conviețuire pașnică a acelor oameni de pe teritorii, la vremea aceea foarte puțin locuite, decât atunci când întâlnirile cu alți locuitori sau vecini aveau loc din an în Paști. Europa de acum 40.000 de ani găzduia vreo cinci milioane de ființe umane. Câteva milenii mai târziu, aheii și ceilalți imigranți veniți din nord nu erau mai mulți decât câteva mii per trib sau neam colonizator sau invadator. Adică, indiferent când au trăit, ființele umane au conviețuit pașnic numai atunci când vecinii lor se aflau în afara contactului direct.

Toată această uvertură la Piața Comună/Uniune Europeană servește încercării de a explica de ce un proiect pe cât de idealist, pe atât de promițător în faza sa inițială, tropăie acum cu alarmante simtome de descompunere. Ideea unei Europe uniforme din punct de vedere social și politic, precum și solidară economic este, în zilele noastre, un spectru trist, care se desface în nord prin brexit, se înneacă cu autoritarism în centrul polono-maghiar și trăznește de corupție în Bulgaria și România.

Ca și cum nu ar fi de ajuns, peste tot problema umanitară a avalanșei de fugari ai foametei și ai războaielor din lumea a treia scoate în evidență sentimentele întregii populații a Europei, chemată să arate un pic de îndurare și solidaritate. Aceasta se întâmplă din cauza celui mai mare defect din naștere al acestui proiect supranațional: menținerea cu orice preț a suveranităților naționale. Imposibilitatea de a depăși acest egocentrism major care a torturat istoria europeană – și nu numai europeană – de-a lungul a peste 3.000 de ani a făcut ca proiectul super-statului continental să se nască cu o minimă expectativă de supraviețuire, deoarece îi lipsesc piese esențiale: o politică socială, fiscală și juridică comună.

Aceasta explică, în parte, faptul că proiectul a fost un succes copleșitor atâta timp cât s-a limitat să fie doar ceea ce spunea numele lui: o piață comună a șase țări foarte asemănătoare în privința bogățiilor lor proporționale, dar, din ce în ce mai nesigure de scara lor de valori morale și culturale și toate șase deopotrivă de interesate să facă parte dintr-o piață fără frontiere cu o monedă comună..și aproape nimic mai mult.

Succesul inițial a făcut să se creadă că procesul de integrare ar putea merge mai departe, dar, mai ales, a evidențiat faptul că ar fi fost foarte periculos să fie o insulă a bunăstării, înconjurată de țări din ce în ce mai sărace, pe măsură ce crește distanța față de nucleul celor șase. Astfel, mai degrabă prin decrete, decât prin construcție, Piața Comună s-a extins cu tot mai puține trăsături de piață și voințe împărtășite, până a ajuns să constituie Uniunea Europeană actuală, acum, pe marginea prăpastiei. Este o Uniune care este o mare ne-uniune economică – să ne reamintim falimentul Greciei – și o rebeliune egoistă, din orice punct am privi-o: xenofobia maghiară, închiderea încăpățânată a Italiei în problema migrației, hiper-naționalismul juridic al Poloniei și României sau îmbufnarea  secesionistă a Marii Britanii, țară care întotdeauna a fost mult mai atlantică, decât europeană…În această enumerare am menționar numai crizele recente și răsunătoare. Abundă semnalele de sfârșit de evoluție politică; semnale că totul a intrat în faza de lichidare. Poate că nu va fi așa, și să dea Dumenezeu ca Bruxelles să găsească oameni și idei noi, pentru a continua cea mai ambițioasă construcție politică din secolul al XX-lea, inițiată cu prea puțin romantica denumire de Piața Comună.

Este posibil, de asemenea, ca acest proces politic să nu fie viabil din cauza esenței ființelor omenești, incapabile  să renunțe la personalitatea lor proprie, la identitatea lor, în favoarea binelul comun general. Unul dintre marile creiere politice ale secolului trecut – generalul Charles de Gaulle – a înțeles acest lucru și, când ciclul exinterilor a ajuns să cuprindă incoporarea Marii Britanii, el a propus, în acel moment, părăsirea căii integrărilor și inițierea altui proiect mai modest și, prin urmare, mai factibil: “Europa patriilor”. Nu ar fi fost o Europă retopită într-o nouă entitate, în schimb ar fi fost o Europă sincronizată și armonizată, iar suveranitățile ar fi continuat să fie protagoniste, într-o ordine superioară acestora. După cum afirma De Gaule, în vremea aceea președinte al Franței, într-o “Europă a patriilor” puteau să conviețuiască în largul lor nu numai britanicii, dar și rușii și celelalte popoare din răsărit. În viziunea sa, “Europa patriilor” urma să primească toate statele continentului, de la Urali până la Atlantic.

Charles de Gaulle 1Charles de Gaulle

Pentru a încheia această prelegere, voi adăuga două reflecții rapide asupra celui mai negru capitol din istoria secolului al XX-lea: războaiele. În fruntea listei se află prin propriul lor drept cele două războaie mondiale, cele mai aducătoare de moarte din istoria omenirii. Însă, conflicte armate – războaie și lupte ale gherilelor – au avut loc de-a lungul secolelor, peste tot, fără încetare… Secolele XX și XXI nu s-au deosebit prin nimic față de cele anterioare, decât că forța lor de distrugere a fost mult mai mare.

SOLDAŢI 1

SOLDAŢI 3

Și, într-o lume care se vroia mai matură, gânditoare și experimentată, acest lucru, teoretic, nu-și mai avea locul. Și totuși, și-a găsit locul, un loc cam prea mare. Nu pot și nici nu intenționez să fac aici o analiză a conflictelor armate și a cauzelor lor. Însă, se cuvine să semnalez că se ajunge la războaie, mai ales, din lipsa unor resurse intelectuale – pentru că există incapacitatea de a găsi alternative la ucideri – și deoarece lipsește generozitatea. Imensa majoritate a conflictelor armate au izbucnit dintr-un egoism pur și dur.

Ambele le avem în gene. Locuitorii planetei de acum 200.000 de ani puteau străbate într-o zi aproximativ 80 de km, însă progresele culturale și tehnice înaintau cu 3 km pe an. Astfel că, în fața eternității egoismului închistat și a violenței ca panaceu social-politic, ajungem invariabil la concluzia că, în secolul al XX-lea, în cel actual sau în secolul al XXX-lea înainte de Hristos, protagoniști al Istoriei au fost întotdeauna ființele omenești…în același fel, în felul lor ! Însă, trecând peste orice fel de piedici și obstacole, în ansamblul ei, lstoria are o tendință pozitivă, spre mai bine.

Iar, acum și aici, cel mai bine este că am terminat de vorbit.

Vă mulțumesc!

LALELE

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EUROPA 1

1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

El devenir histórico de la humanidad tiene en su conjunto un desarrollo relativamente regular, pero con un proceso de aceleración constante que el siglo pasado alcanzó una velocidad alucinante. Tan grande ha sido esa velocidad – tal, la cantidad de acontecimientos trascendentales – que los testigos de la evolución difícilmente se han percatado de su magnitud.

Y es que el alud de avances, cambios y desapariciones fue abrumador en todas las parcelas de la vida, desde la política y la económica hasta la moral y la científica con un lugar preeminente para la tecnología. Se llegó a la Luna, se dominó la energía nuclear, se generalizó el uso de la informática, se trasplantaron órganos en los hombres y se clonaron otros seres vivos. Y casi olvidados, pero trascendentales fueron el descubrimiento de los antibióticos, los abonos nitrogenados baratos y la “revolución verde”, que ha erradicado las hambrunas de buena parte de la Tierra.

El siglo registró las dos guerras mundiales más mortíferas de la Historia, la desaparición de una escala de valores que había regido el mundo blanco durante siglos. Y también desapareció el colonialismo, el apartheid, así como varios imperios. Se logró la consecución de sueños quiméricos cómo la unificación alemana y la creación del Estado de Israel y se consumió el hundimiento de unos consensos morales que habían sido asumidos – aunque más de boquilla qué de hecho – por el que podríamos llamar “primer mundo” en los siglos inmediatamente anteriores.

Me refiero a que el vertiginoso cambio de las estructuras sociales y de los motores económicos arrasó con toda la estructura moral e intelectual que había sido el colágeno de la sociedad blanca desde el siglo XVIII hasta ahora. Lo relativamente nuevo – relativo, porque el fenómeno tiene antecedentes en la Historia – es que esta vez las sociedades de las distintas naciones viven de los frutos y sobrentendidos de una cultura que ha quedado fragmentada y descompuesta hasta lo irreconocible. También registran estos cien años un sorprendente pasmo político.

Así, en un mundo globalizado no se encuentra el sermón de la montaña por ninguna parte, pese a que es pieza indispensable para la convivencia. Consecuentemente, también se ha confundido la piedad con el derecho absoluto a la sopa boba. Y para terminar de dejar sin brújula a los habitantes de este nuevo mundo, se ha demonizado el criterio de autoridad justamente cuando el abaratamiento de la informática provoca la proliferación de noticias manipuladas y rumores estúpidos, dejando a las masas huérfanas de un punto de referencia seguro; seguro o, por lo menos, razonablemente fiable.

INTERNET 2

En el ámbito cultural, el siglo XX – y aún más lo que llevamos del XXI – ha sido testigo de la irrupción del inglés como la lengua franca del mundo. El tráfico aéreo y el comercial se hacen en inglés; los hombres de ciencia hablan entre sí en inglés; se canta en inglés; se imprimen las instrucciones de uso en inglés y hasta se pretende vestir, beber, comer y vivir a lo angloamericano… Y al que no le guste, peor para él.

 Tanto cambio social, económico y cultural ha producido casi inevitablemente un pasmo político, sobre todo en Europa. La pulverización del mundo bipolar y el renovado recurso a las armas de las naciones occidentales, del que las guerras de Yugoslavia han sido el ejemplo más claro, ha socavado fuertemente la apuesta por el Estado-nación.

Las causas de este fenómeno son múltiples, demasiadas para el tiempo y las luces de que yo dispongo para debatirlas aquí. Pero salta a la vista que el impacto de la descolonización, el terrorismo urbano, las agudas crisis económicas cíclicas y el abandono de una formación cultural sólida “erga omnes” ha determinado a las nuevas generaciones a desconfiar de los valores heredados y buscar otras vías.

Digo otras vías y no nuevas fórmulas, porque no es nuevo deshacer una empresa fracasada, como en los casos de Checoslovaquia e Yugoslavia, para desmembrarlas en las entidades territoriales anteriores. Ni tampoco es nuevo desconfiar de un responsable que no da respuestas satisfactorias a necesidades básicas. Es decir, la desconfianza de una juventud que se ve condenada al paro o que teme no tener ni siquiera porvenir porque ninguna autoridad defiende el medio ambiente.

Así, en resumen, no es nuevo renegar del Estado nación; situaciones similares se dieron, “mutatis mutandis” ya en los siglos XIV, XIII y XII antes de Cristo. Pero es hasta cierto punto nuevo el síntoma de pasmo: ver que las primeras vías encontradas por las nuevas generaciones a los más que viejos problemas son las ya abandonadas tiempo ha por la Humanidad. Renunciar al Estado-nación para volver a las etnias – como sucede en varias regiones de África – no está dando buenos resultados ni los dio en el pasado. Y África es solo un caso extremo.

Porque en Europa asombra ver como de las ruinas de la URSS nace un Estado que solamente existió en la Edad Media, la República de Moldavia. O como de la Yugoslavia de Milosevic nacen entidades políticas que tuvieron autonomía también en la Edad Media, como el Kosovo o Bosnia Herzegovina.

Tampoco es menor el pasmo que produce ver como las potencias que no dudaron en acabar con la Libia de Gaddafi se desentienden de la saña turca contra la minoría kurda… una minoría que representa casi el 10% del censo nacional.

En realidad, el problema étnico o de las minorías nacionales es ignorado empecinadamente por las mayorías nacionales. En unos casos, por prepotencia; y en otros, por todo lo contrario: por miedo o impotencia latente. Pero en todos los conflictos de este tipo constituye un factor determinante el apego de las clases dirigentes al concepto exclusivo y excluyente del Estado-nación.

Resumiendo, muchísimo – y, por tanto, muy mal –, se puede decir que el siglo XX enterró un mundo. Y con él, su modelo muy precario de convivencia, una escala de valores morales y cierto conformismo fatalista con la sociedad existente que había adoptado la civilización blanca de la época. Menos radical, pero no menos trascendente, fue la desmitificación del comunismo estalinista, del laicismo persa y del militarismo prepotente en demasiadas partes de la Tierra. Las derrotas de Estados Unidos en el Vietnam y de la URSS en el Afganistán acabaron con el mito de los ejércitos invencibles. La contrapartida fue un auge de las guerrillas y, a la larga, del terrorismo en casi todo el Globo.

Me he contagiado de la vorágine del siglo XX y he galopado en esta panorámica de los acontecimientos del siglo pasado. Me explicaré a partir de ahora un poco más despacio y abarcando menos. Porque, para no hacer de esta charla una plaga, me limitaré a hablar de política. Y aunque no tan solo, hablaré sobre todo de política europea, que es la nuestra y nosotros somos tan egocéntricos como los demás… y como siempre.

En el balance del siglo pasado, el capítulo mayor corresponde a las desapariciones. Con la II Guerra Mundial se le dio la estocada final al colonialismo y a la hegemonía blanca en el planeta. Francia, Gran Bretaña y Alemania cedieron la primacía a Estados Unidos, Rusia y China.

Digo Rusia y no Unión Soviética, porque la URSS fue una de las desapariciones más sorprendentes. Y no porque su extinción fuera imprevisible, sino porque el régimen estalinista dominaba como nadie el arte del disimulo, la propaganda y la ocultación y supo tapar con alardes militaristas y proselitismos ideológicos la quiebra de sus estructuras económicas y el desgaste de sus cuadros políticos y motivaciones románticas. La Unión Soviética de finales del siglo XX se parecía a los hidalgos españoles del siglo XVIII, llenos de título de nobleza y oropeles, pero sin nada en el estómago ni en la despensa.

De todas formas, en buena parte la sorpresa se debió también a las ganas de no ver. La polarización ideológica de la “guerra fría” era tal tras la II Guerra Mundial que los comunistas y sus simpatizantes veían sus deseos y no las realidades del llamado “mundo rojo”. Poco después de la muerte de Franco, yo pude viajar como periodista por la República Democrática Alemana y vi en la ciudad de Pausewitz – cerca de la frontera con Polonia – uno de los cuarteles del Ejército soviético de ocupación y me costó mucho creer a mi guía cuando me dijo que eran esto, una caserna militar, ya que yo habría jurado que eran establos. Con decirles a ustedes que las ventanas no tenían cristales, sino que estaban tapadas con papel de diario empapado en grasa…

La Unión Soviética es el caso antagónico al del Imperio Turco que, tras una larga agonía, feneció con la derrota alemana en la I Guerra Mundial. Cómo la Rusia zarista, la Turquía otomana murió convirtiéndose en todo lo contrario de lo que había sido hasta entonces; en el caso turco, durante siglos mientras que el ruso comunista fue de solo 3 generaciones. Pasó de gran potencia, islámica y tradicionalista, a república laica y occidentalizada, amén de nación pesimamente financiada y peor gobernada.

Pero a diferencia de Rusia, que quiere volver al protagonismo histórico por el sendero de un ultranacionalismo ambicioso – pero paciente -, la Turquía de Erdogan y el AKP pretende erigirse ya en la referencia política del Oriente Medio por la senda del islamismo radical y la opresión militar.

A todo esto, el sultanato turco le dejó al mundo en herencia un avispero de naciones mal preparadas y peor avenidas que siguieron recurriendo a la violencia cruel tanto para resolver sus diferencias internas como las internacionales: Los Balcanes. Claro que a la crispación balcánica cooperaron también – y no poco – las potencias occidentales vencedoras en la I y la II Guerra Mundial, que zurcieron y separaron territorios con criterios distantes y abstractos como si los Balcanes fueran otra África colonial a repartirse… aunque en este caso no fueran más que zonas de influencia. Ironías de la Historia: En las guerras de Milosevic, que acabaron con la Yugoslavia de Tito, la intervención militar de las potencias de Europa Occidental no fructificó hasta que entraron en combate las fuerzas estadounidenses – es decir, no europeas – de la OTAN.

No hablo de la extinción del imperio de los Habsburgo porque es muy parecido al caso del sultanato otomano. Quizá con dos grandes diferencias. Una es la herencia geopolítica dejada por ambos imperios; la austriaca resultó menos envenenada. Y la otra es que el rencor de los vencedores de la I Guerra Mundial se cebó en el componente militarmente más fuerte del Imperio Austro-húngaro: Hungría. Los tratados de paz del 1918 como del 1945 fueron cruelmente rencorosos con Hungría.

Menos radicales que esas desapariciones e irrupciones en el escenario histórico han sido muchos de los otros cambios registrados el siglo pasado. Así, por ejemplo, el terrorismo, el fundamentalismo, el populismo y las migraciones masivas son fenómenos de largo recorrido histórico, pero potenciados ahora por la masificación y una globalización social que parece haber alcanzado ya su techo. Todos estos fenómenos impactaron en la historia de los siglos XX y XXI como no lo habían hecho nunca en la Historia, incluyendo las conmociones de las llamadas invasiones de los pueblos de la mar en el siglo XIII antes de Cristo.

Antes que Stalin, Hitler y Mussolini hubo un Sila o un Cromwell. Y antes del terror como arma de guerra – antes que el Septiembre Negro, el FLN argelino, los talibán afganos o los Tupamaros argentinos – Tamerlán, Gengis Kan o los almorávides ya usaban la crueldad para potenciar sus propios ejércitos con el pánico que generaban en sus víctimas potenciales las crueldades de los respectivos soldados. KGB, Gestapo o Stasi son modernizaciones mejoradas de la policía especial del zar Iván el Terrible o de los inquisidores de Torquemada. Pero los espantosos del siglo XX y XXI disponían de unos recursos técnicos y económicos que no podían ni siquiera haber soñado sus predecesores.

Naturalmente, el balance político-militar del siglo XX no es sólo negativo; también hay un relato positivo de esos cien años. Es el que recoge la generalización de políticas sociales, un mayor respeto de las minorías, la potenciación de las legislaciones democráticas y las mejoras tanto jurídicas como económicas del mundo laboral; la erradicación de enfermedades horrendas como la viruela o la poliomielitis  Y en el “haber” político del siglo hay que anotar cuándo y cómo se acabó la división de Alemania y el muro de Berlín; se crearon Estados realmente independientes en el mundo musulmán; los judíos obtuvieron una patria… aunque fuera a costa de los palestinos; y el mundo laboral de las naciones industriales comenzó a ser más justo y generoso. La lista se podría alargar mucho más, pero me temo que la paciencia de ustedes, no.

Para nosotros, los europeos occidentales de hoy en día, el hito de los datos positivos del siglo pasado es la creación del Mercado Común que ha derivado en la Unión Europea. Evidentemente, dista mucho de ser el ente supranacional unificador de Europa Occidental deseado por sus fundadores, pero es un paso titubeante, aunque esperanzador, hacia la soñada federación de Estados europeos que garantice de una vez para siempre la paz de esta parte del mundo.

Quizá hoy eso parezca más quimérico que factible, pero sea como la Europa de las Patrias ideada por el general de Gaulle o como una versión cisatlántica de los Estados Unidos de América, la Unión Europea es un muy posible camino de paz y estabilidad para el Viejo Continente.

Claro que posible no quiere decir ni mucho menos, fácil. Porque para conseguir la unidad sociopolítica del Continente falta, o ha faltado hasta ahora, voluntad. Por si no bastara con las abismales diferencias económicas existentes entre las naciones del Viejo Continente, también dificultan enormemente el proceso unificador las diferencias culturales, morales y religiosas imperantes aún en Europa.

Y lanzado a señalar piezas del rosario de trabas a la creación ese ente supranacional he de poner en la lista a la mayor de todas: El egoísmo. O, mejor dicho, los egoísmos. Porque aquí se disputan la primacía los egoísmos todos, desde las ambiciones personales, hasta los empecinamientos retro nacionales, las suspicacias étnicas y el pulular de los oportunistas especializados en pescar en aguas revueltas.

Y es que a los egoísmos hay que tenerles en cuenta que se trata de un elemento constitutivo de los seres vivos. No voy a recordarles que el primer paso evolutivo de los primeros seres vivos que habitaron el planeta fue el canibalismo de los unicelulares; comerse al vecino para prosperar al menor coste energético posible. Así que pasaré a hablar de una época un poco más moderna: De los moradores de Europa de ayer y anteayer. Hablaré de los neandertales – que vivieron aquí hasta hace 40.000 años – y de los aqueos y demás tribus que bajaron del norte para poblar la Grecia actual y las costas del Egeo.

La arqueología y la mitología no atestiguan más convivencia pacífica de aquellos hombres que en los territorios tan despoblados a la sazón que el encuentro con otros moradores o vecinos se daba de Pascuas a Ramos. La Europa de hace 40.000 años albergaba unos cinco millones de seres humanos. Y unos milenios más tarde, los aqueos y demás inmigrantes septentrionales se contaban por unos pocos millares por tribu o estirpe colonizadora o invasora. Es decir, que fuera cuando fuera, los seres humanos sólo han convivido en paz cuando han tenido a los vecinos fuera de su alcance.

Todo este introito al Mercado Común/Unión Europea viene a cuenta del conato de explicación de por qué un proyecto tan idealista como prometedor en sus inicios está piafando ahora con alarmantes síntomas de descomposición. La idea de una Europa social y políticamente uniforme a la par que económicamente solidaria es hoy en día un triste espectro que se desgaja por el norte con el brexit, se atraganta de autoritarismo por el centro polaco-magyar y apesta en el este por la corrupción que campa a sus anchas en Bulgaria y Rumania.

Y, por si fuera poco, en todas partes la cuestión humanitaria que plantea el alud de fugitivos del hambre y de las guerras del tercer mundo saca a relucir los peores sentimientos de toda la población europea, llamada a un poco de conmiseración y solidaridad. Todo esto sucede ante todo a causa del mayor defecto que ha tenido este proyecto supranacional desde su nacimiento: El mantenimiento contra viento y marea de las soberanías nacionales. La imposibilidad de superar ese egocentrismo mayúsculo que ha torturado la historia europea – y no sólo la europea – a lo largo de más de 3.000 años ha causado que el proyecto del superestado continental naciera con una mínima expectativa de supervivencia por carecer de piezas tan esenciales como una política social, fiscal y jurídica comunes.

Eso explica también en parte que el proyecto fuera un éxito apabullante en tanto y cuanto se limitó a ser solamente lo que su nombre decía: Un mercado común de seis naciones muy parejas en sus riquezas proporcionales, pero cada vez más inseguras de sus escalas de valores morales y culturales e interesadas todas seis por igual en formar parte de un mercado sin fronteras ni aduanas y con una divisa común… y casi nada más.

El éxito inicial incitó a creer que se podría ir a más en el proceso integrador y, sobre todo, evidenció que resultaba peligrosísimo ser una isla de bienestar rodeada de naciones cada vez más pobres a medida que se alejaba del núcleo de los seis. Y así, más por decreto que por construcción, se fue ampliando el Mercado Común poco a poco y con cada vez menos rasgos de mercado y voluntades compartidas hasta llegar a la constitución de la Unión Europea actual que está al borde precipicio. Porque es una Unión que es toda una desunión económica – recuérdese la quiebra griega – y toda una rebelión egoísta, mírese por donde se mire: La xenofobia húngara, la cerrazón en banda italiana en el tema migratorio, el hiper nacionalismo jurídico de Polonia y Rumania o la pataleta secesionista de una Gran Bretaña, nación que fue siempre muchísimo más atlántica que europea…Y en esta enumeración me he limitado a citar tan solo las crisis más recientes y sonadas. Abundan las señales de fin de trayecto político; de que todo ha entrado en fase de liquidación. Quizá – ¡ojalá! – no sea así y Bruselas encuentre gente e ideas nuevas para proseguir en la construcción política más ambiciosa del siglo XX, iniciada con el nada romántico nombre de Mercado Común.

También es posible que este proceso político fuera inviable desde siempre por mor de la esencia de los seres humanos, que son incapaces de renunciar a la propia personalidad, a la propia identidad, en aras de un bien común general. Uno de lo grandes cerebros políticos del siglo pasado – el general Charles de Gaulle – lo entendió así y cuando el ciclo de ampliaciones llegó a pretender la incorporación de Gran Bretaña, él propuso en aquel momento abandonar el camino de las integraciones e iniciar otro proyecto más modesto y por tanto más factible : La “Europa de las patrias”. No iba a ser una Europa fundida en un ente nuevo, pero sí una Europa sincronizada y armonizada en la que las soberanías seguían siendo protagonistas, pero dentro de un orden superior a ellas. Según el, a la sazón presidente francés, en la “Europa de las patrias” iban a poder convivir a gusto no solo los británicos, sino también los rusos y demás europeos del este. En su visión, la “Europa de las patrias” acogería a todos los Estados del Continente, desde los Urales hasta el Atlántico.

Charles de Gaulle 2Charles de Gaulle

Para acabar esta charla, añadiré dos reflexiones rápidas sobre el capítulo más negro de la historia del siglo XX: Las guerras. La lista la encabezan por derecho propio las dos guerras mundiales, las más mortíferas en la historia de la Humanidad. Pero los conflictos armados – guerras y guerrillas – los ha habido casi sin solución de continuidad a lo largo de los siglos en todas partes. En esto, el siglo XX y el XXI no se han diferenciado de los que le precedieron más que en su poder destructor.

SOLDAŢI 4

SOLDAŢI 5

Y en un mundo que pretendía ser ya maduro, pensante y experimentado esto teóricamente no tenía cabida. Pero la tenía, y mucha. Ni puedo ni pretendo hacer aquí un análisis de los conflictos armados y sus causas. Pero es obligado señalar que a las guerras se llega ante todo por falta de recursos intelectuales – por no saber encontrar alternativas a la matanza – y por falta de generosidad. La inmensa mayoría de los conflictos armados surgieron por egoísmo puro y duro.

Lo uno y lo otro lo llevamos los seres humanos en los genes. Los habitantes del planeta de hace 200.000 años eran capaces de recorrer en un día hasta 80 km, pero los avances culturales y técnicos progresaban 3 km por año. Así que, ante la eternidad del egoísmo cerril y la violencia como panacea sociopolítica, uno no tiene más remedio que llegar a la conclusión de que en el siglo XX, el actual o el siglo XXX antes de Cristo, la Historia la han protagonizado siempre los seres humanos…¡de la misma manera, a su manera! Pero, aunque sea a trancas y barrancas, en conjunto, la Historia tiene una tendencia positiva, hacia lo mejor.

Y ahora y aquí, lo mejor es que yo dejo de hablar.

Muchas gracias.

LALELE 2

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

RUSIA: POPORUL SUSȚINE CU BANI OPOZIȚIA/RUSIA: EL PUEBLO FINACIA LA OPOSICIÓN

Etiquetas

, , , , ,

RUSIA 4

RUSIA: POPORUL SUSȚINE CU BANI OPOZIȚIA

Faptul că Rusia este diferită s-a văzut, încă o dată, la jumătatea lunii noiembrie, când săptămânalul electronic “Novoe Vremea” a fost salvat de populația țării: în numai patru zile – patru ! – s-au adunat 25 de milioane de ruble pentru plata unei amenzi pe care guvernul a aplicat-o acestei publicații.

Cu toate că exprimată în euro suma este mai puțin impresioantă decât în ruble (cele 25 de milioane înseamnă  330.000 de euro), o asemenea salvare nu are termen de comparație în istoria politică a lumii occidentale.

Practic, problema a început odată cu apariția publicației “Novoe Vremea” ca săptămânal politic, în condiții grafice deosebite și cu excelente informații politice, dar, copleșitor anti-guvernamental. Kremlinul a răspuns inamiciției acestui hebdomadar cu o persecuție sistematică și tipică regimului: o ploaie întreagă de amenzi și sancțiuni administrative. Cea mai importantă dintre acestea a fost închiderea ediției tipărite, în iunie anul trecut, în urma unor serii de articole deosebit de critice și subiective la adresa președintelui Vladimir Putin și a uneia dintre fiicele sale.

Și cum cei care editau săptămânalul s-au încăpățânat să-și continue activitatea, trecând de la hârtie la suport electronic, persecuția administrativă a continuat. Astfel, i s-a dat o amendă de 22 de milioane de ruble (aproximativ 300.000 de euro) ”…  pentru că ar fi primit bani de la un agent străin…”.

Până aici totul pare normal și obișnuit pe scena politico-jurnalistică a Rusiei, deoarece asemenea donații sunt interzise de lege. Ce n-a fost normal a fost faptul că Finanțele și Poliția nu și-au dat seama că donațiile proveneau, în marea lor majoritate, de la cetățeni ruși stabiliți în străinătate, prin intermediul unui fond, calificat în mod oficial, ca fiind  “un agent străin”. Cel care și-a dat seama a fost un deputat, fost membru al KGB-ului. Desigur, în pură tradiție kaghebistă deputatul denunțător nu a explicat cum a ajuns să cunoască detaliile contabilității publicației “Novoe Vremea”…

Aleksey NavalnyAleksey Navalny

De fapt, în această istorie a salvării menționatei reviste nu presa este protagonista, ci opoziția. Este o reacție la atotputernicia președintelui Putin. Există precedente: foarte mulți bani adunați rapid pentru a plăti amenzi date unor oameni care l-au criticat pe președintel Rusiei. Astfel, tenacele denunțător al abuzurilor autorităților, Alexei Navalny, a primit donații în valoare de 5.000.000 de ruble pentru campania sa electorală, cu toate că i se interzisese să participe la alegerile prezidențiale din anul acesta. Filiala “Transparency International” din Rusia a primit un milion de ruble, ca să poată plăti despăgubiri rectorului Universității din Sankt Petersburg, Vladimir Litvinenko, după câte s-a aflat, prieten apropiat al lui Putin, pe care îl acuzase de corupție. Vladimir Putin și-a obținut doctoratul tocmai la universitatea pe care o conduce Litvinenko.

Vladimir LitvinenkoVladimir Litvinenko

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA 1

RUSIA: EL PUEBLO FINACIA LA OPOSICIÓN

Eso de que Rusia es diferente se ha ratificado una vez más – y cómo nunca –  a mediados de noviembre con la salvación popular del semanario electrónico “The New Times”: una suscripción reunió en cuatro, ¡ cuatro ¡, días 25 millones de rublos para pagar la multa gubernamental impuesta la publicación.

Y aunque la recaudación es en euros bastante menos espectacular que en rublos (los 25 millones equivalen a 330.000 €), una salvación similar no tiene su parangón en la historia política del mundo occidental.

El caso comenzó prácticamente desde el nacimiento de “The New Times” como un semanario político de gran calidad tipográfica y excelente información política, aunque machaconamente antigubernamental. Y el Kremlin correspondió al desamor del semanario con una persecución sistemática y típica del régimen: Lluvia de multas y sanciones administrativas. La más importante de estas últimas fue el cierre de la edición impresa en junio del pasado año, a raíz de una serie de artículos sumamente críticos y subjetivos sobre el presidente Vladimir Putin y una de sus hijas.

Pero como los editores del semanario se empecinaban en seguir existiendo y pasaban del papel a la electrónica, la persecución administrativa prosiguió. Y sancionó recientemente con una multa de 22 millones de rublos (unos 300.000 €) al semanario·”…  por haber recibido fondos de un agente extranjero…”.

Hasta aquí, todo normal, habitual, en el escenario político-periodístico ruso ya que estos donantes los prohíbe la legislación. Lo que ya no es normal en absoluto es que Hacienda y Policía no se percatasen de que muchos donativos que recibía la publicación salían de cuentas en el extranjero de ciudadanos rusos que las hacían llegar a la publicación a través de un fondo que estaba calificado oficialmente como “agente extranjero”. Quien sí se percató del detalle y lo denunció fue un diputado, antiguo miembro del KGB. Naturalmente y en la más ortodoxa tradición de los servicios secretos, el diputado denunciante no explicó nunca como llegó a conocer los detalles de la contabilidad del “The New Times”…

Putin y LitvinenkoPutin y Litvinenko

En realidad, esta historia de la salvación de la mentada revista no tiene a la Prensa de protagonista, sino a la oposición; se trata de una reacción popular contra la prepotencia del presidente Putin. Porque existen precedentes: Recaudaciones fulminantes y cuantiosas para sufragar las multas impuestas a críticos del actual presidente. Así, el empecinado denunciante de los abusos administrativos, Alexei Navalny, recibió 5.000.000 de rublos en donativos para su campaña electoral pese a que se le prohibió participar en los comicios presidenciales de este año. Y la filial rusa de “Transparency Internacional” recibió un millón de rublos para hacer frente a la indemnización que debía pagar al director de la Universidad de San Petersburgo y, según rumores, íntimo del presidente, – Vladimir Litvinenko – por haberle acusado de corrupción. Vladimir Putin obtuvo su doctorado justamente en la universidad que dirige Litvinenko.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

PARADOXURI AMERICANE/PARADOJAS AMERICANAS

Etiquetas

, , , , , , ,

TRUMP 2

PARADOXURI AMERICANE            Washington, Diana Negre

Donald Trump este la Casa Albă de mai puțin de doi ani, dar, iată că a apărut o contradicție ironică pentru un președinte american care arborează steagul protecționismului și rupe, fără menajamente, toate tratatele pentru a apăra interesele  comerciale ale SUA: pentru prima dată, în 12 ani, țara va depăși recordul deficitului comercial.

Aceasta se întâmplă după renegocierea Tratatului de Liber Schimb cu Mexicul și Canada, după renunțarea la acordurile comerciale din zona Pacificului și după amenințările cu noi taxe vamale, atât pentru țările prietene, cât și pentru cele considerate a fi inamice.

Pentru Trump, hotărât să se folosească de șederea sa la Casa Albă  pentru a apăra întreprinderile americane, aceasta reprezintă îndeplinirea promisiunii de „a-i reda Americii grandoarea”. Însă, realitățile economice, așa cum se întâmplă de obicei, sunt mult mai puternice decât retorica: avântul economic din SUA, cu o creștere de aproape 4%, anul acesta și probabil și următorul, sporește apetitul pentru consum al cetățenilor săi… care se aprovizionează masiv din toată lumea.

Și nu e de mirare că se întâmplă așa: până în 2006, puțin mai înainte de recesiunea care a afectat lumea întreagă, SUA doborau, în fiecare an, câte un record de deficit comercial, deoarece așa merge o economie bună. Lucrurile se repetă și acum, iar, dacă pentru specialiști situația este ușor de înțeles, majoritatea oamenilor de rând pot să creadă că ar fi vorba de eșecul politicii comerciale a președintelui.

Dar, aceasta nu este singura ironie. Tot în domeniul economic s-a întâmplat ceva ce, în teorie, se opune imaginii pe care o au americanii despre țara lor: după mai mult de un an de ezitări, gigantul Amazon a ales, în sfârșit, să creeze un nou centru de distribuție, nu în preeriile idilice cu imense spații, cu care se identifică atât de mulți locuitori al țării, ci în două nuclee urbane care reprezintă antiteza idealurilor americane:

Queens, chiar lângă orașul New York, și Cristal City, lângă Washington, își vor împărți onoarea – dar, mai ales, milioanele – pe care le va reprezenta infuzia de capital și locuri de muncă pentru 50.000 de persoane.

AMAZON 1Depozit Amazon

Este suficient să ne gândim că oamenii politici, care au ambiția de a ajunge președinți, promit, aproape invariabil, că vor merge la Washington împotriva voinței lor și se angajează să termine cu atotputernicia locuitorilor acestui oraș, cu această clasă privilegiată care crede că se situează deasupra celorlalți, deoarece aici se află marile centre de cercetări, spitale excelente, cea mai mare concentrare de avocați din lume și un venit pe cap de locuitor dublu față de restul țării. Ca să nu mai vorbim de New York, unde modul de viață este contrar tradițiilor din țară, unde locuitorii nu au automobile, deoarece circulația este imposibilă, lucrează pentru giganții financiari de pe Wall Street, primesc în mod constant turiști străini, au ca slogan „orașul nostru nu doarme niciodată” și sunt legați de restul lumii prin două aeroporturi enorme.

New York 2New York

Nu prea departe, în nordul statului New York, se poate vedea cealaltă Americă, o lume rurală, cu toate că e formată din orașe, unde nu se aude niciodată cineva care să vorbească într-o limbă străină și unde cea mai mare distracție este supermarket-ul local. Locuitorii de aici, care trăiesc de pe o zi pe alta cu venituri foarte mici, văd că prosperitatea pe care o vor aduce centrele Amazon au cumpărat-o politicienii din statul lor cu prețul astronomic de 42.000 de euro pentru fiecare loc de muncă, cu tot cu reduceri fiscale  și construcția de infrastructuri… de care vor beneficia doar locuitorii din zonele privilegiate.

Și mai surprinzătoare este experiența electorală care se repetă în mod regulat în unele locuri. Într-o țară  care a făcut din democrație o adevărată religie, a cărei principală demonstrație o reprezintă alegerile libere, cu greu poate fi înțeleasă experiența statului Florida. În anul 2000, cei doi candidați prezidențiali au fost nevoiți să recurgă la o a doua numărare a voturilor lor, iar rezultatele au fost atât de greu de interpretat, încât pentru a găsi o soluție a trebuit să intervină Tribunalul Suprem.

Acest spectacol s-a repetat anul acesta: atât fotoliul unui senator, cât și postul guvernatorului au fost supuse votării și, chiar și acum continuă numărătoarea voturilor, deoarece perdanții au contestat rezultatele, iar mașinile care numără voturile s-au stricat. Este suspectă diferența de interpretare a celor două partide: democrații, până acum perdanți provizorii, nu încetează să-și exprime încrederea în sistemele de re-socotire a voturilor. Republicanii, care au clamat victorie încă din noaptea alegerilor, semnalează deficiențe, cum ar fi urne cu buletine de vot descoperite la câteva zile după închiderea secțiilor de vot.

Paradoxuri ca acestea există în diferite locuri și în diferite domenii, însă, poate cel mai surprinzător este cel din San Francisco. În acest oraș californian, costul vieții este unul dintre cele mai mari din țară, până într-atât, încât a închiria o locuință începe să însemne o cheltuială astronomică, mult mai mare decât în orașe scumpe cum sunt Washington sau New York. Astfel, un apartament cu două camere se închiriază în capitala Americii cu 2.700 de dolari pe lună, în New York, cu 3.700, însă, în San Francisco urcă la 4.800 de dolari.

San Francisco 1San Francisco

Cu asemenea prețuri, sunt mii de persoane fără casă în San Francisco și dorm în corturi de campanie, iar multe alte mii stau la mare distanță și pierd, zilnic, câteva ore în mijloacele de transport. Autoritățile municipale au de gând să le ofere corturi mai bune… cu serviciul de curățenie inclus, probabil primele cocioabe din lume cu asemenea prestație.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TRUMP 1

PARADOJAS AMERICANAS       Washington, Diana Negre

Donald Trump no lleva ni dos años en la Casa Blanca, pero ya ha surgido una contradicción irónica para un presidente norteamericano que enarbola la bandera del proteccionismo y rompe tratados sin reparos para defender los intereses comerciales de Estados Unidos: por primera vez en 12 años, el país batirá un nuevo record en su déficit comercial.

Esto llega después de renegociar el Tratado de Libre Comercio con México y Canadá, de abandonar los acuerdos comerciales en el Pacífico y de amenazar con aranceles a amigos y enemigos.

Para Trump, decidido a convertir su etapa en la Casa Blanca en una defensa de las empresas norteamericanas, es el cumplimiento de su promesa de “devolver la grandeza a América”. Pero las realidades económicas, como acostumbra a ocurrir, son mucho más poderosas que la retórica: la bonanza económica de Estados Unidos, con un crecimiento próximo al 4% este año y seguramente el próximo, aumenta el apetito consumidor de sus ciudadanos…que se abastecen en todo el mundo.

No es de extrañar que esto ocurra ahora: hasta 2006, poco antes de la gran recesión que afectó al mundo entero, Estados Unidos batía cada año un récord en déficit comercial, porque es lo que acostumbra a pasar con una buena economía. La historia se repite hoy y, si para los economistas resulta fácil de comprender, la mayoría de la gente puede entenderlo simplemente como un fracaso de la política comercial del presidente.

Pero esta no es la única ironía.  Continuando en el terreno económico ha ocurrido algo que, en teoría, es opuesto a la imagen que los norteamericanos tienen de su país: después de más de un año deshojando margaritas, el gigante empresarial Amazon ha escogido el lugar para poner un nuevo centro de distribución y no está en las idílicas praderas con vastos espacios con que se identifican tantos habitantes del país, sino que ha ido precisamente a dos núcleos urbanos que representan la antítesis de los ideales norteamericanos:

Queens, junto a la ciudad de Nueva York, y Cristal City, junto a Washington, se repartirán el honor – y, sobre todo, los millones – que representará la infusión de capital y trabajo para 50.000 personas.

AMAZON 2Amazon – depósito

Basta con pensar que los políticos con ambiciones presidenciales prometen, casi invariablemente, que dicen ir a Washington muy a pesar suyo y prometen que acabarán con la prepotencia de sus moradores, esa clase privilegiada que se cree por encima de los demás porque aquí están los grandes centros de investigación, excelentes hospitales, la mayor concentración de abogados del mundo y un ingreso per cápita doble al del resto del país.

Y no hablemos de Nueva York, cuyo tipo de vida es tan contrario a las tradiciones del país que sus residentes ni siquiera tienen coche porque es imposible circular, trabajan para los gigantes financieros de Wall Street, reciben constantemente a turistas extranjeros, tienen como slogan “es la ciudad que nunca duerme” y están conectados con el resto del mundo gracias a dos enormes aeropuertos.

New York 1Nueva York

No hay que ir muy lejos, basta con trasladarse al norte del estado de Nueva York, para ver la otra América, un mundo rural a pesar de vivir en ciudades, donde jamás se oye un idioma extranjero y la mayor diversión es el supermercado local. Su población, que vive al día con unos ingresos mínimos, ve que la bonanza que los centros de Amazon aportarán, la han comprado los políticos de su estado al precio astronómico de 42,000 euros por puesto de trabajo entre rebajas fiscales y construcción de infraestructuras…de las que tan solo se benefician los residentes de las zonas privilegiadas.

Todavía más sorprendente es la experiencia electoral que se repite en los mismos lugares y regularmente. Para un país que ha hecho de la democracia una religión, cuya principal demostración son las elecciones libres, cuesta entender la experiencia del estado de Florida. En el año 2000, los dos candidatos presidenciales se sometieron a un recuento de sus votos y fue tan difícil interpretarlas y hallar una solución, que tuvo que intervenir el Tribunal Supremo.

Este año, el espectáculo se repite: tanto un escaño de senador como el cargo de gobernador se sometieron a votación y ahora, casi dos semanas después de las elecciones, todavía están contando votos porque los perdedores impugnaron los resultados y las máquinas que cuentan voto se han averiado. Es sospechosa la diferencia en las interpretaciones de ambos partidos: los demócratas, hasta ahora perdedores provisionales, no paran de afirmar su fe en el sistema de recuento. Los republicanos, que ya cantaron victoria la noche electoral, señalan deficiencias tales como urnas con papeletas descubiertas días después de cerrar los colegios.

Paradojas como esas se dan en diferentes lugares y por diferentes conceptos, pero quizá la más sorprendente es la de San Francisco. Esta ciudad californiana tiene uno de los costes de vida más elevados del país, hasta el punto de que alquilar una vivienda se está convirtiendo en un gasto astronómico y superior a lugares tan caros como Washington o Nueva York. Así, por ejemplo, un piso de dos habitaciones en la capital norteamericana tiene un alquiler mensual promedio de 2.700 $, en Nueva York alcanza los 3.700, pero en San Francisco se sitúa en los 4800 $.

San Francisco 2

San Francisco

Con semejantes precios, hay miles de personas sin casa de San Francisco no tiene casa y duerme en tiendas de campaña, aparte de muchísimos más que han de alojarse a grandes distancias y pierden varias horas diarias en transporte. Las autoridades municipales se plantean ofrecerles tiendas de mejor calidad… que incluirían nada menos que servicio doméstico, probablemente las primeras chabolas del mundo con semejante prestación.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

PENTRU TOATE GUSTURILE/PARA TODOS LOS GUSTOS

Etiquetas

, , ,

TRUMP 1

PENTRU TOATE GUSTURILE              Washington, Diana Negre

Canalele de televiziune anunțau victoria Partidului Democrat care își recupera controlul în Camerei Reprezentanților, și, în același timp, președintele Donald Trump îi felicita pe republicani  pentru „marele succes” obținut la urne.

Aparenta contradicție nu era  încă o „trumpadă”, căci rezultatele acestor alegeri dădeau tuturor un mic os de ros și un motiv pentru a clama victorie.

Astfel, republicanii, cu toate că au pierdut controlul asupra Camerei Inferioare, și-au sporit majoritatea în Senat, iar președintele Trump va putea, în felul acesta, să continue să umple locurile vacante în tribunalele din țară, ceea ce va avea un efect mult mai durabil decât pierderea sau câștigarea câtorva locuri în Parlament.

Pe de altă parte, cu toate că republicanii au devenit o minoritate în Camera Reprezentanților, pierderile lor au fost, totuși, mici, în comparație cu pierderile suferite de ei cu alte ocazii: în 1994, cu Bill Clinton ca președinte, în primele alegeri legislative din mandatul său, au pierdut 54 de locuri. Mult mai mult a pierdut Barak Obama, care, cu toată popularitatea sa și cu tot premiul Nobel primit înainte de a deveni președinte, a văzut cum partidul său a pierdut 63 de fotolii. În ambele cazuri, pierderile au fost mai mari decât cele actuale – 35 de locuri, conform rezultatelor definitive.

TRUMP 2

Pentru Trump situația din Senat este, acum, și mai bună: nu numai că republicanii au câștigat fotolii, dar, aceasta este a cincea oară, de-a lungul unui secol, când partidul președintelui câștigă fotolii pentru senatori în primele alegeri legislative din mandatele lor. Însă și democrații au o consolare în faptul că victoria din Senat nu înseamnă un mare avânt republican, ea fiind obținută în teritoriul conservator prielnic lui Trump. Spre deosebire de Camera Reprezentanților, ai cărei membri sunt realeși tot la 2 ani, în Senat numai o treime trebuie realeasă, deoarece mandatul senatorilor este de 6 ani.

Pe de altă parte, în alegerile pentru guvernatorii locali, cu toate că democrații vor ocupa câteva locuri care au fost ale republicanilor, ei vor rămâne, totuși, o minoritate. Iar controlul acestor guverne este decisiv atunci când se pune problema organizării alegerilor prezidențiale, astfel încât, victoriile republicane în statele cheie în alegerea președintelui, cum sunt Florida și Ohio, sunt de bun augur pentru ambițiile lui Trump de a fi reales, peste doi ani. Cealaltă față a monedei este faptul că victoriile republicane din Florida au fost obținute la limită.

În orice caz, victoria democraților este reală, iar noii stăpâni din Camera Reprezentanților își vor culege curând roadele izbânzii lor. Primul lucru pe care îl au de făcut este să-și aleagă conducătorul: va fi oare veterana reprezentantă a Californiei, Nancy Pelosi, care, la cei 78 de ani ai săi ar mai putea atrage, într-o oarecare măsură, noile generații, sau vreun alt congresman care să poată compensa cu carismă relativa sa lipsă de experiență și să știe să navigheze prin apele învolburate în care se înfruntă diferitele facțiuni din partid.

Rămâne de văzut dacă democrații vor ști să se folosească de majoritatea pe care au recuperat-o pentru a-și îndeplini promisiunea de a deschide dosarul împotriva lui Trump, pe care l-au tot amenințat cu procedeul „impeachment”, care face posibil ca un președinte să fie dat jos din funcție pentru „delicte grave”, care nu sunt prevăzute neapărat în Codul Penal și nici nu reprezintă vreo condamnare penală, dar, sunt suficiente pentru a-l scoate pe președinte din funcția sa politică.

Este un lucru pe care unii legiuitori l-au tot promis și care îi entuziasmează pe mulți alegători ai lor, însă experiența istorică de până acum este puțin promițătoare: cu toate că au existat președinți care au fost ținta acestui procedeu, niciunul nu a fost dat jos din funcție, cu excepția lui Richard Nixon, care a demisionat înainte a fi supus  judecății pentru asemenea  acuzații. Cine s-ar porni împotriva lui Trump ar putea pierde și mai mult din voturile conservatorilor, care acum s-au dus spre Partidul Democrat, fără să reușească să-l dea jos pe președinte.

După alegeri, de fiecare dată, toți fac apel la unitate, însă, nici promisiunile și nici amenințările nu vor putea să ducă la depășirea diferențelor, care, aici, la fel ca în toată lumea, au divizat societatea și au generat neliniștea ce a înlesnit venirea la putere a unui personaj ca Trump, care din clown de televiziune a devenit președinte: cu numai un deceniu în urmă, se vedea nevoit să-și limiteze talentele doar la programe de televiziune destinate să amuze masele.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TRUMP 3

PARA TODOS LOS GUSTOS         Washington, Diana Negre

Los canales de televisión anunciaban la victoria del Partido Demócrata para recuperar el control de la Cámara de Representantes, al mismo tiempo que el presidente Donald Trump felicitaba a sus correligionarios por el “gran éxito” en las urnas.

Y la aparente contradicción no era una “trumpada” más, sino que los resultados de estas elecciones les dan a todos un pequeño hueso que roer y una razón para cantar victoria.

Así, por ejemplo, los republicanos, a pesar de perder el control de la Cámara Baja, aumentaron su mayoría en el Senado, con lo que el presidente Trump podrá seguir llenando vacantes en los tribunales del país, algo que dejará una marca mucho más duradera que los vaivenes en los escaños. Aunque algunos resultados están todavía por confirmar pues los resultados son tan ajustados que es necesario un recuento, que puede durar varios días.

Por otra parte, si bien es cierto que los republicanos se han convertido en minoría en la poderosa Cámara de Representantes, sus pérdidas han sido pequeñas, comparadas a las que  sufrió el partido cuando ocupaba la Casa Blanca en otras ocasiones: en 1994, con  Bill Clinton como presidente, las primeras elecciones legislativas de su mandato se saldaron con una pérdida de 54 escaños. Peor le fue a Barak Obama, quien a pesar de su popularidad y del Premio Nobel concedido antes de convertirse en presidente, vió como su partido perdía nada menos que 63 . En ambos casos, fueron mucho más que las pérdidas actuales, que probablemente se situarán en unos 35 escaños una vez concluyan los recuentos definitivos.

Mejor todavía para Trump es la perspectiva desde el Senado: no solamente que los republicanos han ganado escaños, sino que esta es tan solo la quinta vez a lo largo de un siglo en que el partido del presidente gana senadores en las primeras elecciones legislativas de su mandato. Pero los demócratas tienen un consuelo pensando que la victoria en el Senado se debe a que las vacantes se hallaban en territorio conservador y amigo de Trump y que seguramente la victoria no refleja un gran empuje republicano. A diferencia de la Cámara, cuyos miembros se someten a reelección cada 2 años, tan solo un tercio del Senado se presenta a las urnas cada vez, pues los mandatos senatoriales son de 6 años.

Por otra parte, en las elecciones para gobernadores locales, si bien los demócratas ocuparán varias plazas republicanas, siguen estando en minoría. Y el control de estos Gobiernos es clave a la hora de preparar las elecciones presidenciales por lo que las victorias republicanas en Estados decisivos a la hora de escoger presidente, como son Florida y Ohio, representan un buen augurio para las ambiciones de Trump de ser reelegido dentro de dos años. La otra cara de la medalla es que las victorias republicanas en Florida han sido por márgenes mínimos.

TRUMP 4

En cualquier caso, la victoria demócrata es real y los nuevos amos de la Cámara de Representantes no van a perder el tiempo para cosechar sus frutos. Lo primero que han de resolver es quién los va a liderar, si la veterana representante de California, Nancy Pelosi, quien a sus 78 años puede tener un atractivo limitado para las nuevas generaciones, o algún otro congresista que pueda compensar con carisma su relativa inexperiencia y sepa navegar las agitadas aguas en que se enfrentan las diferentes facciones del partido.

Está por ver si los demócratas aprovecharán su recobrada mayoría para cumplir con su promesa de abrir expedientes contra Trump, a quien han amenazado repetidamente con el procedimiento de “impeachment” que permite expulsar a un presidente por “delitos o mala conducta graves”, que no coinciden necesariamente con el Código Penal ni representan una condena criminal, pero sí una inhabilitación para el cargo político.

Es algo que varios legisladores han prometido repetidamente y que entusiasma a muchos de sus votantes, pero la experiencia histórica es poco prometedora: si bien varios presidentes han sido objeto de este procedimiento, ninguno ha perdido el cargo, con la excepción de Richard Nixon, quien dimitió antes de verse sometido a juicio a causa de estas acusaciones. Y arremeter contra Trump puede resultar en pérdidas de votos conservadores que ahora han ido al Partido Demócrata , sin que consigan desbancar al presidente.

Como después de cada elección, todos llaman a la unidad, pero ni promesas ni amenazas prometen superar las diferencias que, aquí como en el resto del mundo, han dividido a la sociedad y generan el desasosiego que ha permitido la llegada al poder de personajes como Trump, convertido de payaso televisivo en presidente: hace tan solo una década, tenía que limitar sus dotes a programas de televisión dedicados a entretener a las masas.

TRUMP 5

 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

DIANA

IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA/IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA

Etiquetas

, , , , , ,

HAKASIA 1

IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA

Dacă într-adevăr există o țară diferită de a lor (ne referim la occidentali), aceasta este Rusia, atât în ceea ce privește viața de zi cu zi, cât și în viața politică. Prin secolul trecut, nu numai că „revoluția din octombrie” a vrut loc, în realitate, în luna noiembrie, dar, chiar și în zilele noastre, opoziția față de regim se face cu regimul… uneori fățiș împotriva lui, dar, tot timpul, cu consimțământul regimului… Este și cazul ultimelor alegeri din provincia siberiană Hakasia.

Vladimir Putin însuși s-a implicat personal în campania pentru realegerea guvernatorului provinciei (o provincie care a fost republică în vremea când exista URSS). Guvernator și candidat oficial a fost Victor Zimin, care, în timpul campaniei, mergea chiar și la pescuit cu președintele.

Desigur, ca de obicei, de când nu mai există URSS, au apărut și niște candidați ai opoziției – comuniști și democrați liberali – care, în realitate, erau oamenii democrației putiniene, pe post de alibi al sistemului. Candidatul comunist a fost un debutant în politică (30 de ani), fără alte merite decât că reprezenta o simplă alternativă a puterii: Valentin Konovalov. A fost doar unul dintre „pierzătorii desemnați”.

PUTIN 1Putin uitându-se la un biban hakasian

Însă, populația nu a urmat scenariul guvernamental. Prestațiile guvernelor – local și federal  – i-au decepționat pe locuitorii provinciei. În sondajele care au avut loc înaintea alegerilor (cu două scrutinuri),  Zimin și alți 4 candidați din partea Parlamentului local au tot scăzut în preferințe, în timp ce Konovalov a tot câștigat adepți. Victima sondajelor de opinie și a slabelor rezultate ale primului scrutin a fost Zimin, care s-a văzut nevoit să demisioneze.

Valentin Konovalov 1Valentin Konovalov

Nici presiunea autorităților și nici propaganda nu au avut efectul scontat, astfel încât, partidul guvernamental a recurs la o șmecherie, de altfel, prevăzută în Constituție. Și-a retras candidatul, lăsându-l pe aspirantul Konovalov ca unic candidat, cu speranța că nu va obține 50% din voturi; în felul acesta, alegerile urmau să se repete.

Dar, iată că Konovalov obține 57% din voturi, cu o mai mare participare la urne decât în primul scrutin, iar Putin a suferit o cumplită răsturnare politică, atenuată doar de distanța mare care există – Hakasia se află aproape de China – și de indiferența Presei occidentale, care de abia că a comentat cazul. Mai bine zis: cazurile.

Căci Putin s-a confruntat, în aceste alegeri, și în Primorie, cu o respingere populară asemănătoare cu cea din Hakasia, însă, de data aceasta, favorit clar a fost alt comunist. Autoritățile au rezolvat problema falsificând rezultatele alegerilor. Le-au falsificat atât de grosolan, încât frauda a fost descoperită, iar alegerile se vor repeta în decembrie.  Numai că, în Primorie, Partidul comunist nu s-a sfiit să-și arate afinitățile cu Kremlinul, iar candidatul său, care era marele favorit în alegerile anulate, se prezintă acum ca… independent.

Primorie 2

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

         HAKASIA 2.png

BROTES DE OPOSICIÓN EN RUSIA

Valentin Konovalov 2Valentin Konovalov

Si hay un país realmente diferente (para los occidentales), este es Rusia tanto en la vida cotidiana como en la política. Allá, el siglo pasado, no sólo la “revolución de octubre” se llevó a cabo en noviembre, sino que hoy en día la oposición al régimen se hace con el régimen… y a veces, contra él; pero siempre con su consentimiento. Es el caso de los comicios últimos de la provincia siberiana de Jakasia.

Allá, el mismísimo Vladimir Putin se implicó personalmente en la campaña para la reelección del gobernador de la provincia (una provincia que fue república en la URSS). El gobernador saliente y candidato oficial era Victor Simin, que, durante la campaña, incluso iba de pesca con el presidente.

Naturalmente, y como casi siempre desde la extinción de la URSS, hubo candidatos de la oposición – comunistas y demócratas liberales – como testaferros de la democracia putiniana y coartada del sistema. El candidato comunista era un treintañero, debutante en política y sin mayores méritos que los de representar una alternativa al poder: Valentín Konovalov. Era uno más entre los “perdedores designados”.

Pero, quien no se atuvo al guión gubernamental fue el pueblo. Las prestaciones de los Gobiernos – el federal y el provincial – habían decepcionado tanto que, en las encuestas demoscópicas previas a la cita electoral (dos vueltas), tanto Simin y otros 4 candidatos oficialistas al Parlamento local iban teniendo cada vez menos apoyos, mientras Konovalov ganaba seguidores. La primera víctima de las encuestas y los malos resultados de la 1ª vuelta fue Simin, quien tuvo que presentar la dimisión.

PUTIN 2Putin contento…con un bagre ciprínido jakasio

En vista de que cacicadas y propaganda no servían de nada, el partido gubernamental recurrió a una argucia constitucional. Retiró su candidatura, dejando como aspirante único a Konovalov, con la esperanza de que no alcanzase el 50% de los votos; en este caso se tenían que repetir las elecciones.

Pero, Konovalov obtuvo el 57% de las papeletas con una mayor asistencia electoral que en la 1ª vuelta y Putin se llevó un horrendo revolcón político, atenuado solo por la distancia – Jakasia linda casi con China – y la indiferencia de la Prensa occidental, que apenas comentó el caso. Mejor dicho; los casos.

Porque el partido de Putin se encontró en Primorie en estos comicios con un rechazo popular similar al de Jakasia, pero allá – donde el claro favorito era otro comunista – las autoridades resolvieron falsificando los resultados electorales. Los falsificaron tan burdamente que el caso se descubrió y las elecciones volverán a repetirse el próximo mes de diciembre. Sólo que, en Primorie, el PC mostró con mayor descaro sus afinidades con el Kremlin y no presentó a su candidato y gran favorito de los comicios anulados, no fuera que ganase también la elección válida… El hombre se presenta ahora como candidato independiente.

PrimoriePrimorie

PUTIN 3Un Vladimir Putin un poco menos contento

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU