RADICALISM BRITANIC/RADICALISMO BRITÁNICO

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

C 2Corbyn și Johnson

RADICALISM BRITANIC

Alegerile britanice din luna aceasta au declanșat pasiuni și nesăbuințe; mai ales, nesăbuințe economice.

Căci, la această confruntare electorală, conservatorii – teoretic favoriți – se tem că Boris Johnson nu reușește să convingă poporul, iar laburiștii, care, de 40 de ani încoace, n-au mai fost la putere, se tem că vor rata ocazia cea mai bună de a ajunge la guvernare. Și, stârnite fiind de frică, ambele partide au întreprins un fel de licitație a votului: cine promite cele mai mari cheltuieli publice…

Deocamdată, laburiștii se află în fruntea ofertei : 28 la 1. Aceasta se datorează, în mare parte, faptului că laburistul Jeremy Corbyn crede că a găsit un filon în electoratul tânăr – sub 30 de ani – care se gândește mai mult la justiția socială, decât la cum se vor finanța pomenile. Și, desigur, într-o măsură și mai mare, faptului că Corbyn s-a înconjurat de consilieri din aripa super-progresistă a partidului. Fostului militant comunist, Andrew Murray, i se atribuie nu puține dintre actualele propuneri electorale: naționalizarea căilor ferate, a poștei, a furnizorilor de apă, gaz și electricitate, pe lângă sporirea unui lung șir de prestații sociale. Principalul consilier al lui Corbyn, John McDonnell, a spus, de curând, că s-a inspirat mult din ideile lui Marx, Lenin și Trotsky și că Venezuela lui Chavez este un model de luat în seamă.

C 4Boris Johnson

Cifrele promisiunilor laburiste sunt impresionante: 400 de miliarde de lire sterline, la care se va mai adăuga o tranșă anuală de 83 de miliarde, pentru prestări sociale imediate.Dar, dacă tranșele financiare înseamnă o răsturnare revoluționară, modalitatea de a le duce la îndeplinire seamănă mult cu o revoluție marxistă. Aceasta, deoarece cei din jurul lui Corbyn spun că naționalizările nu se vor face despăgubind cu bani pe actualii acționari, ci plătindu-i cu bonuri ale noilor împrumuturi pe care le va face statul, după alegeri. Și, cum în programul lor nu sunt menționate cifrele acestor despăgubiri, la Bursă, anunțul se citește ca fiind o expropriere…

În fața acestui corn al abundenței laburiste, conservatorii par a fi niște timizi patologici… dar, aceasta nu-i împiedică să atingă, totuși, limitele prudenței. Oamenii lui Johnson promit să tot mărească cheltuielile sociale până la trei miliarde de lire sterline, în fiecare an, mai ales, pentru a îmbunătăți Administrația Publică, spitalele și școlile. Și poliția – supusă unui regim de vaci slabe, de când a venit Margaret Thatcher la putere –  tories vor să o doteze cu încă 20.000 de locuri de muncă.

Discrepanța programatică dintre conservatori și socialiști este foarte mare în aproape toate domeniile, cu excepția a două dintre ele. Una dintre  coincidențe este că niciunul dintre aceste două partide nu spune nimic concret depre finanțarea reformelor lor.

Cealaltă coincidență este că vâltoarea acestei licitații de promisiuni a trimis brexit-ul pe un loc secund în campania electorală. Și aceasta, cu toate că cele mai multe speranțe de creștere economică, în viitorul imediat, depind de faptul că ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană să se realizeze în baza unui tratat de liber schimb între Londra și Bruxelles, care să le permită accesul reciproc la piețele lor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

C 3Johnson y Corbyn

RADICALISMO BRITÁNICO

C 1Johnson y Corbyn

Los comicios británicos de este mes han disparado las pasiones y los despropósitos; sobre todo, los despropósitos económicos.

Porque a esta confrontación electoral, los conservadores – teóricos favoritos – llegan con el miedo de que Boris Johnson no acabe de convencer al pueblo y los laboristas, que llevan 40 años alejados del poder, temen desaprovechar una ocasión óptima de alzarse con el Gobierno. Y, azuzados ambos por el miedo, han emprendido una especie de subasta del voto: a ver quién promete más gasto público…

Por ahora, los laboristas encabezan claramente la puja: 28 a 1. Ello se debe en gran parte a que el laborista Jeremy Corbyn cree haber encontrado un filón en el electorado joven – menor de 30 años – que piensa más en la justicia social que en cómo se van a financiar las dádivas. Y, seguramente en mayor parte aún, porque Corbyn se ha rodeado de asesores del ala súper progresista del partido. Al ex militante comunista Andrew Murray se le atribuyen no pocas de las actuales propuestas electorales: nacionalización de los ferrocarriles, correos, suministradores de agua, gas y electricidad, amén del incremento de un sinfín de prestaciones sociales.  Y el principal asesor de Corbyn, John McDonnell, dijo hace poco que se ha inspirado mucho en el ideario de Marx, Lenin y Trotsky y que la Venezuela de Chávez es un modelo a tener en cuenta.

C 5Jeremy Corbyn

Las cifras de las promesas laboristas son impresionantes, 400.000 millones de libras, a las que hay que sumar una partida anual de 83.000 millones más para prestaciones sociales inmediatas. Pero si las partidas financieras significan un vuelco casi revolucionario, el modo de llevarlas a cabo suenan mucho a revolución marxista. Porque los de Corbyn dicen que las nacionalizaciones no se harán indemnizando en efectivo a los accionistas actuales, sino pagándoles con bonos de los nuevos empréstitos que vaya a hacer el Estado después de las elecciones. Y como en el programa no se dan cifras de estas indemnizaciones, en la Bolsa se lee el anuncio como una casi expropiación…

Frente a este cuerno de la abundancia laborista, los conservadores parecen unos tímidos patológicos… sin que por ello tampoco dejen de rozar los límites de la prudencia. Los de Johnson prometen incrementar el gasto social hasta los tres mil millones de libras anuales, con preferencia para la mejora de la Administración Pública, los hospitales y las escuelas. Y a la policía – sometida a un régimen de vacas flacas desde la llegada de Margaret Thatcher al poder – los tories la quieren dotar de 20.000 puestos de trabajo más.

  La discrepancia programática de conservadores y socialistas es muy grande en casi todos los campos menos en dos. Una de las coincidencias es que ni uno ni otro partido dice nada concreto sobre la financiación de sus reformas.

La otra coincidencia es que la vorágine de esta puja de promesas ha relegado al brexit a un lugar secundario de la campaña electoral. Y eso, a pesar de que la inmensa mayoría de las esperanzas de crecimiento económico en el futuro inmediato depende de que la salida de Gran Bretaña de la Unión Europea se haga acordando Londres con Bruselas un tratado de libre comercio, que permita el mutuo acceso a los respectivos mercados.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

VALENTIN POPESCU

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE/EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

Etiquetas

, , , ,

S 1Muhammad bin Salman

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE

Arabia Saudită s-a lansat într-o reformă profundă, pentru a-și asigura cu milioanele de azi viitorul de mâine. Mohamed bin Salman, prințul moștenitor și adevăratul guvernant al țării, și-a asumat sarcina de a moderniza o țară, care a trăit (foarte bine) timp de decenii cu o singură sursă de venituri – petrolul –, care scade tot atât de repede, pe cât crește populația regatului.

De fapt, Arabia Saudită are multe probleme. În 20 de ani, populația s-a dublat (acum are 34 de milioane de locuitori); în fiecare an, năvălesc pe piața muncii 400.000 de tineri și sunt tot mai multe femeile bine pregătite care își cer felia lor din această piață. Astfel, nu numai că trebuie să se creeze în țară industrii și afaceri pentru a absorbi această avalanșă de mână de lucru, dar, e nevoie să i se dea societății o nouă structură – dinamică și deschisă –, adecvată acestor parametri. Prin urmare, trebuie să se reducă enorma influență a clerului sunit în viața saudiților; să se obțină capitalul necesar menținerii prestațiilor sociale pentru o populație în creștere, în paralel cu investițiile industriale, care, azi, pornesc, practic, de la zero.

S 3

Proiectul este urgent, curajos și foarte necesar, însă, modalitatea de a-l înfăptui suscită îndoieli. Mai întâi, deoarece se pare că urmează o cale eminamente saudită. Capitalul trebuie să provină din ieșirea la bursă a întreprinderii care comercializează petrolul din această țară -„Aramco”-, dar, această capitalizare este alarmant de naționalistă și exclusivistă. Din cele 30 de miliarde de $ care se speră că se vor obține prin vânzarea de acțiuni, capitalului străin (și odată cu el, tehnologiilor moderne) i se rezervă o fracțiune neînsemnată. Prințul moștenitor se pare că dorește ca „Aramco” să continue să fie o feudă saudită, la fel și viitoarea industrie a regatului. Evident, nu se caută încorporarea capitalului privat străin, ci doar a celui național. Rămâne de văzut atât dacă capitaliștii saudiți cred în programul („Viziunea 2030”) prințului, cât și dacă tehnologia străină va paria pe acest proiect, în care nu are nicio putere de decizie.

Această a doua îndoială se datorează atât reticenței occidentalilor în a se îmbarca în niște domenii naționaliste închise, cât și în angajamentul politic pe care îl presupune „Viziunea 2030”. Mohamed bin Salman ar vrea să reformeze radical totul; totul, cu excepția puterii politice. Aceasta urmează să rămână în mâinile dinastiei Saud care guvernează absolutist, încă de la crearea regatului.

S 5

Pe lângă aceste probleme strict naționale și foarte mari, proiectul prințului se izbește de mari probleme internaționale. Mai întâi, rivalitatea crescândă și tenace dintre Riad și Teheran pentru a domina lumea musulmană și piața mondială a petrolului. Această luptă  le-a costat pe ambele țări, râuri de aur și multe vieți omenești (mai multe iraniene, decât arabe). Însă, mai ales războiul din Yemen – unde, această rivalitate, care s-a manifestat în forma sa cea mai sângeroasă și nemiloasă, a evidențiat o incredibilă ineficiență a forțelor armate saudite.

S-ar putea afirma deci, că prințul Mohamed bin Salman a pornit pe drumul cel bun, dar, de o manieră atât de periculoasă, încât s-ar putea spune că a ales el drumul cel bun, dar, merge greșit pe el …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

S 4

EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

S 2Muhammad bin Salman

Arabia Saudita se ha lanzado a una reforma profundísima para asegurarse con los millones de hoy el futuro de mañana. Mohamed bin Salman, el príncipe heredero y auténtico gobernante del país, ha asumido el desafió de modernizar una nación que ha vivido (muy bien) durante decenios de un único ingreso – el petróleo – que está menguando casi tan deprisa como se incrementa el censo del Reino.

En realidad, los problemas saudíes son muchos. En 20 años, el censo se ha doblado (hoy cuenta con 34 millones de habitantes); cada año irrumpen en el mercado laboral 400.000 jóvenes y cada vez hay más mujeres bien preparadas que reclaman su tajada en ese mercado. Y así, no sólo se trata de crear en el país industrias y negocios para absorber ese alud de mano de obra, sino también de darle a la sociedad una estructura nueva – dinámica y abierta –, adecuada a esos parámetros. Se trata, pues, de reducir la exorbitante influencia del clero sunnita en la vida saudí; de lograr el ingente capital necesario para mantener las prestaciones sociales de una población creciente, al mismo tiempo que se llevan a cabo las inversiones industriales que hoy en día parten prácticamente de cero.

S 6

El proyecto es urgente, valiente e imprescindible, pero el modo de hacerlo suscita dudas. En primer lugar, porque parece seguir una vía eminentemente saudí. El capital ha de surgir de la salida a bolsa de “Aramco” – la empresa comercializadora del petróleo del país -, pero esta capitalización es alarmantemente nacionalista y exclusivista. De los 30.000 millones de $ que se espera recaudar con el primer paso de la venta de acciones, al capital foráneo (y con él, las tecnologías punteras) se le reserva una fracción insignificante. El príncipe heredero parece empeñado en que “Aramco” siga siendo un feudo saudí y la futura industria del reino, también. Evidentemente, no se busca incorporar capital privado extranjero, sino tan sólo el nacional. Y está por ver tanto si los capitalistas saudíes creen en el programa (“Visión 2030”) del príncipe, como si la tecnología extranjera apostará por ese proyecto en el que no tiene voz ni voto.

Y esta segunda duda se debe tanto a la reluctancia de los occidentales a embarcarse en cotos nacionalistas cerrados, como al planteamiento político que conlleva “Visión 2030”. Porque Mohamed bin Salman lo quiere reformar radicalmente casi todo; todo, menos el poder político. Este ha de seguir estando en manos de la dinastía Saud que Gobierna de forma absolutista desde la creación del Reino.

Además de estos problemas estrictamente nacionales y de por sí ya muy grandes, el proyecto del príncipe se enfrenta unos no menores de tipo internacional. En primer lugar, la empecinada y creciente rivalidad entre Riad y Teherán por dominar el mundo musulmán y el mercado mundial del petróleo. Esta lucha les ha costado a ambas naciones ríos de oro y muchas vidas humanas (más iraníes que árabes). Pero, sobre todo la guerra del Yemen – donde esa rivalidad se ha escenificado de la manera más sangrienta y despiadada posible, ha evidenciado una increíble ineficiencia de las fuerzas armadas saudíes.

Visto todo esto, se podría decir que el príncipe Mohamed bin Salman ha emprendido el camino debido, pero de una manera tan peligrosa que bien podría ser el buen camino mal andado…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

SPD ÎN CĂUTAREA LUI ÎNSUȘI/EL SPD EN BUSCA DE SI MISMO

Etiquetas

, , , , , ,

S 1

SPD ÎN CĂUTAREA LUI ÎNSUȘI

„Partidului Social Democrat German din secolul al XX-lea niciodată nu i-a mers atât de bine ca în anii în care nu a practicat o politică socialistă” – este ceea ce se poate afirma, acum, când socialismul German luptă disperat pentru a fi din nou – din punct de vedere electoral – un pilon al politicii germane.

De când s-a dezis de marxism (la congresul de la Bad Godesberg, pe la mijlocul anilor 50), avântul SPD a fost continuu, până a ajuns să domine total deceniul anilor 70, și să revină, din nou, după alți zece ani – sub conducerea lui Gerhard Schroeder – pentru a-și pune iarăși amprenta în politica germană, timp de încă un deceniu. În ambele faze ale apogeului, socialismul German a situat pe primul loc nevoile statului și pe al doilea, ideologia partidului. Rezultatul a fost o prosperitate economică cu consecința ei, adică pacea socială.

În acest proces – de altfel, normal în orice democrație – a apărut un factor nou: schimbările de generații și cele din contextul mondial le-au prins pe picior greșit pe toate partidele parlamentare; în mod deosebit pe cele ale căror ideologii erau înrădăcinate în viziuni sociale vetuste, de prin secolul al optsprezecelea. Iar acest lucru a avut consecințe demolatoare în cazul Partidului Social Democrat german, SPD.

Succesele din a doua jumătate a secolului XX au declanșat egoismele multor conducători – dar, și mai rău – i-au orbit pe cei mai radicali, convinși, acum, că, cu bani, se vor putea înfăptui toate utopiile. Fenomenul, mutatis mutandis, a fost universal, însă, în cazul socialismului german, a fost mai grav, deoarece partidul a avut întotdeauna o atracție spre frondă și idealism oniric. Poate de aceea, în Germania, declinul socialismului a fost mai spectaculos și mai acut decât în alte țări occidentale. SPD, după cel de al II-lea Război Mondial, mobiliza, întotdeauna, peste 40% din electorat, dar acum, e o realizare deosebită când obține peste 20%, la alegeri.

S 4Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken

Partidul se străduiește de ani buni să revină la protagonismul de odinioară. Astfel, a promovat lideri cu certă capacitate politică, care au pariat pe linia moderată a lui Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder, însă, noile generații au continuat să nu aibă încredere în partid. Acum, SPD încearcă să se refacă, pariind pe calea opusă: cea a unei stângi radicale și maximaliste (noua conducere formată din doamna Esken și economistul Walter-Borjans), dar, rezultatele nu par să se îmbunătățească. Proba de foc a noului tandem – urnele – nu a avut loc încă, dar, presiunea centrifugă continuă să fie mare.

Adevărul este că acestui partid îi lipsește, azi, ceea ce îi prisosea când a avut probleme cu Bismarck: o ideologie care să vină în întâmpinarea nevoilor și aspirațiilor societății și generației actuale. Sau, spus mai direct: partidului îi lipsesc gânditorii și îi prisosesc activiștii.

 Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL SPD EN BUSCA DE SI MISMO

S 2

“Al SPD del siglo XX nunca le fue tan bien como en los años en que no practicó una política socialista” se podría decir hoy, cuando el socialismo alemán lucha desesperadamente por volver a ser – electoralmente – un pilar de la política alemana.

Desde que el partido abjuró del marxismo (congreso de Bad Godesberg a mediados de los 50) el auge del SPD creció constantemente hasta dominar totalmente el decenio de los 70 y resurgir diez años más tarde – dirigido por Gerhard Schroeder – para volver a imponer su impronta en la política germana durante todo el decenio. En ambas fases de apogeo, el socialismo alemán antepuso las necesidades del Estado a la ideología del partido. El resultado fue una bonanza económica y la consecuente paz social.

En este proceso – por lo demás, normal en toda democracia – apareció un factor nuevo: los cambios generacionales y del contexto mundial cogieron con el pie cambiado a todos los partidos del mundo parlamentario; especialmente, a aquellos cuyas ideologías estaban arraigadas en visiones sociales vetustas, decimonónicas. Y esto tuvo consecuencias demoledoras en el caso del SPD.

Los éxitos de la segunda mitad del siglo XX habían disparado los egoísmos de sinnúmero de dirigentes y – peor aún – cegado a los más radicales, convencidos ahora de que con dinero se podrían llevar a cabo todas las utopías. El fenómeno, mutatis mutandis, ha sido universal, pero en el caso del socialismo alemán fue más grave porque el partido tuvo siempre una querencia a la fronda y al idealismo onírico. Quizá por eso, en Alemania el declive del socialismo ha sido más espectacular y agudo que en otras naciones occidentales. El SPD que tras la II Guerra Mundial había movilizado siempre a más del 40% del electorado, ahora se da con un canto en los dientes cuando supera el 20% en unos comicios.

S 5Norbert Walter-Borjans și Saskia Esken

El partido lleva ya lustros luchando por recuperar el protagonismo de otrora. Así, ha dado protagonismo a líderes de indudable capacidad política que apostaron por la línea moderada de Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder, pero las nuevas generaciones siguieron negándole la confianza al partido. Ahora, el SPD intenta rehacerse, apostando por la vía opuesta: la de una izquierda radical y maximalista (la nueva directiva formada por la señora Esken y el economista Walter-Borjans) y los resultados no parecen mejorar. La prueba de fuego del nuevo tándem – las urnas – falta aún, pero la presión centrífuga sigue siendo tan grande como hasta ahora.

Y es que al SPD de hoy en día le falta justamente lo que le sobraba al partido que se las tenía tiesas con Bismarck: una ideología que atienda las necesidades y aspiraciones de la sociedad y generación actuales. O dicho con más crudeza: al partido le faltan pensadores y le sobran activistas.

S 3

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

MILIONARI ȘI SEPTUAGENARI/ MILLONARIOS Y SEPTUAGENARIOS

Etiquetas

, , , , ,

T 1

MILIONARI ȘI SEPTAGENARI       Washington, Diana Negre

Alegerile prezidențiale americane vor avea loc peste un an, iar cei 210 milioane de  alegători vor avea doi candidați, ca de obicei: republicanul  Donald Trump și un democrat, a cărui identitate încă nu se cunoaște.

Dar, ceea ce este sigur este că lupta va fi între milionari: Trump e mândru că are casele de bani pline, în timp ce, în tabăra democrată, tocmai a apărut un alt milionar, mult mai  bogat decât el: Michael Bloomberg, fost primar al New York-ului, care se pare că își va subvenționa singur campania, cu câteva fărâmituri din miliardele de dolari pe care le are.

Bloomberg tocmai s-a lansat în arena prezidențială, de care s-a apropiat și în alte ocazii, când, însă, a hotărât să nu candideze: „eu voi fi mereu un evreu scund din New York”, spunea, în 2016, pentru a arăta limitele pe care le are personalitatea sa, când se pune problema să atragă ample sectoare ale electoratului. Dar, iată  că și-a schimbat părerea, nu pentru că n-ar mai fi evreu și nici pentru că și-ar fi mai mărit statura, ci pentru că puținele posibilități pe care le au ceilalți candidați democrați de a-l învinge pe Trump, îi deschid lui un posibil drum spre Casa Albă.

B 1 Michael Bloomberg

La cei 77 de ani ai săi, Bloomberg este mai mare decât Trump, omul care a devenit președinte la 70, cel mai în vârstă președinte ales, din toată istoria țării. În cariera sa prezidențială, este înconjurat de oameni cam de aceeași vârstă: fostul vicepreședinte, Joe Biden, care, în prezent, e pe primul loc în sondajele democraților; la fel și Bernie Sanders, care îi calcă pe urme, în sondajele de opinie. Cel de al treilea candidat al partidului, senatoarea din partea statului Massachussets, Elizabeth Warren, este un bobocel cu cei 70 de ani pe care îi are în prezent, însă, dacă ar câștiga alegerile, ar prelua funcția la o vârstă mai înaintată decât cea pe care o avea Trump, când a venit la Casa Albă.

Din tot acest grup, cel mai sărac este Biden, a cărui avere personală nu ajunge la un milion de dolari. Chiar și Sanders, idolul tinerilor care îi admiră pozițiile socialiste, îl depășește cu cele două milioane și jumătate de dolari, obținuți în urma vânzării cărților sale printre  tinerii entuziaști ai Partidului Democrat, în timp ce Warren, la fel de progresist ca Sanders, are un capital modest, în comparație cu Trump sau Bloomberg, dar, care urcă până la 6 milioane de dolari, mult peste posibilitățile sau aspirațiile alegătorilor pe care speră să-i atragă.

Nu că americanii ar căuta politicieni în vârstă, căci, cel mai tânăr din trupa aspiranților democrați, primarul din South Bend, statul Indiana, Pete Buttegieg, are 37 de ani, cu unul mai puțin decât Tulsy Galbard, comandantul Gărzii Naționale din Hawai. Însă, niciunul dintre acești tinerei (vârsta minimă pentru a putea depune jurământul ca președinte este de 35 de ani) nu are nici avere personală, nici mari perspective de succes, oricât de mult ar merge Buttegieg în fruntea sondajelor din Iowa, primul loc unde se vor ține alegerile primare de anul viitor.

Pentru Trump, adversarul cel mai periculos se pare că este Bloomberg, un politician mult mai moderat decât ceilalți din această campanie, și care, în plus, îl umbrește în chestiunile economice: nu numai că Bloomberg nu a moștenit vreo avere (este fiul unui contabil și nepot al unor imigranți evrei, în timp ce tatăl lui Trump avea deja o întreprindere de construcții imobiliare), ci pentru că averile lui sunt de vreo zece ori mai mari decât cele ale actualului președinte, un om al cărui patrimoniu continuă să fie un mister, deoarece îl păstrează învăluit într-un secret absolut, poate pentru că nu ar fi atât de mare, pe cât lasă el să se creadă.

Într-o țară în care succesul este mai admirat decât invidiat, cel care strânge milioane atrage voturile celor mai sărace persoane, din locurile cele mai îndepărtate.  Mai greu este să se folosească acești bani în campanie: rivalii lui Bloomberg deja îl atacă, tocmai pentru că este prea bogat, față de dezavantajul pe care această avere îl poate representa pentru ei, și spun că Bloomberg va încerca să cumpere alegerile, în loc să le câștige.

Marea noutate, cel puțin în momentul de față, este că Bloomberg a anunțat că nu va accepta donații pentru a-și finanța campania, ceea ce rivalii săi nu pot să admită, deoarece nu au case de bani atât de mari, încât să plătească publicitatea din ziare și televiziuni, sau salariile marilor echipe necesare pentru o campanie eficace.

Bloomberg dispune, în plus, de o infrastructură care îi aduce mari avantaje, căci este proprietarul unui imperiu mediatic, căruia deja i-a dat ordin să nu cerceteze nicio chestiune care l-ar putea afecta pe el, dar care, în schimb, are mână liberă să-i radă rivalii.

În cazul în care campania finală se tranșează între Bloomberg și Trump, va fi o luptă între două personaje asemănătoare: amândoi sunt din New York, sunt miliardari și amândoi și-au schimbat de multe ori jacheta politică: lui Trump i se cunosc vreo 13 schimbări în zburătăceala lui între cele două partide, în timp ce Bloomberg a fost democrat, până când partidul i-a închis numirea pentru primăria New York-ului, la care s-a prezentat și a câștigat-o ca republican. După câțiva ani, a deveint independent, și, de curând, iar s-a întors în țarcul său democrat.

Aceste veleități sunt greu de înțeles în Europa, unde, asemenea candidați s-ar descalifica, dar, SUA sunt o țară în care măsura o dă succesul, fără să mai intereseze cum și cu cine a fost obținut.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MILLONARIOS Y SEPTUAGENARIOS      Washington, Diana Negre

B 2Michael Bloomberg

Las elecciones presidenciales norteamericanas se celebrarán dentro de un año y, como ya es habitual, los 210 millones de votantes tan solo tendrán dos candidatos, el republicano Donald Trump y un demócrata cuya identidad todavía se desconoce.

Lo que sí parece seguro, es que la lucha será entre millonarios: Trump presume de tener una arcas bien repletas, mientras que en el bando demócrata acaba de aparecer otro millonario mucho más rico que él: Michael Bloomberg, el ex alcalde de Nueva York que va camino de financiar su campaña con unas cuantas migajas de sus muchos miles de millones de dólares.

Bloomberg acaba de lanzarse al ruedo presidencial al que ya se había acercado en otros comicios pero decidió no competir: “yo siempre seré un judío bajito de Nueva York”, explicó en 2016, para ilustrar los limites que su personalidad tiene para atraer a amplios sectores del electorado. Ahora ha cambiado de opinión, no porque haya dejado de ser judío ni por haberse estirado en altura, sino porque las escasas posibilidades que los otros candidatos demócratas tienen de derrotar a Trump le abren un posible camino a la Casa Blanca.

A sus 77 años, Bloomberg es incluso mayor que Trump, el hombre que llegó a la presidencia con 70, la edad más avanzada de un presidente electo  en la historia del país. En la carrera presidencial está rodeado de compañeros de su quinta: el ex vicepresidente Joe Biden, quien por ahora lidera las encuestas demócratas, tiene su misma edad, al igual que Bernie Sanders, que le está pisando los talones en los sondeos de opinión. El tercer candidato de su partido, la senadora por Massachussets Elizabeth Warren, es todo un pimpollo con tan solo 70 años en estos momentos, pero, si ganara las elecciones,  tomaría posesión a una edad más avanzada que la de Trump cuando este llegó a la Casa Blanca.

T 2

De todo este grupo, el más pobre es Biden, cuya fortuna personal no llega al millón de dólares. Incluso Sanders, el ídolo de los jóvenes que admiran sus posiciones socialistas, le supera y se estima que tiene unos 2.5 millones gracias a los libros que compran ávidamente los jóvenes del Partido Demócrata, mientras que Warren, tan progresista como Sanders, tiene un capital modesto en comparación a Trump o Bloomberg, pero asciende a 6 millones de dólares, muy por encima de las posibilidades o incluso aspiraciones de los votantes que espera atraer.

No es que los norteamericanos busquen políticos ancianos, porque el más joven de la tropa de aspirantes demócratas, el alcalde de South Bend, en el estado de Indiana, Pete Buttegieg, tan sólo tiene 37 años, uno menos que Tulsy Galbard, comandante de la Guardia Nacional de Hawaii. Pero ninguno de estos jovencitos (la edad mínima para jurar la presidencia es de 35 años) tiene ni fortuna personal ni grandes perspectivas de éxito, por mucho que Buttegieg vaya delante de todos en las encuestas en Iowa, la primera de las elecciones primarias del año próximo.

Para Trump parece que el adversario que mayor peligro le ofrecería es Bloomberg, un político mucho más moderado que sus coetáneos en esta campaña y que además le hace sombra en cuestiones económicas: no sólo porque Bloomberg no heredó su fortuna (es hijo de un contable y nieto de emigrantes judíos, mientras que el padre de Trump ya tenía una próspera constructora inmobiliaria), sino que sus haberes son probablemente diez veces mayores que los del actual presidente, un hombre cuyo patrimonio sigue siendo un misterio, porque lo guarda celosamente en secreto, posiblemente porque no son tan grandes como él quiere hacer creer.

En un país en que el éxito es más admirado que envidiado, la acumulación de millones atrae votos incluso de las personas más pobres en los lugares más remotos.  Más difícil es llevar ese dinero a la campaña: los rivales de Bloomberg ya lo atacan precisamente porque es demasiado rico y, ante la desventaja que esta fortuna puede representar para ellos, ya indican que Bloomberg intentará comprar las elecciones, en vez de ganarlas.

B 3

Porque la gran novedad, al menos por ahora, es que Bloomberg ha anunciado que no aceptará donaciones para financiar la campaña, algo que sus rivales no se pueden permitir, porque no tienen arcas lo bastante grandes, como para pagar la publicidad en diarios y televisiones, o los salarios de los enormes equipos necesarios para una campaña efectiva.

Bloomberg cuenta además con una infraestructura que le da ventajas, porque es propietario de un imperio mediático al que ya ha dado órdenes de no investigar ningún asunto que le pudiera perjudicar, pero, en cambio, tienen carta blanca para embestir contra sus rivales.

Si la campaña final se dirime entre Bloomberg y Trump será una lucha entre dos personajes semejantes: ambos son de Nueva York, son multimillonaris y ambos han cambiado repetidamente de chaqueta política: a Trump se le conocen hasta 13 cambios en su mariposeo entre los dos partidos, mientras que Bloomberg fue demócrata hasta que el partido le cerró la nominación para la alcaldía de Nueva York, a la que se presentó y ganó como republicano. Al cabo de unos años, se convirtió en independiente y no hace mucho que ha vuelto a su redil demócrata.

Semejantes veleidades serían muy difíciles de entender en Europa y hasta descalificarían a los candidatos, pero, los Estados Unidos son un país en donde la vara de medir es el éxito, sin importar ni el cómo, ni el con quién.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

 

FRAGILA BOGĂȚIE A CHINEI/LA FRAGIL RIQUEZA DE CHINA

Etiquetas

, , , , ,

R 1

FRAGILA BOGĂȚIE A CHINEI     Washington, Diana Negre

Bursele americane, cele care indică cel mai bine expectativele economice ale țării, urcă și coboară ritmul perspectivelor pentru un acord cu China, noul colos economic, care a dobândit o pondere de neimaginat acum 20 de ani.

Dar, China, cu toate progresele sale, se înfruntă cu grave probleme, din cauza îndatorării ei. I s-ar putea aplica proverbul „Cel care se îmbracă cu haine de împrumut, e dezbrăcat în plină stradă”. Creșterea economică spectaculoasă a acestei țări se datorează, în mare măsură, împrumuturilor. În ziua de azi, China este cel mai mare datornic din lume: numai datoria sa externă se ridică la două bilioane de dolari.

R 6

Îndatorarea țărilor este un rău de care suferă multe națiuni, dar, s-ar putea afirma că, în mare parte, îmbogățirea lumii s-a făcut cu împrumuturi. Și se poate afirma cu certitudine că marile crize din ultimele două secole – începând cu cea din 1929 – își au rădăcinile în nesăbuințele făcute cu unele credite. Dar, în cazul Chinei, lucrurile care rămân descoperite îngrijorează, în prezent, din multe motive: economia Chinei este a doua din lume, după cea a SUA, și eventualele ei probleme ar avea repercusiuni dureroase peste tot.

R 3

Și aceste probleme nu sunt o simplă speculație statistică scoasă din rapoartele Băncii Mondiale. Spectaculoasa și rapida dezvoltare chineză este o „avuție împrumutată”: datoria sa publică și privată reprezintă, în ziua de azi, de trei ori valoarea PIB-ului său. Orice incident – și războiul vamal cu SUA nu este cel mai mic dintre riscurile care se întrevăd – poate arunca, de pe o zi pe alta, o mulțime de întreprinderi chinezești în insolvență și faliment.

În plus, dacă este adevărat că îndatorarea totală a Chinei este ușor inferioară celei americane, gradul de rentabilitate și finanțare a economiei SUA este mult mai mare decât cel chinez. Astfel, în timp ce economiștii cred că SUA sunt în stare să-și echilibreze finanțele cu mijloace proprii, în schimb, în cazul Chinei, ei văd mai multe riscuri; prea multe.

Pentru multe dintre ele nu este responsabil Beiingul, cum ar fi gradul înalt de îndatorare al țărilor subdezvoltate și în curs de dezvoltare (împreună, 8 bilioane de $, în 2018) sau disproporția dintre creditele pe termen scurt (12%) și cele pe termen lung (2%) a acestor state. Însă, panorama globală a economiei mondiale este critică, în prezent, iar, eventualele clătinări ale celei de a doua puteri industriale și comerciale din lume ar putea deveni, foarte ușor, catastrofale. Analiștii semnalează ca alarmant faptul că rentabilitatea noilor împrumuturi a coborât, în medie, de la 0,75% în 2008, la 0,25% în 2014, cu o marcată tendință descendentă.

Și o ultimă referință, pentru a încadra cât mai bine panorama datoriei externe: țările proporțional cele mai îndatorate din lume, în 2018, au fost Argentina și Egiptul, în această ordine.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

R 2

LA FRAGIL RIQUEZA DE CHINA    Washington, Diana Negre

Las bolsas norteamericanas, seguramente el mejor indicador de las expectativas económicas del país, suben y bajan el ritmo de las perspectivas de un acuerdo con China, el nuevo coloso económico que ha adquirido un peso impensable, hace tan sólo 20 años.

Pero China, a pesar de sus avances, se enfrenta a graves problemas, a causa de su endeudamiento. Se le podría aplicar el refrán de “Al que viste de prestado, le desnudan en la calle”, por poco que la coyuntura mundial y la guerra de aranceles con los EE.UU. se endurezcan más y duren mucho. Porque el espectacular crecimiento económico chino se debe, en gran medida, al empréstito. Hoy en día, China es el mayor deudor del mundo: solamente su deuda externa alcanza los dos billones de dólares.

R 4

En realidad, el endeudamiento de las naciones es un mal de muchos, y se podría decir que, en gran parte, el enriquecimiento del mundo se ha hecho con empréstitos. Y se puede decir con toda seguridad que las grandes crisis de estos dos últimos siglos – empezando por la de 1929 – tienen sus raíces en los desmanes crediticios. Pero, en el caso de China, sus descubiertos inquietan ya en estos momentos por muchas razones: La suya es la segunda economía del mundo, por detrás de los EE.UU., y sus eventuales achaques repercutirían dolorosamente en todas partes.

Y esos achaques no son una mera especulación estadística sacada de los informes del Banco Mundial. El espectacular y rápido desarrollo chino es una “riqueza de prestado”: entre la deuda pública y la particular, hoy en día, el coloso asiático debe el 300 % de su producto interior bruto. Cualquier contratiempo – y la guerra arancelaria no es el menor de los riesgos que se vislumbran – puede precipitar, de un día para otro, a multitud de empresas chinas en la insolvencia y la quiebra.

Además, si es cierto que el endeudamiento total chino es ligeramente inferior al estadounidense, el grado de rentabilidad y financiación de la economía de los EEUU es muchísimo mayor que el chino. Así, mientras los economistas creen que Estados Unidos pueden todavía equilibrar sus finanzas por medios propios, en cambio, en el caso chino, ven muchos riesgos; casi demasiados.

R 5

Muchos de ellos no son responsabilidad de Pekín, como es el alto endeudamiento externo de las naciones sub- y en vías de desarrollo (en conjunto, 8.000 billones de $ en 2018) o la desproporción entre los créditos a corto plazo (12%) y largo (2%) de esos mismos Estados. Pero, el panorama global de la economía mundial es crítico, actualmente, y los eventuales tambaleos de la segunda potencia industrial y comercial de la Tierra pueden volverse fácilmente catastróficos. Los analistas señalan, como síntoma alarmante, el hecho de que la rentabilidad de los nuevos empréstitos ha descendido, en promedio, del 0,75%, en el 2008, al 0,25%, en el 2014, con una sostenida tendencia a la baja.

Y una última referencia, para enmarcar debidamente el panorama de la deuda exterior: las naciones proporcionalmente más endeudadas del mundo fueron, en el 2018, Argentina y Egipto, por este orden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS/EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS

Etiquetas

, , , , , ,

I 6

GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS

Klaus Iohannis a fost reales, la finele lui octombrie, cu o claritate covârșitoare, (e drept, în al doilea tur) președinte al României. Și cu toate că știrea a fost omisă de presa iberică, ea merită, totuși, un comentariu.

I 1

Sau trei. Unu, deoarece este una dintre puținele situații în care unui om politic i se recunosc merite în lupta anticorupție. Doi, deoarece, la fel ca altor politicieni (din toate timpurile), îi plouă cu critici în plin triumf. Și trei, deoarece numele său de familie este o mărturie tragi-comică a aiurelilor pe care le au dictaturile, în cazul acesta, dictatura comuniștilor români.

I 5

K 1

Voi începe cu acest ultim punct. Iohannis aparține minorității etnice germane din România; concret, minorității sașilor – originari din Saxonia Inferioară– care s-au așezat, în secolele XIII / XIV, în Transilvania. În germană, numele de familie al președintelui s-a scris, întotdeauna, J, literă care se pronunță i. Însă, când s-a născut Klaus Iohannis, în 1959, în Sibiu, (oraș al cărui nume german este Hermannstadt și în care Klaus a ajuns să fie primar), funcționarii de la registrul civil s-au străduit să-l înscrie pe noul născut ca Iohannis (cu I, nu cu J), conform normelor comuniste, care urmăreau să naționalizeze limba țării, ca de altfel și patrimoniile și Istoria. Secularul Johannis a devenit neo-românul Iohannis.

I 3

I 15

Excelenta gestiune a lui Klaus Iohannis în fruntea municipiului Sibiu și ideologia sa moderată – s-ar putea spune că este mai mult „centrată” decât centristă – l-au dus la funcția de președinte. Și, din această poziție, s-a lansat într-o luptă disperată împotriva corupției instituționale a partidului social democrat (PSD), pe care îl conducea, cu mână de fier, Liviu Dragnea. Abuzurile juridice și economice ale acestor conducători, proveniți din partidul comunist-stalinist român, au fost atât de mari și de multe, încât, Iohannis – cu ajutorul Uniunii Europene – mai întâi le-a oprit, iar, pe urmă, a mobilizat opinia publică împotriva PSD.

I 7

I 22

E greu să știm dacă Iohannis ar fi câștigat turul al doilea contra vreunuia dintre ceilalți candidați. Însă, i-a venit ușor să o învingă pe Viorica Dăncilă, fosta șefă a guvernului social-democrat. Rebeliunea silențioasă a poporului împotriva PSD  a fost de așa natură, în toamna aceasta, încât, înfrângerea Vioricăi Dăncilă era inevitabilă. Dar, aceasta nu ia nimic din meritul luptei tenace și dure a lui  Iohannis împotriva corupției politice.

I 8

I 16

În sfârșit, toate meritele justițiare actuale ca președinte și municipale, în vremea când a fost primar, nu-l scapă pe Iohannis de criticile venite dinspre centru și dinspre dreapta. De fapt, se năpustesc asupra sa, deoarece președintele nu are o platformă politică solidă. Și nici nu sunt mulți adepții săi ideologici, iar, românii cu ascendență germană au rămas foarte puțini. Din cei 700.000, câți figurau în recensămintele din anii 40, în 2011, mai erau vreo 36.000. Cei care îl defăimează pe președinte denunță cu râvnă că aceste campanii împotriva guvernelor postcomuniste și împotriva corupției administrative ar fi apărut în ultimul moment, când era clar că poporul s-a săturat de pietrele de moară și de promisiunile „ad calendas grecas”.

I 4

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS

Klaus Iohannis ha sido reelegido a finales de octubre y con abrumadora claridad (aunque en la segunda vuelta) presidente de Rumania. Y pese a que la noticia fue pasada por alto en la prensa ibérica, se merece un comentario.

I 9

I 17

O tres. Uno, porque es una de las pocas veces en que a un político actual se le reconocen los méritos en la lucha contra la corrupción. Dos, porque como a tantos políticos (de todos los tiempos), las críticas le llueven en pleno triunfo. Y tres, porque su apellido es un testimonio trágico-cómico de los despropósitos de las dictaduras; en este caso, de la dictadura de los comunistas rumanos.

I 11

Empezaré por lo último. Iohannis pertenece a la minoría étnica germana de Rumania; concretamente a los sajones – oriundos de la Baja Sajonia – que se asentaron en los siglos XIII / XIV en Transilvania. Y en alemán el apellido del presidente se escribió siempre con J, letra que fonéticamente se lee como una i. Pero al nacer Klaus Iohannis en 1959 en Sibiu (ciudad que lleva también el nombre alemán de Hermannstadt y de la que Klaus llegó a ser alcalde), los funcionarios del registro civil se empeñaron en inscribir al recién nacido como Iohannis, conforme a las normas comunistas del momento que querían nacionalizar el idioma del país, al igual que los patrimonios y la Historia. Y el secular Johannis se transformó en el neo-rumano Iohannis.

I 4

I 18

La excelente gestión de Klaus Iohannis al frente del municipio de Sibiu y su ideología moderada – se podría decir que más “centrada” que centrista – le llevaron hasta la presidencia. Y desde este cargo se lanzó a una lucha desesperada contra la corrupción institucional de los dirigentes del Partido Socialdemócrata (PS) que dirigía con mano férrea Dragnea. Las tropelías jurídicas y económicas de esos dirigentes surgidos del PC estalinista rumano fueron tales que Iohannis – con ayuda de la Unión Europea – les puso coto primero y acabó finalmente movilizando a la opinión pública contra el PSD.

I 13

I 19

Es difícil saber si Iohannis hubiera ganado la 2ª vuelta contra cualquier candidato. Pero, lo tuvo fácil contra su rival de turno, porque ésta era Viorica Dancila, exjefa del Gabinete socialdemócrata. La rebelión silenciosa del pueblo contra el PSD era tal este otoño que la derrota de Dancila era inevitable. Lo que no le quita un ápice de mérito a la tenaz y dura lucha de Iohannis contra la corrupción política.

I 12

I 21

Por último, todos los méritos justicieros actuales del presidente y los municipales de sus días de alcalde, no le libran a Iohannis de críticas del centro y la derecha. En realidad, arremeten contra él porque el hombre carece de una plataforma política sólida. Ni son legión sus seguidores ideológicos, ni quedan apenas rumanos de ascendencia germana. De los 700.000 que figuraban en los censos de los años 40 apenas se cuentan, en el 2011, unos 36.000. Y los detractores del presidente denuncian con ahínco que sus campañas contra los Gobiernos postcomunistas y la corrupción administrativa aparecieron tan solo a última hora, cuando ya era patente que el pueblo se había hartado de comulgar con ruedas de molino y promesas “ad calendas grecas”.

I 14

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

REVOLUȚIE SAU NEPUTINȚĂ ?/¿ REVOLUCIÓN O IMPOTENCIA ?

Etiquetas

, , , , ,

A 1

REVOLUȚIE SAU NEPUTINȚĂ ?

Așa numita „primăvară arabă” este unul dintre multele lucruri social-politice absurde care s-au înrădăcinat în opinia publică. Protestele populare care au izbucnit în anul 2011, în lumea musulmană, (greșit numite „arabeliuni”) au fost foarte puțin arabe, deoarece nici Magrebul, nici Egiptul și nici Libanul sau Iranul – pentru a le menționa pe cele mai cunoscute – nu sunt arabe și nici înfruntările populare cu guvernele respective n-au avut nimic primăvăratic, adică n-au fost amabile sau surâzătoare.

Acum, la 9 ani după acele evenimente, efervescențele antiguvernamentale reizbucnesc în lumea islamică – și în multe alte locuri, începând cu America de Sud -, dar, cu mult mai multă vehemență, încrâncenare și tenacitate, decât la începutul acestui deceniu. Iar acum, nimeni nu mai îndrăznește să vorbească de vreo „primăvară” revoluționară.

Dar, până acum, nimeni nu s-a străduit să spună de ce au reizbucnit actualele „proteste gen dinamită”. Poate, pentru că una dintre cauze este evidentă: în toate țările unde se aud aceste strigăte de revoltă, nemulțumirea care cuprinde ample sectoare ale populației este atât de mare, încât protestele se dezlănțuie la cel mai mic incident și degenerează rapid în violență; în violență protestatară și în violență represivă.

A 3

Cealaltă cauză principală a valului actual este și ea evidentă, însă nu atât cât este nemulțumirea populară: slăbiciunea respectivelor guverne. Acum, reformiștii și oportuniștii cred că a venit vremea lor. La protestele din 2011, guvernanții chestionați au sfârșit prin a fi defenestrați, în majoritatea cazurilor, dar elitele guvernante au supraviețuit vremii nefavorabile, fără prea multe pagube.

În prezent, situația s-a înrăutățit pentru guverne. Numărul celor săraci – foarte săraci – a tot crescut, perspectivele de refacere economică sunt infime, iar marea supapă de siguranță din secolul trecut, migrațiile, nu mai rezolvă nimic. Fără să mai punem la socoteală faptul că, acum, și în acest domeniu, concurența a crescut enorm, datorită celor care fug de foamete și de războaie, și care se îndreaptă, toți, spre țările bogate.

Însă, mai ales guvernele hărțuite au pierdut din forță și coeziune. În acești nouă ani, nu au știut să găsească soluții pentru problemele social-economice. Și, poate și mai grav decât ineficiența economică, nu au descoperit vreo ideologie care să genereze speranțe sau valori morale, care să justifice continuitatea la putere a unor oameni care au gestionat greșit resursele umane și materiale din țările lor; adică, guvernele au suferit o debilitare profundă.

Ori, se știe că nimic nu stimulează mai mult rebeliunea, ca slăbiciunea guvernelor…primăvara sau în oricare din anotimpurile anului.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

A 4

¿ REVOLUCIÓN O IMPOTENCIA ?

A 5

La llamada “primavera árabe” es uno de los muchos absurdos sociopolíticos que han arraigado en la opinión pública. Y es que los brotes de protesta popular surgidos en el 2011 en el mundo musulmán ( la mal llamada “arabelión”) apenas fueron árabes, porque ni el Magreb, ni Egipto, ni el Líbano o Irán – para citar solo los más conocidos – son árabes, ni los enfrentamientos populares con los respectivos Gobiernos tuvieron nada de primaveral, es decir de amables y sonrientes.

 Hoy en día, 9 años después, las efervescencias antigubernamentales resurgen en el mundo islámico – y en otros muchos sitos, comenzando por Sudamérica -, pero con más vehemencia, pugnacidad y tenacidad que a principios de este decenio. Y ahora ya nadie se atreve a hablar de “primavera” revolucionaria.

Pero hasta ahora tampoco nadie se ha tomado la molestia de decir el porqué del actual rebrote de las “protestas a la dinamita”. Quizá, porque una de las causas es obvia : en todos los países de las algaradas populares el malestar socioeconómico de amplios sectores de la población es tan grande que las protestas surgen al menor incidente y degeneran rápidamente en violencia; en violencia protestataria y violencia represiva.

La otra causa principal de la actual ola también es obvia, pero no tanto como el malestar popular: la debilidad de los respectivos Gobiernos. Ahora, los reformistas y los oportunistas creen llegada su auténtica oportunidad. En las algaradas del 2011 los gobernantes cuestionados acabaron defenestrados en la mayoría de los casos, pero las élites gobernantes sobrevivieron el temporal sin mayores quebrantos.

A 2

En la actualidad, la situación ha empeorado para los Gobiernos. El número de pobres – de muy pobres – ha seguido creciendo, las perspectivas de recuperación económica son nimias, y la gran válvula de escape del siglo pasado, las migraciones, ya no resuelve nada. Sin contar con que ahora también en este terreno la competencia ha crecido enormemente con los fugitivos del hambre y de las guerras encaminándose todos en tropel hacia las naciones ricas.

 Pero sobre todo, los gobiernos acosados han perdido fuerza y cohesión. En estos nueve años no han sabido hallar soluciones para los problemas socioeconómicos. Y, quizá tan grave o más que la inoperancia económica, sobre todo no han dado con una ideología que genere esperanzas o unos valores morales que justifiquen la continuidad en el poder de los hombres que han gestionado mal los recursos humanos y materiales de sus países; es decir, los Gobiernos se han debilitado profundamente.

Y ya se sabe que nada estimula tanto la rebelión, como la debilidad de los Gobiernos… sea en primavera o cualquier época del año.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

CEVA E PUTRED ÎN REPUBLICA MOLDOVA/ALGO APESTA EN MOLDAVIA

Etiquetas

, , , , , , , ,

S 1

Maia Sandu

CEVA E PUTRED ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Moldova este o republică tânără (s-a născut în 1991, în urma prăbușirii URSS) cu un teritoriu de 34.000 de km2  și trei milioane și jumătate de locuitori, de departe cei mai săraci din Europa (cu un PIB anual, pe cap de locuitor, de 7.300 $). Lucrurile acestea sunt mărunte și triste, dar există ceva în Republica Moldova care iese foarte mult în relief:o justiție în slujba celui mai puternic și o politică de vodevil… sau de mafie adevărată,în funcție de cum e privită.

M 1

Ultimul episod al politicii moldovenești a fost decesul – după o existență de numai 5 luni – a ultimului guvern, în urma unei dispute pentru a vedea cine va urma să aibă posesia Justiției în țară; concret, cine numește procurorul general: doar președintele – așa cum prevede Constituția – sau președintele împreună cu guvernul. Liberalii din destrămata coaliție afirmă că numirea procurorului general numai de președinte „ține captivă justiția, cum a fost până acum”, aservind-o puterii politice.

Ironia sorții este că desființatul guvern se formase în luna iunie tocmai pentru a împiedica transformarea Moldovei în proprietatea unei mafii conduse de cel mai bogat om din țară – Vlad Plahotniuc -, fugit din țară spre o destinație necunoscută, tocmai când cădea guvernul format din oamenii săi. Iar, șeful actualului guvern – Ion Chicu – este fostul ministru de finanțe din guvernul care se afla în slujba lui Plahotniuc !

P 1Vlad Plahotniuc

Dar, dacă jongleriile politice ale lui Chicu ar putea să pară surprinzătoare pentru un observator occidental, acestea au, totuși, o logică. Dacă ne amintim că guvernul destituit fusese format printr-o alianță „contra naturii” – dintre foștii comuniști rusofili ai lui Dodon și liberalii europeniști ai Maiei Sandu – care n-avea cum să nu sucumbe viciilor dintotdeauna. Doi aliați cu obiective antagonice nu pot guverna împreună.

D 1Igor Dodon

Această asociere a fost o mișcare disperată pentru a evita ca Uniunea Europeană să suspende, din nou, ajutoarele economice, decizie pe care Bruxelles o lua în fața volumului, impunității și tupeului cârdășiei dintre puterea politică și crima organizată.

Faptul în sine nu este exclusiv moldovenesc. În marea majoritate a țărilor staliniste europene a avut loc același fenomen: puterea politică de odinioară – „nomenklatura” – s-a proclamat democratică peste noapte și a continuat să dețină puterea și afacerile, la fel ca mai înainte. În țările cu mai mare înrădăcinare democratică, această continuitate a puterii s-a mai risipit, în timp ce în celelalte, s-a perpetuat, rezervându-i Justiției rolul de supus slujbaș al stăpânilor de la putere.

Dar, în mica republică dintre Prut și Nistru, sărăcia extremă a transformat scena politică într-o junglă în care domnesc cei mai puternici și cei mai insolenți. Astfel, țara a avut un prim ministru care a fost destituit pentru că și-a inventat un CV academic, când, în realitate, omul nu reușise să termine nici măcar școala elementară. Iar, Plahotniuc este bănuit că este eminența cenușie care a efectuat cea mai mare delapidare din istoria Moldovei: cele mai mari trei bănci moldave au pierdut, în același an (2015), un miliard de €. Statul și-a asumat datoria pentru a evita colapsul general al economiei, dar, a fost cât p-aci să intre el însuși în faliment. Lucrurile nu au fost lămurite niciodată (și, mai mult ca sigur, nici nu se vor lămuri vreodată) tocmai pentru că autoritățile au oprit cercetarea temeinică a cazului.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ALGO APESTA EN MOLDAVIA

S 2

Maia Sandu

Moldavia es una república joven (nació en1991, tras el hundimiento de la URSS) de 34.000 de km2 y tres millones y medio de habitantes, de largo, los más pobres de Europa (PIB anual per cápita : 7.300 $). Todo esto es minúsculo y triste, pero hay algo en que la república de Moldavia despunta como ella sola : una justicia al servicio del que más manda y una política de sainete bufo… o de mafia pura, según se quiera ver.

M 2

El último episodio de la política moldava ha sido la defunción – tras 5 meses de vida – del último Gobierno, por una disputa por ver de quien iba a ser la Justicia del país; concretamente, quien iba a nombrar al fiscal general: si tan sólo el presidente – como prevé la Constitución – o éste y el Gobierno, conjuntamente. Los liberales de la deshecha coalición aducen que un nombramiento exclusivo del fiscal general por el presidente “esclaviza como hasta ahora” la justicia, poniéndola al servicio del poder político.

Lo más esperpéntico del caso es que el Gabinete disuelto se formó el  pasado mes de junio precisamente para impedir que Moldavia se transformara en propiedad de una mafia encabezada por el hombre más rico del país – Vlad Plahotniuc -, quien huyó de Moldavia a paradero desconocido justamente cuando cayó el Gobierno formado por gente a su servicio. Y el jefe del actual Gobierno – Ion Chicu – ¡había sido nada menos que ministro de Finanzas en el Gabinete que estaba al servicio de Plahotniuc!

P 2

Vlad Plahotniuc

Pero si los malabarismos políticos de Chicu pueden sorprender a un observador occidental, no dejan de tener cierta lógica. Porque si se recuerda que el Gabinete saliente, encabezado por el socialista Igor Dodon, estaba constituido por una alianza “contra natura” – los excomunistas filorrusos de Dodon y los liberales europeístas de la señora Maia Sandu – que tenía que acabar cayendo en las lacras de siempre. Dos aliados con metas antagónicas no pueden gobernar conjuntamente.

Esa asociación fue un paso desesperado para intentar que la Unión Europea no volviese a imponer la suspensión de las ayudas económicas, decisión que Bruselas adoptó ante el volumen, la impunidad y el descaro del contubernio entre el poder político el crimen organizado.

El hecho en sí no es ninguna exclusiva moldava. En la inmensa mayoría de los países estalinistas europeos se produjo el mismo fenómeno: el poder político de antaño – la “nomenklatura” – se proclamó demócrata de la noche a la mañana y siguió detentando el poder y los negocios como antes. En las naciones de mayor raigambre democrática, ese continuismo del poder fue amainando, mientras que en los demás siguió, endosándole a la Justicia el papel de sumiso servidor del gerifalte de turno.

D 2

Igor Dodon

Pero en la diminuta república de entre el Prut y el Dniéster, la pobreza extrema transformó el escenario político en una jungla en la que imperaban los más fuertes y los más descarados. Así, el país tuvo un jefe de Gobierno que fue destituido porque se descubrió que se había inventado un currículo académico cuando el hombre no había logrado ni siquiera acabar la escuela elemental.  Y Plahotniuc es sospechoso de ser la eminencia gris detrás del mayor desfalco en la historia de Moldavia: los tres mayores bancos moldavos perdieron conjuntamente en el mismo año (2015) mil millones de €. El Estado asumió la deuda para evitar un colapso general de la economía, pero él mismo estuvo por ello a un paso de declarase en bancarrota. El caso no fue aclarado nunca (y seguramente no se aclarará jamás) justamente porque las autoridades entorpecieron toda investigación seria.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

O curte vraiște /Un patio revuelto

Etiquetas

, , , , , , , , ,

M 1Evo Morales

O curte vraiște           Washington, Diana Negre

Washingtonul a fost printre primele capitale care au recunoscut-o pe noua președintă a Boliviei și nu și-a ascuns satisfacția când a văzut că Evo Morales era nevoit să lase puterea, pe care a deținut-o 14 ani, timp în care a făcut parte din „camarila celor răi ”, în ceea ce  mulți numesc „curtea din spate” a SUA, supraputerea dominantă pe continent, atât din punct de vedere politic, cât și militar.

Cu toată această dominație, SUA sunt nevoite, de mulți ani, să suporte existența unei serii de regimuri cu care, nu numai că se află în total dezacord, ci care exercită și o influență în regiune, într-un sens contrar celui pe care îl dorește Washingtonul.

Desigur, dușmanul cel mai vechi din zonă este Cuba, care se înfruntă cu SUA de mai mult de jumătate de secol, nu numai prin ceea ce se întâmplă în insulă, dar și prin influența pe care o exercită asupra vecinilor ei hispanofoni.

Căci, dacă Cuba nu a reușit să-i ofere populației sale un nivel de viață mai bun și dacă eșecul ei economic este de asemenea natură, încât egalitatea vine doar de la sărăcia generalizată, ea a reușit, în schimb, să-și extindă tentaculele în regiune: Venezuela, Ecuador, Bolivia și Argentina s-au aliat, pentru perioade mai mult sau mai puțin lungi, cu regimul cubanez și au denunțat „imperialismul” care, conform liderilor lor, este cauza sărăciei atâtor țări de pe un continent bogat în resurse naturale.

B 1

În cazul Boliviei, ar fi interesantă o comparație cu Venezuela, țară cu o sărăcie în creștere, cu toate că are cele mai mari rezerve de petrol din lume, și care a evoluat de la o relativă bunăstare la o mizerie aproape absolută.

Prin această comparație, vedem o serie de factori care explică supraviețuirea regimului „chavist”, care a trecut de la o relativă bunăstare, la o sărăcie aproape absolută, în timp ce bolivienii au înregistrat unele îmbunătățiri, în cei 14 ani, cât a guvernat Evo Morales.

Pentru început, să semnalăm că rolul militarilor diferă foarte mult în cele două țări: lui Morales i-a arătat ușa generalul Williams Kaliman, militarul cu rangul cel mai înalt din țară, spre binele păcii interne și în apărarea constituției. E un contrast foarte mare față de relația pe care a avut-o Chávez cu militarii: Morales, de proveniență umilă, s-a autodefinit ca fiind un „cocalero” (cultivator de coca) reprezentând popoarele indigene; el n–a avut niciodată vreo relație specială cu militarii. În schimb, Chávez, nu numai că provenea din rândurile lor, dar, a avut foarte multă grijă să le dea felii zdravene din afacerile țării, în mod deosebit în domenii care i-ar putea trimite foarte ușor la închisoare.

K 1Williams Kaliman

La ora actuală, ofițerii venezolani beneficiază de acoperiri și operații ilegale care le permit să evite sărăcia generalizată, însă, dacă  n-ar avea protecția regimului, ar ajunge de îndată la închisoare. Lui Chávez i-a urmat un om fără experiență militară, dar, actualul șef al guvernului, Nicolás Maduro, poate conta pe fidelitatea pe care i-o garantează corupția existentă printre ofițeri.

Generalul Kaliman, în mod sigur, a acționat în apărarea constituției și a ținut seama de rezultatele investigațiilor făcute de OSA (Organizația Statelor Americane), care revelau o fraudă foarte clară în procesul electoral și în numărarea voturilor. Același lucru s-a întâmplat și în Venezuela, dar militarii nu au acționat în apărarea democrației sau a drepturilor poporului, ci doar pentru a-și salva propria lor piele și pentru a-și proteja privilegiile.

La toate acestea se adaugă influența cubaneză: regimul fraților Castro –iar acum cel al succesorilor lor- utilizează resurse de care dispun din belșug pentru a reprima nu numai propria lor populație, dar le pune și la dispoziția regimului venezolan…și a propriilor lor interese.

Apropierea lui Chávez de Fidel Castro era bine cunoscută, iar Havana l-a învățat o serie de lecții despre cum să-și controleze populația. Și, în plus, Venezuela s-a umplut de „experți” cubanezi, care lucrau în spitale, dar și îndoctrinau copiii din școli.

A fost un schimb benefic pentru ambii. Chávez a venit cu importante ajutoare pentru o Cubă cronic săracă: medicii și învățătorii cubanezi aveau locuri de muncă și salarii în Venezuela, ce au umplut casele de bani din Havana, care își oprea o bună porție din salariile lor. În plus, Venezuela dăruia petrol Cubei, cu toate că acest dar nu era chiar atât de benefic pe cât părea, deoarece petrolul venezolan este foarte dens și greu de rafinat, încât char Venezuela îl trimitea la rafinăriile din SUA. Dar și așa, îi servea Cubei, care îl exporta spre locuri unde era folosit din plin, și de unde primea valuta, de care insula are atâta nevoie.

La ora actuală, visteria venezolană este aproape goală, dar, ceva tot mai există pentru a-i recompensa pe prietenii cubanezi, care le pun la dispoziție experiența dobândită în mai mult de jumătate de secol de represiune internă și de înfruntare a colosului american. Superioritatea militară și economică nu le servește SUA pentru a reduce o insulă sărăcită, dar, nici acesteia, căci populația Cubei fuge masiv de mizerie.

Unele țări iberoamericane merg pe direcția dorită de Washington: Peru, Columbia sau Brazilia, dar, altele, cum este Argentina par a fi dispuse să se reîntoarcă la frontul „anti-imperialist”. Vecinul mexican, care i-a oferit azil politic lui Morales rămâne o necunoscută: AMLO (Andrés Manuel López Obrador) se va decide pentru o conviețuire mai bună cu SUA, sau va reveni la lunga perioadă a anilor de înfruntare ?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Un patio revuelto      Washington, Diana Negre

M 2Evo Morales

Washington fue uno de los primeros en reconocer a la nueva presidenta de Bolivia y no escondió su satisfacción al ver cómo Evo Morales se veía obligado a abandonar un poder que había ostentado durante 14 años, en que formó parte de la camarilla de “malos” en lo que muchos llaman el “patio trasero” de Estados Unidos, la gran potencia hemisférica que domina tanto política, como militarmente.

A pesar de este dominio, los Estados Unidos llevan ya muchos años padeciendo la presencia de una serie de regímenes con los que, no solamente están en total desacuerdo, sino que ejercen influencia en la región y lo hacen en un sentido contrario al que Washington desearía.

Naturalmente, el más viejo de los enemigos hemisféricos es Cuba, que lleva ya más de medio siglo enfrentada a Estados Unidos, no sólo por lo que ocurre dentro de la isla, sino por la influencia en los vecinos de su misma habla hispana.

Porque si Cuba no ha conseguido ofrecer a su población un nivel de vida más alto y su fracaso económico es tal que la igualdad tan solo la ha podido plasmar en la pobreza generalizada, en cambio sí, que ha podido extender sus tentáculos por la región: Venezuela, Ecuador, Bolivia, Argentina se han aliado, durante momentos más o menos largos, con el régimen cubano y han denunciado el “imperialismo” que, según sus líderes, es causa de la pobreza que sufren tantos países de un continente rico en recursos naturales.

B 2

En el caso de Bolivia, resulta interesante hacer una comparación con Venezuela, un país sumido en una pobreza creciente, a pesar de tener las mayores reservas de petróleo el mundo y que ha pasado de un relativo bienestar, a una miseria casi absoluta.

Y en esta comparación, se pueden ver una serie de factores que explican la supervivencia del régimen “chavista”, cuyos ciudadanos han pasado de un relativo bienestar, a una miseria casi absoluta, mientras que los bolivianos han experimentado algunas mejoras, en los casi tres lustros en que gobernó Morales.

 Para empezar, es muy diferente el papel de los militares en uno y otro país: a Morales le enseñó la puerta el general Williams Kaliman, el militar de mayor rango del país, en aras de la paz interna y la defensa de la constitución. Un gran contraste con la relación que Chávez tuvo con el estamento militar: Morales, de origen humilde que se ha autodefinido como ¨cocalero” y representante de los pueblos indígenas, no tuvo nunca una relación especialmente estrecha con los militares. Una gran diferencia con Chávez, que no sólo provenía de sus filas, sino que tuvo bien cuidado de darles buenas tajadas en los negocios del país, especialmente aquellos que podrían llevarlos a la cárcel.

K 2Williams Kaliman

Hoy en día, los oficiales venezolanos se benefician de tapujos y operaciones ilegales que les permiten eludir la miseria generalizada, pero, les pondría en las mazmorras sin la protección del régimen. A Chávez le sucedió un hombre con escasa experiencia militar, pero, el actual jefe de gobierno, Nicolás Maduro, puede contar con la fidelidad que le garantiza la corrupción entre los oficiales.

Es cierto que el general Kaliman actuaba en defensa de la constitución y respondía a los resultados de las investigaciones realizadas por la OEA (Organización de Estados Americanos), que descubrieron un claro fraude en el proceso electoral y en el recuento de votos. Pero, otro tanto ha ocurrido en Venezuela y los militares no han actuado en defensa de la democracia o los derechos del pueblo, sino para salvar su propia piel y proteger sus privilegios.

A todo esto, se suma la influencia cubana:  el régimen de los hermanos Castro -y ahora de sus sucesores- utiliza unos recursos que le sobran ampliamente para reprimir a la población de su propia isla, y los pone al servicio del régimen venezolano… y de sus propios intereses.

El acercamiento de Chávez a Fidel Castro era bien conocido y en la Habana aprendió una serie de lecciones para controlar a la población. Pero, no sólo eso, sino que Venezuela se llenó de “expertos” cubanos que tanto atendían los hospitales, como adoctrinaban a los niños en las escuelas.

Fue un intercambio beneficioso para ambos. Chávez dio importantes ayudas económicas a una Cuba crónicamente pobre: los médicos y maestros cubanos tenían trabajo y sus sueldos en Venezuela mejoraban también las arcas de la Habana, que se quedaba con una buena porción de su sueldo. Además, Venezuela regalaba petróleo a Cuba, aunque este regalo no era tan beneficioso como podría parecer, pues el crudo venezolano es extraordinariamente denso y tan difícil de refinar que incluso Venezuela ha tenido que mandarlo a las refinerías de Estados Unidos. Aún así, podía servirle a Cuba para exportarlo a lugares donde tendría un buen uso a cambio de las divisas que tanto escasean en la isla.

Hoy en día, las arcas venezolanas están casi vacías, pero algo queda para compensar a sus amigos cubanos que ponen a su servicio la experiencia acumulada en más de medio siglo de represión y de enfrentamiento al coloso americano, cuya superioridad militar y económica no le sirve para reducir a una isla empobrecida, ni a un país cuya población huye en forma masiva de la miseria.

Algunos países iberoamericanos han entrado en el rumbo que Washington favorece, como Perú, Colombia o Brasil, pero algunos como Argentina parecen dispuestos a volver al frente “anti-imperialista”. Mientras, el vecino mexicano que ha brindado asilo político a Morales es todavía una incógnita: AMLO (Andrés Manuel López Obrador) se decantará por una mejor convivencia con Estados Unidos, o volverá a los largos años de enfrentamiento ?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

PATRIA MEA, ARMATA MEA/MI PATRIA, MI EJÉRCITO

Etiquetas

, , , , , , ,

V 1

PATRIA MEA, ARMATA MEA

În ultimele săptămâni, presa sportivă occidentală a fost surprinsă de mulțimea fotbaliștilor turci care, în mijlocul terenurilor, salută ca niște militari. Pentru ei, este o formă de a omagia și a se solidariza cu armata națională care a intrat în Siria; pentru marea majoritate a occidentalilor, aceasta reprezintă, în cel mai bun caz, un anacronism politic nelalocul lui.

Neînțelegerea publicului occidental se datorează, întâi de toate, lipsei de informații în legătură cu societatea turcească. În ziua de azi, această țară este polarizată la maxim, din punct de vedere politic, de către un guvern autoritar – guvernul lui Erdogan – angajat într-o aventură militară care îi creează dușmani cu duiumul și, în plus, e speriat de modul în care scade numărul celor care îi dau votul lor.

Istoria este plină de conducători care au încercat să-și rezolve problemele interne denunțând existența unor dușmani externi; la acest capitol, Erdogan nu a inventat nimic. Însă, ținând seama de mentalitatea militaristă a societății turcești, recursul acesta al președintelui Erdogan era obligatoriu. Atât în istoria mai îndepărtată a țării – cea otomană –, cât și în cea recentă, când a fost creată Republica turcă, în urma războiului 1919-1923, populația a arătat un respect deosebit luptătorilor săi și serviciului militar. Militarii care au participat la operații victorioase (în Coreea – în 1952 – sau la invadarea Ciprului, în 1974) sunt numiți „gazi”, adică: „apărători ai unei cauze drepte”.

E 1

Astfel, în Turcia, se consideră, chiar și în zilele noastre, că e doar „jumătate de om” cel care nu a făcut armata…,  dar, aceasta nu înseamnă că nu sunt respectați și cei cu studii universitare și care fac doar 6 din cele 12 luni de armată, cât trebuie să facă omul de rând, precum și cei care au bani, și care, pentru 5.000 de €, obțin un „termen redus”, foarte asemănător cu cel al universitarilor.

Rezumând, se poate spune că, din toate credințele și ideologiile existente în Republica Turcă, naționalismul de nuanță militară este sentimentul cel mai împărtășit și cel mai înălțător. La aceasta a contribuit – din plin – faptul că, în lupta pe care au dus-o împotriva independentiștilor kurzi, aproape toate guvernele de la Ankara, au murit vreo 40.000 de soldați turci.

Luând în considerare toți acești factori și argumentele pe care le aduce Erdogan, conform cărora Turcia a intervenit în războiul din Siria pentru a preveni o reizbucnire a terorismului naționalist kurd, este ușor de înțeles de ce majoritatea fotbaliștilor turci din echipele occidentale au vrut să-și exprime, în fața publicului internațional, solidaritatea (și admirația) lor față de forțele armate din patria lor. Și acest gest ostentativ este și mai ușor de înțeles dacă ținem seama de „cleștele” guvernamental: sunt recompensați (în multe feluri) cei care fac acest gest, și sunt discriminați puținii sportivi care nu vor să arunce, de-a valma, în același coș, arme și goluri.

V 4

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MI PATRIA, MI EJÉRCITO

V 2

Las últimas semanas, la prensa deportiva occidental se ha asombrado de que multitud de futbolistas turcos saludasen, desde el centro del campo, con una postura militar. Para estos, era una forma de homenajear y solidarizarse con el ejército nacional que ha entrado en Siria; para la inmensa mayoría de los occidentales, era, en el mejor de lo casos, un anacronismo político fuera de lugar.

La incomprensión del público occidental se debe, ante todo, a la falta de información sobre la sociedad turca. Y es que, hoy en día, ese país está polarizado políticamente al máximo por un Gobierno autoritario – el de Erdogan – empeñado en una aventura militar que le genera enemigos a punta pala y, además, está alarmado de ver cómo va descendiendo el número de sus votantes.

E 2

La Historia está llena de dirigentes que han tratado de resolver sus problemas internos, denunciando enemigos externos; en esto, Erdogan no ha inventado nada. Pero, si se tiene en cuenta la mentalidad militarista de la sociedad turca, este recurso del presidente Erdogan era obligado. Y es que tanto por la historia lejana del país – la otomana –, como por la reciente, la de la creación de la República turca, tras la guerra del 1919-1923, la población siente un especial respeto por sus guerreros y el servicio militar. Los soldados que han intervenido en operaciones victoriosas (Corea – 1952 – o la invasión de Chipre, en 1974) se les llama “gazi”, o sea: “defensor de una causa justa”.

V 3

Así, en Turquía, se considera, aún hoy, como “medio hombre” al varón que no ha hecho el servicio militar…, lo que no impide que se respete como a milites de pleno derecho a los universitarios que están en filas sólo 6 de los 12 meses del reclutamiento ordinario, ni a los adinerados que se pueden comprar, por 5.000 €, un “servicio reducido”, muy similar al de los universitarios.

En resumen, se puede decir que, de todas las creencias e ideologías existentes en la República Turca, el nacionalismo de tintes militares es el sentimiento más compartido y más enardecedor. A ello ha contribuido – y no poco –el que, en la lucha que han llevado a cabo contra los independentistas kurdos casi todos los Gobiernos de Ankara, hayan muerto cerca de 40.000 soldados turcos.

A la vista de todos estos factores y de la argumentación de Erdogan de que Turquía ha intervenido en la guerra de Siria para prevenir un rebrote del terrorismo nacionalista kurdo, es fácil de entender que la mayoría de los futbolistas turcos de los equipos occidentales hayan querido expresar, ante la opinión pública internacional, su solidaridad (y admiración) por las fuerzas armadas de su patria. Y esa ostentación es aún más fácil de entender si se tiene en cuenta la “pinza” gubernamental: se recompensa (de muchas maneras) a los que lo hacen y se discrimina a los pocos deportistas que se niegan a echar en la misma cesta armas y goles.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU