VANILIA – MIRODENIA ANULUI NOU

Etiquetas

vanilie, mirodenii, Anul Nou, pace, armonie, prosperitate

De ce Vanilia de Anul Nou ?

Pentru că nenumăratele ei semințe minuscule cheamă prosperitatea și aduce pace și armonie într-un cămin.

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre vanilie ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

 

 

Numele vaniliei

Când indienii totonaca s-au așezat pe coastele Golfului Mexic, în Papantla, în ținutul căruia spaniolii aveau să-i spună Vera Cruz (Crucea cea Adevărată), au găsit o orhidee-liană cu un fruct neobișnuit: o păstaie parfumată.

I-au spus xahnat, Floarea Neagră.

Conchistadorii spanioli au numit-o teaca cea mică, vainilla: seamănă cu o mică teacă de spadă.

Francezii îi spun vanille, italienii, vaniglia sau vainiglia, portughezii, baunilha, englezii, vanilla și grecii, βανίλια sau βανίλα, iar numele-i științific este Vanilla planifolia, adică „vanilia cu frunze netede”.

Los curanderos (vracii/tămăduitorii) totonaci și azteci spuneau că Floarea Neagră ne face să ne îndrăgostim, iar și iar, de perechea noastră, și ne mai reamintește că iubirea este singura și adevărata putere tămăduitoare din lume.

Floarea Neagră , mai spuneau ei, ne face să ne vedem foarte bine, așa cum suntem, în iubitul nostru sau în iubita noastră, în soțul sau în soția noastră, ca într-o oglindă, și ne liniștește în același timp că nu-i vom pierde dragostea (dacă nu ne place ce vedem) atâta timp cât vom lucra cu noi înșine la metamorfoza noastră interioară (Maeștrii Alchimiei Interioare o numesc Marea Operă), pentru că el sau ea ne va așteapta atât cât e nevoie.

Și, cel mai important lucru pe care îl dăruiește vanilia unei perechi este solidatitatea totală, o viață ce seamănă cu o îmbrățișare fără sfârșit.

Cu siguranță din acest dar al vanilei s-a născut o legendă minunată a indienilor totnaci:

„Zeița Tonacayohua își avea templul în vârful unuia din cei mai înalți munți din Papantla. O slujeau întotdeauna zece fecioare, ce-i fuseseră închinate de mici, cu legământ de feciorie pe viață.

Se spune că regele Teniztli, al treilea din dinastia totonaca, a avut de la una din soțiile sale o copilă atât de frumoasă, încât i-au dat numele de Tzacopontziza, Luceafărul de Dimineață. Și, fiindcă regele nu voia ca cineva să se atingă de frumusețea-i fără seamăn, a închinat-o zeiței Tonacayohua.

Un tânăr prinț, pe numele-i Zkatan-Oxga,Tânărul Cerb, s-a îndrăgostit de ea.

Deși știa ce pedeapsă îl aștepta pentru un asemenea sacrilegiu, tăierea capului, tânărul aprins de dragoste a răpit-o pe Luceafărul de Dimineață . A fost într-o zi în care a văzut-o ieșind din templu să prindă turturele pe care trebuia să le aducă jertfă Zeiței. A luat-o și a dus-o cu el pe vârful cel mai prăpăstios al muntelui.

N-au făcut cale lungă: în față le-a apărut o arătare înfricoșătoare care, aruncând spre ei ziduri de flăcări, i-a silit să se întoarcă la drum, unde îi așteptau, furioși, preoții Zeiței.

Tânărul Cerb n-a mai apucat să vorbească: i-au tăiat capul dintr-o singură lovitură. Aceeași soartă a avut-o și prințesa.

Trupurile, calde încă, le-au fost aduse la templu. După ce le-au scos inimile și le-au pus pe pietrele de jertfă ale altarului Zeiței, preoții le-au aruncat într-o prăpastie.

Pe locul unde au fost jertfiți, iarba deasă a început a se usca, ca și cum sângele scurs din trupurile lor ar fi fost vrăjit.

Și, nu după mult timp, acolo a început să crească un copac ce se tot înălța, pe zi ce trecea, cu câteva palme de la pământ, și se tot acoperea de frunze.

După ce a crescut și a devenit un copac adevărat, în jurul lui a început a se întinde o orhidee agățătoare care, de asemenea, cu o nemaivăzută repeziciune, își trimitea fericită lujerii de smarald, îmbrățișând trunchiul copacului, cu atâta putere și delicatețe totodată, încât păreau brațele unei femei ce-și îmbrățișează cu ardoare iubitul.

Erau lujeri delicați, cu frunze elegant și măiestrit dăltuite.

Soarele fierbinte de la Tropice cu greu putea răzbate prin frunzișul des al copacului, la adăpostul căruia orhideea creștea și se întindea, ca o mireasă la pieptul iubitului ei.

Și, într-o dimineață, orhideea s-a acoperit de flori mici și totul împrejur s-a umplut de miresme negrăite”.

 

Numele pe care i l-au dat spaniolii vaniliei, „teaca cea mică”, este cât se poate de potrivit. Nici un nume nu este întâmplător.

Întotdeauna maeștrii nevăzuți sunt, de fapt, cei ce pun nume lucrurilor.

Vainilla, în spaniolă, este diminutivul lui vaina (din vagina care însemna, în latină: teacă de sabie, dar și păstaie).

Teaca vaniliei, spun Maeștrii Înaltei Bucătării, simbolizează puterea subtilă, profund feminină, de a calma, de a liniști, de a îmblânzi furia și agresivitatea unui războinic și de a-l supune, îmbrățișându-l cu blândețe, grație și tandrețe.

Pe de altă parte, păstaia plină de nenumăratele semințe minuscule ale vaniliei, dacă ne gândim la cel de-al doilea sens al lui vagina, spun ei, simbolizează, așadar cheamă, rodnicia/fecunditatea iubirii, împlinirea ei.

De aceea, ei recomandă vanilia ca pe o mirodenie a Anului Nou, ca una care aduce rodnicie, belșug, abundență, plinătate și, nu în ultimul rând, pacea și liniștea căminului, și, desigur, o minunată armonie între soți.

Maeștrii Bucătăriei Subtile le spun discipolilor lor că sunt zile când toți avem nevoie de esența profund feminină și venusiană a vaniliei și atunci e bine s-o lăsăm să lucreze singură în noi. Sunt zilele în care ne simțim agățători, ca și ea, adică tânjim/avem nevoie de un reazem, de un suport pe care să creștem și să ne înălțăm…

… dar și zile în care vanilia, însoțită fie de puțin șofran, fie de puțină scorțișoară, nucșoară sau cuișoare… fie de toate împreună, ar putea să ne răspundă nevoilor celor mai profunde de tandrețe și mângâiere.

 

 

Din rețetele Maeștrilor: prăjituri de familie cu vanilie pentru Anul Nou:

Steluțe cu vanilie și scorțișoară (se fac atât de Crăciun cât și de Anul Nou):

Începem prin a amesteca 250 de grame de unt la temperatura camerei cu 125 de grame de zahăr pudră și cu semincioarele de la o păstaie de vanilie, până devin o spumă… untoasă. Adăugăm 300 de grame de făină și o linguriță de scorțișoară și amestecăm în continuare până ce aluatul devine uniform.

Punem aluatul pe planșeta de lemn presărată cu făină și-l frământăm până ce se înmoaie și se face elastic și-l punem apoi într-un bol învelit cu o folie de plastic. Îl lăsăm în frigider un sfert de oră.

Îl scoatem și-l întindem într-o foaie de 5 milimetri din care „scoatem” steluțe cu o formă cu diametrul de 5 cm. Ne ies aproape 65 de steluțe pe care le așezăm pe o tavă tapetată cu hârtie de copt, le acoperim și le punem în congelator timp de un alt sfert de oră.

Între timp aprindem cuptorul.

După ce scoatem steluțele din congelator, le așezăm în două tăvi mari, tapetate cu hârtie de copt, le punem în cuptor unde rămân să se coacă, la foc mediu, între 12 și 15 minute. Dar, după 6-7 minute schimbăm locul tăvilor, pe cea de jos o punem sus și pe cea de sus o punem jos.

Le scoatem din cuptor și le mai lăsăm în tavă să se răcească. Călduțe, le pudrăm cu zahăr… pudră sau le ungem cu puțină miere.

 

***

Budincă de vanilie cu sirop de miere

Amestecăm două căni și jumătate de făină cu două lingurițe de praf de copt, semincioarele de la o păstaie de vanilie, o jumătate de linguriță de scorțișoară, un sfert de linguriță de cuișoare pisate, un vârf de cuțit de nucșoară și un praf de sare.

Frecăm apoi o jumătate de cană de unt cu trei sferturi de cană de zahăr brun până devin o spumă ușoară, adăugăm două ouă și frecăm în continuare. Adăugăm puțin câte puțin, pe rând, trei sferturi de cană de lapte și aluatul, și apoi o jumătate de ceașcă de coajă rasă de portocală, păstrată în miere, și o jumătate de ceașcă de nuci pisate mărunt, amestecând totul bine.

Punem aluatul în șase forme mici de budincă unse cu unt și presărate cu făină și-l lăsăm în cuptor, la foc mediu, până se coace. Ca să fim siguri că micile budinci s-au copt bine și ca să nu le scoatem mai devreme, facem proba cu scobitoarea.

După ce le scoatem, le lăsăm să se răcească puțin și le răsturnăm. Le punem pe o tavă uscată și le însiropăm, calde, cu sirop din miere dizolvată în apă, împreună cu suc de portocale și coajă rasă de portocale.

 

***

Prăjitură magică cu vanilie

Încălzim o jumătate de litru de lapte cu semincioarele unei păstăi de vanilie, cu păstaie cu tot, și-l lăsăm o oră acoperit cu un capac, ca vanilia să-și desfacă, pe deplin, parfumul în el.

Separăm albușurile de gălbenușurile a patru ouă. Frecăm gălbenușurile cu 125 de grame de zahăr pudră și cu o lingură de apă până devin o spumă albă.

Aprindem cuptorul.

Topim 125 de grame de unt și-l amestecăm cu spuma de gălbenușuri și, în continuare adăugăm 115 grame de făină cu un praf de sare. Amestecăm timp de câteva minute.

Turnăm apoi laptele și amestecăm în continuare.

Batem albușurile spumă (o spumă tare !) și o încorporăm ușor în amestec.

Turnăm amestecul într-o formă de silicon cu diametrul de 24 de centrimetri, netezim suprafața și îl coacem cam 50 de minute.

Lăsăm prăjitura să se răcească timp de două ore în frigider înainte de a o pudra cu zahăr.

 

***

Cake cu lămâie și vanilie

Frecăm 250 de grame de unt cu două pahare cu zahăr. Adăugăm treptat patru ouă și amestecăm în continuare. Turnăm treptat o cană de lapte, o jumătate de cană de suc lămâie, adăugăm coaja rasă și bine splată a două lămâi, și, tot treptat, 500 de grame de făină, o linguriță de praf de copt și semincioarele de la două păstăi de vanilie.

Amestecăm încă cinci minute și apoi turnăm amestecul într-o formă unsă cu unt. Coacem checul o oră la foc mediu spre mare.

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anuncios

SCORŢIŞOARA – MIRODENIA CRĂCIUNULUI

Etiquetas

Crăciun, cuișoare, mirodenii, scorțișoară, vanilie

De ce Scorțișoara de Crăciun ?

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre scorțișoară ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

 

1.Numele scorțișoarei:

 Numele de scorțișoară există numai în română și nu este decât un diminutiv de alint, tandru, creat special pentru coaja scorțișorului. Nouă, acest nume, ne spune doar că această scoarță de copac este una care te bucură și te face fericit, pentru că, de regulă, folosim diminutiv pentru lucruri care ne fac fericiți.

Cât despre cele două nume europene ale ei (în limbile romanice și în engleză) sunt, amândouă, derivate de la cuvântul care în vechile limbi semitice înseamnă trestie.

De pildă, le găsim pe amândouă în ebraică, într-un verset din Cântarea Cântărilor (4, 14) (קָנֶה וְקִנָּמֹון) „kane ve-kinamon” adică „trestie dulce și scorțișoară (trestie mare)”.

Kane (קָנֶה), trestia dulce, calamul, a ajuns în greaca veche kanna/κάννα și în latină canna, de unde în latina medievală diminutivul cannella (trestiuța) și în franceză: cannelle, în spaniolă: canela, în italiană: cannella și în greaca modernă: canela/κανέλα sau κανέλλα.

Kinamon (קִנָּמוֹן), scorțișoara, a ajuns în greaca veche kinamon sau kinnamomon (κιννάμον/κιννάμωμον) și în latină cinnamum/ cinnamomum, de unde, în franceza veche cinnamone și, din franceza veche, în engleză, cinnamon.

De unde și numele științific al scorțișoarei: Cinnamomum verum sau Cinnamomum zeylanicum. Verum, adică adevărată, pentru a o deosebi de cassia (Cinnamomum cassia) sau scorțișoară chinezească, mai aspră, mai amară și mai groasă. Numele cu care cassia a ajuns în Europa (prin latină, casia) vine tot dintr-o rădăcină semitică: kața, a tăia, a scurta.

De ce trestie ?

De fapt, spun Maeștrii Înaltei Bucătării, nu despre trestia în sine este vorba, ci despre … canon !

Canon, adică regula, modelul desăvârșit.

Canonul nu este altceva decât trestia care, la început, servea drept riglă de măsurat constructorilor și care, în limbajul arhitecților mesopotamieni α ajuns să însemne … măsura desăvârșită, modelul perfect, canonul !

Cuvântul canon s-a născut în greaca veche: kanon (κανών) din kanna (κάννα) despre care am vorbit mai înainte și însemna: regulă, principiu, model/pildă de excelență.

Așadar, cannella era pentru alchimiștii-tămăduitori din Evul Mediu planta care ne apropie de modelul desăvîrșit, adică de modelul divin din noi, dar și cea care ne arată dreapta măsură și dreptele reguli cărora ar trebui să ne supunem ca să realizăm Marea Operă, metamorfoza noastră interioară, după modelul divin al Universului, Dumnezeu.

Și, nu în ultimul rând însemna constuirea de sine a noastră, ca ucenici ai Marelul Arhitect. Interesant este faptul că kane ((קָנֶה), trestia, s-a născut din verbul kana (קָנָה) care înseamnă în ebraică, printre altele,: a crea, a întemeia, a funda, așadar a construi.

 

2. De ce este scorțișoara mirodenia Crăciunului ?

Cu mult înainte de a înmiresma biscuiții, budincile, prăjiturile și checurile de Crăciun ale portughezilor, olandezilor și englezilor care au stăpânit Ceylonul (Sri Lanka), scorțișoara parfuma dulciurile însiropate și pilafurile cu mirodenii ale regilor indieni.

După de negustorii portughezi au descoperit Ceylonul, insula scorțișoarei, și au început să trimită în Europa, după 1518, bucăți din scoarța atât de prețioasă a scorțișorului, pe care-l numeau unul din pomii Paradisului, și mai ales după ce negustorii olandezi și englezi au continuat comerțul cu mirodenii din Indii, ei au adus acasă și dulciurile cu scorțișoară pe care le descoperiseră în palatele regilor indieni.

Fermecați de parfumul ei paradisiac, dar îndemnați și de Maeștrii Înaltei Bucătării, puținii fericiți care aveau scorțișoară s-au gândit s-o pună în dulciurile de sărbătoare.

De ce ? În primul rând pentru că văzuseră că scorțișoara era o mirodenie a zeilor și … a regilor în India și apoi pentru că Maeștrii europeni care au studiat-o i-au înțeles puterile subtile și au înțeles în ce fel îi putea ajuta pe cei ce se… împărtășeau de ea.

Astfel, Maeștrii alchimiști și herboriști (mulți erau călugări !) și-au dat seama că scorțișoara este o mirodenie a Crăciunului și au răspândit, subtil, ideea că dulciurile de Crăciun sunt mult mai bune cu scorțișoară.

De ce ?

Pentru că esențele acestei scoarțe binecuvântate au puterea de a ne înveseli și de a ne încălzi inima și măruntaiele, și de a ne scufunda trupul într-o căldură plină de fericire. De aceea scorțișoara este unul din cele mai puternice remedii împotriva răcelii și infecțiilor.

Pentru că spiritul ei cald ne purifică și ne trezește dorința de a iubi, de a ne arăta și mărturisi iubirea și de a-i face feciciți pe ceilalți, de a ne permite nouă înșine să fim fericiți…

… cu alte cuvinte… de a intra în spiritul Crăciunului.

Se poate spune că scorțișoara are efectul celor trei duhuri ale Crăciunului care-l metamorfozează pe Ebenezer Scrooge din povestea Colindă de Crăciun a lui Charles Dickens, transformându-l dintr-un om trist, de gheață, morocănos și înrăit, într-un filantrop generos și asta numai pentru că a înțeles că e mai bine să fii fericit și să te bucuri de viață.

De ce, din nou, scorțișoara de Crăciun ?

Pentru că exorcizează nefericirea.

Pentru că ne împinge ușor spre celălalt și ne ajută să-i venim în întâmpinare când are cea mai mare nevoie.

Pentru că, spun ei, darul cel mai mare pentru noi al acestei scoarțe parfumate este acela de a ne ajuta să-i înțelegem și să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt și să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi așa cum suntem.

Și, pentru că scorțișoara ne redă veselia, ne eliberează de frică și de tensiunea interioară, ajutându-ne să ne vindecăm, dat fiind că tristețea, frica și încordarea sunt cele trei izvoare ale tuturor bolilir.

Și, mai e ceva. Cu adevărat scorțișorul este unul din pomii Raiului… de pe pământ.

El ne reamintește de începutul lumii… iar Crăciunul, este mereu, în fiecare an, începutul unei noi lumi.

Scorțișor

3. Dulciurile Crăciunului

 Am ales câteva rețete mediteraneene de dulciuri… de Crăciun:

 Cake de Crăciun cu nuci și mirodenii:

Începem prin a încălzi cuptorul la foc mediu.

Ungem cu unt o formă rotundă cu diametrul de 20-22 cm și presărăm pe fundul ei o jumătate de cană de miez de nucă măcinat destul de mare.

Amestecăm apoi cu un tel, într-un castron, o cană de făină (125 de grame) cu două lingurițe de scorțișoară, o linguriță de cacao, o linguriță de ghimbir pulbere, un vârf de cuțit de nucșoară măcinată, patru cuișoare măcinate, patru bobițe de ienibahar măcinat, un praf de sare împreună cu o jumătate de ceașcă de nuci măcinate fin (60 de grame).

Într-un alt castron batem spumă albușurile a patru ouă mari cu o jumătate de linguriță de suc de lămâie.

Într-un alt castron frecăm cele patru gălbenușuri cu o jumătate de cană de zahăr brun (110 grame) și cu o jumătate de cană de zahăr pudră (65 de grame) și cu o lingură de apă, până ce devin o spumă albă.

Adăugăm ușor 125 de grame de unt topit, călduț și coaja rasă de la o portocală bine spălată și mai frecăm încă două minute.

Adăugăm făina cu mirodenii și amestecăm, din nou, bine, după care adăugăm treptat și ușor o jumătate de litru de lapte călduț, amestecând încontinuu.

Adăugăm apoi în aluat o treime din spuma de albușuri și amestecăm ușor și, în continuare, adăugăm o treime din aluat în spuma rămasă. Amestecăm tot așa, ușor, cu mișcări circulare, adăugând câte o treime din amestec în spuma de albușuri până se termină.

Turnăm aluatul într-o forma rotundă și o punem în cuptor, nici jos, nici sus, ci la mijloc, unde o lăsăm cam o oră, chiar o oră și 10 minute, după cum coace cuptorul.

Scoatem cake-ul din cuptor și-l lăsăm să se răcească și, ca să arate bine când îl tăiem. Eventual, ca să-l tăiem perfect, îl putem pune, rece, în frigider, pentru o jumătate de oră.

Pudrăm prăjitura cu zahăr… pudră și… o servim ! În frigider, o păstrăm acoperită. Se mănâncă fie rece, fie la temperatura camerei.

 

Melomacarona (prăjituri cu miere), desertul de Crăciun al grecilor:

Amestecăm într-un vas adânc: 400 de mililitri de suc de portocale, 530 de grame de ulei de măsline, o jumătate de linguriță de apă minerală și 50 de grame de unt topit. Adăugăm 30 de grame de zahăr pudră, un sfert de linguriță de scorțișoară și un vârf de linguriță de pulbere de cuișoare, împreună cu coaja rasă a unei portocale.

Frământăm apoi puțin cu mâna și adăugăm un kg și 200 de grame de făina și un pliculeț de praf de copt.

Modelăm mingiuțe din aluat și le lăsăm puțin, pe o parte, pe răzătoare, după care le punem într-o tavă tapetată cu hârtie de copt pe care o băgăm în cuptorul încins dinainte. Le lăsăm aproape o jumătate de oră la foc mediu.

Le scoatem și, așa fierbinți, le scăldăm într-un sirop rece pe care-l pregătim din: o jumătate de litru de apă, miere câtă ne place, sucul unei portocale și o linguriță de scorțișoară. După ce le lăsm atât cât să se însiropeze bine, le așezăm pe farfurioare și le presărăm cu nucă pisată mare.

Prăjitură de lapte fără foi cu vanilie și scorțișoară:

Ungem cu unt o tavă rotundă medie (26 de centimetri) și aprindem cuptorul.

Încălzim într-o crăticioară un litru de lapte în care topim o cană și jumătate de zahăr brun, 120 de grame de unt și în care adăugăm o cană de griș … și amestecăm totul până se încheagă.

Lăsăm grișul cu lapte și unt să se răcească puțin, amestecând, însă, mereu ca să nu prindă crustă.

Batem apoi trei ouă întregi, le amestecăm cu semincioarele de la două păstăi de vanilie și le încorporăm, încet încet în griș, adăugând coajă rasă de portocală și lămâie.

Îl coacem 40-45 de minute. Îl pudrăm, călduț, cu zahăr pudră și scorțișoară.

 

 

Biscuiți cu scorțișoară pentru ceai:

Batem bine trei ouă întregi cu 200 de grame de zahăr, adăugăm treptat 200 de grame de făină, cu un vârf de sare și o jumătate de pliculeț de praf de copt, un sfert de linguriță de scorțișoară și nuci sau alune măcinate fin (100 de grame).

Așezăm aluatul într-o tavă tapetată cu hârtie de copt și-l coacem cam 20 de minute. Se taie rece. Putem păstra biscuiții într-o cutie pentru fursecuri/prăjituri timp de o săptămână.

 

Canelada sau sirop grecesc de scorțișoară:

Punem într-o crăticioară 750 de grame de zahăr, patru mici rulouri de scorțișoară, două cuișoare și turnăm peste ele un litru și jumătate de apă și le punem să fiarbă, cam 20 de minute, amestecând mereu și spumând.

După ce totul devine un sirop gros, îl lăsăm să se răcească și-l punem într-o sticlă. Se păstrează în frigider.

 Se bea cu apă sau cu cuburi de gheață.

 

 

 Avertisment: Primul lucru pe care trebuie să-l știm despre scorțișoară este că cea mai bună, mai fină și mai parfumată, dar și cea mai scumpă, este scorțișoara galbenă, subțire și sfărâmicioasă din Ceylon și că scorțișoara din China (numită și cassia) și din alte regiuni ale Asiei, este mai groasă, brună, de culoarea ciocolatei sau roșiatică, mai aspră și mai amară/picantă și, desigur, mult mai ieftină.

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

USTUROIUL DE IARNĂ – ZEUL FOCULUI INTERIOR

Etiquetas

bucătărie mediteraneeană, Hefaistos, Prometeu, rețete, usturoi, Vulcan

Un condiment ce arde materiile uzate din trupul, spiritul și sufletul nostru. Numele lui ? Purificatorul.

1.Numele usturoiului: „cel ce arde și purifică” și „amăruiul”

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre usturoi ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lui! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

Numele usturoiului

Pentru români usturoiul este cel care ustură și suntem singurul popor romanic care-l numim astfel. Pentru că ustură ! De fapt, arde ! Și, de fapt, curăță, purifică !

În limba strămoșilor noștri romani, verbele uro, urere, ustus și ustulo, ustulare (un diminutiv al lui uro, care l-a dat în românește pe a ustura) sunt verbe ale focului cu tot ce înseamnă: a da foc și a aprinde; ardere, aprindere, trecere prin foc, cauterizare și purificare.

În misterioasa limbă a indo-europenilor, rădăcina *eus-/ves- (de unde s-a născut și uro) însemna a arde.

Din *ves- de pildă,s-a născut Vezuviul (Vesuvius în latină) – probabil numele unui zeu al focului… vulcanic, dezlănțuit… dar și, mai târziu…

… ember din engleză: cenușă fierbinte, tăciune aprins.

Pentru vechii români, așadar, usturoiul era „cel care arde”.

În româna veche mai există un nume al usturoiului, ai, pe care l-am moștenit, împreună cu celelalte popoare romanice, din latină: alium sau allium a cărui istorie începe tot în lumea misterioșilor indo-europeni.

În limba lor, indo-europeana, exista rădăcina *alu-/alo- ce s-ar traduce prin „amăruiul” cum, probabil, era, pe atunci, usturoiul sălbatic. Amărui, dar ce întăritor și vindecător !

În sanscrită *alu- a devenit aluh și în latină alum/alium.

Iată ce a devenit alium în limbile surori ale românei: franceză: ail; occitană: alh; italiană: aglio; friulană: ai (ca în română !); corsicană: aglia sau agliu; siciliană: agghia; sardă: allu sau agiu; spaniolă: ajo; catalană: all; gallego: allo și portugheză: alho. Și toate aceste cuvinte sunt în uz !

În aromână alium a devenit alj sau aljiu.

În româna uzuală, usturoi l-a înlocuit pe ai, poate pentru că este mai expresiv sau, poate, pentru că, la modul subtil, „cel ce arde” este nume mai puternic și mai potrivit decât „cel amar” !

Să mai spunem că, în limba botaniștilor, usturoiul este allium sativum din familia aliaceelor sau, cu un alt nume, liliaceelor (alături de ceapă, eșalotă și praz).

2.Rețete cu usturoi din rețetarele alchimiștilor – bucătari

Așadar, rostul usturoiului, spun Inițiații, este acela de a arde… orice impuritate, prin urmare, de a ne purifica, de a ne curăța de umorile stătute, de materiile impure și de energiile rele.

El este „fireman”-ul, incendiatorul divin care dă foc în trupul nostru materiilor nefolositoare și vătămătoare.

Tot ei mai spun, însă, că usturoiul are și o menire mult mai subtilă, secretă, aceea de a ne trasforma într-un Prometeu sau într-un Hefaistos/Vulcan.

Prometeu și Hefaistos (Vulcan în varianta romană) sunt doi zei străvechi ai focului, primul, al focului ceresc (pe care l-a furat din Olimp) și celălalt al focului pământesc, ieșit din măruntaiele Gliei.

Mâncătorul de usturoi, Prometeu sau Vulcan ?

Da, mâncătorul de usturoi echilibrat, care-l „consumă” cu cumpătare și cu știință, poate fi ca Prometeu, adică un prevăzător, un înțelept și un vizionar, pentru că Prometeu (Προμηθεύς) înseamnă în greacă: „cel ce vede înainte/înainte-văzătorul, „cel ce cunoaște dinainte” și, de aici, „înțeleptul, prevăzătorul, proniatorul”, „cel se îngrijește de toate”, un stăpân al cunoașterii ascunse…

… dar și ca Hefaistos/Vulcan, adică un forjor, creatorul propriei sale vieți, al propriului său destin și, mai ales, un maestru care poate… forja destinele și viețile altora…

… pentru că un zeu al focului nu este altceva decât imaginea idealizată a fierarului, a forjorului, a demiurgului (în greacă demiurg înseamnă „cel de lucrează pentru popor”, meșterul, creatorul), adică a faurului divin, un stăpân al civilizației, al artelor, al științelor ascunse și al … magiei.

Să mai spunem că Hefaistos nu înseamnă altceva în greacă decât… vulcan și că vulcanul este simbolul atelierului fierarului văzut ca un mag, de vreme ce știa să îmblânzească metalele, și ca un stăpân al focului interior din măruntaiele Gliei.

Kylix cu figuri negre din Laconia; meșter: Naukratis; aprox. 560 – 550 î. Hr.; Muzeul Luvru, Paris, Franța

Hefaistos ținând în mână uneltele de fierar: ciocan și clește; Skyphos, vas attic cu figuri roșii; meșter: Kleophon, aprox. 430 – 420 î. Hr.
Museum of Art, Toledo, Ohio, SUA

Hefaistos-Vulcan

Maeștrii Bucătăriei Subtile sau ai Înaltei Bucătării își învață ucenicii că, și usturoiul, ca și alte ierburi magice, ne ajută să realizăm Marea Operă, aceea de a ne îmbunătăți spiritul, sufletul și trupul.

Usturoiul, zic ei, este cel ce ne ajută să ne descoperim și să folosim focul interior, să ne curățăm prin el și să ne ardem impuritățile ca să ne transformăm, mereu, până la a ajunge la puritatea aurului…

… el, usturoiul, asemenea metalurgului divin care știe să prefacă metalul comun în aur, materia divină, sau focul pământesc în foc ceresc. Să ne purificăm și să ne înălțăm energiile creatoare, demiurgice, ca un Vulcan și ca un Prometeu.

Desigur, nu o spun explicit. Ei ne asigură doar că usturoiul ne prelungește viața și o face bună, sănătoasă, simplă, frumoasă, pură, curată, înțeleaptă și … divină!

În manualele lor pentru inițiați stă scris că…usturoiul are pe puțin 400 de substanțe binefăcătoare și, cum spunem noi azi, din cele mai antioxidante posibile, ce fac uitate cu totul cuvinte ca: bătrânețe, cancer, ateroscleroză, colesterol, senilitate, depresie, alergii, infecție, infarct, trombi, gripă/răceală, viruși, bacterii, paraziți, microbi.

Și, că cele două mari secrete ale usturoiului sunt acestea:

1.nu se taie niciodată, ci se zdrobește în piulița de lemn sau în mojarul de piatră, dar numai cu pisălogul de lemn, pentru că numai așa compușii săi sulfurați se eliberează și… lucrează la transformarea noastră…

2.se mănâncă crud (un proverb spaniol spune aşa:  ajo hervido, ajo perdido, adică usturoiul, dacă l-ai fiert, l-ai omorât) și nu mai mult de doi căței pe zi.

 

Și, pentru că tot vorbim de transformare, interesant este că puterile usturoiului se trezesc și lucrează cel mai mult atunci când molecula sa minune, aliina, inactivă, intră în contact cu o enzimă și se transformă în alicină, esența miraculoasă care-l face … prometeic și vulcanic!

Spiritele răuvoitoare l-au numit de-a lungul timpului fie „la rose puante”, adică „trandafirul care pute”, fie „empreinte du pied gauche de Satan”, adică „urma piciorului stâng al diavolului”…

… Shakespeare, la rândul lui, obișnuia să spună că usturoiul nu-i pentru nobili, iar Cervantes sfătuia lumea să nu mănânce usturoi și ceapă pentru că ar trăda originea de țăran.

Sunt păreri cum nu se poate mai greșite și mai nedrepte ! În primul rând mirosul de usturoi este mirosul unui trup sănătos și, în al doilea rând, el se poate… îmbogăți mestecând pătrunjel, mentă sau un cuișor. Și, în plus, usturoiul are niște flori minunate:

Flori de usturoi

Iată câteva rețetele magice cu usturoi, de la cele mai vechi până la cele mai noi, simple și … extatice, „furate” din rețetarele Maeștrilor:

Pâine cu usturoi pentru micul dejun

Aceasta era, de fapt, mâncarea de dimineață obișnuită a vechilor greci.

Era micul dejun mediteranean și, de fapt, prima masă a zilei în „Cornul Usturoiului”, adică în semiluna ce se întindea de la Marea Caspică până la granița Kazahstanului cu China, semilună despre care se crede că a fost patria usturoiului.

Nu întâmplător patria lui avea aceeași formă ca și „cățeii” de usturoi, micii bulbi, semiluni sau cornuri, strânși în căpățâna de usturoi.

Pentru că, așa-numitul corn al lunii este, cel puțin în Orient, simbolul puterii divine masculine fecundatoare, al rodniciei și al abundenței (de aici, poate, cornul abundenței) dar și al fecundității feminine (de unde imaginea zeițelor orientale cu semilună).

Și nu întâmplător bulbul/căpățâna de usturoi arată astfel:

 

… ca un pântec plin, rotund, pântecul Marii Mame/Gliei însărcinate, plin de semințe care rodesc,  de fapt, imaginea rodirii și a sațietății înseși.

Dincolo de faptul că usturoiul a fost, de când l-a descoperit omul (probabil la sfârșitul ultimei ere glaciare) un hiper-aliment, mai sățios decât toate celelalte ierburi/verdețuri la un loc, trebuie că mâncatul usturoiului era un act ritual: însemna împărtășirea din esența/forța vitală și nemuritoare a Mamei Lumii.

Așadar, pâinea cu usturoi pe care o mâncau, de pildă, egiptenii, când se construiau marile piramide, evreii din vremea lui Iisus Hristos și al celui de-al Doilea Templu, care își întingeau lipia/azima în ulei de măsline, sau grecii, când se construia Atena lui Pericle, era micul dejun cel mai sățios cu putință al săracului.

Grecii, știm, dacă-și permiteau, înmuiau pâinea în ulei de măsline și o mâncau cu usturoi, câteva măsline și cu ceva brânză tare de capră.

Iată cum prepară grecii azi pâinea cu usturoi/skordópsomo (σκορδόψωμο): pisează 4 căței de usturoi (pentru două persoane) în piulița de lemn sau în mojarul de piatră și numai cu un pisălog de lemn și neapărat împreună cu verdețuri care pot fi proaspete sau uscate: de ex. oregano (sovârv sau maghiran) și busuioc și puțină sare.

Amestecă apoi usturoiul și ierburile cu 6 linguri de ulei de măsline sau cu puțin unt și ung cu ele 4 sau 5 felii de pâine ușor prăjită, fierbinte.

Le lasă puțin să se … vorbească și le … mănâncă!

În varianta cea mai simplă, așa cum făceau și țăranii noștri, feliile de pâine prăjită se freacă cu un cățel de usturoi tăiat în două și se mănâncă ca o pâine condimentată pentru ciorba de fasole, pentru mâncarea/piureul de mazăre, linte, năut, fie o gustare în sine, fie, în sfârșit, bună să însoțească alte feluri. Există și alte variante, care încalcă legea după care usturoiul se mănâncă crud, dar le notăm… de dragul gustului… răvășitor: cu usturoiul, ierburile și uleiul sau untul se ung feliile de pâine proaspete și se dau la cuptor zece minute.

Desigur că putem face în același mod și crutoane cu usturoi și ulei de măsline, tăind pâinea cubulețe și lăsându-le în cuptor până se rumenesc.

Există și franzela/bagheta cu usturoi: se taie o baghetă/franzelă în felii, dar feliile nu se taie până la capăt ca să rămână unite în partea de jos. Se ung pe ambele părți cu un amestec din 200 de grame de unt frecat (sau cu ulei de măsline, o cană) cu șase-opt căței de usturoi zdrobiți în mojar cu puțină sare și cimbru (pot fi cimbrișor, oregano, frunze de coriandru proaspăt sau uscat, frunze de spanac sau/și două fire de praz subțiri tăiate rondele). Bagheta se pune în tava tapetată cu hârtie de copt și se lasă în cuptorul (preîncălzit) 10-15 minute, la foc mediu.

După ce se scoate din cuptor, se presară feliile cu pătrunjel tăiat mărunt (sau mărar, leuștean, o frunză de mentă, busuioc, drușaim sau un amestec din toate).

Sigur, dacă pe lângă unt punem și telemea veche de capră sau de oaie sau câteva măsline tăiate mărunt, atunci … efectul devine și mai răvășitor!

Iată și o minunată tartină de pâine cu usturoi și brocoli sau spanac, cu parmezan sau telemea veche și grasă de capră sau de oaie:

Călim ușor la foc mediu, timp de cinci minute, într-o tigaie, în uleiul de măsline încins (cam 3 linguri), o ceapă mică, tăiată mărunt, cu frunzulițe de rosmarin proaspăt, tăiate mărunt (de la o crenguță de rosmarin; dacă nu avem proaspăt, se poate și uscat). Adăugăm doi căței de usturoi zdrobiți în piulița de lemn sau în mojarul de piatră dar, neapărat, numai cu pisălogul de lemn și le mai lăsăm încă un minut pe foc apoi punem buchețelele de brocoli (cam 4-5) și o ceașcă de apă, lăsându-le să se pătrundă încă cinci minute, amestecând ușor încontinuu.

Încălzim feliile de pâine în tostieră sau pe o tigaie de teflon și le frecăm pe o singură parte cu un cățel de usturoi tăiat în două.

Le ungem, cât sunt fierbinți, cu ulei de măsline amestecat cu puțină zeamă de lămâie, presărăm parmezanul ras (sau telemeaua veche) și așezăm deasupra amestecul de brocoli.

În afară de tartinele cu usturoi putem face chifle cu usturoi. Iată cum se fac:

Amestecăm 200 de grame de făină cu o lingură de zahăr, un praf de sare și o jumătate de linguriță de drojdie uscată, cu 130 de grame de lapte călduț și 15 grame de unt topit și frământăm până avem un aluat elastic… pe care-l vom lăsa, acoperit cu un șervet curat, o jumătate de oră într-un loc cald.

Îl frământăm apoi din nou și rupem din el șase bucăți egale din care modelăm șase chifle pe care le punem în tava așternută/tapetată cu hârtie de copt, le acoperim și le mai lăsăm alte 30 de minute să se … împlinească.

Între timp amestecăm 30 de grame de unt la temperatura camerei, doi căței de usturoi pisați și puțin pătrunjel (dar poate fi oregano, cimbru, drușaim sau puțină scorțișoară cu un vârf de cuțit de nucșoară și un cuișor).

Când chiflele sunt bune de dat la cuptor, facem o incizie de-a lungul lor și le umplem cu amestecul de usturoi, unt și ierburi sau mirodenii și le ungem cu un ou bătut, unul este de ajuns.

Le punem în cuptorul încălzit și le coacem timp de un sfert de oră, la foc mediu, de fapt, până se rumenesc.

Să nu mai vorbim de pâinea… dospită cu usturoi… atât de potrivită pentru masa de Crăciun și pentru cea de Anul Nou, gândindu-ne că … focul, esența subtilă a usturoiului, era la popoarele străvechi, dublul Zeului Soare a cărui moarte și înviere era celebrată la solstițiul de iarnă, Anul Nou de iarnă.

O pâine rotundă şi mare, ca semn al bogăţiei şi al bunăstrării unei familii, solidară  şi unită la bine și la rău, un semn ce-i aduce prosperitate, rodnicie, împlinire, realizare, unitate, însoţire şi desăvârşire.

Iată o rețetă de pâine rustică/țărănească cu usturoi și ierburi:

Amestecăm un kg de făină integrală cu 1 linguriţă de sare și cu două pliculețe de drojdie uscată (25 de grame un pliculeț) sau cu 50 de grame de drojdie proaspătă (două cuburi de câte 25 de grame) înmuiată timp de un sfert de oră într-o cană cu apă călduță…

… apoi cu o altă cană de apă călduță, turnată în mai multe rânduri (apa, în total, ar trebui să fie în jur de 700 de mililitri) și frământăm până ce aluatul devine elastic.

O lăsăm o oră la dospit… „să se vorbească cu Dumnezeu”,acoperită cu un șervet curat, la căldură. O mai frământăm încă o dată cu 12 căței de usturoi pisați și cu puțin cimbru, oregano, mentă, chimen, semințe de fenicul și cu ce alte ierburi ne mai plac și o mai lăsăm încă 10 minute la dospit.

O punem apoi într-un vas mare de Jena rotund, tapetat cu hârtie de copt. Îi punem capacul vasului și o coacem 50 de minute: primele 10 minute la foc mare și următoarele la foc potrivit.

Atenție vasul de sticlă de Jena se pune pe o tavă a cuptorului, nu pe grătar, și se introduce odată cu tava în cuptor.

După ce o scoatem cu tavă cu tot o lăsăm în vasul acoperit cu capac câteva ore bune să … asude în sudoarea-i divină:

Așa cum mediteraneenii mănâncă de mii de ani pâine cu usturoi, tot de mii de ani își aromatizează uleiul cu… usturoi și ierburi.

Putem face ulei cu usturoi și ierburi astfel: punem într-o damigeană curată și uscată de 5 litri două căpățâni de usturoi curățat, ierburi (proaspete sau uscate, crenguțe sau doar frunze) sau mirodenii și turnăm 5 litri de ulei de măsline extravirgin cu o aciditate mică. Punem dopul, agităm bine și o lăsăm cam 10 zile în cămară. Agităm zilnic damigeana.

După aceste 10 zile în care usturoiul și ierburile/mirodeniile și-au lăsat prețioasele fluide în ulei, strecurăm și păstrăm doar uleiul pe care-l turnăm în 5 sticle pe care e bine să le păstrăm în frigider.

Ierburile aromatice pot fi: salvie, oregano – maghiran și sovârv – cimbru, cimbrișor, pătrunjel, leuștean, mărar, drușaim, rosmarin, tarhon, mentă, busuioc, frunze de coriandru, uscate sau proaspete bine zvântate după spălat.

Putem pune, deasemnea, câteva boabe de coriandru, semințe de fenicul, de chimen, de chimion sau de muștar.

Mirodeniile pot fi:frunze de dafin, cuișoare, ienibahar, șofran, nucșoară, vanilie sau scorțișoară – 2-3 batoane -, anason mediteranean sau anason stelat, dar și… coajă de lămâie sau de portocală rasă fin.

Putem prepara acest ulei cu câte o singură iarbă, cu două-trei, cu mai multe sau cu toate, în cantități mici, fiecare.

La fel, cu o singură mirodenie, cu două-trei, cu mai multe sau cu toate, în cantități foarte mici, fiecare.

Cu acest ulei ne putem mânca pâinea prăjită cu ouă ochiuri, în tigaia de teflon, sau fierte în coajă, de dimineață, salatele de legume crude și de/cu verdețuri, legumele gratinate sau gătite la abur, orezul simplu sau pilaful, pastele, cu el putem face o maioneză specială, piureul de grâu/cereale, plăcintele de verdețuri (de spanac, de praz, de varză) și poate fi un sos minunat pentru peștele saramură, la cuptor sau la abur.

În rețetarele Maeștrilor Înaltei Bucătării am găsit o idee de ulei aromat cu lămâie și usturoi: punem trei lămâi potrivite, bine spălate și bine zvântate, în care înfigem câte trei cuișoare și 5-6 căței de usturoi într-un borcan și turnăm un litru de ulei de măsline. Bineînțeles punem capacul și lăsăm borcanul trei zile într-un loc întunecos și răcoros.

Scoatem apoi lămâile, cuișoarele și usturoiul și păstrăm uleiul în frigider. Îl folosim așa cum îl folosim și pe cel despre care am vorbit mai sus.

Iată și un remediu/sos cu ulei de măsline și usturoi:

Punem într-un borcan 250 de grame de usturoi curățat și tăiat mărunt și-l acoperim cu ulei de măsline. Îi punem capacul, îl agităm și-l lăsăm 2-3 zile la macerat în cămară, unde nu-i cald, nu-i frig !

După aceea îl strecurăm printr-un tifon curat și păstrăm doar uleiul într-o sticlă pe care o punem în frigider.

Turnăm din el peste salate de rădăcini sau de verdețuri sau peste legume calde, dar la fel de bine îl putem folosi ca remediu, unul excelent de altfel ! Cum ? Luăm de la câteva picături până la o linguriță sau două de 3-4 ori pe zi. La ce ne ajută ?

Ne ajută să ne protejăm inima, creierul, ne protejază de îngrășare, de creșterea colesterolului, a trigliceridelor și, mai ales, de scleroză.

La fel ne putem prepara oțet cu usturoi și arome.

Iată și un sos special: amestecăm într-un bol 125 ml de ulei de măsline, trei linguri de suc de lămâie, doi căței de usturoi pisați și o jumătate de linguriță de oregano uscat (poate fi cimbru, salvie, mentă sau orice altă iarbă a Afroditei) împreună cu un praf de sare. Se păstrează în frigider și se scaldă în el mai ales salatele de crudități.

Și, iarăși, așa cum obișnuiesc să mănânce pâinea cu usturoi, aproape cea de toate zilele, mediteraneenii obișnuiesc să mănânce și nelipsitul… unt cu usturoi și verdețuri.

Iată cum se pregătește:

250 de grame de unt la temperatura camerei se frământă cu o lingură de usturoi pisat, o lingură de ulei de măsline, o lingură de coajă de lămâie verde rasă fin (bine spălată), o lingură de suc de lămâie verde, o legătură de pătrunjel tocată mărunt. Când untul s-a amestecat bine cu toate, îl punem pe o folie alimentară și formăm un … salam ! Îl punem în congelator și tăiem felii fie pentru tartinele de la micul dejun, fie pentru a-l pune peste cartofii, conopida, brocoli gătite la abur sau peste tot de doriți să aibă gustul … unui sărut !

Putem să ne facem un … salam de unt cu verdețuri de Provența (cimbru, cimbrişor, maghiran, oregano, rosmarin, busuioc, asmăţui, tarhon, salvie, dafin şi fenicul) ca acesta:

Și, dacă tot am pomenit de superba Provence, trebuie neapărat să pomenim și de vestita supă provensală de usturoi aigo boulido, felul principal la cina tradițională, unde se unește toată familia, din Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, înainte de a merge la Mesa de Crăciun.

Aigo boulido, adică Apa fiartă, sau, Fiertura… se face astfel:

Se freacă cu usturoi proaspăt câteva felii sau bucăți de pâine, se acoperă cu un strat subțire de ulei de măsline și peste ele se toarnă … apa în care a fiert, până la primele clocote, salvia (două crenguțe de salvie sau o mână de frunze la un litru de apă).

Astăzi această supă din Ajunul Crăciunului se mănâncă, mai degrabă, după sărbători, ca o supă ușoară. De altfel, un proverb provensal spune: L’aigo boulido sauvo la vido, adică fiertura care salvează viața.

Aceasta este rețeta tradițională, adevăratul aigo boulido care salvează viața, pentru că, între timp, s-au născut mai multe variante: cu ou bătut, cu omletă, cu ochiuri, cu frunze de dafin, cimbrișor și cuișoare (unul sau două) dar și foarte greșita variantă în care usturoiul se fierbe cu salvia 10-15 minute, variantă pe care Maeștrii Înaltei Bucătării n-o vor recomanda niciodată !

 

Tot provensală este și maioneza/sosul de usturoi (aïoli): se freacă puțin câte puțin usturoiul, pisat foarte fin cu sare, cu uleiul de măsline, până se leagă.

Aïoli este sosul tradițional/mujdeiul provensal (adorat însă și în Valencia și Catalonia, în Italia și în toată Franța meridională !) pentru toate felurile de pește marin cu legume, supele de pește sau de fructe de mare, sau pentru tocana/tocănițele de carne cu legume, și, nu în ultimul rând pentru felurile de miel.

Cuvântul vine din provensală, din unirea lui ai, usturoi, cu oli, ulei.

Francezii au transformat acest sos de usturoi cu ulei/un mujdei fără apă, în maioneză propriu-zisă: ei freacă puțin două gălbenușuri de ou crude cu 12 căței de usturoi pisați foarte fin, cu un praf de sare și toarnă peste ele, puțin câte puțin și încontinuu, uleiul de măsline, cam un sfert de litru (aceasta fiind o rețetă pentru 6 persoane).

aïoli tradițional

Există însă și aïoli cu cartofi fierți sau copți în coajă:

aïoli cu cartofi copți/fierți în coajă

 … sau aïoli cu miez de pâine înmuiată în apă:

aïoli cu miez de pâine

 … adică ceea ce grecii au numit skordaliá (σκορδαλιά) sau … aliada, adică usturoiada, o cremă din usturoi pisat și frecat cu nuci sau migdale, ulei de măsline (și, uneori, oțet sau zeamă de lămîie), miez de pâine înmuiat în apă sau cartofi fierți în coajă, un sos care însoțește în insulele grecești codul și orice pește marin prăjit, legumele gratinate sau prăjite, mai ales vinetele și dovleceii sau legumele fierte/coapte, pe post de unt, și, în orașele grecești, mielul lemonat (mielul la cuptor, cu lămâie). Iată cum o prepară ei într-o variantă fără nuci sau migdale, mai sănătoasă:

1.skordaliá cu miez de pâine: pisăm într-un mojar sau într-o piuliță, cu un pisălog numai de lemn, 8 căței de usturoi cu sare (și, recomandat cu cimbru și/sau pătrunjel, mărar sau orice altă iarbă înmiresmată sau mirodenie, de pildă un cuișor). Adăugăm miezul scos dintr-o pâine de ieri, înmuiat în apă (cu 3 linguri de oțet, opțional) și bine scurs, și turnăm puțin câte puțin uleiul de măsline, continuu , până avem un sos untos. Se poate însoți cu măsline.

 

2. skordaliá cu cartofi: procedăm la fel ca la scordaleaua cu pâine, doar că înlocuim pâinea cu cartofi fierți sau copți în coajă, desigur, curățați de coajă.

Și, dacă tot suntem la sosurile de usturoi, trebuie neapărat să pomenim de sosul grecesc cu iaurt, castraveți proaspeți și ierburi, tzatziki (τζατζίκι, în gr., din turcă, cacik), care este, de fapt, sosul oriental cu iaurt și mentă/ierburi aromatice al păstorilor din stepele Asiei Centrale. De altfel numele lui turcesc, un împrumut, se pare, din armeană, înseamnă „(sosul) aromat”.

Grecii îl fac în felul următor: Amestecă bine într-un bol un kg de iaurt gras (cel mai bine, făcut în casă din lapte de capră) cu doi castraveți dați pe răzătoare și storși bine de tot de zeamă, cu patru căței de usturoi zdrobiți în piuliță cu puțină sare și pătrunjel sau mărar tăiat mărunt (mentă, dacă e să urmăm rețeta originală, orientală), ulei de măsline turnat puțin câte puțin (o ceașcă) și o linguriță de oțet alb sau de zeamă de lămâie (de preferat !).  Îl garnisesc cu câteva măsline.

Grecii mănâncă tzatziki, după tradiție, în Joia Grasă din săptămâna lăsatului sec de carne, a doua săptămână a Carnavalului de primăvară, când în întreaga Grecie/ și, de altfel, și în multe părți din Europa, se taie foarte mulți porci (un fel de Ignat de primăvară) și când rostul lui este să facă mai ușor mistuibile cărnurile și toate minunățiile porcului din săptămâna lăsatului de sec de carne înaintea Postului Paștelui.

Fără usturoi nici nu există porcul de Crăciun în Europa și nu numai pentru gustul dumnezeiesc pe care usturoiul și-l lasă în porcării, adică în „ale porcului”, ci pentru că focul subtil al usturoiului conservă, alături de sare, desăvârșit, așa cum o făcea și acum mii de ani, carnea acestei jertfe pe care o aduceau cei vechi Marii Mame/Gliei, la solstițiul de iarnă, așteptând de la ea să pornească opera de reînviere, de renaștere a lumii/naturii și să binecuvânteze cu prosperitate/belșug și fecunditate anul cel nou.

Iată o rețetă a grecilor din Macedonia marelui Alexandru, cuceritorul Asiei:

Fierbem într-o cratiță bucățele de porc (un kg) până se înmoaie și le stingem cu vin alb (un pahar). Punem apoi peste ele rondele de praz (2 kg), 10 prune fără sâmburi și le mai fierbem până se fac. După ce stingem focul, turnăm un mujdei de usturoi cu sare, oregano, cimbru și ulei și amestecăm până ce se pătrunde de mujdei și ultima rondeluță de praz.

Grecii spun că este o mâncare de sărbătoare și poate fi foarte bine un fel la masa de Crăciun.

Și dacă am pomenit această rețetă țărănească de porc cu praz pentru Crăciun, recomandăm pentru masa de Anul Nou o piftie de pește care ar putea înlocui aspicul/piftia și toba de porc:

Poate fi din crap sau din știucă de Dunăre, din somn sau din șalău.

Mai întâi, peștele pe care-l alegem se spală bine și se taie în bucăți, nu mari, nu mici, pe care le sărăm și le lăsăm cam 3 ore. Facem o supă de zarzavat: 2-3 morcovi, două rădăcini de pătrunjel potrivite, o țelină mijlocie și o ceapă, toate tăiate rondele. Simbolul prin excelență al Anului Nou este cercul !

Adăugăm două frunze de dafin, câteva boabe de ienibahar și două cuișoare.

Când vedem că zarzavatul a fiert, dăm drumul în supă bucăților de pește și, desigur, capului bine spălat și cu operculele și osul amar scoase.

Când a fiert și peștele, scoatem legumele și scoatem și peștele într-un castron și mai lăsăm supa să scadă puțin. Între timp, cu două furculițe, scoatem oasele și pielea și rupem carnea în bucăți mici sau potrivite.

După de supa a scăzut destul, o amestecăm, mai degrabă caldă, decât fierbinte, cu usturoi pisat împreună cu sare, foarte puțin cimbru și pătrunjel, și turnăm din ea în boluri, mai întâi puțină, și peste zeama devenită mujdei punem și peștele bucățele și rondelele de legume. Turnăm restul de supă-mujdei și lăsăm bolurile să se răcească. Piftia se păstrează în frigider.

O variantă a acestei rețete este să fierbeți peștele în apa parfumată doar cu câteva condimente/ierburi aromatice, adică să-l faceți rasol, un rasol a cărui zeamă se amestecă cu usturoi și care va deveni o piftie clară și esențialmente … de pește !

 

Avertisment, insistăm: usturoiul se zdrobește doar în piulița de lemn sau în mojarul de piatră de bună calitate (din care nu sar așchii !) și numai cu pisălogul de lemn, nu cu aparete de plastic sau cu zdrobitoare de metal !. NU se dă pe răzătoare și nu se atinge de metal.

Culesul usturoiului, Tacuinum sanitatis

Desigur că ne putem inventa propriile noastre rețete, simple și foarte sănătoase, cu usturoi: creme de brânză veche și tare, cașcavaluri sau brânzeturi moi cu ierburi și mirodenii, plăcinte și piureuri de legume, piureuri de cereale, salate de crudități cu/ sau și de verdețuri, sosuri de tot felul (de ex. sosul cu praz, lămâie și măsline), condimentate cu ierburile care ne plac și care ni se potrivesc și, mai ales, propriul nostru mujdei de usturoi (de pildă, cu salvie, cu pătrunjel, cu mărar, cu tarhon, cu oregano, cu scorțișoară, sau/cu un cuișor, ienibahar, nucșoară sau vanilie).

Mujdeiul este un sos esențial și are un secret: cățeii se zdrobesc neapărat împreună cu sarea și cu ierburile/mirodeniile pe care le alegem într-o anume zi.

Maestrul nostru, usturoiul, ne va învăța singur ce să facem cu el.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

_

SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, LLAMA DE AMOR VIVA

Etiquetas

eros divin, mistic, pathos, San Juan de la cruz, Sfântul Ioan al crucii

 

Îl onorăm astăzi pe San Juan de la Cruz, Sfântul Ioan al Crucii (marele mistic spaniol ce pare ieșit dintr-un tablou al lui El Greco) cu unul din poemele sale cele mai pline de pathos și de eros divin:

 

Llama de amor viva

1

¡Oh llama de amor viva

que tiernamente hieres

de mi alma en el más profundo centro!

Pues ya no eres esquiva

acaba ya si quieres,

¡rompe la tela de este dulce encuentro!

2

¡Oh cauterio suave!

¡Oh regalada llaga!

¡Oh mano blanda! ¡Oh toque delicado

que a vida eterna sabe

y toda deuda paga!

Matando, muerte en vida has trocado.

3

¡Oh lámparas de fuego

en cuyos resplandores

las profundas cavernas del sentido,

que estaba oscuro y ciego,

con estraños primores

color y luz dan junto a su querido!

4

¡Cuán manso y amoroso

recuerdas en mi seno

donde secretamente solo moras,

y en tu aspirar sabroso

de bien y gloria lleno,

cuán delicadamente me enamoras!

 

 

San Juan de la Cruz, anonim din sec. XVII

detaliu

Văpaia de iubire, vie

1.

O, văpaie de iubire, vie,

Ce atât de dulce sufletu-mi rănești

Adânc, în locu-i cel mai tainic, fie !

Cum împotrivă nu-mi mai esti,

Ajunge, rogu-te, și rupe vălul ce ne ține

Departe de-astă preadulce întâlnire.

2

O, rană ce mângâie, nu doare !

O, rană atotdesfătătoare !

O, mână blândă ! O, atingere ușoară,

Ce viața veșnic vie pari că ești.

Cea care păcatele-mi răscumpără, pe toate, fără de dojană !

Omorând moartea, în viață ai (pre)schimbat-o (fiindcă viață ești) !

3

O, lămpi de foc, scânteietoare,

În strălucirea voastră orbitoare,

Simțirea-mi ce fuse cufundată în peșteri fără fund,

Ce a fost întunecată și oarbă, atât de mult,

Acum, prin măiestria cea divină,

Celui Drag îi dăruie culoare și lumină.

4

Ce blând și cu ce iubire nesfârșită

În pieptu-mi Te deștepți,

Acolo unde, în taină, Tu singur locuiești;

Cu înmiresmata-Ți răsuflare mie-mpărtășită

Din care se revarsă mărirea și binele ceresc,

O, pe cât Tu mi Te dăruiești, pe atât mă faci de Tine să mă îndrăgostesc !

                                                                  Granada, înainte de 1584

San Juan de la Cruz, portret de Francisco Pacheco (1564-1644) în El libro de descripción de verdaderos retratos, ilustres y memorables varones/ Cartea bărbaților iluștri, Sevilla, Real Academia de la Historia, Madrid

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NIVEL-NIVELURI ȘI NIVELĂ-NIVELE

Etiquetas

chibrit, chibrite, chibrituri, nivel, nivele, niveluri, nivelă

Ce este nivelul și ce este nivela ? Cu siguranță, nivelurile nu sunt nivele…!

Nivel şi nivelă sunt două cuvinte diferite, fiecare având semnificaţiile lui proprii.

Au aceeaşi rădacină, sunt rude cu verbul a nivela, dar, ele sunt distincte ca înţelesuri şi nu au nici măcar un singur punct de sinonimie.

Nivel înseamnă:

cotă -„nivelul apelor”;

etaj -„iedera urcă până la nivelul doi (al doilea!)al edificiului”;

etaj subteran – „au coborât la nivelul patru (!) din mină” ;

grad de dezvoltare – „nivelul de trai”;

valoare, calitate – „pregătirea acestui specialist este de un nivel deosebit”.

Nivelă este denumirea unui instrument tehnic (nivela cu bulă de aer- POLOBOC, în limbajul constructorilor) cu ajutorul căruia se verifică orizontalitatea unei suprafeţe (frigider, maşină-unealtă, treaptă sau zid); nivela folosită de geologi şi geodezi este montată pe un trepied şi serveşte la stabilirea diferenţelor de înălţime între două puncte din teren, pentru a calcula înălţimea exactă şi actuală a unui munte, deal, a unei pante etc.

Am oferit aceste „fişe tehnice” ale celor două cuvinte pentru a putea sublinia că ele îşi păstrează sensurile ferm distincte şi la plural : nivel – niveluri şi   nivelă – nivele. Niveluri   şi   nivele NU SUNT SINONIME!

Corect şi îngrijit este să spunem : S-au stabilit contacte la diferite niveluri.

Desigur, există, în limba română, substantive care pot avea două sau mai multe forme de plural :

chibrit – chibrituri sau chibrite.

Acoperiş-acoperişuri (acoperişe), plajă-plaje (plăji), plapumă-plapume (plăpumi), chitară-chitare (chitări), manta-mantale (mantăi), casă-case (căşi) – în aceste cazuri, variantele închise între paranteze, deocamdată, nu fac parte din limba literară, decât atunci când intenţia autorului este de a reda vorbirea neîngrijită a vreunui personaj.

Există, de asemenea, substantive cu plural multiplu cu sensuri specializate: cap –capi (capii răscoalei), capuri- foarte puţin folosit- ( Capul Bunei Speranţe, Capetown, Cape-Canaveral etc,) capete – „câte capete, atâtea păreri!”; „au murit pe capete!”).

Atenţie, în acest ultim caz, CAPETE, este pluralul gramatical al lui CAPĂT, dar care, ca sens, a migrat spre înţelesurile şi semnificaţiile lui CAP!

Prin urmare, nivele este pluralul lui nivelă!

Un magazin unde se vând NIVELE CU BULE DE AER – ar fi, practic, singurul enunţ în care am folosi, corect şi oportun, acest plural !

Vom spune LA DIFERITE NIVELURI, deoarece LA DIFERITE „NIVELE” înseamnă… LA DIFERITE…..POLOBOACE!

AUTOR: ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 

 

¡TURQUÍA HUMILLÓ A RUSIA!

Etiquetas

Ankara, Federación Rusa, Moscú, Turquía

Turquía derribó un avión militar ruso, que, durante pocos segundos, penetró en su espacio aéreo, efectuando un vuelo transversal encima de un angosto rincón de su territorio nacional. Se pudo ver con tiempo hacia dónde se dirigía y también con tiempo recibió las debidas advertencias para que cambiara de curso.

Moscú nunca reconocerá, oficial o públicamente, la humillación que experimentan los círculos militares de la Federación Rusa, a raíz de este incidente.

¡SE LES VINO ABAJO LA SOBERBIA!

”¡Es una puñalada por la espalda!”, ”¡Habrá consecuencias!”, ”¡Turquía se ha venido islamizando últimamente!”

Son declaraciones y etiquetaciones amenazantes, que dan fe de la magnitud de la ira de los rusos, desencadenada por el firme gesto de Ankara.

¡La furia, en este caso, trata de tapar la humillación!

Tanto más cuanto que Turquía no quiso humillar, sino sólo recortar algo de la altivez rusa.

Cualquier misión, cualquier vuelo de un avión militar se desarrolla según un plan o un escenario muy bien establecido y aprobado por comandantes y foros superiores. El piloto obedece órdenes. Cualquier iniciativa suya ha de recibir la debida aprobación de los jefes. Desde el suelo le siguien (y guían) los suyos y ”los enemigos”.

Los controladores del vuelo consignan y conservan minuciosamente todos los detalles en un mapa militar para que, posteriormente, se pudiera investigar todo el trayecto del mismo, por si hayan ”surgido problemas”.

No hay vuelo militar o civil que no pueda ser investigado en documentos de archivo.

Ahora bien, Rusia ”ha venido acostumbrando” a los países del mundo con toda una serie de incidentes aéreos ocurridos en el límite (¡discutible!) de espacios aéreos nacionales. Los Países Nórdicos, el Reino Unido, EEUU…han informado, últimamente, sobre semejantes acontecimientos, en que pilotos rusos se han acercado injustificada y peligrosamente a sus fronteras.

En el espacio aéreo de Israel, ”los extravíos de los aviones militares rusos” son práctica corriente. Por un protocolo firmado por Netanyahu y Putin se evita el derribo de los aparatos. Pero, hasta el momento, no hay un protocolo similar con Turquía.

Para los rusos resulta muy voluptuoso volar, ”¡así, por lo menos con la punta del ala del avión clavada en espacio aéreo ajeno!”

Hoy en día, es muy difícil afirmar que uno se ha extraviado, por cuanto los sistemas de localización y navegación por satélite tienen carácter instantáneo y están al alcance de todo el mundo, para uso militar o civil.

Ha habido muchos incidentes de este tipo. Y no se necesitan muchos conocimientos militares para poder percatarnos de que los mismos habían sido planificados y llevados a efecto adrede.

El plan de rearme y modernización impuesto por Putin, dese hace más de un decenio a esta parte, ha conseguido rehacer el orgullo militar ruso.

A que ¿era preciso hacer estas demostraciones de fuerza?

Pero, después de este ”precedente turco”, los comandantes, los planificadores y los pilotos rusos ya no tendrán el firme convencimiento de que semejantes leves incursiones, no demasiado profundas, van a tener un final feliz.

¡Y ESO LES DUELE MUCHO! ¡ALGUIEN SE HA ATREVIDO A PROHIBÍRSELO!

Se les ha agrietado la arrogancia.

Muy interesante fue la reacción inmediata de Turquía frente a la furia de Rusia : ¡de absoluta normalidad!

”¡Quiero que sigamos teniendo relaciones normales!”

Eso y nada más.

Pero, su silencio fue mucho más elocuente : ¿Por qué, diablos, me allanaste?

Justo en el momento en que LA MEDIALUNIADA -”las incursiunes islamistas” llevadas a cabo en París y Bruselas la hicieron patente con meridiana claridad – parecía que le brindaba a Putin la oportinidad de reanudar relaciones útiles con Occidente, considerablemente deterioradas por la aventura que supuso NOVOROSSIA – esto es Donetsk, Lugansk y Crimea -, el número uno del Kremlin se permite malgastar la ocasión.

Decide levantar una muralla hasta el cielo entre Siria y Turquía, instalando baterías de misiles antiaéreos, en las condiciones en que las fuerzas del Estado Islámico no disponen de aviación.

La ANTIMEDIALUNIADA iniciada por Francois Hollande no consigue fichar también a Putin para este frente común de la guerra total contra el terrorismo, dado que Vladi del Kremlin apoya a Bachar al-Assad, él único que acepta la presencia rusa en la zona.

Occidente ve el fututo sirio sin Assad.

Para Putin, Siria es una especie de Crimea, esta vez en el Mediterráneo.

El derribo del avión nos ha revelado una nueva realidad : El Telón de Acero pasa, ahora, por el Sur de Turquía.

La venganza de Putin contra Turquía nunca podrá devolver el aplomo que han venido mostrando los pilotos rusos, mientras que los planificadores de semejantes incidentes se lo pensarán muy bien, ya que correrán el riesgo de pagar indemnizaciones por los aviones y por posibles pérdidas de vidas humanas.

En cambio, las medidas punitivas contra Ankara afianzarán EL NUEVO TELÓN DE ACERO.

AUTOR  EUGEN HAC

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor:

http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y      EUGEN HAC