LOBODA ȘI LEUȘTEANUL – A TREIA HIEROGAMIE

Etiquetas

etimologie, hierogamie, leuștean. Pygmalion, lobodă, metamorfoze, Ovidiu, primăvară

Attempting the Impossible, 1928, Rene Magritte

Loboda și Leușteanul: unirea lor subtilă este a treia hierogamie. A treia, pentru că are vibrația cifrei trei, vibrația Demiurgului.

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că loboda, esențialmente vorbind, este o metamorfă …

… și că leușteanul este demiurgul care o ajută să-și descopere… venusitatea.

Venus și Marte

Ei vorbesc despre lobodă ca despre întruchiparea unei minunate tinere… cu buzele pecetluite.

Nu întâmplător, cred ei, numele ei se trage din rădăcina indo-europeană lē̆b-/lō̆b-/ lāb-care înseamnă buze.

Cu buzele pecetluite…

… pentru că nu știe cum să-și exprime grația și dulceața, nici prin cuvinte, nici prin sărutări…

… și care, de aceea, are nevoie de un soț… venusian în stare să o schimbe, s-o facă din incomunicabilă și incapabilă să-și (re)cunoască feminitatea…

… într-o întrupare a Afroditei…

Maeștrii recomandă oricui simte că are mintea și simțurile… pecetluite, adică împietrite, o salată elementară de lobodă și leuștean pe care o numesc Pygmalion și Galateea…

… o salată din frunze de lobodă și leuștean tinere, fragede, tăiate mărunt…

… pe care o pregătesc pe un pat mătăsos din usturoi şi ceapă verde, pătrunjel şi puţină salvie…

… înmuiate în ulei de măsline amestecat cu nucă pisată… trei perechi puternice care trezesc pasiunea și deșteaptă… persuasiunea…

 … sau recomandă un amestec de lobodă și leuștean în orice salată de primăvară, ca unele ce pot despecetlui… buzele unui suflet prea interiorizat.

Ei își îndeamnă discipolii să studieze un text, din păcate prea puțin înțeles astăzi, din Metamorfozele lui Ovidiu, anume povestea lui Pygmalion și a statuii sale.

Să spunem în treacăt că nu știm cum o chema pe statuia lui Pygmalion (pe care Ovidiu nici n-o numește altfel decât virgo, fecioara, sau puella, fata, copila), asta pentru că numele de Galateea e târziu.

Și le sugerează să creeze rețete cu lobodă și leuștean ca și cum leușteanul ar fi Pygmalion și statuia lui de fildeș ar fi loboda… care așteaptă să fie trezită la viață.

De ce tocmai acest text ?

Pentru că el, mai mult decât alte texte ale lui Publius Ovidius Naso, îl trădează pe autorul lui ca pe un ucenic al lui Hermes Trismeghistos…

… și pentru că el ilustrează perfect:

– Marea Operă de transformare a sufletului (în greacă și în latină sufletul este o „ea”, ψυχή și anima – de unde în română inimă), modelat cu dragostea cea mai mare de către spiritul demiurg, și

– Marea Hierohamie: unirea, nunta sacră a spiritului cu sufletul..

 … lucru pe care pare că l-a descoperit și pictorul britanic, Sir Edward Burne-Jones, autorul celebrei serii Pygmalion and the Image, Pygmalion și Chipul (1868 à 1870) aflată într-o colecție particulară.

Sir Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Godhead Fires

Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image – Study for Pygmalion and Galatea at the Altar of Hymen, 1867; Birmingham Museums and Art Gallery, Birmingham, United Kingdom

Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Hand Refrains

Citită cu cheia potrivită, povestea lui Pygmalion și a statuii sale de fildeș, spusă de (marele hermetic) Ovidiu, într-o seară, după o cină cu o salată A Treia Hierogamie, poate fi începutul unei sublime aventuri spirituale în doi. Merită să încercați.

Povestea spune că, în Cipru, insula Afroditei, trăiau odată niște femei, Propoetidele, care disprețuiau deliciile Afroditei și care încălcau teribil legea ospeției, omorând orice străin le intra în cetate…

… și că Pygmalion, un rege-sculptor (regele Ciprului spun variante ale mitului)…

… îngrozit de nebunia lor și de „viciile pe care natura le-a sădit, mulțime, în mintea femeilor” … (misoginismul de sorginte hesiodiană !)

… „trăia singur, celibatar, de multă vreme lipsit de o soață cu care să-și împartă soarta (consors) și iatacul…”

„…offensus vitiis, quae plurima menti femineae natura dedit, sine coniuge caelebs  vivebat thalamique diu consorte carebat”.

Și acum fragmentul din Metamorfoze, cartea a X-a (v. 247-297):

 „Întru acestea, Pygmalion sculptă o bucată de fildeș, albă ca neaua, și-i dădu formă, una desăvârșită, în care nici o femeie nu se va naște vreodată.

Arta lui era minunată și rodul ei fericit.

(De aceea, poate,) se-ndrăgosti de opera lui.

Fața-i era de fecioară adevărată, o credeai vie și părea că doar sfiala-i e cea care o ține în loc, pentru că… voia să se miște: ce artă se ascundea, adormită, în arta-i !

Pygmalion o privește vrăjit și o dulce văpaie începe să-i mistuie pieptul: se îndrăgostise de un trup plăsmuit chiar de el.

Mâinile spre ea, opera sa, își întinde tot timpul și-o pipăie să vadă: e trup sau e fildeș ? Și nu vrea să creadă că-i fildeș.

O sărută și crede că primește săruturile-i ‘napoi și-i vorbește și o ține în brațe și crede că degetele-i se afundă-n membrele-i delicate, pe care le-atinge, dar se și teme să n-o-nvinețească.

O mângâie și-i aduce daruri pe care fetele tare le plac: scoici și pietre scumpe, frumos șlefuite, și păsărele și flori în o mie de culori și crini și mingi pictate și lacrimile căzute din pomul Heliadelor, chihlimbare.

O împodobește cu veșminte alese, pe degete-i pune inele cu nestemate și lungi coliere la gât. De urechi îi atârnă netede perle, iar la piept lănțișoare: toate o împodobesc, dar și goală e la fel de frumoasă. O culcă pe așternuturi de purpură de Sidon, o numește soața-i cu care patu-și împarte și gâtul ușor înclinat i-l potrivește pe pernele moi, ca și cum ar simți.

Venise sărbătoarea Venerei, cea mai vestită-n tot Ciprul. Junincile cu coarnele învelite în aur cădeau lovite-n ceafa albă ca neaua, lângă altarele din care se înălța fum de tămâie.

Pygmalion s-a oprit la altarul unde-și aduse ofranda și timid a rostit: „dacă, zei, ni le puteți da pe toate, îmi doresc o soție” (și neîndrăznind să zică „o vreau pe fecioara mea de ivoriu” a zis „soața-mi să fie asemenea statuii mele de fildeș”.

Venera cea daurită l-a auzit, pentru că era acolo, la serbările ei, și ca semn că-i e prietenă și că ruga-i va fi împlinită, flacăra a crescut de trei ori pe altar și și-a trimis în văzduh vârful ca o săgeată aprinsă.

Întors acasă, Pygmalion s-a dus plin de dorință la statuia iubitei și, alungindu-se-n pat, alături de dânsa, a sărutat-o: i se părea că e caldă !

Și-a mișcat din nou buzele și cu mâinile i-a atins ușor sânii: fildeșul era moale și-nțepeneala-i trecuse; sub degetele-i se lăsa apăsat și ceda, așa cum ceara albinelor din Hymet se înmoaie la soare și se lasă lucrată cu degetul mare și modelată în chipuri, ca să slujească scopului pe care i-l dai.

În timp ce stă fermecat și se bucură neștiind ce să creadă și se teme că s-ar putea înșela, iarăși și iarăși îndrăgostitul Pygmalion o atinge cu mâna-i să vadă dacă într-adevăr ruga-i fusese-ascultată.

Era trup ! Sub degetu-i mare îi simțea venele care… zvâcneau !

Și atunci eroul din Paphos îi mulțumește Venerei cu vorbe într-aripate. Gura-i apasă buze adevărate de acum.

Săruturile i le simte fecioara care a roșit și care, ridicându-și spre lumină privirea-i sfioasă, își vede iubitul și cerul de-odată.

Zeița, a fost și ea la nunta pe care… a făcut-o ea însăși, apoi soața-i născu lui Pygmalion, când s-a-mplinit vremea, după ce de nouă ori luna cornu-i și-a arătat, pe Paphos, de la care și insula apoi s-a numit”.

 Sir Edward Burne-Jones, Pygmalion and the Image, The Soul Attains

 Textul în latină:

Interea niveum mira feliciter arte
sculpsit ebur formamque dedit, qua femina nasci
nulla potest, operisque sui concepit amorem.

virginis est verae facies, quam vivere credas,
et, si non obstet reverentia, velle moveri:
ars adeo latet arte sua. miratur et haurit
pectore Pygmalion simulati corporis ignes.

saepe manus operi temptantes admovet, an sit
corpus an illud ebur, nec adhuc ebur esse fatetur.

et modo blanditias adhibet, modo grata puellis
munera fert illi: conchas teretesque lapillos
et parvas volucres et flores mille colorum
liliaque pictasque pilas et ab arbore lapsas
Heliadum lacrimas; ornat quoque vestibus artus,

dat digitis gemmas, dat longa monilia collo,
aure leves bacae, redimicula pectore pendent:
cuncta decent; nec nuda minus formosa videtur.

conlocat hanc stratis concha Sidonide tinctis
adpellatque tori sociam adclinataque colla
mollibus in plumis, tamquam sensura, reponit.

Festa dies Veneris tota celeberrima Cypro
venerat, et pandis inductae cornibus aurum
conciderant ictae nivea cervice iuvencae,
turaque fumabant, cum munere functus ad aras

constitit et timide „si, di, dare cuncta potestis,
sit coniunx, opto” – non ausus „eburnea virgo”
dicere, Pygmalion “similis mea” dixit “eburnae.”

sensit, ut ipsa suis aderat Venus aurea festis,
vota quid illa velint et, amici numinis omen,
flamma ter accensa est apicemque per aera duxit.

ut rediit, simulacra suae petit ille puellae
incumbensque toro dedit oscula: visa tepere est;
admovet os iterum, manibus quoque pectora temptat:
temptatum mollescit ebur positoque rigore
subsidit digitis ceditque, ut Hymettia sole
cera remollescit tractataque pollice multas
flectitur in facies ipsoque fit utilis usu.

dum stupet et dubie gaudet fallique veretur,
rursus amans rursusque manu sua vota retractat.

corpus erat! saliunt temptatae pollice venae.
tum vero Paphius plenissima concipit heros
verba, quibus Veneri grates agat, oraque tandem
ore suo non falsa premit dataque oscula virgo
sensit et erubuit timidumque ad lumina lumen
attollens pariter cum caelo vidit amantem.

coniugio, quod fecit, adest dea, iamque coactis
cornibus in plenum noviens lunaribus orbem
illa Paphon genuit, de qua tenet insula nomen.

Ernest Normand, Pygmalion and Galatea (cu chipul soției sale), 1881

Când au ales această poveste, Maeștrii s-au gândit, printre altele, la două lucruri, la faptul că…

 … spiritul se poate uni numai cu un suflet neprihănit (Pygmalion alesese celibatul pentru că femeile din preajma lui, Propoetidele, erau „căzute” și numele lor trimite la propetis/προπετής, „cel care cade”, de la verbul propipto/προπίπτω, a cădea)…

 … și că numai spiritul unit prin dragoste, îndrăgostit de suflet, îl poate modela, metamorfoza și desăvârși.

Dragoste… nu întâmplător numele leușteanului are o legătură subtilă, deși nu și etimologică, cu iubirea.

Englezii îi spun leușteanului „vârsta iubirii” iar germanii „bagheta iubirii”.

De fapt,romanii îi spuneau leușteanului Ligurianul (ligusticum în latina clasică, de unde și denumirile-i botanice: Levisticum officinale sau Ligustricum levisticum) pentru că leușteanul creștea în… Liguria.

Ligusticum a devenit în latina târzie levisticum, care a dat în română leuștean, în franceză livèche (e o „ea”), în italiană levistico, în spaniolă levístico sau ligústico și în germană liebstöckel, în care se recunosc formele din latina medivală: libisticum sau lubisticum.

Iar o etimologie populară ne arată că a fost simțit ca o iarbă a amorului nubil: englezii îi spun „vârsta iubirii”, lovage.

Levisticum a intrat în engleză din franceza vorbită în Anglia după cucerirea normandă (așa numita anglo-franceză), ca luvasche/lovasche, cuvânt pe care englezii l-au auzit ca lovache, adică „pătrunjelul iubirii” (atestat în sec. XIV) și care a devenit mai târziu lovage, în traducere, „vârsta/timpul/vremea iubirii”.

Și lovage a rămas până azi. Totuși, englezii îi mai spun leușteanului și love parsley, „pătrunjelul iubirii”.

Același lucru s-a întâmplat și cu liebstöckel din germană care, deși nu este altceva decât o deformare a lui libisticum din latina medievală, poate fi tradus ca „bagheta iubirii” sau „varga iubirii”.

Cât despre numele lobodei, nu întâmplător francezii îi mai spun bonne-dame sau belle-dame, dar și arroche, care are, de asemenea, o legătură subtilă, nu și etimologică, cu treimea:

arroche este deformarea (petrecută în cursul mai multor secole, XII-XV) lui atriplex, numele lobodei în latină…

…iar atriplex nu este altceva decât latinizarea lui atrafaxis/ατράφαξις, numele elinesc al lobodei, pe care romanii l-au împrumutat și l-au asociat cu triplex, întreit, cu trei fețe.

Iar botaniștii i-au spus lobodei atriplex hortensis, adică … de grădină ca s-o deosebească de surorile ei sălbatice din familia Chenopodium (a sfeclei și a spanacului), care se tălmăcește din elină ca „Laba gâștei”.

… rădăcină care a dat în greaca veche lovós/λοβός, adică lob…

… în neogreacă luvudiá/λουβουδιά, o soră a lobodei, numită pe latinește Chenopodium album…

… și în slava veche loboda.

 Să mai spunem că povestea Galateei, povestea multor femei, a inspirat … mulți artiști bărbați, pe George Bernard Shaw, de pildă, care l-a creat pe celebrul său Pygmalion – profesorul Henry Higgins…

…sau pe Rodin care a sculptat două grupuri Pygmalion și Galateea în care s-a înfățișat pe sine și pe Camille Claudel… despre care criticii spun că ar fi putut fi cea mai frumoasă operă a sa.

.

Pygmalion et Galateé, 1889, Metropolitan Museum of Art

Pygmalion et Galateé, 1908 – 1909, Muzeul Rodin, Paris

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ȘTEVIA ȘI SPANACUL – A DOUA HIEROGAMIE

Etiquetas

spanac, ștevie, plăcintă cu spanac, terrine cu spanac, frittata cu spanac,

Maeștrii Înaltei Bucătării spun, în învățăturile lor secrete, că există câteva hierogamii, alianțe sacre… vegetale, de primăvară, câteva cupluri divine de ierburi…

… cum sunt, de pildă leurda și untișorul, spanacul și ștevia, păpădia și măcrișul, leușteanul și loboda…

…care au un rol în Marea Operă, acela de a ne elibera trupul, mintea și spiritul de umorile stătute,

… de a ne regenera, reînnoi și pregăti pentru marea transformare/transmutare pe care o vom experimenta de-a lungul anului.

 Ei spun, de asemenea, că nunta sacră a unei anume perechi de ierburi eliberează energii divine/ subtile care au darul de a ne transforma în bine o anumită latură.

 Maeștrii Înaltei Bucătării scriu în manualele lor, pe care puțini au marele privilegiu de a le vedea, că energiile subtile, unite, ale acestor perechi de primăvară lucrează asupra noastră numai în martie și aprilie.

 De ce Martie ?

Pentru că este luna în care principiul masculin, care nouă ne este familiar cu numele-i latin, Mars/ Marte – un străvechi zeu al vegetației/agriculturii – se unește cu principiul feminin, pe care îl cunoaștem ca Marea Zeiță/Marea Mamă sau, simplu, Glia, sau ca Venus, ipostaza primăvăratecă a Marii Zeițe.

Și, de ce aprilie ? Pentru că aprilie este luna deschiderii mugurilor (în latină Aprilis vine de la verbul aperio, aperire, a deschide), luna ieșirii din cocon, în care începe marea operă de transformare, care va continua tot anul.

Și, deloc în ultimul rând, pentru că martie și aprilie sunt lunile Marelui Post al Învierii, lunile în care trupul, mintea și spiritul se curăță de energiile, umorile și gândurile vechi și… moarte, pentru a renaște odată cu Marea Înviere a lumii.

***

Maeștrii Înaltei Bucătării spun despre ștevie (Rumex patientia) că este o iarbă a puterii, a statorniciei și a răbdării, iar despre spanac (Spinacia oleracea ) spun că este o iarbă a gingășiei și că cei ce se împărtășesc de unirea lor sacră se numără printre Fericiții lumii acesteia.

În învățăturile Maeștrilor, de care se bucură doar câțiva discipoli într-o singură generație…

… stă scris că numele șteviei ar veni din rădăcina indo-europeană steb(h)-/stabh- care înseamnă: stâlp, pilon, par, baston, toiag, sau: a susține și a sprijini, a fixa, a face ca ceva să fie stabil…

… care, la rându-i, e legată de rădăcina stā-/ stǝ– = a sta, a sta în picioare, neclintit, bine întemeiat…

Iar lingviștii ne încredințează că, în română, numele șteviei vine din ștabu al vechilor slavi…

… ștabu pe care vechii slavi l-au împrumutat din germana veche…

… unde Stab însemna baston/toiag.

În treacăt să spunem că Stab din germană, ștab/штаб din rusă, staff din engleză, dar și ștab din română (care sunt unul și același cuvânt născut din rădăcina steb(h)-/stabh-) înseamnă … stat–major, probabil de la bastonul de… mareșal, simbolul prin excelență al puterii.

În română, ștab a ajuns să însemne… aproape exclusiv și peiorativ … șef !

Ce legătură există între un baston sau toiag sau un stâlp/pilon și ștevie ? Desigur, una subtilă.

Toiagul (devenit mai târziu sceptru), este un dublu simbol: al puterii, dar și al ajutorului/ sprijinului.

Păstorii au toiagul cu care își conduc turmele sau cu care se apără, regii au sceptru, comandanții armatelor au baston, iar patriarhii au cârja patriarhală.

Dar toiagul este și ajutorul și cel mai bun prieten al drumețului.

Așadar, luând împreună toate aceste sensuri, Maeștrii Bucătăriei Subtile au înțeles că ștevia este una din ierburile cele mai pline de haruri și au numit-o…

… mai întâi iarba statorniciei, a răbdării și a înțelegerii, de la străvechea rădăcină sta-, a sta, a sta neclintit, a fi bine întemeiat în, a fi statornic, dar și a rezista, a face față, a îndura…

… iarba bărbăției (nu întâmplător toiagul/bastonul este simbolul falic, simbolul virilității prin excelență)

…apoi iarba puterii folosite cu înțelepciune: toiagul-sceptru este un instrument al ordinii și un simbol al călăuzirii divine …

… dar și iarba susținerii: pilonul, stâlpul, coloana susțin marile edificii !

Ei își învață discipolii că ștevia vine în ajutor oricui i-ar face bine să-și descopere puterea interioară, puterea de a rezista, de a îndura cu supunere, atunci când trebuie, de a avea răbdare și înțelegere…

… și, mai ales puterea de a asculta… printre altele… și mesajele subtile.

 Catalanii îi spun șteviei Herba de la paciència, iarba răbdării, paradella de galàpet; agrella de galàpet sau agrelles.

Spaniolii îi spun paciencia, răbdare, sau acederón (un augmentativ format din acedera, măcriș – rumex acetosa – moștenit din latină: acetaria, salată de legume/de ierburi cu oțet, de la acetum, oțet.

Francezii îi spun épinard-oseille, adică spanac-măcriș sau oseille-épinard, măcriș-spanac; grande patience, răbdare mare; oseille perpétuelle, măcriș peren, dar și patience des moines, răbdarea călugărilor; patience, răbdare; épinard perpétuel, spanac peren… unde oseille vine din latina populară: acidula, femininul lui acidulus, acrișor.

Italienii îi spun lapazio (din latinescul lapathium, diminutivul lui lapathum, ștevie/măcriș, o latinizare a lui lapathon/ λάπαϑον, ștevie/măcriș din greaca veche), romice (din latinescul rumex, rumicis, măcriș, ștevie), romice erba pazienza, sau pazienza, răbdare.

Englezii îi spun patience dock (unde dock înseamnă măcriș), garden patience, herb patience, sau monk’s rhubarb (rubarba călugărului).

Posibile chipuri ale șteviei :

Venus Italica, Antonio Canova, 1804-1812, Galleria Palatina, Florența

Venus Italica, detaliu

Portret de femeie, Faium, Egipt, sec. III d. Hr., pictură pe lemn, Musée du Louvre, Paris.

Alchimiștii herboriști știu că perechea Șteviei este Spanacul, cu toate că nu-i născut în Europa ei, ci în necuprinsa Asie.

Numele spanacului, ca și al șteviei de altfel, nici lor nu le este dezvăluit pe deplin.

În românește, de pildă, spanac vine din greaca modernă, spanaki (σπανάκι)…

… iar spanaki vine din greaca medievală, spinakion/σπινάκιον, care, la rândul-i provine din spanachium/spinachium/ spinaceum creat în latina medievală: în secolul al XIV-lea a început să apară în grădinile mănăstirești și, un secol mai târziu, și în rețetare marilor bucătari europeni.

Deși călătoria sa în Europa a început în Sicilia, mult mai devreme, în secolul al VIII-lea, după invazia Sarazinilor din Africa de Nord…

… spanacul s-a făcut cunoscut mai bine în Spania maură, în Andaluzia mai precis, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde spaniolii îi spuneau espinaca, de la numele-i arab isfānâḫ sau asfanāḫ,.

Isfānâḫ (chiar isbānaẖ) sau asfanāḫ – așa l-au auzit arabii pe aspanāḫ/asfināǧ sau espenāẖ, cum îi ziceau spanacului perșii, de la care l-au… furat, așa cum Prometeu a furat focul din Olimp.

A existat în araba-spaniolă forma isbináẖ[a] care a devenit în spaniolă espinaca, de unde espinac în catalană, espinafre în portugheză, épinard în franceză, spinaci (spinacio sau spinace) în italiană, espinarc sau espinard în provensală sau spinach în engleză.

Posibile chipuri ale spanacului:

Mars Cobannus, înfățișat ca un războinic gal, perioada galo-romană, 125-175 d Hr.

Marte din Todi, Perugia, Italia, stauetă etruscă, sec. V î. de Hr., Roma, Musei Vaticani
Marte este reprezentat ca un războinic care se purifică înaintea unei bătălii.

Marte din Todi,  detaliu

Marte din Todi,  detaliu

Marte, copie romană, perioada severiană,  după un original grec în bronz de Alcamenes, 420 î. de Hr.

Maeștrii alchimiei vegetale prețuiesc peste măsură spanacul, despre care cred că are darul de a îmblânzi umorile, de a te face blând, binedispus, binevoitor, pașnic, iubitor și tandru.

Ei spun că unirea, nunta divină a șteviei cu spanacul este a doua hierogamie de primăvară și recomandă…

… salata din frunze tinere și fragede de ștevie, amestecate cu frunze proaspete de spanac, scăldate într-un sos de ulei de măsline și puțină zeamă de lămâie… în care s-au amestecat pătrunjel și pulberea de la un cuișor și două bobițe de ienibahar…

… sau piureul din ștevie și spanac… care se fierb împreună în oala cu aburi (într-un castronel de inox), pe un pat așternut din codiţe de pătrunjel și mărar, tocate mărunt, şi 2 frunze de dafin, cam 5-10 minute…

… care se mai lasă alte 5-10 minute, să se guste şi să se bucure unul de celălalt…

… și care se mixează cu ulei, pătrunjel, pulberea de la un cuișor și două bobițe de ienibahar zdrobite în piuliță, și un vârf de cuțit de nucșoară.

Desigur, spun tot ei, salata și piureul pot fi îmbogățite cu lobodă, untișor, leurdă, măcriș, mărar, ceapă şi usturoi verde, desigur crude…

… asta pentru că vibrațiile hierogamiei, departe de a … scădea, reverberează prin toate celelalte, în trupul, mintea și spiritul nostru … ce vor fi scăldate într-o iubire paradisiacă.

Ce poate însoți cel mai bine o asemenea nuntă celestă ? Grâul/arpacașul fiert sau piureul de grâu/ arpacaș, cu ulei și pătrunjel.

Efectul ?

Ea, ștevia, ne învață cum să ținem piept și cum să oprim puhoaiele, revărsările, efuziunile noastre lăuntrice, printr-o rezistență blândă, deloc obositoare…

… cum să ne clădim solid, pe noi și pe celălalt, pe un teren sigur…

… cum să ne întemeiem unul în celălalt…

… cum să ne sprijinim și să ne susținem pe noi și pe celălalt, simțindu-ne coloană, stâlp, pilastru neclintit…

… cum să fim un suport, un reazem ferm, fix, solid, nouă înșine și celuilalt…

… cum să fim statornici, fermi, deciși, profunzi, serioși, bine așezați și ocrotiți unul în celălalt, în lumea noastră plină de cutremure și nestatornicie.

El, spanacul de stirpe-naltă, care nu crește sălbatic, ca ștevia, ci numai în grădini, ne învață…

… cum să ne trăim iubirea: mereu delicată și veșnic înmugurită…

… cum să ne îmblânzim părțile sălbatice/sălbăticite…

… cum să rămânem tineri, curați și să vedem totul limpede

… cum să trăim cu poezie și inspirați… și

… mai ales, cum să ne creăm propriul paradis: cuvântul paradis este persan, iar spanacul vine dintr-o grădină paradisiacă persană.

Marte și Venus, grup statuar restaurat,  175 d. Hr., descoperit în 1918 la Ostia, care-i reprezintă pe împăratul roman Marcus Aurelius  și pe soția sa Faustina; Museo delle Terme di Diocleziano.

Venus și Marte, sec. I d. Hr.

Marte și Venus, Frans Floris (1517-1570)

Iată câteva rețete simple cu spanac și ștevie care ne pot face fericiți o primăvară  întreagă:

Sos de spanac cu ștevie:

Tocăm mărunt vreo 20 de frunze de spanac și vreo cinci de ștevie, crude și proaspete, un fir de usturoi verde și unul de ceapă verde (sau doi căței de usturoi și un fir de praz), câteva frunze de pătrunjel sau asmățui, leuștean și mărar și le mixăm în blender cu ulei de măsline, câteva măsline fără sâmburi și puțină apă.

Îl putem îmbogăți mixându-l cu nuci, migdale, semințe de floarea soarelui sau de dovleac sau cu muguri de pin.

Este un sos cu putere pentru paste, cartofi sau orez.

Omletă cu spanac și ștevie

Tocăm mărunt 250 de gr de spanac și vreo 5 frunze de ștevie, 5 frunze de leurdă și câteva de untișor, poate și câteva de lobodă, ceva frunze de pătrunjel sau asmățui, mărar și leuștean, două fire de ceapă verde și două de usturoi verde (pot fi și două fire subțiri de praz) și câteva măsline, cărora, desigur, le-am scos sâmburii.

Presărăm peste ele un vârf de cuțit de nucșoară, 4 boabe de ienibahar sau câteva boabe de muștar, zdrobite în piuliță împreună cu doi căței de usturoi.

Batem 4 ouă și le amestecăm cu un sfert din cele de mai sus. Le coacem în tigaia de teflon bine încinsă, fără ulei, presărată cu puțină sare. Nu lăsăm, însă, omleta, să se facă până la capăt. O luăm de pe foc când e aproape făcută și o lăsăm, cu capac, deoparte, până se face, poate o jumătate de minut sau un minut.

O punem peste salata noastră de frunze, scăldată în ulei din belșug, mai turnăm puțin ulei peste ea și o mâncăm cu cea mai mare recunoștință pentru … divinitatea ei !

Terrine (paté) de spanac cu ștevie:

Călim timp de 10 minute în ulei de măsline (o lingură doar) la foc potrivit, într-o tigaie mare anti-adezivă: două fire subțiri de praz tăiate rondele, de asemenea subțiri, doi căței de usturoi tăiați mărunt sau două fire de usturoi verde verde tăiate mărunt, amestecând încontinuu.

Le vărsăm într-un castron iar în tigaie punem frunzele bine spălate și fără codițe de spanac (600 de grame) și frunzele de ștevie (vreo 10) tăiate mărunt și le lăsăm pe foc, un foc potrivit, 2 minute, cu capac.

Amestecăm totul, într-un castron, cu patru linguri de lapte, un vârf de cuțit de nucșoară, puțină sare, cinci boabe de ienibahar zdrobite, patru cuișoare zdrobite, pătrunjel, mărar, leuștean și 4-5 frunze de leurdă tocate mărunt și puțină telemea veche de capră, rasă.

Batem 2 ouă și le amestecăm cu 200 de ml de lapte și cu amestecul de frunze, după care turnăm totul într-o formă de chec tapetată cu hârtie de copt, pe care o punem într-o tavă mare și destul de adâncă pe care o umplem pe jumătate cu apă caldă.

Coacem terina la bain-marie o oră, în cuptorul, desigur, încălzit dinainte.

Terrine de spanac cu ștevie II:

Batem 2 ouă și le amestecăm, treptat, cu 200 ml de lapte, 3 linguri de făină cu vârf și 200 de gr de telemea de capră veche, rasă, și cu 500 de gr de spanac tăiat mărunt. Amestecăm bine și punem un vârf de cuțit de nucșoară.

Ungem cu unt o formă de chec în care turnăm jumătate din compoziție… peste care așezăm 50 de grame de telemea de capră tăiată bucăți. Acoperim totul cu ce ne-a mai rămas din amestec.

Coacem terina în cuptorul încălzit dinainte, o jumătate de oră, la foc potrivit spre mare.

Frittata la cuptor cu spanac, ștevie, praz și urdă de oaie

Tăiem mărunt un fir subțire de praz și-l călim într-o tigaie, cu 2 linguri de ulei de măsline. Adăugăm frunzele crude de spanac (o jumătate de kg) și de ștevie (o legătură mare), tăiate mărunt, și le călim și pe ele câteva minute, la foc mare.

Batem 4 ouă și le amestecăm bine cu 250 de grame de urdă de oaie sau de capră și cu 100 de grame de telemea veche de capră sau de oaie, rasă, pătrunjel, mărar, leuștean, usturoi și ceapă verde și 2-3 frunze de leurdă.

Amestecăm totul și punem amestecul într-o tavă rotundă, de 24 de cm, tapetată cu hârtie de copt unsă cu unt și presărată cu pesmet făcut în casă.

Coacem frittata în cuptorul încălzit dinainte, la foc potrivit spre mare, 30-40 de minute, având grijă să ne uităm, din când în când, la ea.

După ce o scoatem din cuptor și s-a răcit, putem presăra peste ea caș afumat ras.

Plăcintă de spanac I

Amestecăm într-un castron 700 de grame de făină, o linguriță rasă de sare și turnăm apă călduță, cam 400 de ml, puțin câte puțin, până obținem un aluat nici tare, dar nici prea moale.

Îl lăsăm să se odihnească și, între timp, tăiem mărunt frunzele de spanac (1 kg) și o legătură de ștevie, le zdrobim în piulița de lemn cu puțină sare și le stoarcem bine.

Tăiem mărunt și o legătură de mărar și cinci fire de ceapă verde. Frământăm apoi 300 de grame de telemea de capră sau de oaie (poate fi și amestecată) și o amestecăm cu 4 ouă și cu puțin ulei de măsline.

Topim într-o crăticioară 250 de grame de unt în ulei de măsline (un pahar). Împărțim aluatul în două și întindem două foi. Luăm una și o ungem cu untul topit amestecat cu ulei.

Punem apoi în mijlocul foii o farfurioară și tăiem foaia în 6 bucăți, ca niște raze. Scoatem farfurioara și împăturim cele 6 „raze” una peste cealaltă. La fel facem și cu cea de-a doua foaie. Le punem în congelator 10 minute.

Scoatem prima foaie împăturită și o întindem cu făcălețul. Ungem tava cu unt și așezăm foaia, peste care punem umplutura. Scoatem și a doua foaie împăturită, o întindem și o așezăm peste umplutură. O ungem pe deasupra cu unt și coacem plăcinta în cuptorul preîncălzit timp de o jumătate de oră, la foc potrivit spre mare.

Plăcintă de spanac II

Ca să facem umplutura opărim timp de 2 minute spanacul (trei sferturi de kg), o legătură de ștevie, o legătură mare de lobodă, una de leurdă, le lăsăm să se scurgă bine și le tăiem mărunt.

Călim într-o tigaie mare două fire de ceapă verde și 2 fire de usturoi verde, tăiate mărunt, și adăugăm verdeața opărită și tăiată.

După ce se răcește, adăugăm pătrunjel, mărar, leuștean, sare, un vârf de cuțit de nucșoară.

Ca să facem foaia, amestecăm 700 de grame de făină cu o linguriță de oțet, puțină sare și 400 de ml de apă călduță pe care o turnăm puțin câte puțin.

Frământăm aluatul până devine elastic și neted și-l lăsăm să se odihnească, acoperit cu un șervet, o jumătate de oră.

Îl împărțim apoi în 10 bucăți egale și întindem din fiecare câte o foaie cu diametrul de 40 de cm, pe care o presărăm cu făină pe ambele părți.

Ungem cu ulei tava rotundă și punem trei foi, una peste cealaltă, pe care le ungem cu ulei, pe ambele părți.

Împărțim umplutura în trei părți egale și așternem peste primele trei foi o treime din ea.

Punem deasupra încă 2 foi… „făinate” și unse cu ulei și deasupra lor punem a doua treime de umplutură.

Iarăși, peste ele punem încă 2 foi „făinate” și unse cu ulei și ultima treime de umplutură.

Acoperim plăcinta cu ultimele trei foi, „făinate” și unse cu ulei și o tăiem, dar nu până la capăt, în pătrate, după care mai turnăm puțin ulei și puțină apă:

       O coacem în cuptorul încălzit dinainte la foc potrivit spre mare, cam o oră.

După ce se răcește, o tăiem adâncind tăieturile deja făcute:

Tartă de spanac cu ștevie:

Facem un aluat amestecând 500 de gr de făină cu 90 ml de ulei de măsline, cu 200 ml de vin alb călduț și cu puțină sare.

Facem umplutura amestecând 350 de gr de spanac și o legătură de ștevie, opărite, cu 350 de gr de urdă de oaie sau de capră, un ou, câteva frunze tocate mărunt de leurdă, pătrunjel și mărar.

Împărțim aluatul în 2 părți egale din care facem 2 foi cu diametrul de 30 cm.

Peste prima foaie presărăm puțin pesmet și deasupra, umplutura:

Acoperim cu cea de-a doua foaie:

În centru punem un bol și tăiem raze de 2 cm:

Pe care le răsucim puțin:

Coacem plăcinta la foc potrivit spre mare o jumătate de oră.

După ce o scoatem din cuptor și e deja rece, presărăm peste ea caș afumat ras.

Sufleu de spanac cu ștevie:

Călim un kg de spanac, 2 legături de ștevie, o legătură de lobodă, un fir de praz, două cepe verzi și două fire de usturoi verde, tocate mărunt, 10 minute.

Le amestecăm cu mărar și pătrunjel și cu 4 ouă bătute (albușurile și gălbenușurile sepatat).

Punem amestecul într-o formă și coacem sufleul 5 sau 10 minute.

Iată și chipul real al spanacului:

… și al șteviei:

Și iată o imagine a nunții lor sacre:

Marte seducând-o pe Venus, Pompeii, Museo Archeologico, Napoli

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

HIEROGAMII DE PRIMĂVARĂ (I)

Etiquetas

Afrodita, Ares, hierogamie, leurdă, Marte, primăvară, rețete, untișor, Venus

LEURDA ȘI UNTIȘORUL. PRIMA HIEROGAMIE

Maeștrii Înaltei Bucătării spun, în învățăturile lor secrete, că există câteva hierogamii, alianțe sacre… vegetale, de primăvară, câteva cupluri divine de ierburi…
… cum sunt, de pildă leurda și untișorul, spanacul și ștevia, păpădia și măcrișul, leușteanul și loboda…
…care au un rol în Marea Operă, acela de a ne elibera trupul, mintea și spiritul de umorile stătute,
… de a ne regenera, reînnoi și pregăti pentru marea transformare/transmutare pe care o vom experimenta de-a lungul anului.

Ei spun, de asemenea, că nunta sacră a unei anume perechi de ierburi  eliberează energii divine/ subtile care au darul de a ne transforma în bine o anumită latură.

Maeștrii Înaltei Bucătării scriu în manualele lor, pe care puțini au marele privilegiu de a le vedea, că energiile subtile, unite, ale acestor perechi de primăvară lucrează asupra noastră numai în martie și aprilie.

De ce Martie ?

Pentru că este luna în care principiul masculin, care nouă ne este familiar cu numele-i latin, Mars/ Marte – un străvechi zeu al vegetației/agriculturii – se unește cu principiul feminin, pe care îl cunoaștem ca Marea Zeiță/Marea Mamă sau, simplu, Glia, sau ca Venus, ipostaza primăvăratecă a Marii Zeițe.

Și, de ce aprilie ? Pentru că aprilie este luna deschiderii mugurilor (în latină Aprilis vine de la verbul aperio, aperire, a deschide), luna ieșirii din cocon, în care începe marea operă de transformare, care va continua tot anul.

Și, deloc în ultimul rând, pentru că martie și aprilie sunt lunile Marelui Post al Învierii, lunile în care trupul, mintea și spiritul se curăță de energiile, umorile și gândurile vechi și… moarte, pentru a renaște odată cu Marea Înviere a lumii.

Venus și Marte
Modelul lui Marte: împăratul roman Hadrian; modelul Venerei: Annia Lucilla (?); Roma, 120-140/ 170-175 d. Hr. ; Luvru, Paris

Detaliu

Venus, Marte și Cupidon, Leopold Kiesling, 1809

Detaliu

Venus și Marte, Antonio Canova, 1816-22

Ce simbolizează leurda și untișorul pentru Maeștrii ?
Leurda: metamorfoza supușeniei feminine, în aprindere și strălucire divină
Untișorul: metamorfoza atotputerniciei masculine în dulceață extatică.

Leurda și Untișorul: ea, ipostaza feminină a usturoiului, aprinsă  și pasională, el ipostaza masculină a venusității, adică a deliciilor Afroditei, blând și catifelat.
Tocmai au apărut. Le puteți găsi în locurile magice care se numesc… piețe.

Inițiații spun că cine se împărtășește de unirea lor, de îmbrățișarea lor sacră, trăiește o metamorfoză uluitoare: o femeie preadelicată, preacuminte, (prea)domestică și înclinată spre supunere, se aprinde și se înflăcărează, strălucește, luminează și încălzește totul în jurul ei ca o flacără sacră, reamintindu-și că este o fiică atotputernică a Marii Zeițe…

… iar un bărbat preaputernic, dominator, înfierbântat și marțial (întruchipare a principiului însuși al virilității, zeul Marte) își descoperă… venusitatea, delicatețea, tandrețea, dulceața și-și reamintește că și el este tot fiul… Marii Zeițe !

Și Leurda și Untișorul sunt două din ierburile pe care șamanii epocii neolitice din Europa și Asia le uneau în poțiunile lor pentru a reda echilibrul unui cuplu.

Pe soția preasupusă o ajutau să devină stăpâna propriei sale persoane, iar pe soțul prea-stăpânitor îl ajutau să devină un partener solidar.

leurdă

Numele Leurdei în românește, un feminin, nu ne mai spune nimic astăzi, dar în mintea șamanilor de acum mii de ani leurda era întruparea unei esențe feminine foarte puternice, vindecătoare și îmblânzitoare a celei masculine.

Probabil este un cuvânt preindo-european, care a supraviețuit doar în română și albaneză (hudhër, usturoi).

Nu întâmplător leurda este ipostaza feminină a usturoiului, spun Maeștrii…
… dacă ne gândim că usturoi vine din verbul latinesc ustulo, ustulare, a trece prin foc, a pârli… care nu este decât un „diminutiv” al lui uro, urere, a da foc, a aprinde, a arde.

În limbile romanice i se spune usturoiul urșilor, cum îi ziceau, probabil romanii, sau, uneori, usturoi sălbatic (nume dat de botaniști): spaniolă, ajo de oso, franceză, ail des ours, ail sauvage, italiană, aglio orsino…
… lucru care arată că, pentru  șamani, leurda era unul dintre cele mai puternice remedii.

Se spune că primul lucru pe care-l fac urşii, deşteptaţi din lungul somn de iarnă, este s-o caute. Îi ajută să se lepede de umorile stătute, să-şi primenească sângele şi să-şi recapete forţele.

Lely Venus, epoca elenistică, British Museum, Londra

Venus, reproducere în stil neoclasic a unei statui aflată într-o colecție particulară

Cât despre untișor, numele-i vine, în română, de la unt, ca o dezmierdare.

„Herboriștii” noștri l-au botezat după untul atât de … voluptuos și de sățios …
… pentru că delicata atingere … a onctuosului untișor… te unge pe gât și … pe suflet… precum o face untul, delicatesa delicateselor.

Nu întâmplător, pentru că în latină unctum (de la verbul ungo, a unge) care a dat în română unt, însemna, pe lângă „ulei sau unguent parfumat de uns (și desfătat) trupul”, și „ospățul sau masa îmbelșugată, delicatesa prin excelență”.

untișor

Românii îi mai spun untişorului și salată-de-câmp, untul-vacilor, salata mielului…
…  pentru că se mănâncă cu miel în Săptămâna Luminată, prima de după Paști…

… grâuşor, pentru că e sățios și hrănitor ca grâul…

… sau iarba rândunelului… desigur, un cultism, de la numele-i grecesc helidonion/χελιδόνιoν, rândunică, pe care îl găsim în dicționarele elinești denumind deopotrivă:
… atât untișorul (Ranunculus ficaria sau Chelidonium minus… de unde în spaniolă: celidonia menor)…
… cât și rostopasca (Chelidonium majus).

Iarba rândunelului… mesagerul Primăverii !

Atenție, deși seamănă și la frunze și la flori, untișorul și rostopasca nu sunt înrudite și, ferească Dumnezeu să mănânci rostopască în loc de untișor.

Ares Ludovisi, copie romană după un original grec din 320 î. De Hr., restaurat de Gianlorenzo Bernini (Roma, Museo Nazionale Romano)

Borghese Ares – copie romană după un original grec din sec. al V-lea î. Hr., Luvru, Paris

detaliu

Maeștrii Înaltei Bucătării recomandă salata simplă, dar minunată, din câteva frunze tinere, desigur crude și proaspete de leurdă,  amestecate cu câteva frunze de untișor, tocate mărunt, scăldate într-un sos de ulei presat la rece (de măsline) și puțină zeamă de lămâie…

… o salată care se poate mânca cu pâine de casă, cu paste de casă sau cu piure de grâu.

Tot ei spun că leurda și untișorul, tăiate mărunt și presărate în…

… piureul de spanac, ştevie şi lobodă (numit Întreită Putere)…
… în cartofii fierbinţi, pregătiți la abur sau copți în coajă…
… în crema de urzici sau în piureul de fasole/linte
… în cremele de brânză sau caș…
… în salata de verdețuri cu pastă de nuci sau cu măsline: spanac, lăptucă, păpădie, pătrunjel, mărar, leuștean…
… sau în cea de rădăcini: morcovi, țelină, pătrunjel, păstârnac, sfeclă roșie/ridiche neagră…

… le dăruiesc înflăcărare și voluptate.

Venus și Marte, Casa Venerei și a lui Marte, Pompeii; Muzeul National Arheologic, Napoli, Italia

Marte dezmierdând-o pe Venus, frescă din Casa lui Meleagru, Pompei, Muzeul National Arheologic, Napoli, Italia

Venus și cele trei Grații dansând pentru Marte, basorelief de Antonio Canova, 1797; Galeria del Museo Possagno

Placă votivă: Venus și Marte, aprox. 420 î. de Hr., Veneția,  Museo archeologico nazionale di Venezia

Aceste două ierburi tari – spune o altă rețetă din Manualul Marii Opere – tăiate mărunt și pisate împreună (o jumătate de legătură de leurdă și o jumătate de legătură de untișor) cu câțiva mieji de nucă, ceva pătrunjel și apoi frecate puțin cu ulei crud (presat la rece) dau un pesto, adică o … măcinătură, pentru că asta înseamnă, care, unsă pe pâinea ușor prăjită, la micul dejun, dăruiește dimineți pasionale…

pesto de leurdă și untișor

Cât despre cina magică cu o salată de leurdă și untișor…
…fie cu câteva frunze de spanac și de păpădie…
…fie cu câteva frunze de lăptucă și mărar…
…numai cu ulei, desigur crud, fără oțet sau lămâie…
…în care se presară puțin caș învechit și untos de capră sau de oaie, ras fin, sau câteva… firimituri de telemea veche de capră sau de oaie…

… Maeștrii o numesc … îmblânzirea Vântului de Martie.

Venus și Marte, Sandro Botticelli, aprox. 1482-1483, National Gallery, Londra

Atenție, nu întâmplător și leurda și untișorul au câte o … Umbră.

Umbra leurdei este brânduşa de toamnă, cu care e bine să n-o confundaţi, iar cea a untișorului este rostopasca, cu care, de asemenea, e bine să n-o confundaţi, pentru că amândouă sunt cât se poate de vătămătoare.
De ce și ele au o Umbră a lor ? Pentru a ne reaminti de a noastră.

Afrodita și Ares (Venus și Marte), vas grecesc cu figuri roșii (kylix), perioada arhaică, Museo Nazionale Tarquiniese, Tarquinia, Italia

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PETALOS – UN SUPERB CUVÂNT NOU NĂSCUT

Etiquetas

CRUSCA, cuvânt, Italia, LIMBĂ, lingvistică, Matteo, petaloso

A fost creat de imaginaţia unui copil italian de 8 ani, Matteo, cu sensul spontan de „plin de petale”.

FIORE PETALOSO (în italiană, fiore este de genul masculin) – floare plină de petale – are o ascensiune vertiginoasă şi viguroasă. PETALOSO se îmbogăţeşte în sensuri, pe măsură ce se răspândeşte.

În mai puţin de o lună de la apariţia lui, graţie reţelelor de socializare, a fost adoptat şi folosit de multe zeci de mii de persoane, inclusiv de primul ministru al Italiei…tot un Matteo!… Matteo Renzi, care a afirmat : „Este un proiect… petalos”!

Au anunţat, de asemenea, că l-au adoptat pentru a-l folosi în publicitate: Samsung, Nikon, Fiat, Opel, Nivea, Disney Junior, Kinder.

Acest cuvânt, dacă ar fi „înfiat” şi pe meleagurile noastre, ar avea forma, conform spiritului limbii române, PETALOS, PETALOASĂ.

 

Iată , pe scurt, istoria lui PETALOSO.

Într-o şcoală primară dintr-un oraş cu aproximativ 16.000 de locuitori din provincia italiană Ferrara, învăţătoarea Margherita Aurora (o floare…Margareta!) le cere elevilor săi din clasa a treia să facă o compunere în care să folosească adjective. Corectând lucrările, învăţătoarea constată, cu amuzament, că Matteo, unul dintre elevii săi, a creat un cuvănt care nu există în italiană : PETALOSO! Fiore petaloso!

Îl subliniază cu roşu, deoarece este o greşeală frumoasă! Cuvântul îi place! Îi place atât de mult, încât hotăreşte să consulte CRUSCA, adică Academia care, de câteva secole (a fost creată în 1583) veghează asupra frumuseţii şi corectitudinii limbii italiene.

Îi cere chiar lui Matteo să se adreseze în scris Academiei. Răspunsul soseşte, tot în scris, pe adresa şcolii. Poartă antetul „Accademia della Crusca, via di Castello, 46. Firenze”.

Învăţătoarea deschide scrisoarea şi o citeşte în faţa clasei:

„Dragă Matteo,

Cuvântul pe care l-ai inventat este bine compus şi ar putea fi folosit în italiană, la fel cum sunt folosite celelalte cuvinte compuse în acelaşi fel. Ai unit petală cu sufixul –os , ceea ce însemană plin de petale, cu multe petale. La fel cum sunt cuvintele: păr+os = păros (pelo+oso= peloso), curajos (coraggio +oso = coraggioso).

Dar, pentru ca un cuvânt nou să intre într-adevar în vocabular, nu este suficient ca el să fie cunoscut şi folosit doar de cel care l-a inventat, ci trebuie să fie folosit şi cunoscut de multe persoane. Dacă reuşeşti să răspândeşti cuvântul tău în aşa fel încât multă lume în Ialia să spună şi să scrie „cât de petaloasă este această floare!” (com’e petaloso questo fiore) sau, cum sugerezi tu : „margaretele sunt flori petaloase” (le margherite sono fiori petalosi), atunci, „petalos” (petaloso) va deveni într-adevăr un cuvânt al limbii italiene”.

 

Scrisoarea era semnată de Maria Cristina Torchia, consilier lingvistic al Academiei CRUSCA.

A fost suficient ca învăţătoarea să posteze pe Twitter istorioara cuvântului şi răspunsul Academiei, cu exclamaţia entuziastă „Pentru mine valorează cât o mie de lecţii de italiană”, ca bulgăraşul să se transforme în avalanşă.

Petaloso a devenit un succes.

Editura Zanichelli, care tipărește dicționare italiene de referință, a anunțat că va include cuvântul PETALOSO în următoarea sa ediție.

 

Entuziasmul cu care a fost primit şi adoptat cuvântul PETALOS arată că el este foarte iubit de copii şi de adulţi.

Este explicabil : sufletul de copil, îl purtăm în noi toată viaţa.

A trecut foarte natural şi uşor în spaniolă (450 de milioane de vorbitori!) : este la fel ca în italiană – PETALOSO.

Este posibil ca PETALOS să devină adjectivul cel mai uşor de învăţat în şcoli, sau, spus altfel, cu ajutorul lui, elevii din şcoala primară vor putea înţelege cel mai uşor ce înseamnă un adjectiv.

În faţa a două flori, una dintre ele MAI PETALOASĂ, categoria gramaticală a adjectivului va fi spontan înţeleasă.

Iar, dacă vor fi trei flori – prima fiind PETALOASĂ, a doua, MAI PETALOASĂ, iar, cea de a treia CEA MAI PETALOASĂ SAU FOARTE PETALOASĂ – nu încape nicio îndoială că vor înţelege, la fel de spontan, şi gradele de comparaţie ale adjectivului.

Material didactic simplu, la îndemână, gingaş şi superb! Matteo nu numai că a înţeles ce este adjectivul, dar chiar a creat un adjectiv.

Pe de altă parte, la întocmirea „fişei tehnice” pentru dicţionare a lui PETALOS, se prevăd nişte dificultăţi, atunci când se vor inventaria sensurile secundare, terţe… multiple ale acestui cuvânt.

Contextele în care este folosit deja fac trimitere, la nicio lună de existenţă a cuvântului, la o multitudine de alte adjective, cum ar fi : abundent, bogat, substanţial, consistent, viguros, bine dotat, bine articulat… sau, unele mai puţin academice, ca…grozav şi baban!

Ca să nu mai vorbim de expresia vivere petalosamente – a trăi boierește, în bogăție, înfloritor, unde petalosamente este adverbul creat din petaloso.

Așadar, cu ajutorul florilor, gramatica se va putea preda și învăța mult mai ușor, chiar cu încântare, sau altfel spus… petalosamente !

În încheiere, să menţionăm că limba română are „un substantiv petalos”, preluat, de mult timp, din greacă : TRANDAFIRUL, adică triandafyllo/ τριαντάφυλλο care înseamnă treizeci de foi, adică TREIZECI DE PETALE!

AUTOR ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SPAŢIUL EUROPEAN ŞI CEL… PARAEUROPEAN !

Etiquetas

brexit, criza siriană, Europa, refugiați, Rusia, Siria, spațiu european, spațiu paraeuropean

Crearea unui spațiu paraeuropean este, poate, soluția problemelor actuale ale Europei

Viktor Orban, adică „micul Putin” cum este numit, uneori, în presa internaţională, dar şi în unele cancelarii occidentale, liderul de la Budapesta, nu se bucură şi nici nu se va bucura vreodată de simpatie europeană sau internaţională. Declaraţile, ideile şi gesturile sale manifestate public surprind şi şochează: au, uneori, o duritate consternantă, total lipsită de acea catifelare pe care o cere uzanţa politico-diplomatică în relaţiile interstatale, măcar în cele europene-comunitare.

Şi totuşi, nu se poate să nu vedem cât de mult s-au „ORBANIZAT” reacţiile şi atitudinile europene în contextul acutizării crizei refugiaţilor originari din Orientul Mijlociu sau din Africa de Nord, care fug de război şi sărăcie spre o Europă „de aur”. Visul european al acestor refugiaţi se izbeşte, de acum, de garduri înalte de sârmă ghimpată şi lamelată, de efective serioase de poliţie şi armată, la punctele de control, de patrule motorizate, de sesizoare de prezenţă şi de câini, în spatele gardurilor, precum şi de legi care autorizează folosirea forţei, a gazelor lacrimogene şi a muniţiei neletale împotriva posibililor intruşi.

Incendierea centrelor de adăpostire a refugiaţilor a devenit o practică destul de frecventă : în Germania s-au înregistrat multe sute de cazuri. Este un indiciu că, la nivelul unor europeni de rând, orbanizarea este depăşită, lăsând loc unei radicalizări extremiste, adică terorii.

Nu Europa a creat crize sau conflicte în Orient, în Africa de Nord sau în zona ei sahariană! Nu Europa a îngrămădit arme sau sărăcie în aceste zone!

Cu toate acestea, Europa este chemată să rezolve consecinţele acestor calamităţi, să suporte costurile lor indirecte, dar enorme. Ne referim, în special, la deplasările de populaţie în ţările din imediata vecinătate, Liban, Turcia, Iordania, şi, desigur, la toată ruta europeană, din Grecia, Italia şi Spania….. până în Germania şi Suedia.

 

Au existat încercări timide de a implica America în preluarea măcar a unei părţi din aceste sarcini – care, din 2015, apasă foarte greu asupra Europei – prin intermediul NATO. Reacţia structurilor transatlantice a fost promptă : militarii nu-şi asumă în vreun fel controlul fluxurilor migratorii ! Nu este sarcina lor !

Rusia, la rândul ei, nu vrea să audă despre aşa ceva. Strădania Moscovei este să distrugă orice urmă de rezistenţă prooccidentală în Siria, dar, mai ales, să eternizeze dependenţa Damascului de prezenţa militară rusă. Dacă am fi prin deceniile 6 sau 7 ale secolului trecut, Siria ar fi adoptat idealurile marxist-leniniste, s-ar fi declarat stat comunist, şi ar fi cerut să adere la CAER !

Refugiaţi sirieni, irakieni sau afgani în Siberia ? Nu s-au înregistrat cereri în acest sens !

Interesantă este reacţia Marii Britanii la problemele arzătoare ale Europei : brexit !

Întrucât limba străină pe care o vorbesc refugiaţii este engleza, logic este să existe teama, în Albion, că, până la urmă, ei vor căuta să ajungă în insulele britanice. Măcar ca o etapă utilă într-un eventual Plan B : visul american !

Şi cum s-ar putea face faţă unei asemenea perspective ? Mărind, într-un fel, distanţa faţă de continent ! Ori,  cum Canalul Mânecii nu se poate lărgi, rămâne posibilitatea ruperii de structurile europene, din cauza… „muncitorilor comunitari”, adică a polonezilor, românilor, bulgarilor…

Anglia are milioane de imigranţi din fostele ei colonii de care nu s-a temut să-i primească, şi se teme, acum, de est-europenii care ar plăti cotizaţii şi ar solicita asistenţă socială şi medicală din partea statului britanic. Nu se teme de consecinţele catastrofale pe care le-ar suferi economia britanică sau de problema imensă pe care ar avea-o cu cele două milioane de britanici care, la rândul lor, lucrează prin ţările europene comunitare, în cazul în care, brexit-ul într-adevăr s-ar produce ?

Statutul special pe care îl pretinde Marea Britanie este menit, în realitate, să o ferească de marea problemă a refugiaţilor.

***

O cale spre re-solidarizarea Europei o reprezintă, în mod paradoxal, definirea unei politici externe comunitare mai coerente, mai unitare şi mai active.

Proiectele comune sunt cele care unesc.

Are Europa o strategie de politică externă ? Şi-a definit vreun spaţiu extraeuropean de interes major ?

S-a străduit mai mult să se privească pe ea însăşi ca pe un club select, chiar exclusivist, eventual cu mai multe viteze, în cazurile în care a renunţat (parţial !) la exclusivism. Această introspecţie obsesivă a împiedicat-o să se uite şi în afara „casei comune europene, dar cu camere separate”, şi să vadă realităţi şi evoluţii care, peste timp, aveau să îi creeze mari probleme. Nu a avut curajul să privească nici măcar spaţiul european de care dispunea, cum să-şi mai și asume, prompt şi responsabil, un spaţiu util paraeuropean ! Acum vedem care este preţul !

Populaţia europeană este mai numeroasă şi cu un potential de inteligenţă mai mare decât cel existent în America de Nord. Şi totuşi, suntem, economic şi tehnologic, în urma Americii.

Criza din Siria este întreţinută şi agravată în mod artificial, chiar şi acum când se vede cât de mult şi cât de direct se revarsă consecinţele ei asupra europenilor și în ce măsură a ajuns să ruineze Europa.

Continuarea războiului este un indiciu clar că statele străine implicate în conflict nu doresc rezolvarea grabnică a problemei. Prima condiţie a soluţionării crizei este încetarea definitivă a luptelor. Orice minte raţională şi-ar dori, în primul rând, pacea.

Oare, într-adevăr nu se cunosc sursele materiale şi cele mai puţin materiale pentru a acţiona eficient împotriva jihadismului şi a statului islamic ? Oare, chiar nu se cunosc şi nu se pot înlătura cauzele care au transformat, în unele regiuni, islamul în islamism, adică într-o falsă şi extrem de nocivă doctrină politică ?

Toate relele pornesc de la nedreptate ! Şi, dintre toate nedreptăţile, cea mai rea este subdezvoltarea, sărăcia ! Mai sunt, desigur, şi altele. Este suficient să vrem şi să avem curajul să le recunoaştem, dar, mai ales să le rezolvăm.

Unde există dreptate, bunăstare şi abundenţă nimeni nu doreşte război.

Europa trebuie, într-o primă urgenţă, să solicite forurilor şi organizaţiilor internaţionale, dar şi unor capitale importante să acţioneze, în aşa fel, încât, să nu agraveze focarele, fluxurile şi cascadele de criză. Continuarea bombardamentelor, de pildă, în Siria, nu va face decât să mărească şi să intensifice deplasările de populaţii spre Europa. Ori, uman şi raţional este ca situaţia să se stabilizeze , iar, fenomenul deplasărilor să se inverseze, refugiaţii să revină în ţara lor de origine.

 De asemenea, Europa trebuie să-şi elaboreze o strategie pentru a crea o zonă de dezvoltare şi bunăstare, într-o fază iniţială, pe celălalt mal al Mediteranei, iar, ulterior, mai adânc în continentul african şi în Orientul Mijlociu. Turcia, Israelul şi Marocul vor putea constitui serioase puncte de sprijin în această acţiune de asumare a unui spaţiu paraeuropean. Adică, din afara Europei, dar, în strânsă legătură cu continentul nostru.

 

Să menţionăm, în încheiere, că dinspre Africa există riscul să se extindă şi fenomenul deşertificării. Pentru a-i face faţă, există proiectul împăduririi unei ample zone din sudul Spaniei şi Franţei, şi care, desigur, va fi preluat de toate ţările mediteraneene, europene, africane şi asiatice.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DOCHIA – O AMINTIRE A MARII ZEIȚE

Etiquetas

Anna Perenna, Anul Nou de primăvară, baba Dochia, baba Marta, Calendae foeminarum, Dacia, Evdochia, Glia, Iuno Lucina, Marea Zeiță, Marte, matronalia

 

Dochia sau Mama Veșnicie

 În vechiul calendar roman pe 1 martie cădeau Matronaliile (Matronalia) sau sărbătoarea matroanelor, adică a soțiilor și a mamelor de familie (mater familias), o sărbătoare dedicată Iunonei Lucina și Matrona, în ipostaza ei de zeiță a căsătoriei , a nașterii și a mamelor: Lucina este „cea care aduce nou-născutul la lumină” (lucinus vine din lux, lumină), dar și zeița luminii noi, iar Matrona este ocrotitoarea mamelor (matrona vine din mater, mamă).

S-ar putea spune că Iunona împărțea ziua Anului Nou, 1 martie, cu fiul său, Marte și că faptul că prima zi a anului era și ziua ei este o dovadă că ea este una din ipostazele Marii Zeițe celebrată de mii de ani la începutul anului.

Matronalia ne arată că singura funcție care-i mai rămăsese acestei Mari Mame, în mintea romanilor, era aceea de apărătoare a femeilor. Iar faptul că era mama lui Marte, ne arată un ascendent asupra celui mai viril zeu roman.

Să spunem, în treacăt, că Matronalia era o sărbătoare a soților și a căsătoriei, când bărbații le făceau daruri nevestelor…

… și, să mai spunem că se mai numea și Calendae foeminarum, calendele femeilor, ceea ce am numi azi Ziua Femeii.

Tot pe 1 martie, adică în prima zi a Anului Nou roman, se reînnoia focul pe altarul Vestei, zeița vetrei, și ea, un alt chip al Marii Mame.

Iar pe 15 martie era deopotrivă o zi a lui Iuppiter și ziua Annei Perenna, poate cea mai veche amintire a Marii Mame. Numele ei înseamnă: timpul etern, veșnicia, anul peren, adică veșnic reînnoit. Foarte interesant este faptul că anna este o formă de feminin, neuzitată, a lui annus, an, timp și, la început, cerc, ciclu. Așadar, Mama Veșnicie !

Iar peren este un cuvânt format tot din annus: per-ennis (din per, de-a lungul, și annus).

Ea era personificarea feminină a Timpului care se reînnoiește veșnic.

Ea este fie o bătrână pe moarte, fie o zeiță tânără și mândră: evident, anul care moare și anul care renaște.

Credem că Dochia a noastră este o Anna Perenna.

 

Anna Perenna

Nu întâmplător Dochia moare înghețată la sfârșitul anului. Numai că, în varianta românească lipsește partea a doua a mitului, cea despre renașterea/învierea zeiței.

Cât despre legenda dezbrăcării cojoacelor (pe care o au și grecii), așa cum o cunoaștem azi, este, de fapt, reminiscența unui mit întâlnit și în Mari, Siria, acum 4500 de ani: zeița Iștar și-a lepădat cele șapte veșminte în drum spre zeița Morții, în lumea subpământeană, dinaintea fiecăreia din cele șapte porți, și i s-a înfățișat Stăpânei lumii de dincolo… goală: poate imaginea plantei care „se dezbracă” treptat de frunze și flori, care moare și apoi renaște.

Poate nu întâmplător Baba Dochia s-a numit așa după Sfânta Evdochia (etimologie stabilită de Hasdeu), o martiră samarineancă de pe vremea împăratului Traian, pomenită de Biserică pe 1 martie.

Baba Dochia sau Baba Marta (de la numele lunii martie, pe care au împrumutat-o și bulgarii: Баба Марта) era, cel mai probabil, tot o amintire a Marii Zeițe…

… în ipostaza ei mai recentă (apărută după dezvoltarea agriculturii, când începutul anului s-a mutat, pentru o vreme, în martie), ipostază de Glie care moare pentru a renaște…

… în răstimpul a 7, 9 sau 12 zile, cât durează, simbolic, trecerea de la anul/ciclul cel vechi la anul/ciclul cel nou…

… de unde și… Babele (primele 7, 9 sau 12 zile de la începutul lui martie, pe care, de asemenea le au și grecii care le numesc Zilele Babelor)…

… Babe care o pot simboliza pe una și aceeași Babă Dochie (care se chema, probabil, Zeița bătrână), pe moarte, în cele din urmă zile ale ei…

… în fiecare zi, tot mai aproape de moarte…

…dar și de renaștere/înviere.

Povestea Babei Dochia, care tot leapădă câte un cojoc, încrezătoare în soarele de primăvară, și îngheață, ascunde, de fapt, credința foarte veche că Glia moare la sfârșitul anului vechi, ca o femeie bătrână…

… și renaște la începutul anului nou… ca o femeie tânără (nora sau fiica ei vitregă, de care pomenesc multele ei variante).

Asocierea Zeiței fertilității cu mucenița Evdochia nu-i deloc întâmplătoare,cum spuneam. Evdochia a fost o altă Maria Magdalenă care s-a transformat dintr-o femeie pierdută și pierzătoare de bărbați într-o femeie cucernică și cucerită pentru Hristos.

Numele ei înseamnă „Bunăvoirea”.

Cum a ajuns Marea Zeiță să poarte numele unei mucenițe creștine ? Probabil că primii creștini au încercat s-o… creștineze sau s-o facă dispărută, acoperind-o cu figura unei sfinte a cărei zi era tot 1 martie. Iar Zeița, în mintea lor, era tot o… femeie pierdută și o mare ispititoare, cum fusese și Evdochia.

Se pare că n-au reușit, pentru că amintirea reală a Zeiței dăinuie și astăzi în legendele noastre.

 Idol feminin de la Cirna, Muzeul Național de Istorie, București

AUTORȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MĂRȚIȘORUL SAU ÎMBUNAREA LUI MARTE

Etiquetas

mărțișor, martie, Marte, zeul Soare, marț, martaki/ μαρτάκι, martenița/ Мартеница

Numele mărțișorului

A fost o vreme când, pretutindeni în vechea Europă, exista în preajma echinocțiului de primăvară un festival al renașterii naturii, o sărbătoare a fertilității, mai precis, un An Nou de primăvară.

În vechea Romă, de pildă, el începea pe 1 martie, adică în… ziua zeului Marte, Dies Martis (de unde, în românește … marți).

Să spunem că, nu întâmplător, prima lună a anului roman, după calendarul vechi, s-a numit martius mensis, adică luna lui Marte.

Nu întâmplător pentru că, în vechea Italie, Marte era întruchiparea Soarelui la echinocțiul de primăvară, „Soarele tânăr”, în plină putere fecundatoare, „un zeu al naturii, al primăverii, al câmpurilor și al pășunilor” (At. Marienescu), un zeu al rodirii și al belșugului, al înmulțirii grânelor și animalelor care doar mai târziu a devenit și zeul războiului, adică ocrotitorul ogoarelor care trebuiau apărate sau … cucerite de la vecini !

Să mai spunem că, în românește, martius a devenit marț, adică martie, și că strămoșii noștri, ca să-l îmbuneze pe năvalnicul Marț, îl chemau Mărțișor, adică „bunule Marte” !

În treacăt să mai spunem că marț este cel mai vechi nume al lui martie, de vreme ce este moștenit din latină (îl au și aromânii: marțu), pentru că martie este un slavism intrat în română probabil când slava veche era limba bisericii: slavii îi spuneau lunii martie martii sau martu (probabil din greacă martios/μάρτιος, un împrumut din latina târzie).

Marte, figurină romană de bronz, sec. II-III d. Hr.; Musée des Beaux-Arts, Lyon

De la Marte la mărțișor

Romanii îl rugau pe Marte să abată bolile, molimele și înghețul, ca unul ce era ocrotitorul câmpurilor, al livezilor, al pășunilor și al animalelor. Iată, de pildă, cum îl rugau Frații Arvali, preoții zeului, prin secolul al VI-lea î. Hr., să apere recoltele romanilor:

 O Lari, spre noi cătați și ne-ajutați !
Nu lăsa, Marte, molimile și prăpădul să cadă peste (noi) cei mulți !
Fii bogat, Marte, cum ești tu ! Peste prag, hai, saltă ! Hai, dincolo te-oprește !
Pe toți Semonii, rând pe rând, chema-va ! (sau chemați-i !)
O, spre noi cată, Marte, și ne ajută !
Biruitorule ! Biruitorule !

Semonii, adică spiritele semințelor !

Pe un asemenea ocrotitor al naturii îl îmbunau și strămoșii noștri, dacii romanizați, și-l rugau să le apere pomii și animalele, numai că îl vedeau în chip de Soare tânăr de primăvară.

Cum îl îmbunau ? Agățau în pomi și probabil în staul, dar și în casă, o amuletă, mărțișorul, adică „Bunul Marte”, menită să țină departe înghețul.

Și nu numai ei. O făceau toate neamurile de traci… romanizați. Pentru că obiceiul „îmbunatului lui Marte” a supraviețuit la noi, la aromâni și la ceilalți români sud-dunăreni și la albanezi.

Interesant este că marea majoritate a popoarelor care au  intrat în contact cu neamurile traco-geto-ilire romanizate au luat de la ele și obiceiul și numele mărțișorului…

… de la românii de la nord de Dunăre mărțișorul a ajuns și la ucraineeni…

… iar de la românii de la sud de Dunăre, în principal de la aromâni sau vlahi cum le spun grecii, mărțișorul a ajuns în calendarele populare ale grecilor, bulgarilor, sârbilor sau macedo-slavilor.

De altfel, numele mărțișorului în greacă: martaki/ μαρτάκι, martis/μάρτης (un latinism apărut în greaca medievală ca nume al lunii martie) sau martia/μαρτιά (un feminin popular)…

… sau numele lui în bulgară: martenița/ Мартеница, un diminutiv feminin…

… ne arată că, mai degrabă, sunt împrumutate din română…

… cu atât mai mult cu cât, în vechea Grecie, nu exista zeul Marte, ci zeul Ares.

Aromânii îi spun mărțișorului marțu, adică … martie, iar albanezii, verore, adică … vară !

Și mai e ceva, grecii aveau pe 1 Martie sărbătoarea rândunicii sau colindul rândunicii, helidonismata/ χελιδονίσματα, nu a mărțișorului, iar bulgarii, prin faptul că au încercat să istoricizeze mărțișorul prin descălecatul hanului Аспарух-Asparuh, în secolul al VII-lea, în actuala Bulgarie, dovedesc clar că-l simțeau ca pe un obicei străin pe care trebuia să-l… bulgarizeze!

Amuleta de care vorbeam trebuie că era un disc de lemn cu chipul stilizat al Soarelui, pe care oamenii și-l legau la mână sau la gât sau îl agățau în pomi, un disc legat de un șnur făcut din două fire de lână împletite, unul roșu și unul alb (sau negru, culoarea pământului bun de arat).

Amuleta era, de fapt, o … rugăciune.

Era semnul prin care Ocrotitorul Marte era rugat să recunoască oamenii, animalele sau pomii pe care trebuia să-i ocrotească, să-i ferească de boli și de gerul care putea ucide poamele încă nenăscute.

Un semn care putea arăta astfel:

 … legat de un șnur care arăta astfel:

 

… cu deosebirea că firul alb nu era chiar alb, ci avea culoarea naturală a lânei.

 Cele două fire care legau amuleta-rugăciune erau, de fapt, o vrajă a trezirii la viață a pomilor roditori, o vrajă care ruga … zeul Soare la Anul Nou de primăvară să dăruiască pământului și viețuitoarelor lui … viață: alb-gălbuiul firului de lână, adică lumina soarelui, împletit cu roșul, adică sângele, simbolul vieții prin excelență.

Romulus Vulcănescu, de altfel, numește mărțișorul un „talisman solar”. În Mitologie română el a transcris un descântec cules din jud. Gorj în 1937 care sună așa:

 Sfinte Soare, Sfinte Soare
dăruiescu-ți mărțișoare,
‘n locu lor tu mă ferește,
de pistrui ce mă-nnegrește.
Ia-mi, te rog, negrețele
și dă-mi albețele,
fă-mi fața ca o floare,
Sfinte Soare, Sfinte Soare.

Și iată nota scurtă care însoțește descântecul: „La sfârșitul lunii martie, fetele care aveau pistrui pe față îndeplineau un rit arhaic: ieșeau în grădini sau pe ogor și aruncau mărțișoarele în sus, spre soare, spunând (acest descântec) în șoaptă”.

Sigur, e un descântec târziu care ne arată că se pierduse adevărata menire a acestei amulete folosite în riturile apotropaice, de alungare a răului, dar și în cele de trezire a forțelor vieții, de la Anul Nou de primăvară.

Și totuși, ne putem da seama că rolul descântecului lui era acela de a dărui … vitalitate: negrețele de pe piele nu sunt altceva decât semnele unui trup sleit de vlagă.

Credința pe care o avem și noi și grecii și bulgarii că fetele sau copiii, mai ales, purtau mărțișor ca să nu-i ardă soarele de … martie este, de fapt, o interpretare târzie și greșită a mărțișorului care, cum am spus, nu era altceva decât o rugăciune care trebuia să-i ferească pe purtătorii lui de … boli și să le dăruiască, după o iarnă lungă, vitalitate !

Grecii de pildă spun că o fată poartă mărțișor „ca să n-o ardă soarele” sau „să n-o înnegrească soarele” și au și un proverb care sună cam așa: „cine are fată aleasă-n casă, să fie văzută de soarele lui martie n-o lasă”/Απού ‘χει κόρη ακριβή,του Μάρτη ήλιος μην τη δει…

… iar bulgarii spun că poartă mărțișor ca să nu-i ia… Baba Marta (transformarea lui Marte în … Marta, de fapt, o variantă a Babei Dochia).

Presupunem că, la început, toată lumea purta mărțișorul legat la gât sau la mână, ca un talisman protector și că mărțișoarele se dăruiau, ca și azi, cu bucuria venirii primăverii și cu urări ca acestea: să fii sănătos, puternic, plin de viață, îmbelșugat, ca un pom roditor…

Cu timpul, însă, au început să-l poarte doar fetele și copiii, cărora mamele le puneau la gât sau la mână, înainte de răsăritul soarelui, chiar pe 1 martie, mica amuletă care trebuia să-i păzească.

Fetele și femeile tinere, ca unele care sunt… purtăroare de rod.

Cât timp se purta mărțișorul nu știm precis, știm doar că și la noi și la vecinii noștri se poartă în general până la sfârșitul lui martie, după care purtătorii lui îl atârnă în copacii înfloriți sau înmuguriți ca să … înflorească și să rodească ca ei. Este magia sorcovei !

Grecii, de pildă își lăsau mărțișorul (pe care îl purtau și-l mai poartă și azi ca pe o brățară, la mână) într-o tufă de trandafiri, când vedeau prima rândunică, ca vreo rândunică să-l ia și să-și facă cuib cu el.

La noi, mărțișorul se lasă, în lumea satului, în pomii înfloriți sau în tufele de trandafiri, la sfârșitul lui martie sau până la venirea … berzelor !

Cu timpul această amuletă de îmbunare a zeului Soare-Marte, patronul Anului Nou de primăvară în această parte a Europei, o amuletă care putea îndepărta bolile și frigul, a devenit un porte-bonheur.

Discul de lemn pe care era cioplit chipul soarelui a fost înlocuit de un bănuț de argint sau de aur și, mai târziu, cu mici figurine aducătoare de noroc: un trifoi cu patru foi, o potcoavă sau un coșar sau figurine-simboluri ale primăverii: rândunică, barză, flori, ghiocel.

Mărțișorul preferat al grecilor este cel cu ochiul care apără de … deochi (în greaca modernă mati înseamnă, depopotrivă, ochi și deochi !), la origine un simbol tot al soarelui atotvăzător, care vede totul în drumul său pe cer și care, tocmai pentru că vede și știe tot, are puterea de apăra… de toate!

Iată trei mărțișoare tipic grecești:

Iată și două martenițe tradiționale bulgărești pe care le poartă legate la mână, prinse de rever sau ținute în buzunar copii, fete și băieți, bărbați și femei, și care se dăruiesc cu urarea Cestita Baba Marta/ Честита Баба Марта (Baba Marta sau Martie cu bucurie, cu fericire, sau Baba Marta să-ți aducă noroc și fericire, un fel de La mulți ani în martie!).

Sunt Pizho (cel alb) și Penda (cea roșie) … perechea de însurăței, cu siguranță o reminiscență a hierogamiei, a nunții sacre a zeului Cer/Soare cu zeița Glie, celebrată esențialmente la Anul Nou de primăvară:

 

 Ce mai e de adăugat ?

Că mărțișorul, unul din ritualurile Anului Nou de primăvară care celebrează bucuria uriașă a învierii naturii și lumii, în general, este … daco-traco-românesc, oriunde s-ar afla, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Republica de la Scopje și chiar în Albania: o dovedește numele său, singurul care are legătură cu originile sale, anume ritul îmbunării zeului Marte-Soare, patronul agriculturii, nu însă în vechea Italie, ci în ținuturile locuite de traco-dacii romanizați !

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.