Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

rt-putin-1

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Cel mai rău dușman vine deghizat în prieten…

Istoria nu are un punct final                           Washington,                     Diana Negre

Acum 25 de ani, când  s-a prăbușit Cortina de Fier, iar Washintonul se credea în stare să rezolve chiar și problema palestiniană, Francis Fukuyama scria „sfârșitul Istoriei”, cu convingerea bazată mai mult pe dorință, decât pe logică, că victoria „lumii libere” asupra tiraniei urma să deschidă o epocă de concordie universală, fără războaiele care au umplut Istoria chiar înainte de a avea o istorie scrisă.

 „Ce vedem acum este nu numai sfârșitul Războiului Rece sau al unei etape deosebite de după război, ci chiar sfârșitul Istoriei ca atare, punctul final al evoluției ideologice a Umanității și universalizării democrațiilor liberale occidentale, ca formă  desăvârșită de guvernare umană”, scria în ceea ce avea să devină un best-seller și una dintre cele mai citate cărți  la televiziuni și prin ziare.

După cum, pe vremuri, Mahomed dădea asigurări, în ultima sa scriere, că după el nu vor mai fi profeți și nici religii noi, la fel credea și  profesorul de atunci de Științe Politice  la Universitatea  Johns Hopkins în instalarea definitivă a sistemului democratic.

Și nu era singurul, deoarece și președintele George H.W. Bush saluta „noua ordine mondială”, care trebuia să urmeze după Războiul Rece, câștigat de țările occidentale din  „lumea liberă”, în frunte cu SUA.

Cu o criză economică ce l-a costat realegerea pe primul  președinte Bush, cu 21 de milioane de veterani și niște cheltuieli militare care înghițeau 20% din bugetul național, nu a fost de mirare că senzația victoriei a dus la o dezarmare, atât militară, cât și propagandistică: bugetul Apărării a tot scăzut ca procentaj din cheltuielile publice, iar posturile oficiale de  radio Europa Liberă și Radio Libertatea, care emiteau pentru Europa din spatele Cortinei de Fier, au fost reduse considerabil. Chiar și biroul însărcinat să proiecteze pe plan internațional o imagine favorabilă a Statelor Unite ale Americii a fost desființat în 1999, când președinte era Bill Clinton, iar USIA (United States Information Agency) a fost absorbită de Departamentul de Stat.

Reducerea cheltuielilor militare nu a afectat poziția dominantă a SUA în domeniul militar, deoarece continuă să dețină cel mai modern armament și cele mai avansate tehnologii, care îi conferă o superioritate indiscutabilă. Dar, în alte domenii, demobilizarea propagandistică sau complezența au șubrezit poziția americană și au lăsat câmp liber celor care, pe vremuri, erau inamici, iar astăzi, nu sunt chiar atât de amici pe cât credeau unii.

Încrederea era bipartită : cel de al doilea președinte Bush îl privea pe Vladimir Putin în ochi și credea că îi vede sufletul, în timp ce Obama promitea „un nou început” în relațiile cu Rusia, când încă nu era decât simplu candidat la Casa Albă.

În timp ce poporul american împărtășea atitudinea acestor doi președinți, Rusia și China își dezvoltau niște aparate propagandistice care, în multe locuri, le dădeau la o parte pe cele americane construite din timp și cu  mari eforturi financiare. Până și Venezuela cu televiziunea ei TeleSur, avea pretenția să fie la nivelul Washingtonului, înainte  ca prăbușirea prețurilor petrolului să o oblige  să fie mai reținută, dar, chiar și atunci a avut ajutorul Argentinei, care a sprijinit proiectul lui Hugo Chavez, subvenționând 16%  din programele de propagandă socialistă, până ce Cristina Kirchner a cedat guvernarea unui președinte conservator.

Când Mitt Romney, candidat prezidențial în 2012, a tras semnalul de alarmă că Rusia nu era chiar prietenul pe care Washingtonul vroia să-l aibă – ci, mai degrabă, era cea mai mare amenințare care se profila – americanii nu l-au luat în seamă, și nici președintele Omaba,care a continuat într-o veselie politica sa de destindere și dezarmare propagandistică unilaterală.

În mulțimea de canale disponibile clienților de cablu din SUA figurează programele RT (Russia Today), adică, Rusia Astăzi, nu numai în engleză, ci chiar și în spaniolă, a cărui propagandă în favoarea Kremlinului numai discretă nu este, critica sa împotriva sistemului american fiind foarte agresivă. La fel de ușor se pot găsi programe în chineză, care, însă, nu au atâta agresivitate ca rușii, când  condamnă Washingtonul.

In această perspectivă, reproșurile lui Trump că s-a deteriorat hegemonia americană în lume este bine primită, dar, rămâne de văzut dacă va mări cheltuielile publice și va întări șubrezita mașinărie de propgandă.

Cubanezii, de pildă, deplâng decăderea posturilor de Radio y TV Martí, care emit împotriva regimului castrist, cu toate că, în realitate, emisiunile TV nu au fost prea eficiente, în 26 de ani de când s-au tot transmis: nu s-au putut urmări în Cuba, în mod obișnuit, deoarece guvernul de la Havana le-a bruiat. Ar fi fost nevoie de  milioane de dolari pentru a avea un satelit ca releu, dar nu s-au găsit fonduri pentru așa ceva. Ambele aceste posturi, de radio și televiziune, au pierdut din importanță odată cu venirea lui Obama la Casa Albă și cu speranța că, în Cuba, vor avea loc schimbări care să deschidă drumul spre democrație.

jose-marti-1

Această democrație nici nu a sosit și nici nu e pe drum, dar structura „Martí” cum o numesc cubano-americanii, s-a redus într-atât încât cu greu își va putea recupera puterea de a-și îndeplini misiunea, într-o perioadă de reduceri și cu directori puși pe economisire de fonduri.

Primele indicii ni le oferă declarațiile lui Trump, care, la fel ca unii dintre predecesorii săi, va încerca să avanseze în felul său. Adică, va încerca să-l câștige pe Putin pentru care a avut, în repetate rânduri, cuvinte de laudă, și căruia îi trimite ca ambasador un prieten, pe Rex Tillerson, care chiar a fost decorat de Putin pentru felul în care a condus compania  petrolieră Shell Oil.

Dar, totuși, nu putem ști încă dacă Trump crede că a ghicit, așa cum a făcut-o, la timpul său, George W Bush, ce anume e în sufletul stăpânului de la Kremlin sau dacă și-a format o părere și are deja o politică definită. Și dacă are o asemenea politică, nu ne-a spus care este aceasta și încotro se îndreaptă ea.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

 El peor enemigo viene disfrazado de amigo…

rt-putin-2

La historia sin final                Washington,                        Diana Negre

Hace casi 25 años, cuando había caído el telón de acero y Washington se creía capaz de poner fin incluso al problema palestino, Francis Fukuyama escribió “el final de la Historia”, con la creencia más basada en el deseo que en la lógica, de que victoria del “mundo libre” sobre la tiranía iba a abrir una época de concordia universal y sin las guerras que han llenado la historia desde antes de empezar a escribirse.

“Lo que estamos viendo no es simplemente el final de la Guerra Fría ni de una etapa particular de la post-guerra, sino el final de la Historia como tal, el punto final de la evolución ideológica de la Humanidad y la universalización de las democracias liberales occidentales, como forma final del gobierno humano”, escribía en lo que fue un best-seller y uno de los libros más citados en televisiones y diarios.

Así como Mahoma aseguraba en su último escrito que después de él ya no habría más profetas ni nuevas religiones, también creía el entonces profesor de Ciencias Políticas de la Universidad Johns Hopkins en el establecimiento definitivo del sistema democrático.

En esto no andaba sólo, porque también el presidente George H.W. Bush celebraba el “nuevo orden mundial” que iba a suceder a la Guerra Fría, ganada por los países occidentales en lo que se ha dado en ese “mundo libre” liderado por Estados Unidos.

Con una crisis económica que le costó la re-elección al primer presidente Bush, con 21 millones de veteranos y unos gastos militares que devoraban el 20% del presupuesto nacional, no es de sorprender que la sensación de victoria llevara a un desarme, tanto en el terreno militar como en el propagandístico: el presupuesto de Defensa no ha dejado de bajar como porcentaje del gasto público y las emisoras oficiales de radio como Radio Free Europe o Radio Liberty, que transmitían a la Europa de detrás del Telón de Acero, han quedado muy menguadas. Incluso la oficina encargada de proyectar internacionalmente una imagen favorable de Estados Unidos desapareció en 1999, durante la presidencia de Bill Clinton, cuando USIA (United States Information Agency) fue absorbida por el Departamento de Estado.

radio-liberty

Los recortes militares no han menguado la posición dominante de Estados Unidos en el terreno militar, pues sigue teniendo el armamento más moderno y las tecnologías más avanzadas que le dan una superioridad indiscutida. Pero en otros terrenos, el desarme propagandístico y la complacencia han debilitado la situación norteamericana y dejado el campo abierto a los que otrora eran enemigos y no son, hoy en día, tan amigos como algunos confiaban.

Y la confianza era bipartidista: el segundo presidente Bush miró a Vladimir Putin a los ojos y creyó ver allí su alma, mientras que Obama prometió un “nuevo comienzo” en las relaciones con Rusia cuando todavía era candidato a la Casa Blanca.

Mientras el pueblo americano compartía tanto la actitud de uno y otro de los presidentes, Rusia y China desarrollaban aparatos propagandísticos que en muchos lugares desbancan los establecidos con grandes esfuerzos en tiempo y dinero por Estados Unidos. Incluso Venezuela, con su canal TeleSur, se iba subiendo a las barbas de Washington antes de que el derrumbe de los precios de petróleo le obligara a plegar velas, pero aún entonces tuvo el socorro de Argentina, que se sumó al proyecto chavista y financió el 16% de los programas de propaganda socialista, hasta que Cristina Kirchner cedió la Casa Rosada a un presidente conservador.

Cuando Mitt Romney, candidato presidencial en 2012, lanzó la voz de alarma de que Rusia no era el amigo que Washington deseaba tener -sino que era más bien la mayor amenaza a que se enfrentaba, los norteamericanos le hicieron tan poco caso como el presidente Obama, quien siguió alegremente su política de distensión y desarme propagandístico unilateral.

Entre la multitud de canales disponibles a los clientes de cable en Estados Unidos, se encuentran los programas de RT (Russia Today), no solo en inglés sino incluso en español, cuya propaganda a favor del Kremlin dista tanto de ser discreta, como es agresiva su crítica contra el sistema norteamericano.  Es igual de fácil encontrar programas chinos, aunque les falta la agresividad rusa a la hora de condenar a Washington.

En este panorama, las quejas de Trump por el desgaste de la hegemonía norteamericana en el mundo encuentran oídos favorables, pero está por ver si habrá en él la disposición de aumentar el gasto público y reforzar la maltrecha maquinaria de propaganda.

Los cubanos, por ejemplo, lamentan el desgaste de las emisoras Radio y TV Martí, dirigidas contra el régimen castrista, aunque a decir verdad la TV nunca fue efectiva porque en sus 26 años de existencia nunca se ha podido ver en Cuba de forma regular debido a las interferencias del gobierno de la Habana. Tan solo podrían haberse superado con millones de dólares destinados a un satélite, pero nunca hubo fondos para ello.  Ambas emisoras perdieron poder con la llegada de Obama a la Casa Blanca y la esperanza de que los cambios en Cuba abrieran el camino democrático.

jose-marti-2

Esa democracia ni ha llegado ni parece próxima, pero la estructura de “las Martí” como los cubano-americanos las llaman, ha cambiado tanto que difícilmente podrían recuperar su misión con rapidez en una época de recortes y con directivos encargados de ahorrar fondos.

Las primeras indicaciones que nos dan las declaraciones de Trump es que también él, como algunos de sus predecesores, intentará avanzar a su manera.  Esta manera parece ser ganarse a Putin para quien ha tenido repetidamente palabras de elogio y a quien envía un amigo como embajador, pues el designado, Rex Tillerson, fue incluso condecorado por Putin por sus gestiones al frente de la petrolera Shell Oil.

Pero aún no podemos saber si también Trump cree haber adivinado, como en su día George W Bush, qué hay en el alma del amo del Kremlin o si ya tiene formado su juicio y determinado su política. Y de ser así, tampoco nos ha dicho hacia donde se orienta.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

Anuncios