COADA MOSCOVEI /LA COLETA DE MOSCU

Etiquetas

acordul START, China, rachete intercontinentale, rachete nucleare cu rază medie de acțiune, Rusia, SUA

COADA MOSCOVEI        Washington, Diana Negre

Perspectiva ca SUA să renunțe la tratatul asupra controlului rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune (INF), în vigoare de 30 de ani, a stârnit senzație în toată lumea și a motivat inevitabilele condamnări din partea Rusiei, care avertizează că se va declanșa o nouă cursă a înarmărilor.

Amenințările lui Trump, percepute ca încă niște izbucniri, printre multe altele, cu care ne-a obișnuit, nu numai că nu sunt noi, dar ar putea chiar să indice un început, deoarece este foarte posibil ca Washington să renunțe nu numai la armele INF, ci și la acordul START, semnat acum 31 de ani, cu surle și trâmbițe, care limita dezvoltarea rachetelor intercomtinentale.

Prin aceste acorduri, cele două supraputeri din vremea aceea, Uniunea Sovietică și SUA, se angajau să limiteze dezvoltarea  armelor atomice, și, cu toate că respectarea lor a fost departe de a fi exemplară, au constituit, totuși, singura garanție că proliferarea armelor atomice era limitată  și că cele două țări se străduiau să evite un război nuclear.

Dar, din 1987, când președintele din vremea aceea, Ronald Reagan, a ajuns la un acord cu liderul sovietic, Mihail Gorbachov, și din 1991, când sucesorul său, George H. Bush, a reînnoit acordurile, lumea s-a schimbat atât de mult, încât utilitatea ambelor tratate se vede – cel puțin de la Washington – ca având multe limitări.

Mai întâi, unuia dintre semnatarii acestor tratate i-a crescut o coadă chinezească, deoarece Rusia, moștenitoare și succesoare a URSS, cu toate că dispune încă de arsenale atomice, nu mai reprezintă amenințarea care a ținut lumea în mare tensiune, în timpul deceniilor de “război rece” cu SUA, și a ajuns să fie doar o piesă în angrenajul  Beijing-Washington.

Moscova din zilele noastre a moștenit slăbiciunea Moscovei de odinioară, slăbiciune pe care a exploatat-o intens președintele Reagan pentru a obține victoria în “războiul rece”: potențialul său economic este mult mai mic decât arsenalele de care dispune, considerabil inferior celui american.

În plus, există o mare diferență, deoarece, astăzi, nu mai trăim ca atunci într-o lume bipolară Washington-Moscova, căci a apărut un element nou – CHINA – care, pe lângă faptul că îi face umbră Rusiei, amenință direct supremația americană. Și nu pentru a stabili o lume cu trei poli, ci pentru a lua locul Moscovei și chiar pentru a înlătura SUA de pe primul loc.

În numai câteva decenii, China a devenit o putere economică, al cărei produs intern brut îl egalează, practic, pe cel al Americii, ceea ce face ca aspirațiile ei militare să devină o amenințare pentru Washington, mult mai mare decât a fost vreodată URSS.

Iar tratatele care controlau armele nu au fost semnate cu Beijing, ci cu Moscova, și tocmai pe acestea vrea să le anuleze președintele Trump. Vorbește, desigur, de faptul că rușii nu le-au respectat, însă Rusia, al cărei potențial economic este, aproximativ, cât cel al Texas-ului, nu mai preocupă atât de mult nici Pentagonul, nici Casa Albă. Căci, renunțarea la tratatele INF și START țintește spre Beijing și nu spre Moscova.

Cum China nu s-a angajat să-și limiteze dezvoltarea armelor, poate să-și sporească în voie arsenalele, să construiască rachete, să-și mărească controlul asupra mărilor din Asia, în timp ce SUA erau legate de acordurile semnate cu Moscova.

Experții militari americani atrag atenția asupra faptului că, dacă va continua expansionismul militar actual, China ar putea închide accesul Flotei a Șaptea a SUA la Marea Chinei și să desființeze scutul cu care America își protejează aliații asiatici: Taiwan, Japonia, Coreea de Sud și Filipinele.

Dacă Pentagonul are mână liberă pentru a dezvolta noi arme, este posibil ca și China să fie de acord să semneze un tratat de ne-proliferare, în caz contrar va fi nevoită să facă față unei curse a înarmărilor, în ceea ce deja unii observatori denumesc “cel de al doilea război rece”. Și tocmai în aceasta constă atu-ul actual al Americii: dacă se întâplă repede, avantajul economic al SUA va fi decisiv față de China, care va trebui să se descurce cu un produs intern brut identic cu cel american, dar la o populație de patru ori mai mare decât cea a SUA.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LA COLETA DE MOSCU          Washington, Diana Negre

 

La perspectiva de que Estados Unidos abandone el tratado para control de armas atómicas de medio alcance (INF), en vigor desde hace casi 30 años, ha causado sensación en todo el mundo y ha motivado las inevitables condenas rusas que advierten de una nueva carrera de armamentos.

Las amenazas de Trump, vistas como uno más de sus muchos exabruptos, no solamente que no tienen mucho de nuevo, sino que podrían incluso indicar solamente un principio, ya que es muy posible que Washington no renuncie solamente al tratado de las armas INF, sino también al acuerdo START, firmado hace ahora 31 años a bombo y platillo, para limitar el desarrollo de los misiles intercontinentales.

Ambos acuerdos comprometían a las dos superpotencias del momento, la Unión Soviética y Estados Unidos, a limitar el desarrollo de sus armas atómicas y, si bien su cumplimiento dista mucho de ser ejemplar, es considerado como un seguro de que la proliferación de armas atómicas será limitada y que ambos países tratarán de evitar una guerra nuclear.

Pero, desde 1987, cuando el entonces presidente Reagan llegó a un acuerdo con el líder soviético Gorbachov, y desde 1991, cuando ocurrió otro tanto con su sucesor George H. Bush, el mundo ha cambiado tanto que – al menos desde Washington – la utilidad de ambos tratados tiene muchas limitaciones.

Para empezar, a uno de sus firmantes, le ha salido una coleta china, porque Rusia, la heredera y sucesora de la URSS, aunque sigue teniendo arsenales atómicos ha dejado de ser la amenaza que mantuvo al mundo en tensión durante los decenios de “guerra fría” con Estados Unidos y se ha convertido en una pieza del engranaje Pekín-Washington.

 

El Moscú de hoy ha heredado la debilidad del Moscú de otrora, que tanto explotó el presidente Reagan para lograr la victoria en la “guerra fría”: su potencial económico es muchísimo menor que sus arsenales y, sobre todo, muy inferior al norteamericano.

Pero hay una gran diferencia porque hoy en día ya no vivimos como entonces en el mundo bipolar Washington-Moscú, sino que ha aparecido un nuevo elemento – CHINA – que, además de hacer sombra a Rusia, amenaza directamente la supremacía norteamericana. Y no para llevarnos a un mundo tripolar, sino para tomar el lugar que ocupaba Moscú e incluso suplantar a Estados Unidos.

En pocas décadas, China se ha convertido en una potencia económica cuyo producto interior bruto es prácticamente igual al de Estados Unidos, lo que convierte sus aspiraciones militares en una amenaza para Washington mucho mayor de lo que probablemente nunca fue la URSS.

Pero los tratados de control de armamentos no se firmaron con Pekín sino con Moscú y son estos los que el presidente Trump quiere derogar. Es cierto que habla del incumplimiento ruso, pero Rusia, cuya potencia económica equivale aproximadamente a la del estado de Tejas, no hace perder el sueño ni al Pentágono ni a la Casa Blanca. La renuncia a los tratados de INF y de START apuntan hacia Pekín y no hacia Moscú.

Al no haberse comprometido a limitar su desarrollo armamentista, China puede seguir creciendo, construir misiles, ampliar su control marítimo en Asia, mientras Estados Unidos se ve limitado por sus acuerdos con Moscú.

Los expertos militares norteamericanos señalan que, de seguir el expansionismo militar actual, China podría cerrar el camino a la Séptima Flota norteamericana en el Mar de China y eliminar el escudo con que Estados Unidos protege a sus aliados asiáticos como Taiwan, Japón, Corea del Sur o Filipinas.

Si el Pentágono tiene mano libre para desarrollar nuevas armas, tal vez China se avenga a un tratado de no proliferación o, de no hacerlo, tendrá que enfrentarse a una carrera de armamentos en lo que algunos empiezan a describir como la “guerra fría II”. Y aquí está la baza norteamericana de hoy: si esto ocurre pronto, la ventaja económica de Estados Unidos todavía sería decisiva ante una China obligada a atender, con el mismo producto interior bruto, una población cuatro veces la norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Anuncios

„TRIO INFERNAL” SAU CAZUL KASHOGGI/“TRIO INFERNAL” O CASO KASHOGGI

Etiquetas

Erdogan, Jamal Kashoggi, Riad, Trump, ziarist

„TRIO INFERNAL” SAU CAZUL KASHOGGI            Washington, Diana Negre

Asasinarea jurnalistului saudit, Jamal Kashoggi, în interiorul consulatului saudit din Istanbul a fost atât de surprinzătoare, încât mai potrivit ar fi să spunem că a fost… delirantă !

Într-adevăr e halucinant să se vorbească de o crimă fără cadavru (până acum), și de succesiunea de denunțuri anti-saudite, urmate de declarațiile atenuante ale casei regale saudite, care curg neîntrerupt dinspre Riad, Ankara și Washington.

Este ușor de bănuit, în acest caz abracadabrant, motivul asasinării: iritarea Arabiei Saudite față de un jurnalist care nu înceta să denunțe abuzurile și ilegalitățile pe care el le atribuia familiei regale – după cum sunt ușor de înțeles și demonstrațiile excesive de moralitate din lumea întreagă, care vizează clanul regal saudit.

Însă greu de înțeles e cum un om, care știe sau crede că este inamicul numărul unu al dinastiei saudite, să meargă singur, neînsoțit și candid la un consulat al Arabiei Saudite, pentru a-și face actele de căsătorie cu o turcoaică. La fel de neînțeles este faptul că serviciile secrete sau mafia saudită – dacă l-au asasinat ele – au fost atât de ne-profesioniste, încât să-l tortureze, să-l ucidă și să-l ciopârțească pe Kashoggi în interiorul consulatului, lăsând o mulțime de piste, pe care poliția turcească afirmă că le-a găsit, fără a spune în ce constă ele.

Continuând seria de incongruențe, este greu de înțeles de ce guvernanții, care cred că posedă adevărul absolut, cum sunt Trump și Erdogan, se schimbă de la o zi la alta: ba condamnă public Riad-ul pentru moartea lui Kashoggi, ba se agață, pe urmă, de ipotetice alternative în legătură cu cine a comis asasinatul.

De asemenea, e greu de aflat ce interese comune pot avea Ankara și Washingtonul ca să denunțe moartea unui om foarte apropiat de Frații Musulmani – o mișcare bine văzută în Turcia, nu și în SUA, și, cu atât mai puțin în Riad, unde figurează pe lista organizațiilor teroriste.

Privită în felul acesta, întorsătura făcută de Trump și de Erdogan de a condamna asasinatul este motivată de două rațiuni.  Una dintre ele o reprezintă banii: achizițiile saudite de tot felul de bunuri americane – mai ales, arme – sunt foarte substanțiale, iar, problemele financiare ale Turciei fac aproape imposibilă vreo politică anti-saudită, dat fiind că Arabia Saudită este un mare investitor potențial, constant și coerent. Cealaltă rațiune este stabilitatea politico-militară din Orientul Mijlociu. O țară atât de bogată și atât de clar angajată în a reprima expansionismul iranian este greu de înlocuit, în prezent, în situația complicată din zonă.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

“TRIO INFERNAL” O CASO KASHOGGI    Washington, Diana Negre

El asesinato del periodista saudí Jamal Kashoggi en el consulado saudí de Estambul es tan sorprendente que sería mejor decir delirante.

Porque es alucinante hablar de un crimen sin cadáver (hasta ahora), al igual que lo es el vaivén de denuncias anti-sauditas y declaraciones eximentes de la casa real saudí que se suceden sin interrupción desde Riad, Ankara y Washington.

Para acentuar aún más el carácter abracadabrante de la historia, es fácil de imaginar los motivos del presunto asesinato árabe – la irritación de Arabia Saudita con un periodista que no paraba de denunciar abusos y tropelías que él imputa a la familia real – como también son fáciles de entender los aspavientos moralistas de todo el mundo, sobre todo del mundo de los antagonistas del reino saudita.

Pero ya no es nada fácil entender que un hombre que sabe o se cree que es el enemigo nº 1 de la dinastía saudí vaya inocentemente y solo a un consulado de Arabia para tramitar su matrimonio con una turca. Y tampoco es nada fácil de entender que los servicios secretos o la mafia saudí – si es que lo asesinaron ellos – fueran tan chapuceros como para asesinar, torturar y descuartizar a Kashoggi en las dependencias consulares, dejando un montón de pistas que la policía turca dice haber encontrado, aunque no dice en qué consisten.

Y siguiendo con la retahíla de incongruencias, tampoco es fácil de entender que dos gobernantes que se creen en la posesión de la verdad absoluta cómo Trump y Erdogan pasen prácticamente de un día al otro de condenar públicamente a Riad por la muerte de Kashoggi para agarrarse luego a hipotéticas alternativas en cuanto a quien le asesinó.

Asímismo, cuesta encontrar qué intereses comunes pueden tener Ankara y Washington en clamar por la muerte de un hombre muy cercano a los Hermanos Musulmanes ya que este movimiento es bien visto en Turquía, pero no en los EE.UU y menos aún en Riad, donde figura incluso en la lista de las organizaciones terroristas.

Visto el caso así, lo más probable es que el giro condenatorio hecho por Trump y Erdogan sea motivado por dos razones. Una es el dinero; las compras saudíes de todo tipo de bienes – con el armamento en primerísimo lugar – estadounidense son sumamente cuantiosas y los apuros financieros turcos hacen casi imposible una política anti-saudita – gran inversor potencial –  constante y coherente. Y la otra es la estabilidad político-militar del Oriente Medio. Una nación tan rica y tan claramente comprometida en la represión del expansionismo iraní es insustituible en estos momentos en el rompecabezas de la zona.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

KASHOGGI, EGOLATRUL/KASHOGGI, EL EGÓLATRA

Etiquetas

bin Laden, Erdogan, Jamal Kashoggi, Saud, Turcia

Jamal Kashoggi

KASHOGGI, EGOLATRUL         Washington, Diana Negre

Jamal Kashoggi, jurnalistul saudit asasinat în Istanbul, pare a fi, pentru opinia publică, un martir al deschiderii, al aperturismului. Însă, o privire mai atentă asupra biografiei sale ne arată un om ambițios care s-a sufocat, deoarece s-a apropiat prea mult de putere.

Într-adevăr, a stat toată viața în intimitatea puterii dinastiei Saud. Și-a petrecut toată viața cățărându-se la adăpostul unor membri ai acestei familii regale și lovindu-se de alți Saud, deoarece a crezut că este tot atât de important ca ei, ba chiar mai mult.

Jamal, a cărui familie este originară din Turcia, a trăit, tot timpul, în preajma membrilor clanului Saud. Tatăl său a fost medicul celui care a fondat actualul regat arab – Abdel Aziz bin al Saud – iar ceilalți membri ai familiei  Kashoggi au acumulat o considerabilă avere (prin trafic de arme), grație bunăvoinței și îngăduinței dinastiei de la putere. El însuși a crescut printre Saud și celelalte familii puternice din Riad, bin Laden printre ele (proprietarii celei mai mari firme de construcții din regat), și a fost prieten cu Usama, până când acesta a devenit lider al gherilei.

Stând în preajma atotputernicilor din țară, Jamal și-a dezvoltat o istețime instinctivă, dar și o năzuință bolnăviciasă de a se contopi cu ei. Istețimea sa l-a făcut să stabilească legături foarte strânse cu serviciile secrete ale regatului; se spune că Jamal Kashoggi era civilul cel mai bine informat în privința secretelor de stat din Arabia Saudită. Iar, egolatria l-a făcut să creadă că bunăvoința anumitor membrii ai clanului Saud – în mod deosebit, cea a fiilor regelui asasinat Faisal,  Jaled și Türki – era totuna cu dreptul de a pontifica la fel ca ei asupra devenirii Arabiei Saudite. Poate, pentru aceasta Jaled s-a dedicat trup și suflet unei activități jurnalistice, care i-a permis să emită sentințe și opinii după bunul său plac și să se bucure de popularitatea facilă a celor care criticau sistemul de la putere.

Jaled a fondat în 2003 ziarul aperturist “Al Watan” și l-a numit ca director pe Kashoggi… care n-a rămas în funcție decât 53 de zile, deoarece s-a luat de wahabiți, cei care formează biserica statală în regat, și care au cerut (și au obținut) destituirea sa. Din 2003, până în 2010, a fost, din nou, directorul ziarului și din nou s-a înfruntat cu wahabiții, pe care i-a acuzat că propagă o doctrină potrivnică celei a lui Mahomed.

Frecușurile sale cu clanul Saud s-au agravat, și, în cele din urmă, Kashoggi a acceptat să conducă un post de radio în Bahrain (Al Arab), finanțat de miliardarul arab dizident, Ualid bin Talal. Dar, și de data aceasta, s-a înfruntat cu ortodoxia sunnită: postul de radio a fost închis după 24 de ore, deoarece Kashoggi i-a luat un interviu unui conducător shiit.

Gafele politico-jurnalistice și infatuarea sa l-au îndepărtat treptat de clanul Saud și definitiv de wahabiți, pe măsură ce se afunda tot mai mult în simpatiile sale pentru Frații Musulmani, organizație care, în Arabia Saudită, trece drept grup terorist. Iar, simpatia pe care i-o arăta președintelui turc, Erdogan, a sporit și mai mult iritarea clanului Saud împotriva sa.

În mod oficial, Ankara și Riad nu au niciun conflict deschis, însă, ambițiile politice ale celor două guverne anunță o conviețuire foarte amară.

Jamal Kashoggi

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

KASHOGGI, EL EGÓLATRA            Washington, Diana Negre

Jamal Kashoggi

Jamal Kashoggi, el periodista saudí asesinado en Estambul, aparece,  ante la opinión pública, como un mártir del aperturismo. Pero, una mirada más atenta a su biografía sugiere más que se trata de un ambicioso al que se le atragantó la proximidad al poder.

Porque cerca, íntimamente cerca, del poder de los Saud ha estado toda su vida. Y toda su vida se la ha pasado aupándose al amparo de unos miembros de esa dinastía y chocando con otros Saud, por creerse tan importante como ellos -o más.

Jamal, cuya familia es originaria de Turquía, convivió siempre con los Saud. Ya su padre fue médico del fundador del reino árabe actual – Abdel Aziz bin al Saud – y el resto de la familia acumuló una respetable fortuna (con tráfico de armas, mayormente) a gracias a la benevolencia dinástica. Él mismo creció entre los Saud y demás familias poderosas de Riad, entre ellos, los bin Laden (dueños de la mayor empresa constructora del reino) y mantuvo una buena amistad con Usama, hasta que éste se erigió en líder guerrillero.

Tanto roce con los casi omnipotentes del país despertó en Jamal una astucia instintiva y una enfermiza querencia a confundirse con ellos. La astucia le lleva a establecer unos lazos muy estrechos con los servicios secretos del reino; se dice que Jamal Kashoggi era el civil mejor informado de los secretos estatales de Arabia saudita. Y la egolatría le indujo a confundir la benevolencia de algunos Saud – en especial, los hijos del asesinado rey Faisal, Jaled y Türki – con el derecho a pontificar tanto como ellos sobre el devenir de Arabia Saudí. Quizá por ello, Jaled se volcó en una actividad periodística que le permitía dictaminar a placer y gozar de la popularidad facilona de los detractores del sistema imperante.

Jaled fundó en el 2003 el diario aperturista “Al Watan” y nombró director a Kashoggi… quien no pudo ejercer el cargo más que 53 días, porque se enfrentó ofensivamente a la Iglesia estatal – los wahabitas -, que exigió (y logró) su destitución. Del 2003 al 2010, volvió a asumir la dirección del periódico y volvió a chocar con los wahabitas, al acusarlos de propagar una doctrina antagónica a la de Mahoma.

Ahora ya sus roces con los Saud se agravaron y Kashoggi aceptó dirigir una emisora radiofónica en Bahréin (Al Arab), financiada por el millonario árabe disidente Ualid bin Talal.  Pero, otra vez chocó con la ortodoxia sunní: la emisora fue clausurada a las 24 horas, porque Kashoggi había entrevistado a un dirigente chiita.

Los reveses político-periodísticos y el engreimiento le fueron distanciando poco a poco de los Saud y totalmente de los wahabitas, a medida que se encastillaba en sus simpatías por los Hermanos Musulmanes, organización que Arabia Saudita tiene registrada como grupo terrorista. Y las simpatías mostradas hacia el presidente Turco, Erdogan, ahondaron aún más la irritación de los Saud contra Kashoggi.

Oficialmente, Ankara y Riad no tienen ningún conflicto abierto, pero las ambiciones políticas de los dos Gobiernos apuntan a una convivencia muy amarga.

Jamal Kashoggi

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UN “POST NO MORTEM” PENTRU CSU DIN BAVARIA/UN “POST NO MORTEM” PARA LA CSU BÁVARA

Etiquetas

alegeri, Bavaria, Electorii Liberi, Germania, München

UN “POST NO MORTEM” PENTRU CSU DIN BAVARIA

Alegerile din Bavaria, din data de 11 octombrie a acestui an, au fost mai degrabă spectaculoase, decât hotărâtoare. Căci, dacă pierderea – pentru prima dată în istoria RFG – a majorității absolute a social-creștinilor în Parlamentul de la München impresionează opinia publică, totuși, CSU continuă să țină în mâini hățurile statului federat.

Unicul element nou este că, acum, partidul social-creștin are nevoie de un aliat pentru a putea guverna, însă, puterea continuă să se afle în mâinile sale, deoarece, fără acest partid, nimeni nu va putea forma vreun guvern la München. Rămâne să vedem doar dacă CSU va forma o coaliție tripartită – cu liberalii (FDP) și cu “Electorii Liberi” (FW) – sau una bipolară, doar cu aceștia din urmă… ceea ce este cel mai probabil. Și aceasta, deoarece, programatic, FW și CSU se deosebesc doar în privința personalului de la conducere, în rest, liberalii dovedesc a avea o ideologie care se distanțează din ce în ce mai mult de conservatorismul dur al CSU și un puritanism moral care nu le permite, în ziua de azi, să aibă vreun partener de dialog.

Teoretic, social-creștinii ar putea forma un cabinet și cu verzii, însă, împărțirea puterii împreună cu aceștia ar fi foarte greu de negociat, ținând cont de aerele pe care și le dau de când au ajuns să fie cea de a doua forță în parlamentul bavarez. Desigur, în politică, de altfel ca și în dragoste, nu se exclude nicio surpriză. Cu atât mai mult cu cât, dacă ne amintim că, din momentul în care verzii au intrat în guvernele statale, au dobândit un pragmatism vecin cu mercantilismul.

De fapt, ceea ce ar trebui să-i preocupe pe conservatori și pe “progresiști”, în urma acestor alegeri, este că societatea bavareză arată o închistare ideologică neobișnuită pentru o națiune atât de avansată cum este cea germană. Astfel, voturile pe care le-a pierdut CSU s-au dus la AfD (Alternativa pentru Germania), un partid animat de o xenofobie mai marcată decât cea a CSU; iar, declinul socialist (SPD) pare a fi identic cu cel înregistrat în restul țării. În sfârșit, voturile social-creștinilor care s-au dus spre FW se datorează, mai ales, respingerii personalității și gestiunii a acelui duo conducător din CSU (Söder și Seehofer), doi oameni politici prinși între ei într-o încleștare pentru a vedea cine e mai tare, și într-o înverșunare comună împotriva cancelarului Angela Merkel, șefa partidului frate, CDU, mai degrabă pentru a satisface amorul propriu naționalist al alegătorilor bavarezi, decât pentru vreo problemă ideologică sau de gestiune guvernamentală. După cum se vede, atâta ambiție a însemnat prea mult egoism pentru electoratul din Bavaria, chiar și într-o perioadă de prosperitate materială fără precedent.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Söder y Seehofer

UN “POST NO MORTEM” PARA LA CSU BÁVARA

Los comicios bávaros del pasado día 11 han resultado mucho más espectaculares que trascendentales. Y es que, si la pérdida, por primera vez en la historia de la RFA, de la mayoría absoluta socialcristiana en el Parlamento de Múnich impresiona a la opinión pública, a la hora de la verdad la CSU sigue llevando las riendas del Estado federado.

Lo único realmente nuevo es que ahora el partido socialcristiano necesita un aliado para gobernar, pero el poder sigue en sus manos porque sin él nadie puede formar Gobierno en Múnich. Planteado así, la única duda es si la CSU va a formar una coalición tripartita – con los liberales (FDP) y los “Electores Libres” (FW) – o bipolar, sólo con estos últimos… que es lo más probable. Y ello, porque programáticamente FW y CSU se distinguen sólo en el personal directivo, en tanto que los liberales alardean de una ideología cada vez más distanciada del conservadurismo duro de la CSU y un puritanismo moral que no les permite hoy en día congeniar con casi nadie.

Teóricamente, los socialcristianos también podrían formar Gabinete con los verdes, pero el reparto del poder con estos sería muy difícil de negociar dadas las ínfulas que tienen desde que se han erigido en la 2ª fuerza del Parlamento bávaro. Claro que en política y en el amor, nunca hay que excluir ninguna sorpresa. Y más aún, si se recuerda que desde que los verdes han comenzado a entrar en Gobiernos estatales se han vuelto de un pragmatismo lindante en el mercantilismo.

En realidad, lo que debería preocupar a conservadores y “progres” de estas elecciones es que la sociedad bávara apunta un inmovilismo ideológico inusual en una sociedad tan avanzada como la alemana. Así, los votos que ha perdido la CSU han ido a parar a la AfD (Alternativa para Alemania), un partido de xenofobia más acusada que la de la CSU; y el declive socialista (SPD) ha sido aquí idéntico al registrado en el resto del país. Por último, los votos socialcristianos que han ido a FW lo han hecho mayoritariamente por repudio de la personalidad y gestión política del dúo dirigente de la CSU (Söder y Seehofer), dos políticos enfrentados entre sí, por ver quién manda más y enfrentados también con la canciller Ángela Merkel, cabeza del partido hermano, la CDU, más por satisfacer el amor propio nacionalista de los electores bávaros que problemas ideológicos o de gestión gubernamental. Cómo ven, tanta ambición ha sido demasiado ego para el electorado de Baviera, incluso en una época de bonanza material sin precedentes.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

ABSURDITATEA CONFLICTULUI UCRAINEANO-MAGHIAR/ABSURDO CONFLICTO UCRANIANO-MAGYAR

Etiquetas

Grecia, Macedonia, minorităţi, Ucraina, Ungaria

ABSURDITATEA CONFLICTULUI UCRAINEANO-MAGHIAR

Ridicolul „războiului pentru denumire” – declarat de Grecia împotriva Macedoniei – nu mai este paternitatea exclusivă a Atenei, căci, iată, există o variantă “îmbunătățită” de Ungaria și Ucraina.

Grecia a blocat toate încercările Macedoniei de a intra în Uniunea Europeană sau în structurile NATO  pentru ca această fostă republică iugoslavă să-și schimbe numele, deoarece – afirmă Atena – Grecia are o provincie care poartă tocmai acest nume: acest gen de conflict – pe care nu-l înțeleg decât grecii – există, acum, între maghiari și ucrainieni și este pus pe seama unei ipotetici lipse de loialitate patriotice din partea minorităților naționale.

În Ucraina Carpatică (regiune care se învecinează cu Ungaria, România și Slovacia) trăiesc aproximativ 150.000 de locuitori de etnie maghiară, victime colaterale ale actualelor tensiuni dintre Kiev și Moscova. Ucraina a adoptat o serie de legi care discriminează minoritatea rusă din țară, mai ales în privința învățământului în limba maternă, dar care, în felul în care sunt formulate, afectează și alte minorități, în mod special, minoritatea maghiară.

Modalitatea ultranaționalistă în care a pus problema guvernul ucrainean a făcut loc unor excese aproape xenofobe din partea unor organzații patriotice ucraineene, care au ajuns chiar să denunțe existența unor funcționari publici cu dublă cetățenie. Acest denunț se bazează pe o discrepanță juridică: Ungaria acordă cetățenie maghiară tuturor ungurilor care formează minorități în țările vecine și care solicită acest lucru, însă Ucraina nu recunoaște dubla cetățenie.

Odată cu stârnirea ultranaționalismului ucrainean în conflictul cu Rusia, problema minorității maghiare din Ucraina a tot escaladat până când s-a ajuns la expulzarea reciprocă a consulilor maghiar și ucrainean din cele două țări și la elaborarea unui proiect de lege care prevede cercetarea tuturor funcționarilor minorității maghiare care au dublă cetățenie. Nu vor fi pedepsiți, dar, în cazul în care legea va fi adoptată, nu vor mai avea acces la informații confidențiale, dacă vor ocupa funcții importante în Administrația Publică.

În mulțimea plângerilor, denunțurilor și amenințărilor formulate de guvernele din Kiev și Budapesta, Ucraina a ridicat ștacheta absurdității la nivel maxim. În fața amenințărilor maghiare de a bloca apropierea Ucrainei de UE și NATO, dacă nu renunță la această politică față de minorități, Ucraina afirmă că Constituția ei este ca cea a Franței, țară de indiscutabilă factură europenistă. Culmea este că Franța nu recunoaște existența vreunei minorități pe teritoriul ei, în timp ce Ucraina recunoaște…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ucrania

ABSURDO CONFLICTO UCRANIANO-MAGYAR

Ahora resulta que lo esperpéntico de la “guerra del nombre” – declarada por Grecia a Macedonia – ya no es una exclusiva ateniense, sino que tiene una réplica mejorada en los Gobiernos de Hungría y Ucrania.

Grecia bloqueaba cualquier ingreso macedonio en la Unión Europea y organizaciones de la OTAN si la exrepública yugoslava no cambiaba de nombre, porque – arguye Atenas –ella tiene una provincia que también se llama  Macedonia. Este tipo de conflicto – que no entiende nadie más que los griegos – lo plantean ahora a su vez magyares y ucranianos, pero por una hipotética deslealtad patriótica de las minorías.

Y es que en la Ucrania Carpatica (región lindante con Hungría, Rumania y Eslovaquia) viven unos 150.000 habitantes de etnia magyar a los que les perjudican de refilón las tensiones actuales entre Kiev y Moscú. El Gobierno ucraniano ha dictado una serie de leyes que tienden a discriminar a la minoría rusa del país en cuanto a la enseñanza del idioma materno, pero que en su formulación genérica afectan también a otras minorías, en especial a la magyar.

El planteamiento ultranacionalista del tema hecho por el Gobierno ucraniano ha dado pie a excesos casi xenofóbicos de organizaciones patrióticas ucranianas que han llegado a denunciar la existencia de funcionarios públicos con doble nacionalidad. La denuncia se apoya en una discrepancia jurídica : Hungría reconoce la doble nacionalidad a todos los pertenecientes a las minorías magyares de los países vecinos e incluso les concede pasaporte húngaros a los que lo solicitan, pero Ucrania no admite más que una ciudadanía.

Atizado el ultranacionalismo por el conflicto con Rusia, el tema de la minoría magyar de Ucrania ha ido subiendo de tono hasta llegara a la mutua expulsión de los respectivos cónsules y la presentación de un proyecto de ley en Ucrania para que se investigue a todos los funcionarios de la minoría húngara que tengan la doble nacionalidad. No se les castigará por ello, pero sí – si prospera el proyecto de ley – se les prohibirá el acceso a información confidencial si ocupasen altos cargos en la Administración Pública.

En el rigodón de quejas, denuncias y amenazas emprendido por los Gobiernos de Kiev y Budapest, el primero ha puesto el listón del absurdo al nivel máximo. Ante las amenazas magyares de bloquear toda aproximación ucraniana a Unión Europea y OTAN si no rectifica en su política de minorías, Ucrania ha dicho que su Constitución es igual a la francesa, Estado de cuño europeísta indiscutible. Lo malo es que el Estado francés no reconoce minoría alguna en su Constitución y la ucraniana, sí…

Hungría y minorías húngaras

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

NU STRĂINII SUNT CAUZA/LOS FORASTEROS NO SON LA CAUSA

Etiquetas

alegeri, Democrații Suedezi, Letonia, Noul Partid Conservator, Suedia

NU STRĂINII SUNT CAUZA

Problema eternă a politicii este adaptarea structurilor vechi la noile realități. Sau, spus și mai simplu: problema eternă a politicii este îmbătrânirea celor puternici și a ideilor lor. Acest lucru s-a putut vedea de-a lungul istoriei, dar, poate exemplul cel mai clar și mai recent îl oferă ultimele alegeri generale din Suedia și din Letonia.

 În Suedia, marile partide „dintotdeauna” au pierdut foarte mulți alegători, iar, în Parlament, s-a cățărat, ca a treia forță, un partid-grupuscular și neonazist la origini (Democrații Suedezi) – cu un program care, după cum informează presa și propaganda rivală, arborează xenofobia ca cea mai mare atracție a sa. Adevărul – vechiul adevăr, vechi ca ideile și sensibiltatea celor de la puterea în declin – este că, în aceste alegeri, calul de bătaie al Democraților Suedezi a fost îmbunătățirea asistenței medicale și a școlilor, în timp ce partidele mai mari sprijineau, în ultima vreme, înăsprirea politicii de azil. Sondajele postelectorale semnalează că cea mai mare parte a alegătorilor noi care au votat cu Democrații Suedezi provin din sectorul social care nu a putut sau nu a știut să beneficieze de dezvoltarea economică a țării din ultimii ani.

Alegerile din Letonia au fost, din punct de vedere politic, și mai brutale: coaliția care a guvernat țara până acum are în noul Parlament doar 10% din locuri, în timp ce majoritatea o deține „Armonia”, partidul etniei ruse, o minoritate mare care încă este respinsă de restul țării. Pe locurile doi și trei se află două partide noi – KPVLV  și respectiv JKP – care sunt oferte aproape antagonice ale partidelor care au marcat viața democratică a țării. KPVLV este, l-a creat și e condus de echivalentul leton al americanului Donald Trump și nu oferă decât un tropăit, din plăcerea de a tropăi. JKP („Noul Partid Conservator”) încearcă să împace valorile morale tradiționale cu o economie liberală, aproape manchesteriană.

Acest fenomen electoral este foarte asemănător cu cel care l-a adus pe Donald Trump la președinția SUA. Și acest milionar newyorkez a câștigat făcând apel la nemulțumirea cetățenilor, a multor cetățeni care vedeau că îmbogățirea generală și creșterea nivelului de trai din țară îi ocoleau. Desigur că a face o paralelă electorală între baltico-scandinavi și americani e o aiureală, deoarece cele două societăți sunt foarte diferite, dar, criza defazării social-politice este esențialmente la fel.

Această defazare se înregistrează, în prezent, în cea mai mare parte a lumii industrializate. Este vorba de o problemă ideologică, de simț al dreptății și al egalității. Altfel, cum s-ar explica faptul că o țară care de mai mult de zece ani nu prea are șomaj, care înregistrează o creștere economică superioară mediei din Uniunea Europeană și o stabilitate socială de multe generații își pierde încrederea în ideile și în oamenii politici dintotdeauna? Dacă n–ar fi această defazare cauza dorinței de schimbare, cum se explică faptul că o națiune în care tot al șaselea cetățean s-a născut în afara țării, și tot a nouălea, chiar în afara Uniunii Europene, se interesează mai mult de spitalele și școlile sale, decât de conviețuirea cu comunitățile de azilanți, imigranți și fugari ai foamei din lumea a treia?

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LOS FORASTEROS NO SON LA CAUSA

El problema eterno de la política es la adecuación de las viejas estructuras de poder a las nuevas realidades. O, dicho a la pata la llana: el problema eterno de la política es el envejecimiento de los poderosos y sus ideas. Eso se puede ver a lo largo de la historia, pero quizá el ejemplo más claro y reciente lo brindan las últimas elecciones generales suecas, así como las de Letonia.

En Suecia, los grandes partidos “de siempre” perdieron electores a montones y en el Parlamento se encaramó como tercera fuerza un partido – grupuscular y neonazi en sus orígenes (los Demócratas Suecos)-con un programa que, según la Prensa y la propaganda rival, enarbolaba como mayor atractivo la xenofobia.

La verdad – la verdad vieja, vieja como las ideas y sensibilidad de los del poder menguante – es que en esos comicios el caballo de batalla de los Demócratas Suecos fue la mejora de la asistencia sanitaria y de las escuelas, mientras que los dos partidos mayores apoyaban últimamente el endurecimiento de la política de asilo. Y las encuestas demoscópicas postelectorales señalan que la mayor parte del nuevo electorado que votó a los Demócratas Suecos proviene del sector social que no ha podido o sabido beneficiarse del desarrollo económico del país de los últimos quinquenios.

Los comicios letones fueron políticamente aún más brutale: la coalición gubernamental saliente tiene en el nuevo Parlamento sólo el 10% de los escaños, en tanto que la mayoría lo constituye “Armonía”, el partido de la etnia rusa, una gran minoría aún rechazada por el resto del país. Y como 2ª y 3ª fuerzas figuran dos partidos nuevos – KPVLV y JKP, respectivamente – que son ofertas casi antagónicas de los partidos que han marcado la vida democrática del país. El KPVLV es lo creó y dirige el equivalente letón del estadounidense Trump y no ofrece más que el pataleo por el placer del pataleo. El JKP (“Nuevo Partido Conservador”) intenta maridar los valores morales tradicionales con una economía liberal casi manchesteriana.

Este fenómeno electoral es muy similar al que ha llevado a Donald Trump a la presidencia estadounidense. También el millonario neoyorkino ganó apelando al descontento de los ciudadanos, de los muchos ciudadanos que veían como el enriquecimiento general y la elevación del nivel de vida del país los orillaban. Claro que trazar un paralelismo electoral entre balto-escandinavos y estadounidenses es un disparate por la diferencia entre las dos sociedades, pero la crisis del desajuste sociopolítico sí que es esencialmente la misma.

Y ese desajuste se está registrando actualmente en gran parte del mundo industrial y del casi industrializado. Es un problema ideológico, de sentido de la justicia e igualdad. Porque, si no ¿Cómo se explica que un país que lleva más de diez años con una tasa de paro bajísima, con un crecimiento económico superior al promedio de la Unión Europea y una estabilidad social de generaciones pierda la confianza en las ideas y los hombres políticos de siempre? Si no fuera ese desajuste la causa del deseo de cambio, ¿Cómo se explica que una nación en la que cada sexto ciudadano nació fuera del país y cada noveno, incluso fuera de la Unión Europea se preocupe más por sus hospitales y escuelas que por la convivencia con las comunidades de asilados, inmigrados y tercermundistas fugitivos del hambre?

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

LETONIA: LOVITURĂ… PENTRU A CONTINUA LA FEL/LETONIA: VARAPALO PARA SEGUIR IGUAL

Etiquetas

Artuss Kaimiņš, JKP, KPVLV, Letonia

LETONIA: LOVITURĂ… PENTRU A CONTINUA LA FEL

Alegerile parlamentare de la sfârșitul săptămânii trecute din această țărișoară baltică (65.000 km², 2.000.000 de locuitori și un PIB anual pe cap de locuitor de 18.500 $) au însemnat o dură lovitură pentru partidele dintotdeauna…pentru ca totul să rămână, mai mult sau mai puțin, la fel ca până acum !

Pedeapsa urnelor a fost cam mare: coaliția guvernamentală, de centru-dreapta, are acum de abia 10% din fotolii în noul Parlament.

Cel mai mult a obținut partidul – „Armonia” – cu 18% din voturi, majoritar acum în Parlament, care este partidul marii minorități a rușilor, pe care nu o iubește nimeni nici în Parlament și nici în țară.

Pe locurile al doilea și al treilea se află– KPVLV (14%) și JKP (13,6%) – care au intrat ca grupări protestatare.

KPVLV, condus de un actor de la Televiziunea Națională – Artuss Kaimins -, nu are alt program sau ceva care să atragă, decât critica, denunțul și strigătul împotriva tuturor. Atât de mult se revarsă tot timpul, încât unii spun că este un Donald Trump leton, în timp ce alții afirmă că este un „autentic sociopat”…. Iar JKP („Noul Partid Conservator”), încearcă să fie o versiune baltică a Chinei: modelul economic liberal și valorile morale radical tradiționale. KPVLV a fost creat în 2016, iar JKP, în 2014.

Artuss Kaimiņš

Rezultatele electorale, judecând după protagoniștii din Parlament, arată că la Riga a avut loc o mare schimbare care lasă lucrurile…exact ca înainte. Căci, din cauza amintirilor urâte lăsate de deceniile de ocupație rusească a Letoniei, nimeni din Parlament nu vrea să formeze o coaliție cu „Armonia”. Și din cauza activismului vecin cu patologia al partidului KPVLV, nimeni nu îndrăznește să-și lege destinul cu cel al deputaților acestei formațiuni. Și, în sfârșit, a forma un guvern cu JKP ar însemna să se încerce o nouă alternativă, însă mult mai radicalizată a fostului cabinet, pedepsit de urne.

Dar, toate arată că se va repeta o formulă asemănătoare cu cea din legislația trecută. Pentru ca guvernul să aibă un minimum de stabilitate și niște perspective cât de cât de succes pentru evoluția țării, se negociază repetarea coaliției care a guvernat până acum, ușor lărgită cu două partide minoritare, care să aducă fotolii pentru majoritatea parlamentară, dar, fără prea multe exigențe ideologice.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LETONIA: VARAPALO PARA SEGUIR IGUAL

Las parlamentarias del pasado fin de semana en este pequeño país báltico ( 65.000 km², 2.000.000 de habitantes y un PIB por habitante de 18.500 $ anuales) han significado un duro castigo a los partidos de siempre…¡ para que todo siga más o menos igual que siempre !

El castigo de las urnas ha sido descomunal: La coalición gubernamental saliente, de centro-derecha, tiene un 10% escaso de los escaños en el nuevo Parlamento. A más, el partido mayoritario del nuevo Parlamento – “Armonía” – con 18% de los votos, representa a la gran minoría rusa, una minoría malquista por el resto del país y del Parlamento. Y como 2ª y 3ª fuerza – KPVLV (14%) y JKP (13,6%), respectivamente – han entrado agrupaciones de protesta.

El KPVLV, que dirige un actor de la TV nacional – Artuss Kaimins -, no tiene más programa y aliciente que el de criticarlo todo, denunciarlo todo y clamar contra todo y todos. Tanto lo hace que unos le llaman el Donald Trump letón y otros, un “auténtico sociópata”… En cuanto al JKP (“Nuevo Partido Conservador”), intenta ser una versión báltica de la China actual: modelo económico liberal y valores morales radicalmente tradicionales. El KPVLV fue fundado en el 2016 y el JKP, en el 2014.

Artuss Kaimiņš

El saldo electoral, dados los protagonistas parlamentarios, es el de que se ha producido en Riga un gran cambio que lo va a dejar todo igual que antes. Porque, en razón de los malos recuerdos dejados por los decenios de ocupación rusa de Letonia, nadie en el Parlamento quiere formar coalición con “Armonía”. Y en razón del activismo lindante en patología del KPVLV, nadie se atreve a ligar su destino al de sus diputados. Por último, formar Gobierno con el JKP es intentar una nueva alternativa, pero más radicalizada, del Gabinete que salió vapuleado de las urnas.

Pero, todo apunta a que esto, repetir una fórmula similar a la de la legislación pasada, es lo que va a pasar. Para que el nuevo Gobierno tenga un mínimo de estabilidad y un mínimo de perspectivas de éxito para el devenir del país, ya se está negociando una repetición de la coalición saliente, pero ampliada con dos partidos minoritarios que aporten escaños a la mayoría, pero pocas o ninguna exigencia ideológica.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu