POVEȘTI CU ANIMALE

LUPUL, VULPEA SI LEULLEUL, LUPUL ȘI VULPEA

Demult, tare demult, cam pe la începutul lumii, într-o zi, toate animalele au ținut sfat ca să-și aleagă un împărat.

Toate s-au învoit că leul era, desigur, cel mai potrivit, de vreme ce era cel mai viteaz, și l-au încoronat.

Ani mulți a împărățit leul peste supușii săi, dar iată că a venit și vremea când, bătrân și neputincios, nu se mai putea ridica din pat. Pe atunci datina era ca toate animalele să-i facă câte o vizită și să-l întrebe de sănătate.

Într-o zi lupul – un lup alb – se ducea în vizită la leu. Pe drum s-a întâlnit cu vulpea.

– Vulpe dragă, o agrăi el, hai să mergem să vedem ce mai face împăratul nostru cel bătrân de zile. Știi, nu-i așa, că-i bolnav ?

– Du-te tu, dacă vrei – răspunse vulpea – eu nu merg. Nu cumva o fi leul mai bun ca mine ca să-i stau la picioare ? Dacă vrea, să vină el la mine, să mi se-nchine.

Lupul nu zise nimic, dar, în gând își freca labele de mulțumire. Gândindu-se ce impresie bună îi va face el leului și cum îi va spune „uite ce-a spus vulpea despre tine” și, mai ales, închipuindu-și cum îl va răsplăti leul pentru credincioșie, își văzu bucuros mai departe de drum.

Vulpea, la rându-i, bănuitoare, se luă tiptil după lup, ca să vadă ce avea să-i spună stăpânului.

Ajunse, dar, lupul la căpătâiul leului, iar vulpea stătea ascunsă după o perdea și trăgea cu urechea.

– Vulpea asta, semeață mai e. N-a spus ea „împăratul nostru-i bolnav, ia să mă duc și eu să văd ce mai face” – zise leul. ?

– Dumnezeu să-ți dăruiască viață lungă, luminăția-ta, răspunse lupul. Tocmai când veneam încoace, mă întâlnii pe drum cu vulpea. I-am spus: „vulpe dragă, hai să mergem să vedem ce mai face bătrânul nostru împărat” dar ea mi-a întors vorba: „du-te tu,dacă vrei, că eu nu merg,nu cumva s-o fi crezând el mai bun decât mine ?”

– Ehe, să-mi cadă ea vreodată în gheară, că știu eu ce i-aș face, zise leul furios.

Auzind acestea, vulpea ieși de după perdea și se plecă până la pământ dinaintea leului.

– Vulpe, unde-ai fost până acum și de ce n-ai venit să mă vezi ? o întrebă leul.

– Ah, luminăția-ta, spuse ea, unde-am fost ? Păi, am auzit că ești bolnav și am tot întrebat unde-i cu putință să găsesc vreun doctor bun care să te vindece. Am aflat că este unul vestit, tocmai la Bagdad și m-am dus până acolo să ți-l aduc, dar el mi-a zis că nu-i nevoie să vină, că știe ce boală ai și știe și leacul de care ai nevoie: „să tăiați un lup – mi-a zis – un lup alb, și să-l înfășurați în pielea lui pe împăratul vostru, iar de nu veți face aceasta, va muri negreșit”.

Eu n-am mai zăbovit și îndată m-am înapoiat să-ți aduc vestea.

Lupul, săracul, împietrit și amuțit de groază, a pățit-o. Leul a poruncit pe dată să-l taie, s-a înfășurat în pielea lui și … minune ! S-a vindecat.

– Ce pui de cățea și lupul ăsta ! zise leul. Vulpea, cât bine mi-a făcut și el care uneltea s-o piardă.

LUPUL, VULPEA SI LEUL 2PISICA, LEUL ȘI OMUL

Era odată o pisică. Într-o zi ce s-a gândit ea ? Ce-ar fi să urce pe munte și să se bucure de frumusețile lui. Pe când mergea ea așa … îi ieși în față un leu. Zărindu-l, s-a făcut mică și s-a pitulat în dosul unui tufiș, așteptând să vadă ce va face.

Leul, apropiindu-se, a început s-o adulmece.

– Și tu pari a fi tot din neamul nostru, dar ești atât de mică, începu el vorba.

– Dacă ai fi trăit pe lângă om, și tu ai fi fost mic, răspunse pisica.

– De ce, cine mai e și omul ăsta ? întrebă leul nedumerit. E atât de mare și de fioros ? Unde e ? Să-l văd și eu.

– Vino cu mine și ți-l voi arăta, îl pofti ea.

Leul cântări cuvintele pisicii și porniră amândoi. Tot urcând ei pe munte au zărit un om care tăia lemne.

– Uite, omul ! șopti pisica.

S-au apropiat ei și leul i-a dat binețe omului și l-a întrebat:

– Tu ești omul ?

– Eu, răspunse acesta.

– Am auzit că ești nespus de puternic și am venit să ne luptăm.

– Foarte bine, să ne luptăm atunci, se învoi omul, dar, mai întâi ajută-mă să crăp lemnul ăsta care-i crăpat doar pe jumătate și pe urmă ne-om lupta.

– Bine, te-oi ajuta.

– Ia, pune-ți labele aici, în crăpătură, ca să-l tai.

Își bagă leul labele în crăpătura pe care omul o ținea deschisă cu câte o mână la fiecare cap al bușteanului și, când acesta și-a tras repede mâinile, leul a rămas cu labele prinse în buștean.

Fără a sta mult pe gânduri, țăranul luă o bâtă și dă-i și dă-i: îi trase leului o bătaie soră cu moartea. Nu-i lăsă nici un locșor, cât de mic, netăbăcit și nu se opri decât atunci când bietul animal căzu fără simțire.

Atunci îl slobozi din strânsoarea bușteanului și-l lăsă să zacă mai mult mort decât viu. Își luă sarcina de lemne în spinare și toporișca și porni spre casă.

Pisica, ieșind de unde stătea ascunsă, s-a apropiat de leu și, când și-a mai venit în fire, l-a întrebat:

– Ei, cum ți s-a părut omul ?

– Eu, dacă aș fi fost în locul tău, cred că aș fi rămas și mai mic.

 -/-

 TĂIETORUL DE LEMNE ȘI LEUL

Era odată un moș sărac lipit pământului. Singura lui avuție erau copiii care-i umpleau curtea.

În fiece zi, își lua măgărușul de căpăstru și mergea la pădure să taie lemne cu securea. Dădea ba aici, ba încolo, cât putea și el.

Într-o zi îi iese în față un leu și-i zice:

– Șezi, moșule și odihnește-te puțin. O să tai eu lemne în locul tău, să le duci în târg și să le vinzi, să cumperi de-ale gurii pentru copii.

Zis și făcut. A șezut bătrânul de s-a odihnit, leul a tăiat lemne, apoi omul le-a suit în spinarea măgărușului și a pornit spre casă.

După câteva zile, când s-a dus iar la pădure după lemne, leul i-a spus:

– Vino moșule în fiecare zi și-am să-ți dau lemne să le duci la târg.

Așa au făcut. După o vreme, într-o zi, când soarele dogorea ca focul, leul ostenit de câte lemne tăiase, s-a rugat de bătrân:

– Moșule, vino și șezi aici, sub măslinul ăsta umbros. Mi-oi așeza și eu capul pe genunchii dumitale, să mă odihnesc un pic.

Și și-a culcat leul capul pe genunchii omului și l-a întrebat:

– Sunt frumos, barba ?

– Ești frumos, fiule.

– Sunt viteaz ?

– Ești, cum să nu fii, leul meu drag.

– Sunt și tinerel ?

– Ești.

– Ai văzut ce mândrețe de voinic sunt ? Am toate harurile din lume !

– Pe toate le ai, cum nu, dar ai și un mare cusur… Tare-ți mai miroase gura !

Leul pe dată s-a ridicat, a încărcat lemnele pe măgar și i-a zis bătrânului:

– Vino, ia-ți securea și dă-mi una după ceafă.

– Cum să fac eu una ca asta, fiule, cum să te lovesc, când mi-ai făcut atâta bine ?

– Eu vreau, moșule, hai lovește !

Și bătrânul i-a dat o lovitură, așa cum îi ceruse, drept în ceafă, făcându-i o tăietură adâncă de două degete.

Tăietorul de lemne a mai venit apoi în fiecare zi în pădure și leul, așa rănit cum era, îi tăia lemne și i le dădea să le urce pe spinarea măgărușului.

După ceva vreme, leul îi zice bătrânului:

– Ia privește, taică, cum arată ceafa mea ?

– S-a făcut bine, fiule drag, n-a rămas nici o urmă de tăietură, îi răspunse el.

– Și era ditamai spintecătura, dar vorba pe care mi-ai spus-o, că-mi miroase gura, mi-a rămas ca o rană adâncă în inimă. Hai, pleacă acum și să nu te mai văd vreodată pe aici, că te-oi mânca.

De atunci se spune: ce spintecă cuțitul se vindecă de-ndată,
                           Numai vorba cea rea rămâne nevindecată .

-/-

VULPEA DE ZECE ANI ȘI VULPOIUL CEL MIC DE UNSPREZECE

Într-o zi vulpea ieșise din vizuina-i de sub munte și se însorea, căci era iarnă și sufla un vânt rece, a zăpadă.

Nu după mult timp ieșiră și puișorii și se așezară lângă ea. Au stat ei ce-au stat, se apropia de amiază și vulpea nici gând să se clintească de acolo.

Un pui a întrebat-o:

– Mamă, ce facem noi aici ?

– Ne încălzim, dragul meu.

– Și unde-i focul, mamă ?

– Nu-l vezi ? Uite-l acolo sus, pe muntele din față.

Vulpoiul cel mic nu zise nimic, dar după o vreme începu a striga:

– Mamă, mamă ! Apă, mamă !

– Ce-ai pățit, puiul meu, de ce strigi după apă ?

– Apă, mamă, apă, repede ! M-am ars.

– De unde te-ai ars, puiul mamei ?

– De la o scânteie. A sărit din focul ce arde colo sus, unde mi-ai arătat tu, și mi-a ars urechea.

– Bravo, copilul meu, îi zise vulpea bucuroasă. Acum știu că ești isteț și că poți să-ți duci traiul și singur.

Bine se spune că „vulpea e de zece ani și vulpoiul cel mic de unsprezece”.

-/-

VULPEA ÎN GROAPĂ

Într-o zi vulpea dădea târcoale prin pădure căutând ceva de mâncare. Se lăsase seara și ea tot lihnită era, pentru că nu prinsese nimic toată ziua.

Sus, în copaci, zburdau și ciripeau păsărele și vulpea mai să moară de ciudă. Pășea tiptil și se oprea, iar pășea și iar se oprea, se uita lung la ele și iar se uita și-i curgeau balele de poftă.

Se gândea și se tot gândea cum să facă să prindă măcar una. Zadarnic. Nu putea face nimic.

Cum mergea ea așa prin pădure își spunea în sine: Dumnezeu n-a știut ce face ! S-a apucat și m-a făcut să pășesc doar pe pământ, ca să nu pot găsi nimic de mâncare.

Dacă m-ar fi făcut și pe mine pasăre, să zbor, aș mai fi îndurat eu atâtea chinuri ?

Pasărea aia, care stă pe creanga de sus, sau cealaltă, de pe creanga de jos sau stăncuța aia care mă înnebunește tot timpul, mi-ar mai fi scăpat ele, oare ?

Cum își spunea ea toate acestea și era cu ochii pe sus după păsări, se trezi într-o groapă.

Își spuse:

– Bine că nu-i plină cu apă. M-aș fi înecat cât ai zice pește. Așa-mi trebuie dacă nu mi-a plăcut cum m-a făcut Dumnezeu. Auzi ce mai voiam și eu, pasăre, să zbor în văzduh !

 -/-

 BOUL ȘI MĂGARUL

Odată un bou și un măgar stăteau de vorbă în staul.

– Ei, boule, cum o mai duci ?

– Ia, mulțumesc de întrebare, ce să-ți spun, dragă măgarule, asta nu-i viață. M-am săturat de ea până peste poate. Toată ziulica, pe ogor, împuns de strămurare.

– Bietul de tine, vrei să te învăț eu cum să scapi ?

– Învață-mă și ți-oi fi în veci recunoscător.

– Uite cum să faci: prefă-te că ești bolnav.

Și a doua zi boul a ascultat de sfatul măgarului: seara i-au adus paie și n-a mâncat. I-au adus apă și n-a băut.

– Bre, boul nostru e bolnav, și-au zis stăpânii când l-au văzut. Ce ne facem acum ? Păi, să înjugăm măgarul mâine…

Zis și făcut. Au luat măgarul și l-au pus să tragă la plug. Bietul măgar, ce avu de îndurat toată ziulica ! Ba-l împungeau cu strămurarea, ba-l loveau cu ciomagul. O clipă nu l-au lăsat să răsufle.

Seara, când se întoarce și măgarul de la câmp, betegit de muncă, îl întreabă boul:

– Ei, cum a fost azi ?

– Bine, foarte bine, dar știi ce l-am auzit spunând pe stăpân ?

– Ce, dragul meu ?

– Zicea că vrea să te taie, ca să nu mori și să rămână numai piele de tine.

Când a auzit boul una ca aceasta, pe dată s-a făcut bine, a mâncat, a băut și a doua zi s-a dus la muncă și așa a scăpat măgarul de plug.

-/-

 MUZICANȚII

A fost odată ca niciodată un țăran care avea un măgar. Măgarul acesta era bătrân de acum și stăpânul s-a gândit să scape de el: l-a legat de-un par afară ca să moară.

Tocmai atunci pe acolo trecu un vânător cu un câine pe care-l părăsi: nu voia să-l mai țină pentru că îmbătrânise și nu mai prindea iepuri.

Câinele s-a oprit și l-a întrebat pe măgar:

– Ce faci aici, sărmane măgar ?

– Ce să fac, ia stăpânul meu m-a legat ca să mor, pentru că-s bătrân.

– Și pe mine m-a alungat al meu, pentru că nu mai zăresc iepurii.

– Nu vii, îi zise măgarul, să mergem să ne facem muzicanți ?

– Vin, se învoi bucuros câinele.

Atunci măgarul roase cu dinții funia de care-l legase țăranul și au pornit amândoi în lume.

Ieșind ei din sat, s-au întâlnit cu o pisică ce ședea pe gard și plângea, ștergându-și din când în când ochii cu batista.

– De ce plângi, cumătră ?

– De ce plâng ? Am îmbătrânit și nu mai prind șoareci și stăpâna m-a alungat de acasă. M-a adus aici și mi-a spus să nu mă mai întorc.

– Nu vii și tu cu noi ? mergem să ne facem muzicanți.

– Vin, primi ea cu bucurie.

La un moment dat îi spune câinele măgarului:

– Eu, dragul meu, rămân aici. Nu mă mai țin picioarele să merg mai departe.

– Urcă-te în spinarea mea, îl pofti acesta.

Și se sui câinele pe spinarea tovarășului său și, după el, se sui și pisica și mergeau călare pe măgar.

Merseră ei ce merseră și au dat peste o casă. În vârful unui stâlp stătea cocoțat un cocoș care cânta a jale. Măgarul îi dădu binețe și-l întreabă:

– Bietul de tine, de ce cânți ?

– Lasă-mă, îmi plâng soarta. Stăpânul are musafiri și o să mă taie.

– Nu vii și tu cu noi ? mergem să ne facem muzicanți.

Cocoșul nu așteptă să-i mai zică o dată. Sări și el în spinarea măgarului.

Au mers ei iarăși ce au mers și au dat de o pădure unde au hotărât să înnopteze.

Pe pisică au pus-o să se cațere într-un copac înalt și să vadă dacă nu cumva zărește vreun foc pe undeva. Și, într-adevăr, se zărea un foc în mijlocul pădurii.

S-au dus ei acolo și au dat de o colibă, dar ce să vezi ? Înăuntru era o bandă de tâlhari.

Când aceștia au dat jos de pe foc cazanul cu mâncare, măgarul și-a băgat capul pe fereastră și a început a rage de credeai că-i sfârșitul lumii: i-ha-ha ! I-ha-ha !

Câinele a început să latre: hauuuuu ! hauuuuu ! Pisica să miaune: miauuuu ! Miauuuu ! și cocoșul să strige: cucuriguuuuuuu ! Cucuriguuuu !

Tâlharii, îngroziți, au crezut că sunt niscaiva duhuri necurate și au luat-o la sănătoasa, în plină noapte, prin pădurea deasă și-ntunecoasă.

Măgarul și tovarășii săi au intrat în colibă, s-au așezat și au mâncat tot ce era în cazan. După ce au isprăvit de mâncat, măgarul a ieșit afară și și-a făcut un culcuș printre frunze, câinele s-a așezat lângă ușă, pisica s-a vârât în cuptor și cocoșul a zburat pe o creangă, într-un copac din fața colibei.

Când era întunericul mai negru și muzicanții noștri dormeau duși, căpetenia tâlharilor le spune celorlalți:

– Cine e cel mai viteaz dintre voi și se-ncumetă să meargă să vadă ce-o mai fi în colibă ?

– Eu, zise unul.

– Du-te, dar fii cu băgare de seamă.

Merge tâlharul, intră, trece de câinele care dormea lângă ușă, când, odată numai vede ochii pisicii lucind în cuptor. „Pesemne mai arde focul” își zise el și când dădu să ia un cărbune să aprindă lampa, pisica îl apucă cu ghearele de nas. Scapă el de pisică, dădu să iasă afară, dar îl trase de picior câinele. Scapă și de el, dar îi arse o copită măgarul, în timp ce cocoșul tot striga de pe craca lui: cucuriguuuu ! Puneți mâna pe el ! Puneți mâna pe el !

Abia scăpat și speriat de moarte, se întoarse hoțul la ai lui și le povesti:

– Ce să vă spun ! Merg să iau foc din cuptor, m-apucă o vrăjitoare de nas și îmi vâră degetele-n ochi. Dau să ies afară, mă înșfacă alta de picioare. Ies afară și o ditamai vrăjitoarea mă trăsnește cu-n ciomag în moalele capului, mă ia pe sus și mă trântește la pământ, iar alta tot striga: Puneți mâna pe el ! Puneți mâna pe el !

Ce să mai calce tâlharii vreodată prin colibă ! Cât despre măgar, câine, pisică și cocoș, au mâncat și au băut și nouă nu ne-au dat.

 -/-

 ÎMPĂRATUL PĂSĂRILOR

Odată, demult, păsările mici s-au adunat să-și aleagă împărat, numai că unul spunea într-un fel, altul, în alt fel, încât nu era cu putință să se înțeleagă.

Văzând că n-ajung la nici o înțelegere, pănțărușul sări dintr-un mărăcine și le spuse:

– Niciunul din cei numiți nu-mi e pe plac. Nu merită niciunul să ne cârmuiască.

– Și cine ai vrea tu să fie ? îl întrebară celelalte păsări.

– Pe mine să mă puneți împărat pentru că eu sunt cel mai bun dintre voi.

– Și vei putea tu să ne ocrotești și să ne scapi de păsările cele mari care ne vânează ? întrebă soborul.

– Dacă voi putea ? Ce întrebare. Dacă nu eram în stare, ce rost mai avea să vă spun să mă alegeți pe mine.

Atunci soborul păsărilor a încuviințat ca pănțărușul să le fie cârmuitor legiuit.

După numai câteva zile iată că pe cer își făcu apariția o pasăre mare. De cum au văzut-o, păsările mici au alergat într-un suflet la pănțăruș și i-au strigat:

– Pentru numele lui Dumnezeu, sari că pierim !

Pănțărușul, care era vârât cu totul în tufa mărăcinelui, îi întreabă:

– Ce e ?

– O pasăre mare zboară pe cer și o să ne mănânce pe toate ! strigară păsările tremurând de frică.

– Cât e de mare ?

– Mare, foarte mare !

– E mai mare de atât ? întrebă el ieșind deasupra și deschise o aripă, ca măsură.

– Nu ! E mai mare, i-au zis.

– Atâta ? a întrebat el deschizându-și amândouă aripile.

– Nu ! E mult, mult mai mare. Uite-o ! Vine. Păzea !

Când a văzut-o, pănțărușul s-a vârât la loc în mărăcinele lui, zicându-le:

– Să se ascundă fiecare pe unde poate ! Ce să vă fac !…

 -/-

CUCUVAIA ȘI PREPELIȚA

Într-o zi s-au adunat toate păsările și au hotărât să-și dea copiii la școală ca să învețe carte. Au găsit un dascăl bun și au deschis o școală.

Trecuse ceva vreme și nu toți copiii veneau cu lecția învățată, drept pentru care învățătorul hotărî ca pe aceștia să-i pedepsească și să-i lase flămânzi la amiază.

Printre ei era și fiul cucuvaiei.

Cucuvaia, văzând că puiul ei nu vine de la școală odată cu ceilalți copii să prânzească, a luat o bucată de pâine și s-a dus ea la școală să i-o dea.

Pe drum a ajuns-o din urmă potârnichea: și puiul ei era pedepsit și îi ducea și ea tot o bucată de pâine.

– Rogu-te, vecină, dacă nu-ți e cu supărare, ia pâinea asta și du-i-o copilului meu. Eu aș merge până la școală, dar am foarte multă treabă.

– O iau, vecină, cum să nu, răspunse cucuvaia, dar cum arată copilul tău ?

– O, zise potârnichea, îl găsești ușor, puiul meu e cel mai frumos din școală !

Cucuvaia a ajuns și l-a rugat pe dascăl să-i îngăduie să-i dea o bucată de pâine puiului ei și l-a mai rugat apoi s-o lase să-i vadă pe toți copiii. S-a uitat ea bine bine la toți, dar nu l-a zărit pe fiul potârnichei. Negăsindu-l, s-a întors acasă și s-a dus la potârniche ca să-i dea înapoi pâinea, zicându-i:

– Ce să-ți fac ! O oră întreagă m-am tot uitat la copii și pe al tău nu l-am văzut. La școală nu era niciunul mai frumos ca al meu.

TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s