Eduardo Galeano și poveștile Americii Latine

GALEANO 10„Fiecare zi are câte o poveste care merită să fie spusă pentru că zilele noastre sunt făcute din povești” – spunea E. Galeano, cel care a făcut din jurnalism o artă.

Eduardo Galeano a murit luni seara, 13 aprilie, într-un spital din Montevideo unde și-a petrecut ultima săptămână din viață. Avea 74 de ani și suferea de cancer pulmonar (tabagic) din 2007.

Este cunoscutul autor al best-seller-urilor Las venas abiertas de América Latina/Venele deschise ale Americii Latine (1971) și Memoria del fuego/Memoria Focului (1986), traduse în 20 de limbi.

Una din ele este româna: Ed. Politică a publicat Venele… în 1983 și Memoria focului în 1988.

Și este autorul a 43 de cărți. Majoritatea despre America Latină și despre realitățile ei pe care le-a analizat ca un jurnalist politic și ca un editorialist de cea mai înaltă clasă.

GALEANO 4Înainte de a deveni ziaristul și intelectualul celebru de stânga (în America Latină – continentul, prin excelență, al dictaturilor de dreapta și al loviturilor de stat – e ușor să aluneci spre stânga) Eduardo Galeano a fost… muncitor în fabrică, caricaturist, pictor, curier, dactilograf și casier la bancă, printre altele, deși familia sa era una înstărită.

Să menționăm și faptul că Eduardo Germán María Hughes Galeano, născut pe 3 septembrie 1940 în capitala Uruguay-ului, într-o familie venită din Europa, era puțin… italian, spaniol, galez și german…

… și că s-a numit Eduardo Hughes după tatăl său, Eduardo Hughes Roosen, și Galeano după mama sa, Licia Esther Galeano Muñoz, Galeano fiind numele său de autor.

La 14 ani și-a vândut prima caricatură politică săptămânalului El Sol al Partidului Socialist…

… și la 20 de ani era deja redactorul șef al săptămânalului Marcha/Marșul la care a colaborat, printre alții și Mario Vargas Llosa.GALEANO 5Se spune despre Galeano că a fost un autodidact care s-a perfecționat continuu și care a ajuns să capete cultura și erudiția unui universitar.

De fapt, mai degrabă, a fost mare editorialist. Toate cărțile pe care le-a scris sunt culegeri de … editoriale. Splendide editoriale !

GALEANO 6Galeano la Café Brasileiro, în Montevideo, o cafenea unde se simțea ca acasă, la masa lui de lângă fereastră. Foto: Reuters

Iubea această cafenea poate și pentru anticariatul Linardi y Risso aflat la câțiva metri, unde intra ori de câte ori mergea să-și bea cafeaua și unde „căuta mereu cărți de istorie politică și socială a Americii Latine”, cum povestește proprietarul, Andrés Linardi.

Marea sa pasiune: istoria tragică a Americii Latine. Oare de ce ? El era, în fond, un european.

Poate rădăcinile sale europene l-au făcut să se simtă vinovat pentru că continentul în care s-a născut a fost și continuă să fie … abuzat de europenii din Europa și de europenii care au colonizat America de Nord.

Într-un interview pentru El País din 12 august 1979 Galeano spunea:

Am scris Venele… încercând să înțeleg de ce noi, latinoamericanii, suntem atât de bătuți de soartă (în spaniolă e mai dur: jodidos ! – n.n.). Să fie de vină Dumnezeu, să fie astrele ? Cartea a fost rezultatul unei experiențe lungi și vii. Am bătut multe drumuri, am stat de vorbă cu mulți oameni. Și, am citit mult. Cărți pasionante și cărți oribile.

În Venele… am vrut să adun ceea ce alții au risipit. Istoria ascensiunii Europei și a Statelor Unite este una și aceeași cu istoria umilirii Americii Latine.

Vagamundo (Prin lume/din vagar por el mundo, a rătăci prin lume, sinonim și apropiat, ca sonoritate, cu… vagabundo – n.n.) este, dacă vreți, un subproduct al Venelor … . Aceeași istorie trăită de personaje anonime din carne și oase. Iar în Cântecul nostru cred că mi se deschideau posibilități să aprofundez puțin mai mult și mi se pare că m-am oprit la jumătatea drumului. În Cântecul nostru povestesc multe lucruri care s-au întâmplat acolo prin 1976, când s-a închis Crisis (Judecata), revista pe care o conduceam în Buenos Aires. Era epoca amenințărilor când mai mulți colegi de redacție fie „dispăruseră” fie erau în exil sau în închisoare. Dar povestesc și lucruri întâmplate în alte vremuri: cartea e ca un reportaj al memoriei (despre memorie). Tot ce se povestește în Cântecul nostru s-a întâmplat, de la copilăria mea în Uruguay până la acest al doilea exil al meu care m-a adus în Spania. Am scris cartea pentru că trebuia să-mi fac ordine, atât în suflet, cât și printre hârtii; dar și ca să povestesc lucrurile așa cum mi-au rămas în memorie, pentru că memoria se schimbă …, pe măsură ce trăiești. E ca și cum ai planta niște copaci în nisipurile memoriei ca să nu le risipească vânturile îndoielii și ale uitării”.

Yo escribí Las venas… tratando de entender por qué los latinoamericanos estamos tan jodidos. ¿Sería culpa de Dios o de los astros? El libro fue el resultado de una larga experiencia viva. Recorrí mucho camino, conversé con mucha gente. Y leí mucho. Libros apasionantes y libros horribles. Las venas… quiso reunir lo que otros dispersaron. La historia del ascenso de Europa y Estados Unidos es la misma historia de la humillación de América Latina. Vagamundo fue, si querés, un subproducto de Las venas… La misma historia ocurriendo en anónimos personajes de carne y hueso. En La canción de nosotros creo que se abrieron posibilidades de profundizar un poco más, aunque me parece que en ese libro me quedé a mitad de camino. En él cuento muchas cosas que ocurrieron, allá por 1976, cuando se cerraba Crisis, la revista que yo dirigía en Buenos Aires, la época de las amenazas, cuando varios compañeros de redacción habían «desaparecido» y otros estaban ya en el exilio o presos. Y de otros tiempos, también: el libro es como un reportaje a la propia memoria. Todo lo que allí se cuenta, ocurrió, desde la infancia en Uruguay hasta este segundo exilio que me trajo a España. Escribí el libro porque necesité poner en orden el alma y los papeles; y también para contar las cosas tal como la memoria las había guardado, porque la memoria cambia junto con uno, a medida que vas viviendo, y entonces fue como plantar unos árboles en las arenas de la memoria, antes de que las arrastraran las ventoleras de la duda y el olvido.

GALEANO 7Eduardo Galeano în timpul unui interview realizat în Madrid, septembrie 2010. Foto: Samuel Sánchez

Cât despre Las venas abiertas de América Latina/Venele deschise ale Americii Latine, ei bine Ed. Galeano a scris-o când avea 31 de ani. Mai târziu i s-a părut că s-a grăbit, că n-a scris-o destul de bine.

Spunea chiar anul trecut în Brazilia, la o conferință de presă, la a doua Bienală a Cărții din 11 și 12 aprilie:

„[Venele deschise ale Americii Latine]  trebuia să fie o operă de economie politică, numai că, pe atunci, nu aveam formarea necesară. Nu-mi pare rău că am scris-o, dar, totuși, este o etapă depășită pentru mine. N-aș mai fi capabil s-o citesc din nou. Aș cădea leșinat. Pentru mine, proza asta specifică stângii tradiționale este mai mult decât plictisitoare. Fizic n-aș rezista. M-ar interna în spital”.

[Las venas abiertas de América Latina ] intentó ser una obra de economía política, solo que yo no tenía la formación necesaria. No me arrepiento de haberlo escrito, pero es una etapa que, para mí, está superada. No sería capaz de leerlo de nuevo. Caería desmayado. Para mí, esa prosa de la izquierda tradicional es aburridísima. Mi físico no aguantaría. Sería ingresado al hospital.

GALEANO 8Încă de la apariția ei, în 1971, Venele deschise ale Americii Latine a fost un best-seller.

Era atât de revoluționară încât a fost interzisă în Uruguay, Argentina, Chile și Brazilia.

Practic, cartea este o analiză a istoriei continentului sudamerican, o analiză care denunță exploatarea economică (venele deschise) și dominația politică la care a fost supus, o analiză care începe cu colonizarea spaniolă/europeană și se încheie cu situația din anii 70…

… totul în contextul războiului rece (1945-1991) și al erei dictaturilor militare.

Ed. Galeano mai spunea despre această operă a sa, pe care aproape a renegat-o: este „o contraistorie economică și politică care urmărește divulgarea unor date necunoscute. (…) Ceea ce descriam acolo continuă să fie adevărat. Sistemul internațional al puterii face ca bogăția unora să tot fie alimentată din sărăcia altora. Da, venele Americii Latine rămân, totuși, deschise”. (Es) “una contrahistoria económica y política con fines de divulgación de datos desconocidos”. (…) “Lo que describía sigue siendo cierto. El sistema internacional de poder hace que la riqueza se siga alimentando de la pobreza ajena. Sí, las venas de América Latina todavía siguen abiertas”.

GALEANO 9Este cunoscut și gustat episodul în care Hugo Chávez, răposatul președinte al Venezuelei și unul din cititorii și admiratorii cei mai pasionali ai lui Galeano, i-a făcut cadou lui Barack Obama un exemplar din Venele…, demonstrativ, în fața camerelor TV, în plin summit. Era în anul 2009, la al V-lea Summit al Americilor ținut în Puerto España, Trinidad Tobago. /Quinta Cumbre de las Américas.

Întrebat ce crede despre acest gest, Ed. Galeano a răspuns: „Nici Obama nici Chávez n-ar înțelege textul. (..) Chávez i l-a dat lui Obama cu cele mai bune intenții din lume, dar i-a făcut cadou o carte scrisă înt-o limbă pe care Obama n-o cunoaște. Așadar, a fost un gest generos, dar și puțin crud”.

“Ni Obama y ni Chávez entenderían el texto […]. Él [Chávez] se lo entregó a Obama con la mejor intención del mundo, pero le regaló a Obama un libro en un idioma que él no conoce. Entonces, fue un gesto generoso, pero un poco cruel”.

După acest episod, best-seller-ul lui Galeano a urcat în catalogul celor mai vândute cărți de pe site-ul Amazon. com, din poziția cu nr. 60.280 până la poziția cu nr. 10, într-o singură zi !

OBAMA ChávezGaleano îl apăra pe Chávez și apăra chavism-ul pe care l-a cunoscut direct. Iată ce mărturisea: „Eu am trăit în Venezuela câțiva ani (eram corespondent la Prensa Latina/Presa Latină) și am cunoscut-o foarte bine. O numesc Venezuela Saudită, datorită petrolului… Totuși mai mult de două milioane de copii nu puteau merge la școală pentru că nu aveau acte. Chávez a alfabetizat două milioane de venezuelani care nu știau să scrie și să citească, cu toate că trăiau într-o țară care are cea mai importantă bogăție naturală din lume, petrolul”.(…) Cât timp am fost corespondent în Venezuela n-am văzut niciodată un medic. Acum, da, sunt medici”.

“Yo viví en ese país algunos años (como periodista-corresponsal de Prensa Latina) y conocí muy bien lo que era. La llaman la Venezuela Saudita, por el petróleo… Pero tenían más de dos millones de niños que no podían ir a las escuelas porque no tenían documentos. Chávez alfabetizó a dos millones de venezolanos que no sabían leer ni escribir, aunque vivían en un país que tiene la riqueza natural más importante del mundo, que es el petróleo”. “En la época en que yo vivía allá como corresponsal, nunca vi un médico. Ahora sí hay médicos.

GALEANO 10Această fotografie îl reprezintă pe Galeano, cel care, timp de 68 de ani, a apărat neobosit „vocea celor care n-au fost invitați la petrecere” (“la voz de los no invitados a la fiesta”)…

… pe Galeano, el însuși vocea care a trezit America Latină…

… pe Galeano opozantul care, după lovitura militară din 27 iunie 1973 din Uruguay, a fost închis, apoi obligat să se refugieze în Argentina și apoi să trăiască timp de aproape 10 ani în exil în Spania din 1976 până în 1985 când s-a întors la Montevideo unde a creat săptămânalul Brecha (Breșa) împreună cu colegii săi de la Marcha.

Destinul a vrut ca în Spania să scrie faimoasa sa trilogie Memoria del fuego, o istorie revizuită/ o trecere în revistă a istoriei Americii Latine – „un repaso por la historia de Latinoamérica”.

În Spania, povestește el: „Nu aveam acte pentru că dictatura mi le refuza. Când locuiam în Barcelona trebuia să mă prezint în fiecare lună la poliție. Mă făceau să completez din nou și din nou formulare și să merg de o sută de ori de la un ghișeu la altul. Am sfârșit prin a scrie în căsuța în care mi se cerea să-mi declar profesia: scriitor, și, între paranteze, am adăugat: de formulare”.

Se pare că nimeni n-a băgat de seamă.

“No tenía documentos porque la dictadura me los negaba. Cuando vivía en Barcelona tenía que concurrir a la policía cada mes. Me hacían repetir los formularios y cambiar cien veces de ventanilla. Al final, en la casilla de la profesión yo ponía: escritor. Y entre paréntesis: de formularios”.

GALEANO 11Iar în această fotografie îl recunoaștem pe Galeano care spunea în prefața la Memoria focului: – „Eu nu sunt istoric. Sunt un umil scriitor care ar vrea să contribuie la recuperarea memoriei sechestrate a întregii Americi și, mai ales, a Americii Latine, pământ disprețuit și jinduit” (Trad. Al Ciolan).

Sau pe Galeano care declara: ”… scriu încercând să recuperez adevărata noastră memorie, memoria omenirii, mutilată de aroganță, de rasism, de militarism și de multe alte –isme care ne-au ucis prin teroare măreția și frumusețea”.

GALEANO 12Eduardo Galeano, pozând pentru un interview la Madrid, 6 septembrie 2010. Samuel Sánchez.

O tânără studentă venită cu câțiva colegi la priveghiul lui Galeano, ținut marți, 14 aprilie, în imensa Sală de Marmură a Pașilor Pierduți din Palatul Parlamentului, priveghi la care a participat însuși președintele țării Tabaré Vázquez, spunea ziariștilor:„Suntem o țară care nu are o conștiință latină. Uruguayenii, ca și argentinienii, gândim despre noi că suntem europeni. Asta se întâmplă pentru că, în marea noastră majoritate, suntem descendenți de europeni. Cu Galeano s-a schimbat ceva, s-a creat un sentiment de apartenență latinoamericană”.

“Somos un país que no tiene conciencia latina. Los uruguayos, como los argentinos, solemos pensar que somos europeos. Eso sucede porque mayoritariamente somos descendientes de europeos. Con Galeano algo cambió, se creó un sentimiento de pertenencia latinoamericano”.

Iar o colegă de-a ei a adăugat: „Galeano a generat un spațiu de unire latinoamerican”/ “Galeano generó un espacio de reunión latinoamericano.”

GALEANO 13Eduardo Galeano, Madrid, sept. 2009. Luis Sevillano

„Fiecare zi are câte o poveste care merită să fie spusă” – este o frază tipică de periodista, adică de jurnalist, a lui Galeano care a rămas, orice ar fi scris, un periodista – „pentru că zilele noastre sunt făcute din povești. Savanții spun că suntem făcuți din mici particule, atomii, dar mie mi-a spus o păsărică că suntem făcuți din povești”.

Cu ceva povești de-ale lui să încheiem și noi.

Iată o povestioară din ultima sa carte Mujeres/Femei, o antologie care va vedea lumina tiparului joia viitoare, în Spania:

Șeherezada

„Ca să se răzbune pe una din ele, care l-a trădat, regele le-a tăiat capul tuturor.

Se retrăgea odată cu apusul și a doua zi dimineață era văduv.

Una după alta, fecioarele-și pierdeau virginitatea și capul.

Șeherezada a fost singura care a supraviețuit primei nopți și care, apoi îi dăruia o poveste în schimbul unei noi zile de viață.

Aceste povești, pe care le ascultase, le citise sau le inventa au salvat-o de la tăierea capului. Le spunea cu o voce joasă, în lumina slabă din dormitor, o lumină care nu era alta decât lumina lunii.

Îi plăcea să le spună, simțea plăcere și o dăruia, dar avea mare grijă. Uneori, în timp ce povestea simțea cum regele îi studia gâtul.

Dacă regele se plictisea, era pierdută.

Din teama de moarte s-a născut măiestria de a spune povești”.

Sherezade

Por vengarse de una, que lo había traicionado, el rey degollaba a todas.

En el crepúsculo se sacaba y al amanecer enviudaba.

Una tras otra, las vírgenes perdían la virginidad y la cabeza.

Sherezade fue la única que sobrevivió a la primera noche, y después siguió cambiado un cuento por cada nuevo día de vida.

Esas historias, por ella escuchadas, leídas o imaginadas, la salvaban de la decapitación. Las decía en voz baja, en la penumbra del dormitorio, sin más luz que la luna. Diciéndolas sentía placer, y lo daba, pero tenía mucho cuidado. A veces, en pleno relato, sentía que el rey le estaba estudiando el pescuezo.

Si el rey se aburría, estaba perdida.

Del miedo a morir nació la maestría de narrar.

GALEANO 14

 Eduardo Galeano cu Pana Criticii/la Pluma de la Crítica, premiu pe care l-a primit la cea de-a 42-a ediție a Târgului de Carte/ Feria del Libro de la Bilbao, mai 2012

Am ales și un fragment din prefața la Memoria focului, celebra sa trilogie ale cărei trei părți sunt: I. Obârșiile, II. Chipuri și măști și III. Secolul vântului, precum și trei povestiri și încheierea care este, de fapt, cea mai lămuritoare.

Cartea a apărut în limba română la Ed. Politică, București, în 1988, în traducerea lui Al. Ciolan.

Prefață:

„Fie ca Memoria focului să-i redea istoriei suflul, libertatea și cuvântul. De-a lungul secolelor, America Latină a fost jefuită nu numai de aurul, argintul, salpetrul, cauciucul, cuprul și petrolul ei, ci i-a fost uzurpată până și memoria. De timpuriu a fost condamnată la amnezie de cei care au împiedicat-o să fie ea însăși. Istoria oficială latinoamericană se reduce la o paradă de eroi naționali îmbrăcați în uniforme de curând scoase de la curățat. Eu nu sunt istoric. Sunt un umil scriitor care ar vrea să contribuie la recuperarea memoriei sechestrate a întregii Americi și, mai ales, a Americii Latine, pământ disprețuit și jinduit; aș vrea să vorbesc cu ea, să-i pătrund secretele, să o întreb din ce lut a fost zămislită, din ce dragoste sau din ce viol s-a născut.

Nu știu cărui gen literar îi aparține această voce născută din alte voci. Memoria focului nu este, bineînțeles, o antologie; nu știu, însă, dacă este roman, eseu, poem epic, mărturie sau … Și nici nu vreau să știu. Nu cred în limitele trasate între genuri de grănicerii literari.(…) Fiecare fragment al acestui vast mozaic se sprijină pe o solidă bază documentară. Tot ce povestesc aici s-a întâmplat, chiar dacă este povestit într-o manieră personală”.

Ojalá Memoria del fuego pueda ayudar a devolver a la historia el aliento, la libertad y la palabra. A lo largo de los siglos, América Latina no sólo ha sufrido el despojo del oro y de la plata, del salitre y del caucho, del cobre y del petróleo: también ha sufrido la usurpación de la memoria. Desde temprano ha sido condenada a la amnesia por quienes le han impedido ser. La historia oficial latinoamericana se reduce a un desfile militar de próceres con uniformes recién salidos de la tintorería. Yo no soy historiador. Soy un escritor que quisiera contribuir al rescate de la memoria secuestrada de toda América, pero sobre todo de América Latina, tierra despreciada y entrañable: quisiera conversar con ella, compartirle los secretos, preguntarle de qué diversos barros fue nacida, de qué actos de amor y violaciones viene. Ignoro a qué género literario pertenece esta voz de voces. Memoria del fuego no es una antología, claro que no; pero no sé si es novela o ensayo o poesía épica o testimonio o crónica o… Averiguarlo no me quita el sueño. No creo en las fronteras que, según los aduaneros de la literatura, separan a los géneros. (…) Sin embargo, cada fragmento de este vasto mosaico se apoya sobre una sólida base documental. Cuanto aquí cuento, ha ocurrido; aunque yo lo cuento a mi modo y manera.

***

I. OBÂRȘIILE

Primele glasuri

Creația

„Femeia și bărbatul visau că Zeul îi visa.

Zeul îi visa în timp ce cânta și își agita maracas-urile, învăluit în fum de tutun, și se simțea fericit, dar și înfiorat de îndoială și de mister.

Indienii makiriate știu că, dacă Zeul visează mâncare, rodește și dă de mâncare. Dacă Zeul visează viață, se naște și dă naștere.

Femeia și bărbatul visau că în visul Zeului apărea un mare ou strălucitor. Înăuntrul oului, ei cântau și dansau și făceau zarvă mare, pentru că erau nebuni de dorința de a se naște. Visau că în visul Zeului bucuria era mai puternică decât îndoiala și decât misterul; iar Zeul, visând, îi crea, și cântând, spunea:

– Sparg oul acesta și se naște femeia și se naște bărbatul, și împreună vor trăi și vor muri. Dar se vor naște din nou. Se vor naște și vor muri din nou și încă o dată se vor naște. Și nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că moartea e minciună”. (48)

I. LOS NACIMIENTOS

Primeras voces

La creación

 La mujer y el hombre soñaban que Dios los estaba soñando.

Dios los soñaba mientras cantaba y agitaba sus maracas, envuelto en humo de tabaco, y se sentía feliz y también estremecido por la duda y el misterio.

Los indios makiritare saben que si Dios sueña con comida, fructifica y da de comer. Si Dios sueña con la vida, nace y da nacimiento.

La mujer y el hombre soñaban que en el sueño de Dios aparecía un gran huevo brillante. Dentro del huevo, ellos cantaban y bailaban y armaban mucho alboroto, porque estaban locos de ganas de nacer. Soñaban que en el sueño de Dios la alegría era más fuerte que la duda y el misterio; y Dios, soñando, los creaba, y cantando decía:

—Rompo este huevo y nace la mujer y nace el hombre. Y juntos vivirán y

morirán. Pero nacerán nuevamente. Nacerán y volverán a morir y otra vez nacerán.

Y nunca dejarán de nacer, porque la muerte es mentira.

MARACAS

 Maracas/zornăitoarea șamanilor și instrument muzical

II. CHIPURI ȘI MĂȘTI

Eliberatoarele (1782, La Paz)

„Orașele spaniole din Lumea Nouă , închinate lui Dumnezeu și regelui, au în mijloc o mare inimă de pământ bătătorit. În Piața Mare se înalță eșafodul și casa cârmuirii, catedrala și închisoarea, tribunalul și târgul. Lumea se plimbă în jurul spânzurătorii și al fântânii; în Piața Mare, adevărată cetate, piață a armelor, se întâlnesc cerșetorul și cavalerul, călărețul cu pinteni de argint și indianul desculț, preacucernicele care își plimbă sufletele spre liturghie și indienii care poartă în spinare vase burduhănoase cu bere de porumb.

Azi e mare spectacol în Piața din La Paz. Două femei, căpetenii ale răscoalei indigenilor, vor fi sacrificate. Bartolina Sisa, nevasta lui Túpac Catari, vine dinspre cazarmă cu o funie de gât, legată de coada unui cal. Pe Gregoria Apaza, sora lui Túpac Catari, o aduc pe spinarea unui măgăruș. Fiecare duce câte două bețe încrucișate, în chip de sceptru, în mâna dreaptă, iar fruntea le este încununată cu o coroană de spini. Deținuții le deschid calea, măturând drumul cu crengi. Până la ceasul spânzurătorii, Bartolina și Gregoria dau câteva roate pieței, suferind în tăcere loviturile cu pietre și râsetele mulțimii, care le batjocorește numindu-le regine de indieni. Capetele și mâinile lor, sună sentința, vor fi plimbate prin satele din regiune.

Soarele, bătrânul soare, asistă și el la ceremonie”. (183 și 288)

II. LAS CARAS Y LAS MASCARAS

1782

La Paz

Las libertadoras

Las ciudades españolas del Nuevo Mundo, nacidas como ofrendas a Dios y al rey, tienen un vasto corazón de tierra apisonada. En la Plaza Mayor están el cadalso y la casa de gobierno, la catedral y la cárcel, el tribunal y el mercado. Deambula el gentío alrededor de la horca y de la fuente de agua; en la Plaza Mayor, plaza fuerte, plaza de armas, se cruzan el caballero y el mendigo, el jinete de espuelas de plata y el esclavo descalzo, las beatas que llevan el alma a misa y los indios que traen la chicha en barrigonas vasijas de barro. Hoy hay espectáculo en la Plaza Mayor de La Paz. Dos mujeres, caudillas del alzamiento indígena, serán sacrificadas. Bartolina Sisa, mujer de Túpac Catari, viene desde el cuartel con una soga al cuello, atada a la cola de un caballo. A Gregoria Apaza, hermana de Túpac Catari, la traen montada en un burrito. Cada una lleva un aspa de palo, a modo de cetro, en la mano derecha, y clavada a la frente una corona de espinas. Por delante, los presos les barren con ramas el camino. Bartolina y Gregoria dan varias vueltas a la plaza, sufriendo en silencio las pedradas y las risas de quienes se burlan de ellas por reinas de indios, hasta que llega la hora de la horca. Sus cabezas y sus manos, manda la sentencia, serán paseadas por los pueblos de la región.

El sol, el viejo sol, también asiste a la ceremonia.

***

III. SECOLUL VÂNTULUI

1908/ San Andrés de Sotavento (Sf. Andrei de Sub-vânt-n.n.)

Guvernul hotărăște că indienii nu există

„Guvernatorul, generalul Miguel Marino Torralvo, eliberează certificatul solicitat de întreprinderile petroliere care operează pe coastele Columbiei. În fața notarului și în prezența martorilor, guvernatorul adeverește că indienii nu există. Sunt trei ani de când legea numărul 1905/55, adoptată la Bogotá de Congresul Național, a stabilit că nu existau indieni în San Andrés de Sotavento, nici în alte comunități indiene unde țâșniseră neașteptate șuvoaie de petrol. Acum, guvernatorul nu face decât să confirme legea. Dacă există, totuși, indieni, ei sunt în afara legii. De aceea, au fost trimiși în mormânt sau în exil”. (160)

III. EL SIGLO DEL VIENTO

1908

San Andrés de Sotavento

Decide el gobierno que los indios no existen

El gobernador, general Miguel Marino Torralvo, expide el certificado exigido por las empresas petroleras que operan en la costa de Colombia. Los indios no existen, certifica el gobernador, ante escribano y con testigos. Hace ya tres años que la ley número 1905/55, aprobada en Bogotá por el Congreso Nacional, estableció que los indios no existían en San Andrés de Sotavento y otras comunidades indias donde habían brotado súbitos chorros de petróleo. Ahora el gobernador no hace más que confirmar la ley. Si los indios existieran, serían ilegales. Por eso han sido enviados al cementerio o al destierro.

***

Și iată ultima „tăbliță”/tabletă cu care Ed. Galeano și-a încheiat Memoria focului, de fapt o scurtă scrisoare (lămuritoare pentru cititor) adresată lui Arnaldo Orfila Reynal:

 1986/Montevideo

O scrisoare

Lui Arnaldo Orfila Reynal,

Siglo XXI Editores

„Dragul meu Arnaldo,

Îți trimit ultimul volum al Memoriei focului. După cum vei vedea, se termină în 1984. De ce nu mai înainte sau mai târziu, nici eu nu știu. Poate pentru că acesta a fost ultimul an al exilului meu, sfârșitul unui ciclu, sfârșitul unui veac; sau, poate, pentru că așa a vrut cartea însăși. În orice caz, cartea și eu știm că ultima pagină e totdeauna prima.

Iartă-mă dacă mi-a ieșit prea lungă. Condeiul s-a bucurat scriind-o; iar acum, mă simt mai mândru ca niciodată că m-am născut în America, în gunoiul acesta, în minunăția aceasta, în secolul vântului.

N-am să-ți spun mai mult, pentru că ar însemna să pălăvrăgesc despre lucruri sfinte.

Te îmbrățișez,

Eduardo”

1984/Montevideo

Una carta

Para Arnoldo Orfila Reynal,

Siglo XXI Editores.

Mi querido Arnaldo:

Aquí va el último volumen de «Memoria del fuego». Como verás, acaba en 1984. Por qué no antes, o después, no sé. Quizás porque ése fue el último año de mi exilio, el fin de un ciclo, el fin de un siglo; o quizás porque el libro lo quiso así. De todos modos, el libro y yo sabemos que la última página es también la primera.

Disculpa si me salió demasiado largo. Escribirlo fue una alegría de la mano; y

ahora yo me siento más que nunca orgulloso de haber nacido en América, en esta

mierda, en esta maravilla, durante el siglo del viento.

Más no te digo, porque no quiero palabrear lo sagrado.

Te abrazo,

Eduardo

GALEANO 15Eduardo Galeano în Madrid, sept. 2008. Bernardo Pérez

Iată câteva din cărțile lui Galeano:

Los días siguientes/ Zilele următoare, 1963

Guatemala, país ocupado/ Guatemala, o țară ocupată, 1967

Siete imágenes de Bolivia/ Șapte imagini din Bolivia, 1971

Crónicas latinoamericanas/Cronici latinoamericane, 1972

Vagamundo/ Prin lume, 1973

La canción de nosotros, Cântecul nostru, 1980

Días y noches de amor y de guerra/Zile și nopți de amor și de război, 1978

Memoria del fuego/Memoria focului, 1982-1986

Aventuras de los jóvenes dioses/Aventurile tinerilor zei, 1984

La encrucijada de la biodiversidad colombiana/Încrucișarea biodiversității columbiene, 1986

El descubrimiento de América que todavía no fue y otros escritos/Descoperirea Americii care, încă, n-a avut loc și alte povestiri, 1986

El tigre azul y otros artículos/Tigrul albastru și alte articole, 1988-2002

El libro de los abrazos/Cartea îmbrățișărilor, 1989

Nosotros decimos no/Noi spunem nu, 1989

América Latina para entenderte mejor/America Latină, ca să te înțeleg mai bine, 1990

Úselo y tírelo/ Folosește-l și aruncă-l, 1994

Patas arriba: Escuela del mundo al revés/ Cu picioarele în sus: Școala lumii pe dos, 1998

Bocas del tiempo/Gurile timpului, 2004

Espejos/Oglinzi, 2008

Los hijos de los días/Fiii zilelor, 2011

Mujeres/Femei, 2015

GALEANO 17Pentru redactarea acestui articol am folosit articolele despre Ed. Galeano din edițiile electronice ale cotidianului spaniol El Pais (14 și 15 apr.) și articolul Ε. Γκαλεάνο: Μαχητικός συγγραφέας μέχρι το τέλος/ E. Galeano, un scriitor luptător până la capăt din ediția electronică a cotidianului grecesc Kathimerini din 15 apr. 2015.

GALEANO 18

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s