ANUL NOU (II) – ANUL NOU DE IARNĂ – ZEUL SOARE – MOȘ CRĂCIUN

Sărbătoarea Anului Nou era, la început, una a morții și renașterii Soarelui, cel mai vechi Părinte al lumii. Legătura ei cu Crăciunul ? Festivalul solstițiului de iarnă.

zenaida-luca

Strămoșii noștri europeni au sărbătorit Anul Nou în epoci diferite …
… fie în preajma solstițiului de iarnă (cel mai vechi An Nou… pe care îl numim Crăciun și peste care s-a așezat Nașterea lui Iisus Hristos)…
… fie în preajma echinocțiului de primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele)…
… fie în preajma echinocțiului de toamnă (Anul Nou așa-zis celtic… ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor).

Toate trei sunt,de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii soarelui/lumii, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.

Nu putem înțelege astăzi Crăciunul/Nașterea Domnului, Anul Nou, Paștele și Armindenii (1 Mai) sau Halloween-ul și Sâmedru, dacă nu înțelegem că toate sunt una și aceeași mare sărbătoare a trecerii într-un timp nou, cu alte cuvinte, sărbătoarea Anului Nou.

I. SOLSTIȚIUL DE IARNĂ ȘI ZEUL SOARE

(Re)nașterea Soarelui și Nașterea lui Iisus Hristos; Saturn și Ianus

Crăciun și Anul Nou: una și aceeași străveche sărbătoare a solstițiului de iarnă.
Rostul ei ? Întâmpinarea învierii Soarelui… cel mai vechi zeu din lume.

Toate datinile de Anul Nou s-au născut din credința vechilor europeni că Soarele moare în cea mai scurtă zi a anului și că renaște a doua zi.

Pentru ei noaptea cea mai lungă a anului, în care Soarele putea muri pentru totdeauna,  era o noapte de veghe, sfântă cum am spune azi, în care nimeni nu trebuia să doarmă, ci să aștepte renașterea Soarelui/ivirea lui în zori, pe cer, și în care focul trebuia să fie mare și puternic în vetre și în … vatra satului.

Focul, pentru că era un … dublu piromorf al Soarelui.

De aici avem noaptea sfântă de Crăciun, rugul/focul de Crăciun și bușteanul de Crăciun, dar și colindele cu zorii de zi (de ex. Ziurel de Ziuă) și colindatul de dimineață (mersul cu Bună Dimineața  poate fi o amintire a salutului cu care cei vechi începeau prima zi a anului, ziua învierii Soarelui).

Chiar dacă toate acestea par să fie legate de Nașterea Domnului, pe care strămoșii noștri străromâni au numit-o Crăciun, ele sunt mult mai vechi și s-au moștenit cât se poate de firesc.
Apoi teologii creștini le-au … creștinat și au așezat Nașterea Domnului peste… Nașterea Soarelui.

Domnul Iisus Hristos a fost numit Soarele Dreptății și primii artiști creștini L-au reprezentat cu capul înconjurat de raze…
… și în mai toate colindele noastre auzim despre Sfântul  soare.

Sfântu Soare-a răsărit și pe noi ne-a-mpodobit cu podoaba traiului, cu făclia raiului !  Sau
Dumnezeu adevărat, Soare-n raze luminat.

Aceiași teologi au reușit să facă, în cele din urmă, uitate câteva mari sărbători romane din decembrie-ianuarie, acoperindu-le cu Nașterea Domnului (25 dec.) și cu ziua Sf. Vasile (1 ian.).
Care erau ele ? Erau…

– serbările lui Saturn, Saturnaliile (17-23 decembrie)
– serbările zeiței cerealelor… Ceres (21 decembrie)
– serbările lui Mitra (25 decembrie)
– serbările Nașterii Soarelui Nebiruit/Natalis Solis Invicti (25 decembrie)
Calendele lui Ianuarie/Calendae Ianuariae (25 decembrie) și
– sărbătoarea lui  Ianus (1 ianuarie).

Putem spune că pruncul Iisus și Sf. Vasile au reușit să înlocuiacă patru mari zei care îi făceau pe romani să petreacă, în epoca imperială, de pe la mijlocul lui decembrie până pe 1 ianuarie.

Cine sunt ei ?

Sunt patru mari… zei solari (toți ipostaze străvechi ale Soarelui) care au ajuns în panteonul romanilor, din diferite culturi ale Orientului, în momente diferite.
Toți erau sărbătoriți la solstițiul de iarnă. Deloc întâmplător !

Cei patru erau:

1. Saturn, zeul seminței și al semănăturilor, un zeu al virilității și al fertilității, al agriculturii, culturii/civilizației și ordinii din Univers.

2. Mitra, zeul persan al luminii cerești, al dreptății, adevărului, credinței/fidelității și … al Ordinii. Nu întâmplător, ca zeu al oștirilor cerești și luptător împotriva cetelor de demoni ai întunericului, a și devenit patronul legiunilor romane, cele care l-au răspândit în toată Europa, bineînțeles, și în Dacia romanizată.

3. Sol Invictus – Soarele nebiruit, tot un conducător al oștirilor cerești ce biruie întunericul, noaptea și iarna.

4. Ianus, un zeu al luminii înțeleasă ca un început și, apoi, un zeu al începuturilor.

Ianus merită să ne oprim puțin asupra lui.

Avea două fețe pentru că era „portarul cerului și al luminii cerești, cel care dimineața deschide porțile și seara le închide” (At. Marienescu).

Să spunem că era, probabil, la început, o întrupare a Soarelui dimineții, dar și a Soarelui din prima zi de după solstițiul de iarnă.  Lui i-a fost dedicat începutul fiecărei luni (prima zi), dar, mai ales, prima zi a anului, 1 ianuarie.

Trebuie să facem precizarea că în anul 153 î. Hr., la Roma, prima zi din ianuarie cădea … pe 25 decembrie și nu pe 1 ianuarie…
… și că 1 ianuarie a devenit începutul anului abia în anul 46 î. Hr., când Iulius Caesar a mai adăugat 6 zile lui decembrie, mutând „începutul anului la luna nouă de după solstițiul de iarnă” (At. Marienescu).
Pe Ianus, evident, l-a înlocuit Sf. Vasile, pomenit de Biserică chiar pe… 1 ianuarie.

Ce au devenit ei ?

Mithra și Soarele Nebiruit s-au contopit cu figura lui Iisus, iar Saturn și Ianus s-au contopit cu străvechea figură a Tătălui Belșugului, ea însăși o ipostază a Soarelui Atotdăruitor…
Tătăl Belșugului pe care străromânii l-au numit Moș Crăciun.

Se știe că renașterea/învierea Soarelui la solstițiul de iarnă era o promisiune a nemuririi (de aceea la Anul Nou, credeau vechii europeni,  înviau strămoșii)…
… dar și o promisiune de prosperitate, de vreme ce Soarele era un Atotdăruitor…
… promisiune rămasă în tot ce numim tradiții, datini și obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou care nu sunt altceva decât o magie a rodirii și o chemare a belșugului.

Saturn și Ianus sunt zei ai abundenței și nu întâmplător formează o pereche: Saturn, un zeu al agriculturii adus în Italia probabil de niște colonizatori orientali, se spune că a domnit în Roma sub binecuvântarea lui Ianus (care i-a și ridicat un templu și i-a instituit un cult) și că Ianus, la rândul lui, a învățat de la Saturn să bată monedă și să construiască corăbii (de aceea monedele cu Ianus au pe revers prora unei corăbii).

De fapt, cel mai probabil, vechii romani „i-au împerecheat” ca pe doi zei solari în care se „topiseră” 1. străvechile figuri autohtone ale zeului Cer/Soare, 2. zeul Soare/Cer al indo-europenilor și, e de presupus, 3. două figuri ale aceluiaș zeu adus în Italia, pe căi diferite, în momente diferite, de colonizatori veniți din Orient.

Nu întâmplător și sărbătorile lor sunt apropiate: Saturn încheie anul (puțin înainte de solstițiul de iarnă, poate amintind de Anul cel vechi) și Ianus îl deschide, în prima zi a anului (amintind de anul cel nou, renăscut).

1.Saturn, ca zeu al seminței și al semănăturilor, pare să fi fost la început ipostaza Soarelui ca … soț al Gliei, adică principul fecundității masculine care se întâlnește cu principiul fecundității feminine.

Iar Saturnaliile din Roma imperială par să fie o amintire a orgiilor (ele însele,o amintire/o repetare a hierogamiei primare Cer (Soare)-Geea (Mama Pământ)…
… orgii obișnuite în Orientul Apropiat la începutul anului (echinocțiul de primăvară).

Saturn este o rudă a lui Cronos (zeul Timp al vechilor greci), dar nu este Cronos așa cum îl vedeau grecii.
Saturnul Italiei primitive era mai degrabă un numen, o putere divină, ca și larii și penații…
… o putere care ocrotea semințele și câmpurile…
… și care avea și o soție, pe Ops, ocrotitoarea recoltelor.

Recunoaștem în perechea Saturn-Ops perechea divină Soarele (Cer) – Glie. Soarele care dăruiește viață și care face glia să rodească, să devină fecundă.

Numele lor nu sunt deloc întâmplătoare:

Saturn vine din rădăcina indo-europeană a săturării/abundenței: *sa/se-= (a fi) sătul, îndestulat, plin, rădăcină din care s-a format  sa-ti-s = săturare
… iar Ops este numele însuși al… resurselor: opes în latină înseamnă: mijloace, resurse, bogăție, avere. Ops era, așadar, un chip al Gliei roditoare, dătătoare de belșug, într-un cuvânt, o zeiță a abundenței și a bunăstării.

Iarăși, nu întâmplător, există cuvântul satiră. Satura sau satira lanx, era tava plină cu fructe de tot felul, cu ofrande pe care vechii romani le aduceau zeilor în semn de mulțumire, dar și ca o rugăminte de spor și belșug.

Trebuie că, la început, satira era un mic spectacol care semăna cu colindatul nostru: versuri strigate și cântate, vesele și îndrăznețe, despre cei de față, probabil o expunere în public a lucrurilor de care trebuia să le fie rușine.

În latină din satis, săturare, s-au născut: satio, satiare = a sătura; satietas = săturare, saț; satur, cu fem. satura = sătul, săturat, plin, bogat; saturitas = săturare, abundență…
… iar româna le-a moștenit pe: a sătura (din saturo, saturare), pe sătul (din satullus, „săturel”, de unde și destul, din de și sătul), sau pe saț (probabil din satis = destul)…

Din nou, nu întâmplător, în latină, familia de cuvinte a semănatului provine din aceeași rădăcină *sa/se-: se-ro, cu participiul satum = a semăna, a însămânța a da naștere, a genera, sata = semănături și satio = semănat.

Așadar, un zeu al belșugului, dar și al deplinătății/împlinirii, un zeu care a domnit o vreme pe pământ, în Latium și apoi la Roma, sub binecuvântarea lui Ianus, ca rege al vârstei de aur, când, în lume, domneau belșugul, pacea și dreptatea, libertatea deplină și egalitatea și când oamenii nu munceau, ci petreceau întruna.

Legenda spune că el i-a învățat pe oameni să facă agricultură (simbolul lui este o seceră, ceea ce-l arată ca pe un zeu al recoltei, al secerișului, un urmaș al Marii Mame !), dar și să construiască cetăți.

Așadar un mare zeu solar binefăcător.

În memoria acelei vârste de aur, spuneau romanii, se țin Saturnaliile, adică serbările lui Saturn (17-23 dec.), ca și Opalia (19 și 20 dec.), serbările zeiței Ops, perechea sa divină.

Iată ce scrie Marcobius în Saturnalia (I, 10):

„(Cei vechi) credeau că zeița Ops era soața lui Saturn și, de aceea, Saturnaliile și Opaliile se țin împreună, în această lună.

Mai credeau că Saturn și soața sa, Ops, au fost descoperitorii grânelor și ai poamelor.

De aceea, după ce oamenii își culeg toate roadele de pe câmp, îi sărbătoresc pe acești zei ca pe părinții viței de vie cultivate, de soi, și toți sunt încredințați că ei nu sunt alții decât Cerul și Glia, zicând că Saturn s-a numit așa de la satus (semănat), pentru că cerul face semănăturile să rodească, și că Ops s-a numit glie, pentru că numai cu ajutorul ei  se dobândesc alimentele de care au nevoie oamenii ca să trăiască; sau, poate, (se gândesc) că s-a numit Ops de la munca (opus) care face să se nască poame, grâne și roade (de tot felul).

Oamenii îi aduc ofrande așezați pe pământ și-l ating dinadins, ca să arate că glia este, (cu adevărat), mama pe care muritorii trebuie s-o râvnească”.(Traducere: Zenaida Luca)

„Hanc autem deam Opem Saturni coniugem crediderunt, et ideo hoc mense Saturnalia itemque Opalia celebrari, quod Saturnus eiusque uxor tam frugum quam fructuum repertores esse credantur: itaque omni iam fetu agrorum coacto ab hominibus hos deos coli quasi uitae cultioris auctores: quos etiam nonnullis caelum ac terram esse persuasum est, Saturnumque a satu dictum, cuius causa de caelo est, et terram Opem, cuius ope humanae uitae alimenta quaeruntur, uel ab opere per quod fructus frugesque nascuntur.

Huic deae sedentes uota concipiunt, terramque de industria tangunt, demonstrantes ipsam matrem terram esse mortalibus adpetendam”.

La Saturnalii (care, la început, țineau doar o zi, pe 17 decembrie, dar care, cu timpul, au ajuns să țină o săptămână întreagă, din 17 până în 23 decembrie, de vreme ce câte un împărat tot mai adăuga câte o zi) romanii se vizitau, își făceau daruri, mai ales lumânărele albe și figurine de lut sau din cocă (sigillaria).

Ele erau, evident, amintirea hierogamiei, a nunții sacre dintre Cer/ Soare și Glie (o amintire a orgiilor orientale) și se sărbătoreau în amintirea vârstei de aur a omenirii (o adaptare a mitului grecesc al vârstei de aur).

Cum în Roma imperială Saturnaliile chiar recreau orgiile orientale, Biserica s-a străduit și a reușit să le desființeze, așezând sărbătoarea Nașterii Domnului nu chiar peste ele, ci puțin după.

Saturn, sec. II, Museo nazionale del Bardo,Tunis, Tunisia

Saturnalii, mozaic din Pompei

2.Ianus, ca zeu al calendelor, era și un zeu al profiturilor.

Ce se întâmpla la calende ?

La calende, pontifii „publicau“ calendarul lunii: sărbători, zilele de judecată, de târg şi zilele în care se puteau încheia contracte. Cu alte cuvinte, o programare, o agendă a evenimentelor lunii şi a oamenilor de afaceri (negociatores, de unde în româneşte neguţători).

Pe scurt, la calendae „se publica“/se striga calendarul religios, agricol, politic, calendarul tribunalului şi cel al afacerilor.

De fapt, calendarium (de unde calendar în româneşte) nu era altceva decât un registru contabil/comercial. Un registru de intrări şi ieşiri/de venituri şi cheltuieli, un registru de administrare a averii, publice şi private, şi a capitalului, public şi privat, investit… de regulă în comerţul cu bani, adică în împrumuturi cu dobândă.

Un calendarium era registrul bancherilor, ce înregistra sumele date cu dobândă, datele scadente şi… profitul, iar termenele de plată cădeau întotdeauna la calende, prima zi a lunii, şi tot la calende se făceau „actualizările”.

Un calendarium mai putea fi chiar averea, patrimoniul, inventarul bunurilor unei case/ale unei „întreprinderi”. Şi, mai târziu, însăşi „cooperativa de credit”, banca agricolă sau banca comercială, Registrul Comerţului fiecărei urbe romane sau colonii.

Să mai spunem ceva despre Ianus: figura lui bifrons, cu două fețe, ne arată o încercare de evitare a hiatusului în timp, de întrerupere a mersului lumii, lucru de care se temeau cel mai mult cei vechi, la solstiţiul de iarnă.

Soarele, țapul și turca

Spuneam că pentru strămoșii noștri europeni renașterea Soarelui-Atotdăruitor, la solstițiul de iarnă, este și o promisiune de prosperitate.
Este important să știm asta pentru că din ea s-au născut toate riturile și urările/colindele de Anul Nou.

Iată, de pildă, o imagine ce pare desprinsă dintr-o scenă de colindat cu steaua, doar că aici apare soarele și nu steaua magilor (vestitorii lui Hristos) care, e limpede, l-a înlocuit în riturile propițiatorii.

Faptul că personajul (poate un preot) este itifalic arată că e vorba de un ritual al chemării rodirii.

Nu întâmplător apare și o crenguță de brad (arborele cosmic „comun popoarelor străvechi din Eurasia”, R. Vulcănescu).

De remarcat semnele (hieroglifele) care „explică” desenul: le recunoaștem pe iile și pe cămășile noastre țărnești.

Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

La fel de interesantă este și imaginea următoare: un personaj (preot ?) ținând într-o mână un ulcior din care, probabil, face o libație, și, în cealaltă, un cap de țap sau de cal.  Deasupra lui este roata soarelui.

Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Un dans/un ritual de Anul Nou ?

Poate fi un ritual de Anul nou, dar poate fi și unul funerar.

Cel mai probabil, desenul înfățișează un ritual obișnuit la solstițiul de iarnă și  capul e mai degrabă de țap, pentru că țapul este simbolul virilității și al fecundității masculine.

Oricum ar fi, în dansul/jocul făcut „sub privirile” soarelui, acest craniu simboliza moartea și învierea, dar și fecunditatea lumii, pentru că renașterea și rodirea, în mintea celor vechi,  sunt două idei întrețesute.

Trebuie că dintr-un astfel de ritual s-a născut turca noastră.

Turca și nu capra. Deși turcă este un feminin, poate fi numele țapului, pentru că, așa cum am spus, țapul este animalul simbolic în magia rodirii, nu capra. Jocul caprei, cel mai probabil, s-a născut mult mai târziu, dintr-o confuzie.

Cu timpul capul de țap a fost înlocuit cu unul de oaie sau de bou cu cioc de pasăre (o înfățișare a morții) sau cu unul de cerb (un țap nobil).

Iată câteva fragmente din câteva  relatări mai mult decât interesante despre turcă, adunate de Tudor Pamfile în cartea sa Sărbătorile la români:

„Începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului, – prin unele părți, începând cu zilele Crăciunului, – cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tineretul român umblă cu turca, capra sau brezaia, nume ce-l poartă unul din flăcăii mascați.

Se vede că datina aceasta a fost mai demult practicată pretutindeni la românii din stânga Dunărei; astăzi, însă, sunt părți unde datina  s-a uitat sau a slăbit, s-a transformat, purtând alte numiri ca: moșnegei, obrăzari, un nume nou ca cel de mascați…(…).
(În Țara Oltului) turca o fac flăcăii în seara de Crăciun… (…).

Cer voie de la popă, ghirău și notareș, să le deie slobozenia. Acum, în urmă, popa nu le prea dă, că zice că turca-i capul dracului, iar pe unii turcași nici nu-i cuminecă. (…)

(În Munții Apuseni) turca e cioplită și sculptată din lemn, întocmai ca un cap de cerb, având printre cornițe un fel de panglici și bentițe de mărgele și cu clopoței pe la urechi. (…)

Împrejurul bâtei de la grumazi e croită, din covoare scumpe, o haină largă, întocmai ca o fustă femeiască și care e împodobită cu tot felul de năfrămi de mătase și curele cu ținte. (…)
Pentru a juca turca se cere o mare deprindere. De obicei feciorii, în postul Crăciunului, se adună seara la o casă unde învață a colinda și unde, fiind și câte un ceteraș sau fluieraș, se aleg doi feciori mai îndemânateci în jocuri gimnastice, spre a se deprinde în jocul cu turca.

Covoarele, năfrămile, panglicile și bentițele sunt împrumutate de pe la fetele fruntașilor, pe care, după sărbători, le înapoiază în aceeași stare cum le-au și primit.

Sunt rari feciorii care se decid să joace turca, deoarece ei cred că de la cel care o joacă se depărtează pentru 6 săptămâni îngerul lui bun și în acel timp ar fi lăsat în voia celui rău. Afară de aceasta, jocul este atât de obositor, încât tot mereu trebuie să se schimbe cei doi jucători.

Feciorii, având de mai înainte tocmită o gazdă (casă), unde au să se ospăteze, în dimineața Ajunului se adună și-și aleg un econom sau crâșmar, care să poarte grijă de-ale mâncării și băuturii, un jude sau birău pentru ținerea ordinei, un vornic și doi sau trei feciori mai nătângi, pe care îi numesc cai, fiindcă duc în spinare carnea și colacii primiți. Cu gătirea bucatelor se însărcinează găzdoaia casei.

…În ziua de Crăciun, după ieșirea din biserică, feciorii se adună la gazdă de unde pleacă la colindat cu vâsc și cu iedere în căciulă, cu lăutarul și cu turca, mai întâi la fruntași, apoi la mijlocași și pe urmă la oamenii de rând din sat. (…)

(Acolo unde sunt primiți) feciorii intră în curte și se așază la fereastră, unde se împart în două coruri, cântând alternativ câte o strofă din colindă… iar turca face prin curte comédii. După termnarea colindei, feciorii intră în casă cu turca spre a juca, iar pe masă e pusă cinstea (darurile): un colac mare făcut din grâu curat, carne de râmător (porc-n.n.), un fiorin (un ban-n.n.) și câte o doniță de vin. (…)

În comitatul Hunedoarei (…) cu vreo două săptămâni înaintea Crăciunului, se adună junii satului la careva dintre ei unde se înțeleg că unii dintre cei mai tineri sau mai bătrâni (mai mari-n.n.) să joace turca. (…)

Apoi își aleg o gazdă, la casă căruia îmbracă turca, îi țin ospățul și pomana…. În fine, aleg din sânul lor pe turcaș, un fecior zdravăn și îndemânatic…

În multe cazuri nu se află nici un fecior care să primească să joace turca, fiindcă sunt de credință că pe turcaș îl părăsește îngerul păzitor pe 6 săptămâni și dacă ar muri în timpul acesta, ar trece ca păgân în lumea cealaltă. De aici se explică că turcașul nu merge la biserică până la sfârșitul carnavalului, fiindcă crede că s-a sălășluit în el necuratul. (…)

În ziua Crăciunului încep a umbla cu turca. Umblă din casă în casă și colindă, iar turca joacă și sare nebunește, dar după tactul colindei. (…)
În ziua Anului Nou moare turca. (…)

Prin Bucovina se umblă cu capra, pe alocuri, până la ajunul Bobotezei (…). Tot către capră mai apropiem și calul, care se obișnuiește prin partea de miazănoapte a Moldovei și prin Bucovina.
Prin județul Dorohoi călărețul intră pe un cal de lemn frumos împodobit și apoi joacă”.

Se vede limpede că ceata turcei, adică a țapului, este, în primul rând, o frăție/o fratrie a tinerilor neînsurați…
… că la Anul Nou aveau loc inițieri/misterii în care jocul țapului sau al calului avea un simbolism dublu: răspândea magia rodirii și îi pregătea pe tinerii nubili, pe băieți, pentru însurătoare.

Se vede, iarăși, limpede că jocul turcei, adică al țapului, era un dans lasciv, mai bine spus, un dans nupțial … îndrăzneț, pe care-l regăsim  în komos-ul grecilor, adică în cortegiul falic de la Dionisii și, mai târziu, în carnavalul cunoscut în întreaga Europă, mai puțin la noi, de dinaintea lăsatului de sec pentru postul Paștelui.

În treacăt să spunem că din cuvântul komos s-a născut … comedia.

Interesant este și amânuntul că în ziua Anului Nou moare turca/țapul, pe care-l putem interpreta ca pe un dublu al soarelui fecundator, soare care moare și renaște a doua zi…
… dar și ca pe un … țap ispășitor care moare, mai bine spus este sacrificat, odată cu toate păcatele oamenilor.
Să mai spunem că țapul era, alături de taur, o jertfă obișnuită pentru Soare.

În relatările de mai sus se pomenește de colacul făcut din grâu curat, colacul care, ca simbol al vieții veșnice, însoțește toate marile sărbători, și, mai ales, toate sărbătorile celor plecați în lumea de dincolo, dar, în mod cu totul special sărbătorile solstițiului de iarnă.

Iată un desen reprezentativ: un soare antropomorf(izat), umanizat, itifalic, într-un cerc mărginit de o cunună de raze.  Așa trebuie că arăta colacul de Anul Nou cu mii de ani înaintea Crăciunului creștin !


Fragment de vas descoperit în Stenca Liubcovei, Caraș Severin: Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Și iată un alt desen reprezentativ: un țap și o capră pe un vas funerar decorat cu capete de pasăre (pasărea este dublul Marii Zeițe, în ipostaza sa de Doamnă a morții):

VAS CU TAPVas descoperit într-un mormânt princiar din  Agighiol; Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Colacul nu este altceva decât simbolul vieții neîntrerupte, nesfârșite/ ciclice, simbolul renașterii și, de fapt, al cercului nemuririi. O menire de viață fără sfârșit.

Și, în același timp, este un semn ancestral al soarelui atotdăruitor, lucru bine știut și astăzi în lumea satului.

Pentru iubitorii de etimologii:
în românește, colac este un împrumut slav: kolaku, care s-a născut din kolo, roată  în slava veche.

Cât despre kolo, el vine din rădăcina indo-europeană kwel – = a se întoarce, a se învârti; roată și este rudă cu κύκλος, din elină, cu cyclus din latina târzie, cu cakra,/chakra din sanscrită și cu wheel din engleză care înseamnă, toate, cerc, ciclu și roată.

E limpede de ce colacul se face la Crăciun și la Paște și, de altfel, la orice sărbătoare, ca semn al învierii și al belșugului.

Și e limpede de ce colacul este darul/ ofranda prin excelență adusă celor plecați din lume: pentru că e urarea și promisiunea învierii lor.

La noi, colacii de Crăciun se dau colindătorilor (și se mai numesc și colindețe), se pun pe masa de Ajun (simbolul principal al renașterii) și se dau de pomană pentru cei duși.

Am vorbit de soarele itifalic. Itifalia este, de asemenea, un semn al abundenței/ rodniciei/ fecundității și, în același timp, al nemuririi.
Am ales câteva imagini care vorbesc de la sine:

– o piatră falică cu motivul spiralei, simbolizând renașterea… strămoșilor; Newgrange, tumulus-ul Knowth. Tumulii (mormintele) de la Newgrange sunt legați de soarele solstițiului de iarnă.

Nu întâmplător, spiralat (împestrițat la fum) este și toiagul de alun al colindătorilor/ pițărăilor noștri din Noaptea de Ajun…
…  toiag numit tot colind, cu care, odată intrați în casa gazdelor, scormonesc în focul din vatră, probabil ca să-l ațâțe și strigă urări. Magia e simplă: cum sporește focu-n vatră tot așa are să sporească și norocul, binele și… sporul casei.
Să spunem că același lucru îl fac și colindătorii din Grecia de Nord.

Interesant este că după colindat, fiecare colindător își duce toiagul la cimitir și-l înfige  „la căpătâiele mormintelor”, cu credința (uitată deja) că va ajuta spiritele să renască.

Legătura dintre simbolul falic, spor/rodire/prosperitate și renașterea celor trecuți în lumea de dincolo este străveche și apare în toate mormintele preistorice.

Și, nu întâmplător, colindătorii sunt numai băieți/bărbați tineri…
… și, iarăși, nu întâmplător sunt, cum se spune, flăcăi (adică tineri nelumiți/ne-intrați în lume): întocmirea cetei și colindul, dincolo de rostul lui de a meni de bine, de a răspândi magia rodirii, era și un timp al inițierii nubililor.

… sorii de la Tanum, Suedia:

TANUM 1 ARIADNAPersonaje itifalice ce par a fi zei ( o arată crucea în cerc care le ține loc de trunchi).
De observat soarele din centrul imaginii: un ritual de Anul Nou ?

 

TANUM 2 ARIADNADouă  femei care „ating” soarele cu mâini și, pe partea cealaltă, o pasăre. Un copil și, mai jos, un cerb. Ritual de fertilitate la soslstițiul de iarnă ?

TANUM 3 ARIADNADetaliu

TANUM 4 ARIADNA
Probabil ritual de Anul Nou/solstițiul de iarnă.
Crucea în cerc  închipuie „soarele înviat” alături de soarele mort (sfera neagră); de observat personajele itifalice (ce sugerează un rit de chemare a fecundității) și „Bradul de Crăciun”, Pomul Vieții. Tanum, Suedia, aprox. 1800 – 500 î. Hr.

Acest desen din străvechea Suedie ne arată că bradul însoțea, cel puțin pentru europenii nordici, serbările solstițiului de iarnă.

Dar iată un basorelief din Persepolis (600 î. Hr.) care-l arată pe Mitra și copacul veșnic verde… un brad ! Copacul vieții !

COPACUL VIETII  MITRACe altă magie să fi avut bradul, decât magia tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte ?

 

Trebuie că bradul era la fel de special ca stejarul, doar că în timp ce stejarul era simbolul forței, al tăriei și al robusteții prin excelență, bradul era cu adevărat un pom al vieții: lui nu-i cad frunzele și rămâne mereu verde, adică nu … moare !

De aceea popoarele care-l cunosc, îl folosesc la înmormântare, ca pe o promisiune a nemuririi.

Românii, de exemplu, l-au moștenit tot ca pe un pom al vieții, un arbore sfânt: este, pentru ei, o promisiune de viață lungă și de tinerețe, și, desigur, de viață veșnică în lumea cealaltă.

Își înfrățeau pruncul cu un brad din pădure, ca să fie ca el, mereu tânăr/verde și să aibă viață lungă; își îngropau tinerii nelumiți (băieții neînsurați și fetele mari, nemăritate) cu un brad împodobit (ca să le fie mireasă sau mire în lumea de dincolo) și când își căsătoreau copiii, la nuntă împodobeau un brad „cu panglici, beteală și flori” (R. Vulcănescu) ca să fie veșnic tineri și să aibă parte de viață lungă împreună.

Iată ce scrie Simion Florea Marian în Înmormântarea la români:

Mai în toate părțile locuite de români, și, mai cu seamă în Transilvania este datină de a se împodobi un brad cu flori, cu năfrămi, cu mere, smochine, nuci, prune uscate, stafide și se pune, nu mult după repăuzare (moarte), înaintea casei celui repăuzat, ca semn că în casa respectivă se află un mort.

În unele sate de pe sub poalele munților din Bucovina și Moldova… dar, mai ales, în cele de la munte… bradul acesta… se împodobește cu fel de fel de zăhărele, coarne de mare și alte mărunțișuri… apoi cu cănafi (cuicuri) de strămătură (fire de lână) de diferite colori, precum: roșie, albastră, neagră, care se leagă de rămurele , și, în urmă, cu tort (fir) de lână roșie și cu flori. Pe lângă aceasta, se mai leagă de dânsul încă și un colac, o năframă și o lumină (lumânare), care sunt menite pentru cel ce are să-l ducă până la mormânt. (…)

În părțile unde nu se află brad, se împodobește o creangă de măr sau de prun sau și alt pom. (…)

Bradul la înmormântări se face numai la feciori holtei, fete mari și arareori, în unele locuri, și la tineri însurați. La cei mai demult însurați precum și la cei bătrâni nu se face niciodată.
După credința românilor din Bucovina … el se face numai la feciori și fete mari pentru că, pe de o parte, însemnează tinerețea celui pentru care s-a făcut, parte, că cel mort se căsătorește pe cealaltă lume; și, când se duce mortul la gropaă, atunci se trimit vătăjei înainte, cu bradul, ca să vestească nunta.

După înmormântare, bradul acesta pretutindene se îngroapă la capul mortului, lângă cruce, dimpreună cu bățul de vătăjel (vornicel) al celui de l-a adus. (…)

Precum românii de astăzi, așa și romanii, strămoșii noștri, aveau datină de a pune înaintea casei mortului un chiparos – cupressus – care era consacrat lui Pluton, respectiv Ditis, zeul infernului, și care era simbolul morții și al jelirii, pentru că, chiparosul, dacă se taie odată, nu mai are viață, nu odrăslește mai mult, tocmai ca și omul, cât i se taie firul vieței.(…)

Și, precum românii de azi îndătinează a împodobi bradul cu canafi și strămături de diferite colori, precum și cu năfrămi, și a-l duce înaintea mortului, iar după înmormântare a-l îngropa la capul acestuia, tot așa făceau și romanii cu chiparosul.(…)

De multe ori, însă, în locul chiparosului, aveau romanii datină de a pune și brad. Căci iată ce ne spune Pliniu: „Bradului îi plac munții și frigul, este un arbore al morților și se pune la poartă ca semn de doliu”/Picea montes amat atque frigora, feralis arbor et funebri indicio ad fores posita (Hist. Nat. XVI, 10,18).
Acești doi arbori, chiparosul și bradul, sunt unicii despre care știm cu pozitivitate că romanii îi puneau înaintea casei mortului.

Coloniile romane, însă, aduse de Traian în Dacia, neaflând chiparoși în această țară, au fost constrânse să renunțe la chiparos și să întrebuințeze numai bradul. Această renunțare nu le-a căzut defel greu, întâi pentru că, în patria lor originară, chiparosul era întrebuințat mai mult la înmormântările cele pompoase ale patriciilor, nu însă și la plebei, și al doilea pentru că în Dacia aflară o mulțime de păduri de brad, care se ține de aceeași familie ca și chiparosul”.

Și iată ce scrie Teodor Pamfilie despre Pomul de Crăciun, în Sărbătorile la români:

„Pomul de Crăciun e o datină venită din Apus, încetățenită pe la orașe, iar prin ajutorul școalelor a intrat și la țară, prin casele slujbașilor și moșierilor. Țăranii n-o cunosc. Petre Ispirescu spune că s-a minunat mult pentru întâiul pom pe care l-a văzut la un neamț. Atunci a socotit că în acea casă a murit cineva”.

Am arătat bradul solstițiului de iarnă de la Tanum și am vorbit despre bradul împodobit al românilor (funerar și nupțial) ca să arătăm că există, poate, o legătură între el și bradul împodobit de Crăciun, care face parte, cam de o sută și ceva de ani, din sărbătorile noastre de iarnă. Ce legătură ? Promisiunea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.

Ca să nu mai spunem că de bradul funerar de agăța o lumânare, iar  în cel de Crăciun se prind lumânări.
În Anglia în loc de lumânări se prindeau de pomul de Crăciun mici felinare de metal, cu fitil, ca podoabe.
Oricum, lumânările sau felinarele (semn al luminii care trebuia să stea aprinsă/nestinsă într-o noapte de veghe/priveghi) sunt tot mai mult înlocuite azi cu beculețe sau, mai nou, cu leduri.

Poate chiar noaptea sfântă de veghe dinaintea Nașterii Domnului a adus bradul în casă, ca pom de Crăciun, împodobit cu lumânări, mere și nuci (globurile de mai târziu) și cu steaua magilor din vârf, ca simbol al luminii călăuzitoare.

Nu știm precis cum s-a născut obiceiul pomului de Crăciun, dar tradiția spune că Sfântul Bonifaciu a smuls din rădăcină stejarul sacru al lui Odín, marele zeu al nordicilor, şi că, în locul lui, a plantat un pin, simbol al iubirii de Dumnezeu, iubire care nu se usucă niciodată…
.. și că l-a împodobit cu mere şi cu lumânări, purtătoare ale luminii celei vii a lui Iisus Hristos.

Se mai spune că Martin Luther a fost cel care a răspândit în Germania ideea de a împodobi pomul de Crăciun cu lumânări (simbolul, prin excelență, al veghii/privegherii).
Se povestește că văzând odată, în Ajun, un brad cu stelete strălucind pe cer în jurul lui a fost atât de mișcat încât și-a adus în casă unul și l-a împodobit cu lumânări.

Se pare că obiceiul s-a răspândit în Germania și apoi în Anglia, de unde și în Lumea Nouă.

Se pare și că Charles Dikens a fost cel care a făcut din bradul împodobit un simbol al Crăciunului.

Oricum, începând de pe la 1800 bradul de Crăciun a început să cucerească întreaga lume, iar aprinderea luminițelor/beculețelor a devenit un adevărat ritual în America de Nord după ce, în 1882 în casa din New York a lui Edward Johnson, un coleg al lui Thomas Edison, s-a împodobit pentru prima dată un brad de Crăciun cu beculețe electrice.

Să mai spunem că grecii, de exemplu, un popor de navigatori, nu aveau, până nu demult, brad de Crăciun, asta  pentru că, pentru ei, simbolul Crăciunului este… o corabie.

II.MOȘ CRĂCIUN, PÈRE NOEL, FATHER CHRISTMAS, BEFANA, OLENTZARO, TIÓ DE NADAL, REYES MAGOS ȘI ALȚII

Probabil așa trebuie că-și închipuiau strămoșii noștri Soarele „bătrân”, la solstițiul de iarnă:

MENHIR ZEUL SOAREMenhir neolitic (mileniul al V-lea) de 3 metri și 30 cm, descoperit într-un vast ansamblu megalitic, în anul 1996, în Treytel-A Sugiez, platoul Bevaix, lângă Neuchâtel, Elveția.

Așa trebuie că și-l vor fi închipuit pe Zeul Atotdăruitor și vechii perși.
Ei l-au numit baga (care în avestică înseamnă zeu, ființă divină, și probabil, la început, „cel care dă/dăruiește omului”… soarta, norocul, darurile vieții.

Îl putem recunoaște în bogu/Dumnezeu, pe care slavii l-au împrumutat din iraniană, dar și în verbul românesc a băga (etimologie propusă de prof. Dan Slușanschi care-l numea pe Baga „cel care-ți bagă în traistă”), verb care există și în aromână: bag, (a) băga = a băga, a pune.

Este foarte probabil ca și strămoșii noștri daci să fi crezut într-un Baga pe care și-l vor fi închipuit ca pe un … moș.
Cel mai bun exemplu: treimea Moșilor din decembrie: Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun, o oglindire a Sfinei Treimi: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh.

Așadar exista în străvechea mitologie indo-europeană un zeu al darurilor și al destinului: Baga.
Să fie el, oare, acest zeu „care-ți bagă în traistă”, strămoșul lui … Moș Crăciun ?
Și cel peste care s-a așezat figura Sfântului Nicolae, sfântul binefăcător prin excelență ?
Tot ce se poate. Oricum, amintirea lui este încă atât de vie, încât și astăzi se află alături de pruncul Iisus.

Ce înseamnă cuvântul românesc crăciun ? Sigur nu știm.

Unii filologi români cred că vine din creatio (de fapt din forma de acuzativ, creationem) care, în latină, însemna naştere. Desigur, spun ei, este vorba despre Naşterea lui Iisus Hristos.

Alţii sunt de părere că ar putea fi numele buşteanului care arde în vatră în noaptea cea mai scurtă a anului… bușteanul care trebuie să hrănească focul o noapte întreagă. Focul nestins din vatră.

Ce altceva ar mai putea însemna crăciun ? Poate: lumină, trecere, nașterea/învierea soarelui sau, poate, rodnicie și belșug.

Orice ar fi însemnat: Moș Naștere sau Tatăl Belșugului, sărbătoarea lui trebuie că i-a împresionat pe vecinii noştri albanezi, slavi şi maghiari care l-au împrumutat și ei.
Cât despre Moș Ajun, el s-ar traduce ca Moș Post sau Moș Priveghere.

Pentru iubitorii de etimologii:

Jejunium şi jejuno, jejunare însemnau în latină „post” şi „a ţine post complet, a te lipsi cu totul de mâncare, a sta nemâncat, a ajuna”.  Provin din adjectivul jenunus, nemâncat, care, la rându-i, se trage dintr-un antic * se-junus = neprânzit.

Jejunium şi jejunare s-au moştenit în toată romanitatea, fie ca atare, fie prin compusele lor ad-jejunium/ad-jejunare şi de-jejunium/de-jejunare: fr.: jeûne, jeûner, être à jeun; port.: jejuar, jejum; span.:ayuno, ayunar; cat.:dejuni, dejunar; it.:digiuno, digiunare;  sic.:dijunu, dijunari; prov.: dejun(i)  şi  jeoar, junar, dejunar.

Iar a ajuna însemna a te păstra nemâncat/neprânzit toată ziua, până la slujba care făcea intrarea într-o sărbătoare.

Primii creştini (păstrând obiceiul ajunului şi al veghii sfinte la romani) ajunau  înaintea tuturor sărbătorilor, adică petreceau seara şi noaptea de ajun nemâncaţi şi neadormiţi, în rugăciune. Făceau, ca şi vechii romani, o priveghere.

În româneşte veghe vine din latinescul vigilia = veghe, veghe religioasă; nesomn; straja/garda de noapte a soldaţilor. Ea s-a păstrat ca termen religios doar în priveghere: o veghe dusă până la capăt (v. pervigilia unde per înseamnă până la capăt)

În lat. pervigilium era o veghe sfântă, de o noapte, înaintea zilelor de sărbătoare (feriae).

Se înţelege că ajun a ajuns să însemne deopotrivă postirea şi privegherea.
Spre deosebire de noi, francezii şi italienii spun în ajun: à la veille de… (fr.) şi alla vigilia di… (it.), iar spaniolii şi portughezii, în afară de en ayunas, en ayuno, día de ayuno (span.) şi em jejum şi dia de jejum (port.) îl folosesc pe vespera: en vísperas de… (span.) şi em vésperas de…(port.).

Unii se raportau la veghea/ slujba de toată noaptea, iar ceilalţi la vecernia (slujba se seară/vespera cu care intrau în sărbătoare.  În italiană, spaniolă şi portugheză vigilia înseamnă, de asemenea, şi postul în sine, dar şi perioada postului.

Cuvântul românesc crăciun nu există în limbile romanice și în nici o altă limbă europeană și n-ar fi existat nici în limbile vecinilor noștri dacă strămoșii lor nu l-ar fi împrumutat de la strămoșii noștri.

Dar, trebuie să spunem, singurii care-l mai folosesc azi sunt maghiarii care urează Crăciun fericit: boldog Karácsonyt.

Francezii îi spun Noël.
Noël este atestat pentru prima dată în scris în anul 1112.

Cum s-a născut ?

Din natalis, zi de naștere, în latină (mai precis din sintagma natalis dies, zi de naștere, unde  adjectivul natalis  înseamnă de naștere, iar  dies, zi.  Cu timpul dies nu s-a mai pronunțat și adj. natalis a devenit substantiv: zi de naștere.
În latina bisericească/eclesiastică, natalis a ajuns să însemne nativitate, adică Nașterea lui Iisus.

Într-un manuscris al Călătoriei Sf. Brendan, din secolul XII, în engleza normandă (franceza vorbită în Anglia), citim: al Naël Deu, adică: „la Nașterea Domnului”, iar la Philippe de Thaon (Comput,53),în anul 1119,apare forma Noel,adică doar „Nașterea”,simplu, fără „a Domnului”.

De asemenea, în 1694 este atestat în Franța busche de Noel, bușteanul de Crăciun, iar în 1845 arbre de Noël, pomul de Crăciun.

Și, nu în ultimul rând, noël mai însemna și colind de Crăciun (la Rabelais în Ancien Prologue du Quart Livre, 1548).

Italienii îi spun Crăciunului Natale, evident tot din natalis (dies)

…iar spaniolii îi spun Pascua de (la) Navidad (adică Paștele Nașterii) sau, simplu, Navidad (en Navidad = de Crăciun) și, desigur, la Natividad del Senor (în limbajul teologic), amândouă, navidad și natividad, venind din nativitas (naștere în latină).

Numele popular al Crăciunului în Spania este Pascua de (la) Navidad, ceea ce arată că, evident, Paștele/Învierea Domnului era pentru spanioli Sărbătoarea Sărbătorilor, sărbătoarea prin excelență, de vreme ce la Navidad/Crăciunul era tot un… Paște, cum tot un Paște era și Boboteaza/Epifania, pe care ei o numesc Pascua Militar).

În catalană și în gallego, Crăciun se spune Nadal și în portugheză, Natal, în occitană Nadau (evident, amândouă din natalis).

În engleză există pentru Crăciun două nume:
noel (în engl. veche nowel, împrumutat din franceză, noël) și acest noel mai înseamnă și colind (atestat în 1811), ca și în franceză…
… și, mai ales, Christmas (din Cristes maesse (atest. la 1038) și Cristes-messe (atest. la 1131) – în engl. modernă: Christ și mass, adică Mesa/Slujba de Crăciun, literalmente Slujba lui Hristos).
Lor li se adaugă Nativity, folosit în limbajul cult, teologic, cuvânt care provine tot din nativitas (naștere în latină).

Olandezii îi spun Crăciunului: Kerst-misse, tot Mesa de Crăciun…
… grecii Hristughena (Χριστούγεννα), adică (cele legate de) Nașterea lui Hristos…
… iar germanii Weihnachten, adică în noaptea sfântă (literalmente: consacrată).

Așadar, toate aceste nume înseamnă fie Nașterea lui Hristos, cea mai mare parte din ele, fie Mesa lui Hristos (în engl.).

Și totuși, în Europa, când spui Crăciun, Noël, Natale, Weihnachten sau Christmas nu te gândești numai la sărbătoarea Nașterii Domnului…
ci mai ales la…Moș Crăciun, Père Noël sau Papa Noël, Babbo Natale, Weihnachtsmann sau la Father Christmas.

Dacă ne gândim la „strămoșii” lui Moș Crăciun (Soarele, Saturn, Ianus, Baga) ne dăm seama că nu poate fi o personificare a… spiritului Crăciunului și că s-a întâmplat cu el ce s-a întâmplat în poveștile noastre cu Sfânta Vineri: vineri, în calendarul roman, era ziua … Venerei, a zeiței frumuseții.

Și totuși, figura „marelui Binefăcător” s-a pierdut în multe tradiții europene unde i-a luat locul, de vreo 200 de ani, Santa Claus al americanilor.

Să vedem cum îi spun europenii lui Moș Crăciun și care Moș Crăciun este un Saturn sau un Baga sau doar… umanizarea străvechiului buștean de la solstițiul de iarnă, și care doar un Santa Claus de împrumut :

Germanii îi spun: Weihnachtsmann, adică Omul nopții sfinte sau, mai pe românește, Moș Ajun. Să adăugăm că în Germania de Sud, pe 24 decembrie, vine însă Christkind, pruncul Hristos…

… olandezii: Kerstman, Omul Crăciunului (de fapt, al lui Hristos, pentru că kerst, deși vine din Christus, a ajuns să însemne, pur și simplu, Crăciun) …

… grecii: Ai Vasilis,Sf. Vasile (Αΐ Βασίλης/Άγιος Βασίλης, Aghios Vasilis) ceea ce ne arată că Sf. Vasile este o adaptare târzie a lui… Santa Claus și nimic altceva. Nu  există nici un Babas Hristougenna (Moșul Nașterii Domnului).

Ungurii îi spun lui lui Moș Crăciun: Mikulás, adică Sf. Nicolae… probabil tot o adaptare târzie a lui Santa Claus…
… albanezii îi spun: Babagjyshi, adică Tata Moșul/Moș Bunicul. Interesant este că Babagjyshi este format din două cuvinte care înseamnă același lucru: gjysh și baba, bunic/moș.

Moșul ! Nu prea știm ce se ascunde sub acest nume.

Bulgarii îi zic:Дядо Коледа, Diado Koleda, adică Moș Colindă și…
… lituanienii: Kalėdų Senelis, tot Moș Colindă.
Câteva lămuriri, în ultimul capitol.

Croații îl numesc: Djed Božičnjak, Tatăl/Moșul Crăciunului (în croată božić a ajuns să însemne Crăciun, dar, de fapt, božić este diminutivul lui Bog (Dumnezeu) și s-ar traduce prin Micul Dumnezeu/ Dumnezeuțul; așadar, literalmente, Božičnjak ar fi: al Dumnezeuțului…
… ceea ce ne face să ne gândim că Moș Crăciun pentru croați ar fi chiar Dumnezeu Însuși, Tatăl Dumnezeului cel mic, al Dumnezeului-prunc.

Italienii îi spun: Babbo Natale, Moș Naștere, care în Sardinia și în Corsica este Babbu Natale. Probabil tot un Santa Claus împrumutat, având în vedere că adevăratul Moș Crăciun  în Italia este… Befana despre care vorbim puțin mai jos).

Francezii îl numesc: Père Noël sau Papa Noël, Moș Naștere
… occitanii:Paire Nadau, Moș Naștere …
… bretonii: Tad Nedeleg, Tata Naștere (Nedeleg vine din natalicia, ospăț de ziua de naștere)…

… spaniolii: Papá Noel, un împrumut din franceză…
… portughezii: Pai Natal, Tata Naștere (pai este din latinescul pater)…
… iar Père Noël, Paire Nadau, Tad Nedeleg și Pai Natal, par tot Santa Claus adaptat.

Englezii îi spun: Father Christmas, Tata Crăciun (mai precis Tata Slujbă de Crăciun)…
… irlandezii: Daidí na Nollaig, Moș Naștere, pentru că Nollaig vine din Noelle, femininul lui Noël )… Santa Claus ?

… danezii pe Julemanden, Omul Crăciunului  (jul și mand)…
… finlandezii: Joulupukki, Spiridușul Jul-ului
… estonienii: Jõuluvana, Moș Jul…
… norvegienii: Julenissen, Spiridușul Jul-ului…
… suedezii pe Jultomten, Spiridușul Jul-ului…

Pentru iubitorii de etimologii, de unde vin babbo, papa, dado și nisse:
Mai întâi a fost baba, care s-a născut dintr-un străvechi radical indo-european, de fapt, dintr-o silabă reduplicată:ba-ba… din limba copiilor, așa cum sunt ma-ma, ta-ta sau pa-pa.

Era, cel mai probabil, un nume de alint, plin de afecțiune, pentru bunică sau doică.
Cel mai interesant lucru este că din același radical îl avem și pe bebe sau pe baby.
În latină, ba-ba a dat un *babbus, tată, de unde vine în italiană babbo, tata/tati.
Din aceeași serie de onomatopee indo-europene, atât de apropiate între ele, fac parte:

pa-pa, care l-a dat…
… în greacă pe  pappas/πάππας, cu vocativul papa/πάππα, și pe pappos/πάππος, bunic, moș, strămoș (]n neogreacă παππούς)…
… în latină pe papa/pappa, în traducere tata/tati, dar și, mai târziu, Papa, episcopul Romei)… dar și pe papa, papă (mâncare) sau pe papo, papare, a păpa…
… în franceză pe papa, și în spaniolă și catalană pe papá, în traducere: tati sau tata… și …

ta-ta (noi îl avem din latină: tata)  care are și varianta dada/dado (de unde dad și daddy în engl. cu sensul de tată, dar și daidí în irlandeză, Дядо/diado în bulgară sau djed în croată; dado, care are variante și în celelalte limbile slave, pare să fi căpătat mai ales sensul de bunic/ moș, strămoș.

Cât despre nisse, pare să vină în daneză din  Nis/Niels, diminutivul lui Sankt Nikolaus, Sf. Nicolae.

Să ne gândim că în Spania nu Papa Noel aducea, până nu demult, daruri copiilor, ci fie Regii Magi/los Reyes Magos, pe 6 ianuarie, adică la Bobotează/Epifanie (la Pascua Militar)…
… fie Olentzero sau Tió de Nadal
…  că în Italia Befana exista cu mult înaintea lui Babbo Natale…
…că despre Père Noël se vorbește în Franța, pentru prima dată, în Histoire de ma vie/ Povestea vieții mele, de George Sand, în anul 1855…
… și că regele Crăciunului era, desigur, l’Enfant Jésus, alături de  le Bonhomme Noël sau de le Père Chalande/ Moș Colindă (în Savoia), de Barbassionné (în Normandia) sau de Père Janvier/Moș Ianuarie, o amintirea lui Ianus ? (în Franche-Comté, Morvan, Berry, Bourgogne și Nivernais)…

… că în Grecia există un Ai Vasilis/ Sf. Vasile și nu un Babas Hristugenna…
… că în țările sau în regiunile unde au învins ideile protestante, Crăciunul este al pruncului Iisus: Christkind (ca în Germania de Sud sau în Olanda)…
… că în restul Germaniei există din secolul al XVIII-lea, probabil, un Weihnachtsmann Omul nopții sfinte, pe care împărații germani l-au readus împreună cu zânele și cu elfii din vechile povești germane…

Père Noël și Papa Noel (împrumutat de la francezi) nu par să fie și nici nu sunt Marele Binefăcător venit din lumea Europei străvechi.

Cel mai probabil, sunt o adaptare a lui Santa Claus. Dar Father Christmas ?

Father Christmas este atestat pentru prima dată într-un colind atribuit lui Richard Smart, rector la  Plymtree, Devon (1435-1477) și că a căpătat un chip în timpul lui Henric al VIII-lea.

Father Christmas – Tatăl Slujbă de Crăciun – în ciuda numelui, era, de fapt, o întrupare a duhului belșugului. Un Saturn sau un Dionisos … englez !

Un grăsun îmbrăcat într-o haină verde sau stacojie/purpurie, tivită cu blană, o întrupare a veseliei din preajma Crăciunului, să spunem spiritul Crăciunului care aduce pace, bucurie, mâncare bună și vin bun și, desigur… petreceri.

Nu-i deloc nepotrivit să-i spunem un… Saturn britanic. Poeții englezi erau îndrăgostiți de mitologia greacă și romană pe care o cunoșteau foarte bine. Să ne gândim numai că Chaucer și poeții chaucer-ieni au inventat Valentine ‘s Day !

Și că, probabil Henric al VIII-lea, care a făcut din Valentine ‘s Day o sărbătoare obișnuită la curtea lui, a avut și ideea de a-l sărbători și pe Father Christmas sau pe Old Christhmas.

Cel puțin, în cele mai vechi ilustrații din Anglia, Bătrânul Mesă de Crăciun apărea îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu a regelui, mantie pe care a făcut-o celebră Santa Claus în coloniile englezești de peste ocean.

 


Spiritul Crăciunului prezent/Ghost of Christmas Present, una din ilustrațiile celebre realizate de John Leech‘s pentru Colindă de Crăciun de Charles Dickens, în 1843


Father Christmas, în chip de Tată al Belșugului, călare pe … un țap (simbolul străvechi al Anului Nou precreștin). The Book of Christmas, Thomas K. Hervey, ilustrator: R. Seymour

Befana: numele el este o deformare a cuvântului epifanie (epifania în italiană, epiphania în latina creștină, din elină: ἐπιφάνεια, Arătarea lui Dumnezeu pe pământ).

Cine este, de fapt, Befana ? Este vechea zeiță sabină Strenia (= Sănătatea deplină, o ipostază a Marii Zeițe, dăruitoare a vieții) sărbătorită, ca și Ianus și Fortuna, pe… 1 ianuarie.

Romanii se salutau de ziua ei și a lui Ianus, adică îşi urau sănătate (în lat. verbul saluto, salutare s-a născut din salus, sănătate, așadar salutul era o urare de sănătate), se felicitau, adică îşi urau fericire (în latina târzie, felicito, felicitare, din familia lui felix și a lui felicitas, însemna a ura fericire) și își făceau urări și cadouri: faguri, turte de miere, smochine, monede cu chipul lui Ianus, dar și strenae, adică lăstari, ramuri de laur, aducătoare de noroc, pe care le luau din dumbrava sacră a zeiței Strenia.

Le trimiteau prietenilor aceste ramuri de laur (sau ramuri de palmier) însoțite de daruri și de urări de fericire, dar, mai ales, de lumânări sau de lămpi de lut (sau de metal) cu chipul zeiței Victoria, pe care scriau: Annum Novum Faustum felicem tibi: Să ai un an nou cu noroc și fericire.

Se salutau şi se dăruiau unii pe alţii, cu credinţa că, astfel, toate le vor merge din plin. Poamele chemau belşugul şi rodnicia. Mierea chema dulceaţa, plăcerea şi iubirea. Monedele chemau bogăţia. Lumânările și lămpile chemau lumina iar chipul zeiţei Victoria chema izbânda.

Desigur că erau daruri magice,ca și cele pe care şi le făceau strămoşii noştri, străromânii, neapărat însoţite de urări: fructe, prăjiturele, plăcinte, colăcei, ca … mâncarea să fie tot anul din belşug şi anul să fie rodnic, dulce, uşor şi plăcut.

De ce însoţite de urări ? Pentru că urarea este o rostire magică, o menire de bine, adică o binecuvântare care se şi împlineşte dacă e spusă din inimă. În treacăt să spunem că urare vine în româneşte din verbul latinesc oro, orare care înseamnă: a cuvânta,  a cere şi a ruga.

Cât despre strenae, ramurile de laur, la noi au fost înlocuite de crenguțele pomilor fructiferi, atât de prezente în magia Anului Nou (iar sorcova nu-i altceva decât o strena, o crenguță înflorită care te face să fii, când te atinge, plin de viață și mereu tânăr).

Desigur, Befana  arată ca o vrăjitoare bătrână, ca o… babă…care zboară pe o mătură: recunoaștem aici încercarea Bisericii de a transforma…
… o zeiță a sănătății, a tinereții și a robusteții, probabil tânără și frumoasă, într-o bătrână vrăjitoare (demoniță)…
… și mătura, simbolul precreștin al curățeniei și al purificărilor la începutul unui timp nou, într-o unealtă diavolească.

Neîndoios cu Strenia s-a întâmplat ce s-a întâmplat la noi cu Venus care a devenit … Sfânta Vineri !

Și totuși, Befana (Doamna Epifanie, dacă putem spune așa) aduce în Italia și azi daruri copiilor, firesc, în noaptea din 5 spre 6 ianuarie, aducă în Ajunul Bobotezei, coborând pe coș (acolo unde există): le umple ciorăpeii puși lângă sobă/cămin sau lângă fereastră, cu dulciuri, caramele, bomboane, prăjiturele, fructe uscate sau mici jucării … doar copiilor cuminți, pentru că celor neascultători, le umple ciorpeii cu… cărbuni.

Iată un cântecel al Befanei:

Befana vine la noapte
Cu-ncălțările rupte, toate,
Numai petice-n sutană
Trăiască, trăiască La Befana

La Befana vien di notte

con le scarpe tutte rotte

con le toppe alla sottana

Viva, Viva La Befana!

Și iată câteva Befane care par să semene mai degrabă cu o bunicuță cumsecade, cu Sfânta Duminică, decât cu o vrăjitoare:

Strene-le le-au moștenit și alții, francezii de pildă care spun darurilor de anul nou: étrennes.

În Bretagne probabil mai există și astăzi étrenneur-ii, să spunem, colindătorii care merg din casă-n casă ca să primească étrennes.

Iată o scurtă descriere: „Dès le lendemain de Noël, c’est par bandes que les pauvres vont de village en village, précédés par un vieux cheval orné de rubans et de lauriers, pour chercher leurs étrennes. Ce sont les étrenneurs.

„A doua zi de Crăciun, cete de săraci colindă din sat în sat, cu un cal bătrân, împodobit cu panglici și cu laur,  mergând înaintea lor, după dararurile de Anul Nou. Sunt colindătorii”. (Pierre-Louis Menon et Roger Lecotté, Au village de France. La vie traditionnelle des paysans, 1945).

Le au și valencienii:estrenas.

În catalană, estrenas sunt darurile de Crăciun, nu de Anul Nou, iar Estrenes este un alt nume al Crăciunului, pe lângă Nadal;  în treacăt să spunem că nopții de Ajun, catalanii îi spun și Nit de Cap d‘Any, adică Noaptea Capului de an).

Un proverb valencian spune: per Nadal qui res no estrena, res no val, adică un Crăciun fără daruri, nu-i Crăciun…
… și un colind valencian (canto de las estrenas) începe așa: Esta nit es bona Nit i venim per les estrenes… adică: Noaptea asta-i noaptea bună și venim daruri să primim ….

Cât despre spaniolii vorbitori de castiliană, ei numesc darul de Crăciun (dar și colindul) aguinaldo.

În Spania, este bine de știut, darurile nu le aduce Papa Noel (împrumutat în ultimul timp de la francezi) ci le aduc dintotdeauna doar los Reyes Magos,Regii Magi,de Bobotează/ Epifanie (Pascua Militar/Paștele Militar – un reflex al spiritului imperialist/militarist de odinioară al regilor spanioli), și nu de Crăciun.

Să adăugăm aici că un rege al Spaniei, Carlos al III-lea, a avut ideea de a celebra la Pascua Militar, după cucerirea Menorcăi din mâinile elglezilor, în anul 1782, în fruntea unei flote franco-spaniole…
… și că la Pascua Militar a devenit, dintr-o amintire istorică, o festivitate militară, solemnă și importantă, cu care începe, în fiecare an, pe 6 ianuarie … anul militar.

Venirea Regilor Magi călare, cortegiul Magilor pe străzile pline de copii și părinți în extaz, spectacolele de teatru popular, toate acestea sunt o dovadă că sărbătoarea lor este, de fapt, Boboteaza populară din Evul Mediu, sărbătorită mai ales cu spectacole de teatru popular de stradă. Este vorba despre ceea ce pe la noi se numește Vicleim (Betleem) sau Irozi, spectacolul Nașterii pruncului Iisus și închinarea Magilor.

Cabalgata (cavalcada) de Los Reyes Magos în Madrid
La noi se numește „alergarea de cai din ziua Crăciunului”

Nu același lucru se poate spune despre Tió de Nadal, străvechiul buștean de Crăciun…
… un buștean fermecat pe care, în timpurile moderne, copiii îl învelesc ca să nu… răcească și pe care-l… îngrașă până în Ajunul Crăciunului … în Cataluña și în unele părți din Aragón.

Tió, eufemistic spus, scoate din el, când copiii îl lovesc cu verguțele, de Crăciun: prăjiturele, napolitane, gofre, dulciuri de tot felul și turrones (mai pe românește specialități care seamănă cu nugaua și cu halvița.

Iată câțiva Tions:

Și, iarăși, nu același lucru se poate spune despre Olentzaro (sau Olentzero, Orentzaro, Omentzaro, Orantzaro), cărbunarul care aduce daruri copiilor de Crăciun, în Țara Bascilor și în Navarra:

Cel mai vechi nume al său este, totuși, Onentzaro care pare să însemne „vremea celor buni”.
Și el, ca și Tió de Nadal, e legat de focul care trebuie să ardă în vatră, nestins, toată noaptea de veghe, noaptea cea mai lungă a anului, la solstițiul de iarnă.

Se spune că poartă la el crenguțe de măceș și o seceră (ca și Saturn !).

Se mai spune că e un gurmand, că intră în Noaptea de Ajun pe coșuri și se duce la bucătărie când toată familia doarme, se încălzește lângă vatră unde arde Olentzero enbor, bușteanul sau trunchiul lui Olentzero.

Probabil că în el s-au contopit alte câteva figuri mitice străvechi, de pildă, geniul familiei (genius-ul romanilor) pe care familia îl așteaptă cu masa pusă în seara de veghe dintre ani și … patronul cărbunarilor, o meserie importantă în Europa rurală.

Și Olentzaro colindă, mai bine zis e purtat prin sat, din cas-n casă, și primește  bani (probabil pentru urările pe care le face).

Iată câțiva Olentzaro:

Să mai adăugăm că, prin ținuturile din centrul Galiciei se vorbește despre Apalpador: i se pune așa pentru că, în ziua de Crăciun, vine și … palpează burticile copiilor: Celor slăbuți le lasă castane (să se mai îngrașe) și cărbuni celor grăsunei, ca să încălzească casa.

Dar Julenisse,  Joulupukki sau Jultomten ? El este piticul/spiridușul Jul-ului.

În țările nordice el aduce daruri copiilor de Jul, cuvânt care azi se traduce, impropriu, prin Crăciun. Impropriu, pentru că jul (jôl în limbile scandinave vechi) înseamnă marea sărbătoare, desigur precreștină, a Anului Nou/ a solstițiului de iarnă.

Jul este un plural, probabil însemnând ceva de genul: „serbările sfinte” (ceea ce am numi azi „sfintele sărbători”). Etimologia lul este, încă, necunoscută.

Norvegienii vechi îi spuneau jol și se pare că francezii l-au împrumutat și ei: jolif din franceza veche („festiv, de sărbătoare, seducător, galant, vesel, bucuros, frumos, plăcut la înfățișare, elegant, împodobit”) și joli din franceza modernă (amabil, gentil, drăguț, grațios, plăcut).

Se pare că și italienii l-au împrumutat de la francezi pe jolif, cu aceleași sensuri: giulivo, dar și englezii: jolly.
Islandezii îi spun: Jól, norvegienii, danezii și suedezii:Jul, finlandezii: Joulu și estonienii: Jõulu.
Pentru prima dată cuvântul apare în scris într-un poem norvegian de pe la 900 d.Hr. dedicat regelui norvegian Harald I Hårfagre, „Harald cu frumoase plete” unde cineva spune „să bem de Jol”/Dricka Jul.

Pe de altă parte, în Islanda, nu un singur pitic Jul, ci 13 coboară din munții de lângă Reykjavik, pe rând, în oraș, începând cu a 13 zi înainte de Noaptea de Ajun, ca să aducâ câte un dar în ciorăpel, copiilor cuminți, sau un cartof vechi celor neascultători.

Sunt 13 gnomi puși pe farse (Jólasveinar), copii ai căpcăunesei Gryla și ai leneșului Leppaludi:

Stekkjastaur sau Picioare-iuți: pândește oile în târlă ca să le bea laptele,
Giljagaur sau Fură-ape: se strecoară prin văile abrupte și îi place smântâna de vacă,
Stúfur sau Aleargă pe labe: adună resturile din tigăi,
Þvörusleikir sau Linge-linguri,
Pottasleikir sau Linge-oale,
Askasleikir sau Linge-blide: linge până și blidele cățeilor sau ale pisicilor în timp ce dorm,
Hurðaskellir sauTrântește-uși: îi place să intre pe furiș în case și să facă zgomot ca să nu mai doarmă nimeni,
Skyrgámur sau Înghite- skyr: e mare mâncător de cremă de brânză,
Bjúgnakrækir sau Fură-cârnați,
Gluggagægir  sau Curiosul:  îi place să privească pe furis pe la ferestre și să fure jucăriile copiilor,
Gáttaþefur sau Adulmecă-pe-la-uși: are nasul mare și simte mirosurile bune care vin de la bucătărie,
Ketkrókur sau Cârlig: fură carnea (atârnată în pod)
Kertasníkir  sau Suflă-n Lumânare: vine în Noaptea de Ajun și suflă-n lumânări. Părinții, bucuroși, se grăbesc să pună atunci cadourile sub brad.
Iată-i:

MOȘ COLINDĂ

N-am lămurit ce este cu Moș Colindă. Spuneam că bulgarii îi zic lui Moș Crăciun: Дядо Коледа, Diado Koleda, și că lituanienii îl numesc: Kalėdų Senelis, adică Moș Colindă.

De asemenea, pentru francezii din Savoia și pentru elvețienii din regiunea Genevei și din Canton de Vaud, Moș Crăciun este Père Chalande, adică tot Moș Colindă.

Père Chalande

De ce Moș Colindă ?

Câteva lămururi mai întâi: spuneam că Ianus era şi zeul calendelor (ca unul ce deschidea și patrona începutul de lună).

Calendae sau kalendae (la plural) se numea în latină prima zi a lunii.
Vine de la „calendae dies“,  Zilele Strigării.

Calo, calare însemna în latină: a anunța solemn, a da de știre, a vesti, a porunci, a striga un anunţ sau a chema și…

…vine din rădăcina indo-europeană, probabil o onomatopee,* kel-, k(e)le-, k(e)la, kle- =  a chema, a convoca, a striga.

Din aceeași familie de cuvinte fac parte și: concilium, consiliu; concilio, conciliare, a pune de acord, a concilia; clamo, clamare, a striga, a clama (și în românește a chema); clarus, clar și classis, clasă.

Pontifii anunţau, la calendae, în ce zi a lunii, care tocmai începea, cădeau sărbătorile şi zilele de târg.

Calendae au ajuns să însemne în limbile romanice… Crăciun și cele ale Crăciunului. Nu și în română, unde calendae au devenit… colinde.

Să vedem ce au devenit calendele în câteva limbi romanice:

În arpitană (franco-provensală, vorbită în Franța, în Italia și în Elveția) chalande (din fr. veche: chalandas) înseamnă Crăciun.

În provensală există formele: calendau, calenau, calegnau, calenas, chalondau înseamnă fie laurul, cu care se împodobea pâinea/colacul de Crăciun, fie chiar pâinea/colacul de Crăciun, fie butucul de Crăciun („pausa calendau” înseamnă „a pune în vatră bușteanul de Crăciun”…

… dar și calendo, caleno/careno, calendos/ carendos, chalendos/charendos, calandro… (de ex. per Calendo: „de Crăciun”; faire Calendo:  „a petrece Ajunul Crăciunului cu o cină specială”: pește, morun prăjit, melci, țelină, fructe, galete cu ulei și, desigur, vin fiert… dar și „a se bucura”; pourta ti Calendo, „a aduce daruri de Crăciun”).

Tot în provensală aubado de Calendo sunt colindele (literalmente: din noaptea de Ajun) pe care le cântă… timp de 4 săptămâni (!) înainte de Crăciun, pe străzile Marsiliei, cete de muzicanți.

În romanșă, calendas/kalendas, kalena, charenda înseamnă Crăciun, dar și mâncărurile și cadourile de Crăciun; de remarcat forma charenda care seamănă atât de mult cu corinda din Transilvania/Maramureș !
Și în occitana vorbită în Nisa, Crăciun fericit se spune: bouòni Calèna.

Interesant este că, în scoțiană, care nu sunt limbi neolatine, calendae au ajuns… calluinn, adică Ziua de Anul Nou și în irlandeză, callain, prima zi  lunii și 1 ianuarie.

Cât despre colindele noastre, le-am moștenit, precum întreaga romanitate, de la romanii colonizatori care probabil, le cântau de Anul Nou, la Calendele lui Ianuarie, oriunde se aflau.

Trebuie că la început erau doar „strigări”, binecuvântări sau meniri de bine ce se… „strigau“ în prima zi a anului, pe 1 ianuarie.

Putem spune că, Calendele lui Ianuarie (vechea sărbătoare romană) au ajuns la noi … colindele de Anul Nou: binecuvântări menite să „cheme“ belşugul, sporul, bogăţia, prosperitatea, bunăstarea, creşterea, înmulţirea şi toate desfătările şi lucrurile bune ale vieţii.

Cu timpul, în primele secole creștine, aceste străgări/urări de Anul Nou au devenit și cântece în care se vorbea despre Nașterea Domnului.
Nu prea știm cum sunau aceste colinde acum 1500-1000 de ani, pentru că, cele pe care le știm, sigur nu sunt foarte vechi (o arată în primul rând limba modernă … doar presărată cu câteva cuvinte arhaice, dar și realitățile… epocii moderne).

Cele mai multe par cântări bisericești, compuse de preoți, despre naștere, moarte sau cădere, și titlurile sunt cât se poate de limpezi: Raiul și iadul, Judecata de Apoi, Spaima morții, Gătirea sufletului, Rămasul bun, Mustrarea sufletului și a trupului, Răstignirea lui Hristos, Nunta din Cana Galileii, Preamărirea Precestei, Veselia Cerească, Păcatul strămoșesc, Colindul preotului sau Colind de popă, Colindul lu’ Ion, Colindul Sf. Vasile, Colindul Sf. Ilie.

Există, însă, și multe colinde… lumești: Colindă pentru/de fecior, Colind de flăcău (de cioban) Colindă de fată, Colinda casei, Colindă de prunc, Colindă „la toată familia”, Colinda săracului…
… și unele care par mai degrabă cântecele de … Carnaval !

Nu-i de mirare, fiindcă, pe de o parte, sărbătoarea creștină a Nașterii s-a împletit cu cea precreștină a Anului Nou/a solstițiului de iarnă, și pe de altă parte, vechiul festival al Anului Nou era plin de simboluri ale fertilității și, desigur, de cântece și de dansuri ale magiei… generării.

Cât despre cuvântul colindă, colinde, se pare că a căpătat o formă uşor slavizată.
Lămurire: româna a moștenit din latină calendar (călindar/cărindar, din calendarium) și, desigur, colindele, dar într-o formă slavizată.

Dacă ne gândim că, în Transilvania de Nord și Maramureș, se spune corindă și nu colindă, putem presupune că corindă este forma moștenită din latină (probabil din singularul calenda).

Am văzut că în romanșă există charenda,  atât de apropiată de corindă.

S-a întâmplat însă să împrumutăm din slava bisericească (slava veche) forma kole(n)da care a devenit colindă și care s-a impus în româna literară (după ce slavona a devenit, o vreme,  limba noastră de cult, limba oficială a Bisericii care avea mai mult prestigiu când era vorba despre lucrurile ce țineau de Biserică).

Așadar corindă este cuvântul moștenit din latină, iar colindă, cel împrumutat din slavonă care, deși și-a impus forma, nu și-a impus și sensurile din slavă.

În slavă, sensul principal, desigur livresc, al lui kole(n)da este acela de  Ziua de Anul Nou și, probabil, de Crăciun.

O arată limbile slave care l-au moștenit:

rusa are: koleda/kolida, sărbătoarea Anului Nou, dar și koliada/koleda, daruri și colinde de Crăciun și de Anul Nou, precum și koliadovati, a colinda și koliadovanie, colindat…
… polona are: koleda/kolenda, dar de Crăciun…
… ceha și slovaca au: koleda, dar de Crăciun …
… sârba și croata au: koleda/kolenda/koledo, colindă, dar de Crăciun, și kolendati, a colinda…
… bulgara are: koleda (koladu, kolende, kolede, Crăciun)…
…și lituaniana are: Kaledos (pl.) Crăciun.

Pe kole(n)da din slavă l-au împrumutat și albanezii: kolendre, colac și kolendra, cozonac…
… maghiarii: koleda, colectă, și koledal, a cerși, a umbla după daruri de Crăciun/Anul Nou…
… dar și grecii din Grecia de Nord (Tracia, Macedonia) și cei din Republica Macedonia: κόλιντα Μπάμπω/colinda Babo sau  Μπάμπου κόλιντα/Babu colinda.

Acest κόλιντα Μπάμπω, împrumutat din bulgară, nu este altceva decât… ceea ce, pe românește, ar fi „ne dați ori nu ne dați”, în traducere: „dă-mi, babo, colinda !”

În seara de Ajun, în regiunile mai nordice ale Greciei – unde există insule de multiculturalitate balcanică și unde întâlnești obiceiurile Vechii Europe păstrate ca într-o capsulă a timpului -, colindătorii greci  merg din casă-n casă și strigă:

Colindă, colindă, dă-mi babo, colac și dacă colac nu mi-i da, dă-mi-o pe fata ta”/ „Κόλιντα,κόλιντα δώσ’ μου μπάμπω κλούρα.Αν δε με δώσεις κλούρα δώσ’μου τη θυγατέρα‘ς…”

sau

Colindă, babo, colindă și colacul să mi-l dai”/ „Κόλιαντα, μπάμπου μ’, κόλιαντα κι μένα ‘ν κουλιαντίνα…”

Iar κόλιντα mai este și … cârnatul din ficat de porc, delicatesa Crăciunului lor:

Nu putem să nu pomenim și de variantele: colende/colinda/colde sau colda: κόλεντε, κόλιντα, κόλντε sau κόλντα care, în Grecia de Nord, înseamnă și Ajunul Crăciunului, Ajun care începe cu aprinderea focului/rugului de Crăciun… străvechiul foc de la solstițiul de iarnă întâlnit în toată Europa:

Să spunem câte ceva și despre un colind special cântat în ajunul Anului Nou: sorcova.

Unii lingviști (MDA) o leagă de verbul bulgăresc survakam/сурвакам, a sorcovi și de survaki/ сурваки, un feminin plural care înseamnă „prima zi a anului”/Anul Nou.

De fapt, lucrurile stau …puțin altfel.

Numele sorcovei vine de la numele grecesc al sorbului (scorușului, o rudă a mărului, cireșului, prunului și măceșului): σούρβο/survo.

În greaca medievală exista un σούρβον/survon, un neutru ce reprezintă forma elenizată a lui sorbus (sorb, scoruș, în latină).

Putem presupune că sorcova grecilor bizantini era o crenguță de sorb.

Ei au numit sorcovitul  – de altfel, un obicei ce, desigur, se pierde în timp – dar și colindele de Crăciun și de Anul Nou, precum și ajunul Anului Nou și Carnavalul din 1 și 2 ianuarie, τα σούρβα, mai pe românește… Colindul Sorbului !

Sorcovit care înseamnă, în Grecia (de Nord, mai ales) să lovească ușor, copiii-colindători/ calantistes (καλαντιστές), porțile casei, gazdele, animalele, spunând… Sorcova:

Sorcova, sorcova, tari la trup și șale tari, ca argintul și ca sorbul ! Și la anul toți tari, voinici, miloși să fiți. Sorcova, sorcova, ne-om bucura de nuci multe și parale, de stafide și migdale, ba și o roșcovă de-ar fi, noi tot bucuros om mulțămi ! La mulți ani !

Σούρβα – σούρβα γιρό κουρμί
γιρό κουρμί, γιρό σταυρί
σαν ασήμι, σαν κρανιά
κι του χρόνου ούλ’ γιροί
ούλ’ γιροί, καλόκαρδοι.
Σούρβα – σούρβα για χαρά,
για καρύδις, για παρά,
για σταφίδις, για μπαντέμια,
για ένα ξυλουκέρατου.

Χρόνια Πολλά!

Grecii au și patru verbe: survo, survizo, survako și survakizo/ σουρβώ, σουρβίζω, σουρβακώ și σουρβακίζω, eu sorcovesc…
… și mai au și survaka/σουρβάκα, sorcova.

O scurtă lămurire:

Lingvistul german Gustav Mejer, de pildă, susținea că ta surva/τα σούρβα, sorcova grecilor, ar veni din urarea bulgărească: surva nova godina/ сурва нова година, un An Nou bun.

În timp ce specialiștii greci, bizantinologul Faidon Koukoules și etnologul Kostas Karapatakis cred că σούρβα vine de la crenguța de sorb, σούρβο/survo (în greaca modernă σουρβιά).
Susținem etimologia grecească din două motive:

1. sorcova, așa cum o știm, simbolizează/reprezintă crenguța înflorită a pomului roditor, cum spuneam, omniprezentă în magia Crăciunului și a Anului Nou, de fapt, în magia rodirii folosită la sărbătoarea străveche a solstițiului de iarnă.

2. surva din urarea surva nova godina/ сурва нова година este un alt cuvânt, este survo/сурво care înseamnă verde, crud, primar, prim și e rudă cu survaki/ сурваки, „prima zi a anului”/Anul Nou…
… în timp ce survakam/сурвакам, a sorcovi, survakița/сурвакница, sorcovă și survakar/ сурвакар, colindător sunt derivate, toate, din sorb, din σούρβο/survo al grecilor.

Și mai e ceva: sorcova, ta surva, există și în comunitățile istorice grecești dinTurcia, așadar neinfluențate de culturile balcanice.

Așadar, bulgarii au împrumutat numele sorcovei de la greci și nu invers.
Iar noi, l-am împrumutat de la bulgari.

Să mai adăugăm că, în Grecia, colindătorii cu sorcova primeau surva/σούρβα, fructe uscate de sorb (scoruș) ca tot anul să fie roditor.

De altfel, sorbul (rudă cu păducelul, merișorul și măceșul) era important pentru șamanii europeni, nu numai pentru puterea pe care o dădeau bobițele lui tămăduitoare, ci și pentru că erau roșii, aveau culoarea sângelui care însemna viață.

Și pentru că transmitea putere, sănătate și viață lungă.

Neîndoios, sorcovitul era o practică șamanică. Nu întâmplător colindătorii în Grecia lovesc cu crenguța de sorb spatele și șalele, mai bine spus, zona sacrală: trebuie că erau porți prin care putea intra  puterea sorbului.

Să mai spunem că, de la colinde sau colindă, în româneşte s-a născut verbul a colinda cu două sensuri speciale, ce aproape s-au pierdut în celelalte limbi romanice:

1. a cânta cântecele de Crăciun şi de Anul Nou                şi

2. a peregrina, adică a fi pelerin, a merge în pelerinaj, a face un drum sfânt până la toate casele satului …pentru a le cinsti, adică a le curăţa, pentru că cistie în slavă înseamnă: curat, pur, integru, inocent şi e rudă cu castus din latină.

Şi, e vorba de „un pelerinaj” la absolut toate casele comunităţii, pentru că a nu o „colinda”, a nu o cinsti, adică a nu o curăţa pe una singură, ca să poată fi (re)sfinţită şi din nou binecuvântată, însemna că sfinţirea şi binecuvântarea celorlalte se făceau degeaba.

În limbile romanice colindelor li se spune, azi „cântece de Crăciun”: chants de Noël sau, simplu, noëls (fr.), canti Natalizi, canti di Natale sau canzoni natalizie (it.) şi cantigas de Natal (port.).

Toate provin din latina medievală: cantiones natalitiae – Cântările Naşterii.
Numai în spaniolă li se spune villancicos adică… „cântece populare”/ „cântece de la ţară” sau cantos de aguinaldo.

Cât despre greacă, colindele în limba literară sunt ta kalanda/τα κάλανδα. Este un cuvânt din greaca medievală care, desigur, vine tot din calendae, dar nu direct din latină, ci din elină: καλάνδαι/calandai. Grecii nu au însă un verb „a colinda” cum avem noi, de aceea ei spun pentru „a colinda”: lene ta kalanda/„λένε τα κάλανδα, adică „ (ei) spun colinde”.

Carol al englezilor (atestat pe la 1300 cu sensul de cântec și pe la 1500 cu sensul de colind) vine din franceza veche: charole/carole: horă, dans în cerc, însoțit de cântece, care, la rându-i, vine dintr-un diminutiv al lui chorea, un dublet feminin al lui chorus, el însuși împrumutat în latină din elină: horos/χορός, horă și cor (în română  îl avem pe cor din chorus și pe horă din horos, prin bulgară, zic lingviștii).

***

Zeul Soare/Cer (Lumina dătătoare de viață) și stăpânul timpului/anului se pregătea, credeau strămoșii nostri europeni, la solstițiul de iarnă, să(-și) … reînceapă viața și să reînceapă lumea.

Căldura lui ce avea să tot crească, credeau ei, avea să facă semințele să rodească: plugușorul nostru, plugușorul copiilor, și plugul cel mare, al flăcăilor, în ajunul Anului Nou, este o amintire a acestei credințe: tinerii trag o brazdă în fața casei colindate și aruncă grâu, adică însămânțează magic.

Cu timpul i s-a spus Saturn sau Ianus sau Sol Invictus/Soarele Nebiruit, dar și Moș Belșug sau Moș Naștere.

Tot Zeul Soare era și focul sfânt din vatră: de aici teama de a nu-l pierde din casă niciodată și de aici obiceiul arderii bușteanului/buturugii de Crăciun.

În comunitatea greacă din Sinope (Turcia), de pildă, de cum se lumina de ziuă, o fetiță lua o crenguță de dafin și se ducea pe la casele vecinilor să … sfințească/să binecuvânteze vatra. De cum intra într-o casă, mergea drept la vatră, arunca pe foc crenguța și spunea: și la anul toate să vă meargă bine !

Tot în Grecia, ca peste tot în Europa, focul trebuia să ardă nestins, zi și noapte, din Ajunul Crăciunului până la Bobotează, ca să alunge duhurile rele…
… ba, în unele regiuni, se puneau în vatră, în Ajun, doi bușteni, pentru stăpânul și pentru stăpâna casei.

Pentru el alegeau lemn de cedru și pentru ea lemn de prun. Sau, pentru el un trunchi zdravăn, emblemă a virilității, și pentru ea, lăstari. Turnau peste ele ulei și vin și cântau: binecuvântat ești Tu, Doamne și bărbatul aprindea focul/aprindea lemnele soț și soție.

Pregătirea bușteanului de Crăciun în Anglia

Cel mai probabil, însă, bușteanul de Crăciun era anul cel vechi, mort, care trebuia să ardă odată cu toate cele rele ale lui și atunci vatra devenea rugul lui (rugul funerar).

De altfel, obiceiul arderii/incinerării Anului vechi… mort a fost dublat de cel al îngropării: la noi Anul vechi se îngropa pe 28 decembrie sau pe 31 ianuarie.
Iată un colind al … îngropării Crăciunului (Anului vechi):

Măi, Crăciune. măi, bătrâne, astăzi te-ngropăm pe tine. Haideți toți, cu mic, cu mare, să ducem Crăciunu-n vale, și să-l băgâm în produc, pe el să punem butuc. O, Crăciune, o, bătrâne, du-te de la noi cu bine; meri pe apa Sâmbetii și-napoi nu mai veni, c-a veni altu Crăciun și-a fi ca tine mai bun.

Interesant este si faptul că, în colinde, Crăciun apare ca fiind însuși Domnul Iisus Hristos:

Ia boieri, nu mai dormiți, că-i vremea să vă gătiți, casa să mi-o măturați, masa să mi-o încărcați, că vă vin colindători din ziua Ajunului, până-ntr-a Crăciunului. Nu dormiți în iastă noapte, ci ședeți și privigheți, că-i născut un domn prea bun, cu numele lui Crăciun; și-i născut un Domn frumos, cu numele lui Hristos. S-așteptăm pe Domnul sfânt, ca să vie pe pământ, că e fiul cerului și Domnul pământului. Iar sara de Moș-Ajun, vin copiii lui Crăciun să colinde și să cânte. Viață lungă că urează tuturor ce stau în casă. (com. Țepu, Tecuci)

Să-l scăldăm pe Moș Crăciun, Moș Crăciun cel mititel, mititel și-nfășățel (în scutece) (com. Țepu, Tecuci).

Ceea ce ne arată că nu prea mai știau cine fusese, cu adevărat, Crăciun, dar știau că este un… Domn, adică un Zeu (Dumnezeu, de altfel, este o contragere a invocării Domine Deus, Doamne Dumnezeule !).

Firesc, Biserica s-a străduit să înlăture orice urmă a acestui zeu solar și l-a demonizat. O arată povestea moașei Crăciunoaia/ Crăcuineasa și a soțului ei, moș Crăciun:

Crăciuneasa cea bătrână, ea de veste că și-o prins și la grajd o alergat și ea moașă că i-o fost și-ndărăpt că s-a-nturnat și lui Crăciun că i-o spus:
-Știi, Crăciune, dar nu știi c-o născut și Fiul Sfânt, Fiul Sfânt pe-acest pământ ?!
Crăciun rău s-o mâniat și mânile i-o tăiat și su pat le-o aruncat. Ea la grajd o alergat.
-Nu te teme, moașă, teme, pune ciungi în scăldături (scăldătoare) că s-or face mai frumoș, mai frumoș pe cum o fost.
Și Crăciun nu s-o-ncrezut și-j mâna și d-alt Miron (paznic) ca să vadă și să creadă ce samă de domn îm este
?! (fr. de colind din com. Arpașu de Sus, Sibiu)

Să fie, oare, întâmplător, faptul că Crăciuneasa este … moașă ? L-am putea interpreta pe moș Crăciun ca pe soțul moașei. Să avem aici amintirea cuplului divin din epoa neolitică?

Poate amintirea lui Saturn și a soaței sale, Ops ?

Oricum, într-un colind mai mult decât interesant, unde Dumnezeu, gazda, „Crăciun, sfânt bătrân”, Sf. Ion și Domnul Iisus stau la masă, Crăciun apare în chip de moașă și de naș al Domnului Iisus, dar și de… Atotdăruitor, cel care i-a dăruit lumea și, odată cu ea, și pe sine:

Rupse-și de-mi grăise, de la cap de masă bunul Dumnezeu:
-N., fătul meu (N. este numele gazdei) Eu vă sunt mai mare, și mai de demult.
Toți molcum tăcuse, rupse-și de-mi grăise Crăciun, sfânt bătrân:
-Doamne Hriistoase, Tu ne ești mai mare, mare de mărire, dar mai mic de zile. Tu când (Te-)ai născut eu m-am pârlejit (m-am prilejuit, am fost de față), poala mi-am întins… în poală mi-ai căzut… sus te-am ridicat, sus la lighion (?) la Sfântul Ion. Noi te-am botezat, noi te-am creștinat, numele Ți-am pus, Bunul Dumnezeu, Domnul Cerului și-al pământului. Noi ți-am dăruit cerul și pământul, lumea și norodul și pe noi cu totul. Icea-n cest domn bun, bun jupân N., fie-mi sănătos, cu casă, cu masă, cu-a lui jupâneasă
. (manuscris din Brăila, colecția Brăiloiu).

Cine este, așadar, Moș Crăciun ? Zeul cel Vechi, Zeul și Stăpânul lumii vechi, Atotdăruitorul, Zeul care-ți bagă-n traistă (Baga) și care, după nașterea noului Dumnezeu, Stăpânul lumii celei noi, i s-a închinat de bună voie, mai mult, cu dragoste, pentru că așa trebuia să fie.

Cât despre Père Noël, Papa Noël sau Babbo Natale, ei nu sunt altceva decât copiile lui Santa Claus ajunse în Europa pe la începutul secolului al XIX-lea.

Cine este Santa Claus ? Asta este altă poveste.

LUCRĂRI CONSULTATE
Atanasie Marian Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi, Ed. SAECULUM, Buc. 2005
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Ed. SAECULUM, Buc. 2006
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991
J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, BPT, București, 1980
Lou Tresor dóu Felibrige, Frédéric Mistral (1878)
Gaelic-English dictionary, dictionnaire gaélique-anglais, Ewan MacEachen (1922)
Lithuanian etymological index, dictionnaire étymologique, Harold Bender (1921)
Dictionnaire étymologique de l’occitan, Robert Geuljans
Le Catholicon de Jehan Lagadec (1464) dictionnaire breton-français-latin
Den Store Danske, encyclopédie
Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Gustav Meyer (1891)
Dictionnaire russe-français dans lequel les mots russes sont classés par famille, ou dictionnaire étymologique,  Charles-Philippe Reiff (1835)
ARCHAEOLOGICAL REPORTS FOR 2007 − 2008
Silviu Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice. Editura Universității “Al.I. Cuza”, 1999
C. Brăiloiu și S. Ispas, Sub aripa cerului,  Ed. Enciclopedică, București, 1998
http://www.romanoimpero.com
http://www.etymonline.com
The Project Gutenberg EBook of The Book of Christmas, by Thomas K. Hervey
http://www.siatistanews.gr
site-ul LEXILOGOS

Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Ed. ARSR, Buc. 1987

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s