IANUARIE – LUNA LUI IANUS – ÎNCEPUTUL CEL BUN

IANUS 1Ianus, Muzeul Vaticanului

Luna Ianuarie înseamnă „Luna lui Ianus“. Cine-i Ianus ? „Cel ce merge” … însuşi mersul/trecerea lucrurilor.

Ce legătură există între Ianus şi Ianuarie ?       Începutul cel bun.

I. Ianus sau „ceasul cel bun”

Numele latinesc al lunii ianuarie era ianuarius, adică „Luna zeului Ianus“.

Ia-nus, literalmente, s-ar traduce prin „Mergătorul” sau „faptul de a merge” … de a trece, a parcurge, a păşi, a înainta, a avansa, a intra, a ieşi, a pleca, a se duce, a trece de la o stare şi de la o formă la alta, a se schimba în.

Provine din radicalul indoeuropean *i- care a dat în latină verbul eo, ire, a merge/a trece, şi particulele de mişcare in/ „în, înăuntru“ şi ex/ „din, în afară“.

Este neam şi cu yanah din sanscrită care înseamnă drum.

Pentru pasionaţii de lingvistică: dacă-l analizăm pe Ia-nus ca ia – (rădăcină plus temă) şi -nus, un sufix care-l arată pe autorul acţiunii, avem cuvântul “cel ce merge/cel ce trece” sau „mergătorul“.

Ba chiar mergând-ul, la modul continuu, aşa cum ne sugerează Cicero într-un pasaj din Despre natura zeilor:

„De vreme ce în toate lucrurile există o putere mai presus de orice, care le face să aibă parte de un început şi de un sfârşit, (strămoşii noştri-n.n.) au dorit ca atunci când aduc jertfe zeilor, pe Ianus să-l pomenească primul, pentru că numele lui vine din „eundo” (= mergând, gerunziul lui eo, ire -n.n.). De la el şi-au luat numele arcurile deschise pe sub care trecem pe străzi – iani – şi porţile – ianuae – de la intrarea caselor noastre“.

„Cumque in omnibus rebus uim haberent maxumam prima et extrema, principem in sacrificando Ianum esse uoluerunt, quod ab eundo nomen est ductum, ex quo transitiones peruiae iani, foresque in liminibus profanarum aedium ianuae nominantur“ (Cicero, De natura deorum/ Despre natura zeilor II, XXVII ).

În ceea ce priveşte particulele de mişcare in şi ex, le putem analiza astfel: i-n şi e-x, adică rădăcina i- /e- plus sufixele –n, respectiv –s devenit –x, sufixe de direcţie sau locative, foarte posibil deictice.

Acelaşi joc al rădăcinii *–i se poate vedea în cele două forme principale ale latinescului a merge: e-o (eu merg) şi i-re (a merge).

Judecând după cele două substantive care-i sunt rude: ianus = pasaj deschis, arc (în genul Arcului de Triumf, dar boltit), trecere şi ianua = poartă sau uşă, Ianus pare a fi un numen, adică un duh protector al tot ce reprezintă prag, poartă sau loc de trecere.

Ianus şi ianua sunt două foste adjective/ *ianus (masculin) şi *ianua (feminin)/ care însemnau: “…pe unde se merge/ se trece/se iese sau se intră“.

Ianus denumea orice loc de trecere, de regulă un pasaj în formă de arc bolit.

Iar ianua era adjectivul lui foris, uşa, poarta casei care dă afară. Cu timpul foris nu s-a mai rostit, din economie de cuvinte, şi a rămas ca ianua să însemne, doar ea,„uşa de la intrare“, poarta principală a casei.

Cât despre afară şi fără: în română afară provinde din ad (=la) şi foras (=afară), iar fără vine tot din adverbul foras (=afară).

Dar, era, cu siguranţă, mai mult decât un paznic al porţilor/ianitor şi al drumurilor.

Era, mai degrabă, „ceasul cel bun” când ieşi „cu bine” pe poarta casei şi când te întorci „cu bine” acasă sau când „îţi merge bine” în toate drumurile pe care le ai de făcut şi de străbătut. Un patron al călătorilor.

Înfăţişarea lui ciudată de zeu cu două feţe, una care priveşte înainte şi cealaltă care priveşte înapoi, simbolizează un „dus” şi un „întors” bun, o binecuvântare continuă, neîntreruptă: plecare şi întoarcere binecuvântată.

Şi o urare atotocrotitoare:

– „să mergi cu bine, să treci cu bine şi să te întorci cu bine” şi

– „toate, peste tot, să-ţi meargă bine”.

Să nu uităm că porta, ca rudă a lui porto, portare: a purta, a (trans)porta, a duce, a aduce… este locul magic care te „trece” dintr-o lume în alta/ acasă şi afară.

Se crede, în lipsa altor mărturii, că primul „portret” al lui Ianus „cel cu două chipuri” (Bifrons, Biformis sau Geminus) apare abia pe prima monedă romană, în secolul al III-lea î.H. – un as din bronz ca acesta:

IANUS 2Monedă romană cu Ianus (Palatul Massimo alle Terme, Roma)

Dar, în ordinea vechimii mărturiilor pe care le avem, nu acesta este primul său „portret”. Primul simbol al lui Ianus este o Poartă/Arc.

II. Arcul lui Ianus – simbol al păcii

Roma avea multe străzi presărate cu Arcuri – iani, semn că asupra tuturor veghea Ianus, protectorul lor.

Unul dintre aceste arcuri, cel mai vechi, poate fi considerat însuşi „dublul“, adică „întruchiparea“ lui Ianus.

Este opera lui Numa Pompilius.

Numa, spune tradiţia, este legendarul rege-preot sabin care a condus Roma după moartea întemeietorului ei, Romulus, pe la 700 î.H.

El le-a dat romanilor o viaţă religioasă „modernă”, romanizând moştenirea lăsată lor de cuceritorii şi adevăraţii lor civilizatori – enigmaticii lor vecini, etruscii.

El l-a „romanizat” pe „deja etruscul” Ianus, numit în numeroasele inscripţii etrusce Culsans (probabil „paznicul porţii”, de la culs care în etruscă înseamnă poartă).

Istoricii romani transmit că tot Numa a creat şi colegiul pontifilor (pontifices, preoţi).

Iar între Ianus şi pontifi exită o legătură vizibilă: Ianus este zeul porţilor, al pasajelor, al podurilor şi al vadurilor, iar pontifii sunt constructorii lor: pontifex se compune din pontem şi facio şi înseamnă „făcătorul de poduri“.

Este ştiut că pontifii (moştenitorii artei de a construi oraşe a etruscilor) păstrau formulele secrete de construcţie a arcurilor şi a bolţilor podurilor. Într-o epocă arhaică, ei le întreţineau şi le reparau.

Şi tot ei aduceau jertfe pe/la poduri, pentru că orice punte, pod sau vad era tot o trecere ce trebuia ocrotită şi binecuvântată.

La Roma, Numa i-a ridicat lui Ianus un Arc cu boltă, o Poartă rituală, ca o arcadă. Era însuşi „dublul“ sau „icoana“, imaginea vie a zeului.

Istoricii moderni o interpretează ca pe un loc magic ce făcea trecerea de la starea de război la starea pace şi de la starea de pace la cea război.

Deschiderea şi închiderea ei rituală „deschidea“ şi „închidea” expediţiile militare.

O spun doi celebri istorici romani: Varro şi Titus Livius.

Marcus Terentius Varro pomeneşte, în lucrarea sa De lingua Latina (scrisă între anii 48-45 î.H.) de Porta Ianualis, Poarta lui Ianus, una din cele trei porţi importante ale vechii Rome.

Varro scrie aşa: „A treia poartă este Poarta Ianualis, numită astfel de la Ianus. În faţa ei a fost pusă statuia lui Ianus. Ea trebuia să rămână deschisă în timp de război“.

(„Tertia est (Porta) Ianualis, dicta ab Iano; et ideo ibi positum Iani signum … ut sit aperta semper, nisi cum bellum sit nusquam“/V, 165).

Titus Livius pomeneşte şi el în Ab Urbe Condita (De la întemeierea Romei/I,19, începută probabil în anul 27/25 î.H. ) de un…Ianus, adică de un Arc /Poartă pe care Numa l-a construit ca să fie un „simbol al păcii şi al războiului, care, deschis, însemna că cetatea era sub arme, iar închis anunţa că pacea domnea la toate popoarele din jur“.

(„…Ianum, ad infimum Argiletum, indicem pacis bellique fecit, apertus ut in armis esse ciuitatem, clausus pacatos circa omnes populos significaret“).

Acest Ianus/Arc se afla în josul străzii Argiletum (ad infimum Argiletum) foarte aproape de intrarea în For.

Mai târziu acest Arc al lui Ianus a devenit Templul lui Ianus, un templu cu două uşi, despre care vorbesc diverşi autori târzii, printre care şi Plutarh, autorul best-sellerului Vieţi Paralele, scris probabil între anii 105-115, d.H.

„Este la Roma un templu al său (al lui Ianus) cu două porţi, căruia romanii îi spun Poarta Războiului, fiindcă se credea că stătea deschisă când era război şi se închidea când era pace“. (Ἔστι δὲ αὐτοῦ καὶ νεὼς ἐν Ῥώμῃ δίθυρος, ὃν πολέμου πύλην καλοῦσι. νομίζεται γὰρ ἀνεῷχθαι μὲν αὐτὸν ὅταν ᾖ πόλεμος,κεκλεῖσθαι δὲ εἰρήνης γενομένης)/Viaţa lui Numa (XX,1).

IANUS 5Vechiul templu al lui Ianus, sesterț din epoca lui Nero

IANUS 6Vechiul templu al lui Ianus, sesterț din epoca lui Nero (anul 66 d. Hr.): monedă bătută la Lugdunum

Dar, informaţia cea mai interesantă pe care ne-o dă Titus Livius şi a cărei valoare reală e trecută cu vederea, este, însă, aceasta: că ianus-ul construit de Numa era, de fapt, un Arc, o Poartă a … păcii !

„Odată ajuns regele Romei, Numa a hotărât să reîntemeieze această tânără cetate, ce fusese întemeiată prin violenţă şi prin puterea armelor. Cum avea să o facă ? Dându-i (instituţii): drept, legi şi moravuri bune. Şi văzând el că nu-i cu putinţă să-i obişnuiască cu aceste lucruri pe romanii care, până atunci, trăiseră numai în războaie – şi e ştiut că milităria sălbăticeşte sufletele – s-a gândit că, dacă vrea să îmblânzească acest popor sălbăticit trebuie să-l dezobişnuiască de arme. A făcut atunci un ianus, în josul străzii Argiletum, ca un semn al păcii şi al războiului. Dacă (acest ianus) era deschis, însemna că cetatea se afla sub arme, dar dacă era închis, atunci anunţa că pacea domnea la toate popoarele din jur“.

(„Qui regno ita potitus urbem nouam, conditam ui et armis, iure eam legibusque ac moribus de integro condere parat. Quibus cum inter bella adsuescere uideret non posse, quippe efferari militia animos, mitigandum ferocem populum armorum desuetudine ratus, Ianum, ad infimum Argiletum, indicem pacis bellique fecit, apertus ut in armis esse ciuitatem, clausus pacatos circa omnes populos significaret“/Ab Urbe Condita I,19,1 şi 2).

ARCUL LUI IANUS 1ARCUL LUI IANUS 2Arcul lui Ianus Quadrifrons (Care privește spre cele patru zări), Forum Boarium (357 d. Hr.)

De ce un Arc/o Poartă a Păcii ? Pentru că, fiind deschisă în vreme de război, închipuia poarta deschisă a Infernului, a Morţii, a Distrugerii şi a Sărăciei, adică a tuturor relelor opuse darurilor lui Ianus.

Care erau acestea ?

Le găsim în Cântarea Salienilor, cel mai vechi şi cel mai enigmatic text scris în latină.

III. Numirile lui Ianus

Tot legendarul rege Numa este considerat părintele colegiului Fraţilor Salieni/Săltători (Fratres Salii, de la salio, salire, care în rom. a dat a sări).

Salii erau o „frăţie” de sacerdoţi – gardieni ai scuturilor sfinte ale lui Marte, zeul războiului şi paznicul ogoarelor.

În cântarea lor, Salii îl chemau pe Ianus înaintea oricărui alt zeu, chiar înaintea lui Iupiter.

Cântarea Fraţilor Salieni, numită Carmen Saliare, este un text misterios scris în latina arhaică. Probabil e opera pontifilor lui Numa.

Salii se numeau Săltători, de la dansul sacru pe care îl dansau cu scuturile sfinte ale zeului Marte.

Deja în secolul I î.H. nimeni nu mai înţelegea ce cântau.

S-au făcut multe încercări de reconstituire a celor trei fragmente ajunse până la noi. Am ales o variantă despre care lingviştii spun că se apropie cel mai mult de textul original.

Divum eum pa (trem) cante,   divum deo supplicate

Cozevi adoriose omnia vertitod Patulti; oenus es

(Consevius adoriose omnia vertitod Patulci; unus est)

Iancus, Iane, es, duonus Cerus es, duonus Ianus.

Veniet potissimum/ potissimus melios eum recum“.

Cântaţi-l pe el, Părintele Zeilor, rugaţi-vă Zeului Zeilor

Slăvit izvor al vieţii şi belşugului, tu toate fă-le bune, Deschizătorule; tu unu eşti.

Iancus, Ianus eşti, tu eşti creatorul cel bun, Ianus cel bun.

Va veni cel mai puternic şi cel mai bun dintre regi/zei“.

Textul s-a păstrat în lucrarea lui Marcus Terentius Varro De lingua latina (VII, 3, 2).

Poate de la Fraţii Săltători a rămas obiceiul ca orice rugăciune, publică sau privată, orice ceremonie religioasă să înceapă cu invocarea lui Ianus.

În Carmen Saliare Ianus e numit:

– Divum Pater (Părintele zeilor)

– Consivius (masculinul lui Consiva, epitetul zeiţei Ops, Abundenţa, perechea lui Saturn, zeul vârstei de aur; verbul este consero, a semăna, arunca sămânţa în brazdă, a umple, de unde ideea de înmulţire, prosperitate şi abundenţă)

Patultius, adică Deschizătorul (de la verbul pateo, a fi deschis)

Cerus, adică cel ce face să crească şi să rodească (masculinul lui Ceres, zeiţa grânelor, al cărei nume derivă din verbul creo, a creşte, de unde ideea de rodire şi de rodnicie) şi

Duonus, cel bun, binefăcător.

IANUS 3De asemenea Ianus este chemat şi ca: potissimus şi melius (pentru melior), adică „cel mai puternic“ şi „cel mai bun“.

Toate aceste numiri ascund, de fapt, o binecuvântare: înmulţirea şi rodirea (Consivius,simbolismul seminţei),începutul cel bun (Patultius,simbolismul deschiderii), creşterea (Cerus, simbolismul creşterii).

Ca unul ce avea puterea de a deschide, ca Patultius/Deschizătorul, Ianus a devenit şi ocrotitorul tuturor începuturilor: al zilei, al lunii şi al anului, al timpului …

… Începătorul, Iniţiatorul (initium, început în latină, vine din verbul in-eo, a merge înăuntru, a intra, a pătrunde), cel ce introduce/iniţiază …

De fapt, ocrotitorul începutului cel bun.

IANUS 7Ianus, Villa Giulia, Roma

IV. De la Calendae Ianuarii la … colinde

Ca Deschizător şi Patron al începutului de lună, Ianus era şi zeul calendelor.

Calendae sau kalendae (la plural) se numea prima zi a lunii.

Vine de la „calendae dies“, Zilele Strigării.

Calo, calare însemna în latină: a anunţa, a striga un anunţ, a vesti, a chema.

Pontifii anunţau la calendae în ce zi a lunii, care tocmai începea, cădeau sărbătorile şi zilele de târg.

În română calendele s-au transformat în … colinde – fenomen unic în toată romanitatea şi absolut uimitor.

În afară de calendar/cărindar sau călindar, românii au moştenit de la calendae…şi colindele (într-o formă uşor slavizată) – cântecele-binecuvântări sau meniri de bine ce se „strigau“ în prima zi a anului, 1 ianuarie, zi numită: calendae ianuarii (calendele lui ianuarie), sau în ajunul ei.

Calendele lui ianuarie au ajuns la noi … colindele de Anul Nou: binecuvântări menite să „cheme“ belşugul, sporul, profitul, bogăţia, prosperitatea, bunăstarea, creşterea, înmulţirea şi toate desfătările şi lucrurile bune ale vieţii.

Ceva mai târziu tot colinde, fiindcă acest cuvânt sună ca o revărsare de har şi de daruri, s-au numit la noi şi cântecele despre Naşterea Domnului Iisus Cristos, cântecele de Crăciun.

De la colinde sau colindă, în româneşte s-a născut verbul a colinda cu două sensuri speciale, ce nu au echivalent în toată latinitatea:

  1. a cânta cântecele sfinte de Crăciun şi de Anul Nou               şi
  2. a peregrina, adică a fi pelerin, a merge în pelerinaj, a face un drum sfânt până la toate casele satului …pentru a le cinsti, adică a le curăţa, pentru că cistie în slavă înseamnă: curat, pur, integru, inocent şi e rudă cu castus din latină.

Şi, e vorba de „un pelerinaj” la absolut toate casele comunităţii, pentru că a nu o „colinda”, a nu o cinsti, adică a nu o curăţa pe una singură, ca să poată fi (re)sfinţită şi din nou binecuvântată, însemna că sfinţirea şi binecuvântarea celorlalte se făceau degeaba.

În limbile romanice colindelor li se spune „cântece de Crăciun”: chants de Noël sau, simplu, noëls (fr.), canti Natalizi, canti di Natale sau canzoni natalizie (it.) şi cantigas de Natal (port.).

Toate aceste forme provin din latina medievală: cantiones natalitiae – Cântările Naşterii.

Numai în spaniolă li se spune villancicos adică… „cântece populare” sau „cântece de la ţară”.

Cât despre greacă, colindele în Grecia sunt ta kalanda/τα κάλανδα – desigur, tot din calendae.

Grecii nu au însă un verb „a colinda” cum avem noi, de aceea ei spun pt. a colinda: lene ta kalanda/„λένε τα κάλανδα, adică „ (ei) spun colinde”.

Am vorbit despre calendae ianuarii, calendele lui ianuarie, dar, totuşi, cum s-a născut luna ianuarie ?

Până la instalarea lui Numa la conducerea Romei, anul roman (zis şi al lui Romulus) avea doar 10 luni, adică 304 zile şi începea la 1 martie.

Cele 10 luni erau: martie, prima lună a anului/Martius, aprilie/Aprilis, mai/ Maius, iunie/Iunius, luna a V-a/Quinctilis, luna a VI-a/Sextilis, a VII-a/ September, a VIII-a/October, a IX-a/November şi X-a/December.

Numa „a lungit” anul „romulan”, lunar, ca să-l „potrivească” cu anul solar, adăugându-i încă 2 luni: ianuarie/ianuarius şi februarie/februarius.

Astfel a obţinut un an de 355 de zile pe care îl va „rectifica” Iulius Caesar, în calitate de Pontifex Maximus, în anul 46 î.H, aducându-l la 365/366 de zile.

În capul anului l-a pus pe ianuarius, luna lui Ianus, sau, de ce nu, „luna porţii“ (de la ianua).

Aşa s-a născut ziua de 1 ianuarie/calendae ianuarii… începutul anului … protejat de Ianus.

V. Ianus – zeul bogăţiei

La calende, pontifii „publicau“, de fapt, calendarul lunii: sărbători, zilele de judecată, de târg şi zilele în care se puteau încheia contracte. O programare, o agendă a evenimentelor lunii şi a oamenilor de afaceri/negociatores (de unde în româneşte neguţători). Dar şi o proiecţie spre un viitor ce nu putea fi altfel decât prosper.

În treacăt fie spus, agenda vine tot din latină, este un plural şi înseamnă „lucrurile care trebuiesc făcute/sunt de făcut“.

Pe scurt, la calendae „se publica“/se striga calendarul religios, agricol, politic, calendarul tribunalului şi cel al afacerilor.

De fapt, calendarium (calendar moştenit în româneşte) nu era altceva decât un registru contabil/comercial.

Un registru de intrări şi ieşiri/de venituri şi cheltuieli, un registru de administrare a averii, publice şi private, şi a capitalului, public şi privat, investit… de regulă în comerţul cu bani, adică în împrumuturi cu dobândă.

Un calendarium era registrul bancherilor, ce înregistra sumele date cu dobândă, datele scadente şi… profitul, iar termenele de plată cădeau întotdeauna la calende, în prima zi a lunii şi tot la calende se făceau “actualizările”.

Un calendarium mai putea fi chiar averea, patrimoniul, inventarul bunurilor unei case/ale unei “întreprinderi”.

Şi, mai târziu, însăşi „cooperativa de credit”, banca agricolă sau banca comercială, Registrul Comerţului fiecărei urbe romane sau colonii.

Dacă ne gândim la relaţia dintre calendae (= ziua publicării calendarului pe o lună şi ziua începuturilor), calendarium (= registrul de profituri) şi Ianus, reiese că putea fi un „zeu al profitului“, „cel ce deschide porţile belşugului“, duhul bogăţiei, al sporului şi al „creşterii averii“ … Marele Zeu Binefăcător.

O veche superstiţie a romanilor le interzicea să rostească numele lui Ianus în zilele nefaste, adică atunci când zeii nu se „pronunţau” şi era deschisă poarta infernului.

Fas, de unde fast, vine de la verbul for, fari = a vorbi, a spune, a afirma, şi înseamnă permis, îngăduit, iar nefas înseamnă nepermis (ne-legiuit).

În zilele faste, zeii se puteau „pronunţa” şi era îngăduită orice activitate publică, dar în cele nefaste, când zeii nu se puteau „pronunţa”, erau oprite mai toate activităţile cetăţeneşti şi publice.

Se poate spune că zilele faste erau zile lucrătoare, în care era permis să faci profit, iar cele nefaste, erau zile nelucrătoare, în care nu era îngăduit să faci profit.

De altfel, în latină, lucrum (care a dat lucru în română) înseamnă: profit, câştig, folos.

În Ardeal şi astăzi se spune „mă duc la lucru” sau eu „lucru” în loc de eu muncesc.

Accentul cade pe câştig şi nu pe chin, având în vedere că, în slavă, mu(n)ca înseamnă „chin”.

Altfel, de ce şi-ar fi întipărit romanii chipul lui Ianus pe primele lor monede, după ce şi-au înfiinţat monetăria, în 289 î.H. ?

Prima serie de aşi de bronz îl avea pe Ianus pe avers şi pe Mercur, zeul comerţului, pe revers.

Seria următoare avea efigia lui Ianus pe avers şi prora unei corăbii pe revers.

De ştiut că mărfurile en gros cumpărate din sudul Italiei şi din Sicilia se transportau pe mare până la gurile Tibrului, râul care străbătea Roma.

Acest as de bronz cu Ianus purtând cununa de lauri (laureatus/în-lăurat) şi prora de corabie a fost cel mai folosit în timpul Republicii.

Cum arăta ? Astfel:

IANUS 4Monedă romană cu Ianus (225-212 î.H.) – Muzeul de Istorie a Artei, Viena Kunsthistorisches Museum

IANUS 8As din bronz, Roma, după 211 î. Hr. Pe avers: Ianus și pe revers: proră de corabie

 VI. Un zeu cu două chipuri

Ianus Geminus/Geamănul sau Ianus Bifrons/cu două feţe era ceva neobişnuit chiar şi pentru romanii secolului I d.H.

Ovidiu, de pildă, se întreabă la începtul Fastelor, pe care le-a scris probabil în anul 7 d.H.: Ce fel de zeu să spun că eşti, Ianus, cu două feţe ? /Quem tamen esse deum te dicam, Iane biformis ?

Pentru că nu semăna cu nici un alt zeu din lumea cunoscută pe atunci.

 „Ce fel de zeu să spun că eşti, Ianus, cel cu două feţe ? (…)

Spune-mi de ce, dintre zeii din cer, doar tu singur vezi, deodată, şi ce-i în spate şi ce-i înainte ?

Şi atunci, dintr-o dată în faţa ochilor mi se arătă Ianus cel sfânt, cu minunatu-i chip geamăn. (…)

            În mâna dreaptă ţinea un toiag, iar în stânga-i o cheie.

            (…) şi-mi spuse:

            Oriunde te uiţi şi tot ce vezi: cerul, marea norii, pământul

            Toate de mâna mea se deschid şi se-nchid

            Doar mie singur mi-a fost dată în grijă lumea cea necuprinsă./Ovidiu, Faste (I)

IANUS 9Paradoxal este că nici astăzi Ianus nu şi-a descoperit toate tainele. Oare vom şti vreodată de unde vine şi cine sunt cei care l-au adus în Italia ?

Sau, dacă, aşa cum afirmă unii cercetători, este un zeu italic, oare vom şti mai multe despre cultul său ?

Mai mult decât faptul că avea două chipuri absolut identice, gemene, sau că era asociat unei misterioase Porţi care astăzi nu mai există şi calendae-lor ?

Pierre Grimal, la sfârşitul cărţii pe care i-a dedicat-o în anul 1944 (Le Dieu Janus et les origines de Rome) ne pune la dispoziţie informaţii uluitoare despre „Ianuşi” italici şi orientali.

Profesorul Grimal vorbeşte despre o figurină de bronz descoperită lângă Palermo, în Sicilia, aflată într-o colecţie particulară.

Reprezintă un bărbat cu două feţe, spate-n spate, purtând o piele lânoasă de oaie. Într-o mână ţine un baston în formă de tibie, iar cu cealaltă se sprijină pe un scut oval sau pe o oglindă mare cu mâner. La picioare, în partea opusă scutului, e o mască.

Figurina aparţine epocii de bronz, este, deci, anterioară venirii indoeuropenilor în peninsula Italică.

Pomeneşte apoi despre câteva monede etrusce cu Ianus cu înfăţişare de efeb, bineînţeles mai vechi decât cele romane, şi de monede provenind din Cilicia (în Turcia de azi) înfăţişându-l pe zeul Cronos/Timpul (Saturn pentru romani), înaripat şi bifrons, ţinând în mâini un disc mare, probabil cerul.

Cea mai interesantă informaţie se referă la reprezentări, pe cilindri gravaţi, (cea mai veche datând din mileniul al III-lea î.H.), de Ianuşi siriano-capadocieni.

O scenă este deosebit de grăitoare: o treime, adică trei bărbaţi, purtând veşminte regale şi tiară pe cap (un turban conic purtat de regii persani) cu … coarne.

Coarnele sunt simbolul slavei divine în lumea semitică şi orientală (a se vedea Moise şi Alexandru Macedon înfăţişaţi cu coarne, adică purtând semnul slavei dumnezeieşti, primul şi al divinizării, ultimul).

De altfel, în ebraică keren înseamnă: corn şi rază de lumină, glorie, slavă, strălucire, demnitate, putere, tărie, forţă, şi, nu în ultimul rând, resurse, rezerve, stoc, capital şi fonduri şi, prin extensie, abundenţă şi bogăţie.

Iar verbul karan înseamnă: a iradia lumină, a străluci, a lumina.

Nu este deloc improbabilă o legătură între semiticul keren, grecescul κέρας (keras, corn) şi cornu/cornus din latină.

În această treime, unul din personaje este bifrons (cu două chipuri): cu o faţă priveşte la divinitatea ce pare a fi cea mai înaltă şi care ţine într-o mână un vas, iar cu cealaltă se uită la o altă divinitate ce pare mai mică în rang.

În fiecare mână zeul cu două feţe ţine câte o armă, semn că este un Atotapărător/Atotocrotitor.

Un lucru este sigur cu Ianus: feţele-i absolut identice, una spre înapoi şi una spre înainte, în toate semnificaţiile şi în tot simbolismul lor, sugerează o stare de continuitate, de curgere/trecere/mers neîntrerupt, o teamă de hiatus, de întrerupere.

Iar la solstiţiul de iarnă mulţi se temeau, în trecutul îndepărtat, de un hiatus în timp, de o întrerupere în ordinea lumii.

Ianus era garanţia Cerului că soarele avea să răsară după noaptea cea mai lungă a anului şi că lumea avea să … meargă mai departe, sporită şi … câştigată.

IANUS 10Statuie de bronz a zeului etrusc Culsans (prima jumătate a sec. al III-lea î.H., descoperită în Forum Boarium/Târgul de vite din Cortona; Museo dell’Accademia Etrusca, Cortona)

IANUS 11Ianus, artă romanică, Museo del Duomo, Ferrara, Italia

Iată și alte monede cu Ianus Bifrons:

IANUS 12As roman (240-225 î. Hr.) cu Ianus pe avers și proră de corabie pe revers. De ce proră de corabie ? Pentru că Ianus era și patronul călătorilor, pe mare și pe uscat (rol pe care îl va avea mai târziu Mercur și, în epoca creștină, Sf. Nicolae.

IANUS 13As roman (225-217 î. Hr.) cu Ianus pe avers și proră de corabie pe revers; monetăria Romei

IANUS 14As de bronz din Canusium pe avers și proră de corabie pe revers

IANUS 15As de bronz, după anul 211 î. Hr.; pe avers și proră de corabie pe revers

IANUS 14Monedă romană cu Ianus și proră de corabie (179-170 î. Hr.)

IANUS 16Monedă romană cu Ianus laureat (purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator) și proră de corabie (194-190 î. Hr.)

IANUS 17As roman cu Ianus (semănând cu Pompei cel Mare), laureat (purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator) și proră de corabie (42-38 î. Hr.) provenind dintr-o monetărie siciliană

IANUS POMPEIIAs bătut de Sulla (82 î. Hr.) – una din cele 1385 monede de bronz găsite în termopolium-ul (bodega) lui Vetutius Placidus din Pompei (probabil încasările ultimelor zile). Pe avers: Ianus laureatus și pe revers: proră de corabie. Museo Nazionale Archeologico, Napoli

IANUS 18Didrahmă romană, aprox. 220 î. Hr.: Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Iupiter ținând sceptrul și fulgerul, într-o cvadrigă (un car cu patru cai) condusă de Zeița Victoria înaripată (Nike a grecilor) și cu legenda ROMA (se înțelege cea victorioasă, purtată spre triumfuri și victorii de către însăși Victoria și de Iupiter, regele universului)

IANUS 19Didrahmă romană (225-214) î. Hr.: Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Iupiter ținând sceptrul și fulgerul, într-o cvadrigă (un car cu patru cai) condusă de Zeița Victoria înaripată (Nike a grecilor) și cu legenda ROMA (se înțelege cea victorioasă, purtată spre triumfuri și victorii de către însăși Victoria și de Iupiter, regele universului)

IANUS 20Didrahmă romană (225-214) î. Hr.: Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Iupiter ținând sceptrul și fulgerul, într-o cvadrigă (un car cu patru cai) condusă de Zeița Victoria înaripată (Nike a grecilor) și cu legenda ROMA (se înțelege cea victorioasă, purtată spre triumfuri și victorii de către însăși Victoria și de Iupiter, regele universului)

IANUS 21Dinar roman (119 î. Hr.): Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Roma cu sceptru, triumfătoare, arătând trofeele luate de la gali: arme și carnyx-uri (trâmbițe galice de război)

IANUS 22Dinar roman (119 î. Hr.): Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Roma cu sceptru, triumfătoare, arătând trofeele luate de la gali: arme și carnyx-uri (trâmbițe galice de război)

IANUS 23Dinar roman (120 î. Hr.): Ianus laureat, purtător al cununii de lauri, adică purtător de biruință/triumphator și, pe revers: Roma cu sceptru, triumfătoare, arătând trofeele luate de la gali: arme și carnyx-uri (trâmbițe galice de război)

IANUS 24Monedă cu Ianus provenind din sudul Germaniei, de la tribul Vindelicilor, sec. I î. Hr.

LUCRĂRI CONSULTATE

Le Dieu Janus et les origines de Rome, Pierre Grimal, Berg International Editeurs, Paris 1999

Civilizaţia romană, Pierre Grimal, vol. I, Ed. Minerva, Buc. 1973

Les épithètes cultuelles de Janus, Gérard Capdeville, in: Mélanges de l’Ecole française de Rome. Antiquité T. 85, № 2, 1973, pag. 395-436

Istoria Romei, M. Carry – H.H. Scullard, ed. ALL, Buc. 2008

Cum trăiau romanii, Nic. Lascu, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1965 (cap. Negoţul şi cămătăria)

Sărbătorile şi datinile romane vechi, At. M. Marienescu, Ed. SAECULUM I.O.,Buc. 2005, cap. Calendarul roman vechi pentru administrarea averilor

Lumea Etruscilor, G. Dennis, ed. Meridiane, Buc. 1982

Vocabularul instituţiilor indo-europene, Em. Benveniste, ed. Paideia, Buc. 2005, pag. 475

Riturile de trecere, Arnold Van Gennep, Ed. Polirom, Iaşi 1996

Marcus Terentius Varro, De lingua latina – IntraText Edition C.T /ed. on line

Pentru operele scriitorilor latini citaţi am folosit Biblioteca virtuală ITINERA ELECTRONICA

Dictionnaire Étymologique Latin, M. Bréal et a A. Bailly, Paris, Libr. Hachette, 1891

Dictionnaire russe-français ou dictionnaire étymologique de la langue russe, St. Pétersbourg, Charles-Philippe Reiff (1836)

 

AUTOR   ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s