NAȘTEREA DOMNULUI

       NASTEREA DOMNULUI 1Străvechiul festival al Anului Nou a devenit în tot imperiul roman, după nașterea lui Hristos, Sărbătoarea Nașterii.

Cum, când și cum ? Ajunge să citiți ce urmează.

Numele Crăciunului

Crăciunul sau Nașterea Domnului „s-a așezat”, după nașterea lui Iisus Hristos, la toate popoarele creștine, peste străvechea sărbătoare a solstițiului de iarnă și a Anului Nou, din jurul datei de 25 decembrie, când, în cele mai vechi calendare, se credea că începe anul nou.

Crăciun este un cuvânt românesc ce pare să aibă o legătură  foarte strânsă cu noaptea de trecere. Unii filologi cred că vine din latinescul creatio, naştere, şi îl asociază cu Naşterea lui Iisus.

Alţii sunt de părere că vine de la numele buşteanului pe care orice familie îl ardea în vatră, în noaptea de Crăciun, noaptea de veghe dintre ani.

Cel mai probabil, însă, este un cuvânt precreștin și preromânesc ce putea însemna: trecere, naștere, înviere sau rodnicie. Interesant este faptul că toţi vecinii noştri, slavi şi maghiari, l-au împrumutat de la noi.

Crăciun a devenit… Moş Crăciun, așa cum, de pildă, vinerea (Ziua Venerei) a devenit, în mitologia noastră populară, Sfânta Vineri.

Românii sunt singurii europeni care numesc Crăciun sărbătoarea din 25 decembrie, adică Nașterea Domnului. Toți ceilalți o numesc simplu, Naștere sau Nașterea lui Hristos:

Francezii îi spun Noël (atestat pentru prima dată în scris în 1112) din latinescul natalis, „zi de naștere”, italienii îi spun Natale, tot din natalis, spaniolii, Navidad și englezii, Nativity, din nativitas (naștere), în timp ce grecii îi spun: Hristughena (Χριστούγεννα), adică (cele legate de) Nașterea lui Hristos.

NASTEREA DOMNULUI 2

Cum și când a devenit Nașterea lui Hristos cea de-a doua mare sărbătoare a creștinilor?

În primii 300 de ani ai erei lui Hristos doar câteva comunități creștine, din diverse părți ale imperiului roman, se adunau să sărbătorească Nașterea Domnului.

Spre deosebire de ei, însă, cei mai mulți creștini se temeau s-o facă, ca de un păcat.

Aveau mai multe motive:

  1. În Biblie, „ziua nașterii” nu era o lege, o poruncă sau o sărbătoare lăsată de Dumnezeu: evreii n-o țineau, ba dimpotrivă, o considerau un obicei scandalos… al neamurilor.

Biblia ne spune, însă, că-și serbau „ziua nașterii” Faraonul (Gen. 40,20) și Irod care nu era evreu, ci idumeu (Marcu, 6,7; Matei 14 6 și Marcu 6,21).

Faraonul, care de ziua lui, în plin ospăț, și-a adus aminte „să-l spânzure pe mai-marele pitar”, și Irod cel Mare care, fascinat de dansul Salomeei, i-a oferit drept premiu „pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul”.

Așa se explică de ce putem citi un text ca acesta la Origen (185-253):

„…păcătosul, căruia tare-i place tot ce se leagă de naștere, își serbeză ziua de naștere. Noi, însă, n-am găsit scris în nicio Scriptură ca vreun drept să și-o sărbătorească”/ὁ φαῦλος τὰ γενέσεως ἀγαπῶν πράγματα ἑορτάζει γενέθλιον. Ἡμεῖς δὲ (…) ἐπ΄ οὐδεμιᾶς γραφῆς εὕρομεν ὑπὸ δικαίου γενέθλιον ἀγομένην. (Comentariul la Evanghelia după Matei, 10.22)

  1. Cei din Roma erau dezgustați de așa-numitele Natalitia, serbările scandaloase organizate în cinstea zilei de naștere a împăraţilor romani.
  2. Ziua de naștere le amintea de horoscop și de „cititul în stele” al magilor-astrologi babilonieni și sirieni care „cuceriseră” cu știința lor secretă Roma și Occidentul roman, magi pe care Origen îi numește demoni (Împotriva lui Celsus, VII).
  3. Martirii și sfinții erau pomeniți/cinstiți nu de ziua nașterii, ci de cea a morții, socotită adevărata lor zi de naștere, în care, „se nășteau din nou” în Împărăția lui Dumnezeu.
  4. Evangheliile nu spun în ce în ce zi S-a născut Iisus Hristos. Doar Evanghelia după Luca ne spune că ”În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea (…) pe când Quirinius” era guvernator în Siria.

***

În timp ce unii creștini celebrau cu aceeași devoțiune: Nașterea, Paștele (Patimile, Moartea și Învierea) și Botezului lui Iisus, alții credeau că e un păcat să sărbătorească Nașterea.

Aceștia din urmă spuneau că celebrează Învierea, pentru că ea este centrul învățăturii lui Iisus, și Botezul, pentru că la Botez Se arătase Dumnezeu în Treime (de unde și numele de Teofanie sau Epifanie, adică Arătarea lui Dumnezeu). Și, mai spuneau ei că Botezul este important pentru că numai prin el putea intra cineva în comunitatea creştină și pentru că, prin taina lui, noii creştini, spălați de păcate, renășteau sau trăiau o a doua naștere.

De aceea, Sfântul Irineu și Tertulian s-au temut să înscrie Nașterea Domnului pe lista sărbătorilor Bisericii.

NASTEREA DOMNULUI 3

De la Natalis Invicti la „Ziua nașterii după trup a Domnului”

O schimbare esențială s-a petrecut în anul 330: împăratul Constantin a transformat marea sărbătoare a Soarelui Nebiruit , din 25 decembrie, în sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos. După ce, în 7 martie 321, schimbase, printr-un decret, numele primei zile a săptămânii, Dies Solis, ziua Soarelui, în Dies Domini sau Dies Dominica, ziua Domnului (de unde în românește duminica) și o declarase zi de odihnă.

O mare schimbare născută dintr-o mare idee: aceea de a uni și de a suda vastul imperiu pe care-l conducea (pe cale să se destrame)… sub imperiul noului său Dumnezeu și Protector, Iisus Hristos…

… folosindu-se de creștini, singura forță ce-l putea ține unit.

Nașterea lui Iisus a fost exact simbolul de care avea nevoie: sugera începutul unei lumi noi, care se năștea odată cu el.

De aceea, a și ridicat, în Betleem, Bazilica Nașterii (330 – 335), ca un eikon (simbol) al noii ere.

Și de aceea devenise un ucenic al lui Iisus, care era, și El, tot un eikon.

Noua lume a lui Constantin începea să se ivească, se pare, în acest an de grație, 330, cu:

– o nouă capitală, Bizanțul (numit apoi Constantinopol/Orașul lui Constantin), inaugurată în 330, pe 11 mai…

– o nouă bazilică, Sfânta Sofia (Αγία Σοφία του Θεού/Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu, începută în 330, care trebuia să facă din Bizanț o nouă Romă și centrul lumii creștine… și cu…

– Bazilica Nașterii din Betleem.

Ce a sacrificat Constantin pentru marele său vis, de fapt, visul lui Alexandru cel Mare ? Vechea-i religie și, mai ales pe divinul său companion, Sol Invictus, pe care l-a înlocuit cu Iisus Hristos.

Până în momentul convertirii sale, Constantin, ca toți predecesorii săi din secolul III, avea un asociat divin, zeul Soare, pe care îl slujise cu mare devotament și ca Pontifex Maximus.

Pe reversul monedelor sale se poate citi: SOLI INVICTO COMITI adică: Însoțitorului/ Asociatului meu, Soarele Nebiruit.

SOLI  INVICTO  COMITIPapa Iuliu I, înscăunat pe tronul Sf. Petru cu trei luni înainte de moartea lui Constantin, în 337, i-a înțeles ideea și a oficializat sărbătorirea Nașterii Domnului.

Care cădea când ? La solstițiul de iarnă, așa cum o țineau și Oamenii Răsăritului, urmașii vechilor magi creștinați.

Exista și un temei în Noul Testament: spusele lui Ioan Botezătorul.

Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor (Ev. după Ioan, 3,30-31)…

Spuse intepretate, de fapt, în maniera unui… mag din Babilon: soarele cel vechi (Ioan) și soarele cel nou (Iisus Hristos), care îi ia locul, la … solstițiul de iarnă.

Solstițiu de iarnă ce cădea la Roma… nu pe 21, ci pe… 25 decembrie, dintr-o eroare de calcul a lui Sosigene, astronomul căruia Iuliu Caesar i-a încredințat reforma calendarului, în anul 46 înaintea erei creștine.

 Din fericire, avem o mărturie extrem de prețioasă: Calendarul lui Filocalus din anul 354, unde putem citi, pe pagina dedicată martirilor, DEPOSITIO MARTIRUM:

VIII kal. Ian. natus Christus in Betleem Iudeae

„Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie când S-a născut Hristos în Betleemul Iudeii”

Iar „Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie” înseamnă 25 decembrie.

Tot în Calendarul lui Filocalus citim, însă, pe pagina lunii decembrie:

VIIIN·INVICTI·CM·XXX

„Ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie – (Ziua) Soarelui Nebiruit”/(Dies) Natalis (Solis) Invicti.

Surprinzător pentru un calendar creștin: în anul 354, ziua de 25 decembrie mai era încă dominată de Sol Invictus !

Calendarul lui Filocalus (Chronographus anni 354) este un calendar-almanah ilustrat, dedicat unui aristocrat creștin, Valentin și opera caligrafului roman Furius Dionysius Philocalus.

De ce este important ? Pentru că este prima, cea mai veche mărturie scrisă, ce atestă fixarea Nașterii Domnului pe 25 decembrie.

Este, de asemenea, prețios, pentru cuprinsul său pe jumătate păgân, pe jumătate creștin:

Natales Caesarum, zilele de naștere ale împăraților

– cele 7 planete cu zilele și orele faste și nefaste

– cele 12 semne ale zodiacului

– calendarul celor 12 luni

– lista consulilor din 508 î. Hr. până în anul 354

– ciclul pascal pentru anii 312-358 (cu un adaos până în 410, cu erori)

– zilele trecerii în lumea de dincolo a Papilor (episcopilor) Romei

– zilele de pomenire a martirilor

Liber generationis sau Cartea Neamurilor de la Facerea Lumii/crearea lui Adam până în 334

Chronica Urbis Romae, istoria Romei, de la primii regi, până la moartea lui Licinus, în 324.

Calendarul lui Filocalus a fost adnotat în anul 449, aproape 100 de ani mai târziu, de Polemius Silvius care, în dreptul „Zilei a VIII-a, înainte de calendele lui Ianuarie”, notează:

NATALIS DOMINI CORPORALIS. SOLSTITIUM ET INITIUM HIBERNI

 ZIUA NAȘTERII DUPĂ TRUP A DOMNULUI. SOLSTIȚIUL DE IARNĂ ȘI ÎNCEPUTUL IERNII.

O însemnare ce indică un progres uriaș: de la „VIII kal. Ian. natus Christus in Betleem Iudeae“ (Filocalus) la „Natalis Domini corporalis” (Polemius Silvius).

Ce a urmat ?

– în 381, la Sinodul de la Constantinopol, împăratul Teodosie a decretat că este dogmă data de 25 decembrie pentru sărbătoarea Nașterii

– în 425, Teodosie al II-lea a stabilit oficial celebrarea Nașterii

– în 506, sinodul de la Agda a decretat că sărbătoarea Nașterii este obligatorie

– în 800, Carol cel Mare, Charlemagne, a fost încoronat împărat în ziua de Crăciun.

NASTEREA DOMNULUI 4Spre sfârșitul secolului IV, marile comunități creștine din jumătatea orientală a imperiului au început să sărbătorească în mod obișnuit Nașterea Domnului pe 25 decembrie: Biserica din Antiohia din 375, cea din Constantinopol în 379/380 și, din secolul următor, și Bisericile din Alexandria şi Ierusalim.

Nu fără îndoieli și rezerve, însă, în privința datei de 25 decembrie, ziua nașterii lui… Sol Invictus și a lui Mitra ce venea după… Saturnalii, zilele lui Saturn.

Mai ales că, la început, Bisericile Orientale sărbătoreau venirea lui Iisus pe pământ pe 6 ianuarie, odată cu Botezul.

Doi au fost predicatorii care au convins spiritele… de faptul că 25 decembrie era adevărata dată de naștere a Mântuitorului: Sfântul Grigore de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Grigore de Nazianz, în omilia „La Arătarea lui Dumnezeu sau la Naşterea Mântuitorului”, pe care a rostit-o pe 25 dec. 380 la Constantinopol, a găsit o ieșire … făcând ca Teofania și Nașterea să fie sinonime:

Praznicul nostru de azi, Arătarea lui Dumnezeu (Teofania) este și praznicul Naşterii lui Hristos, fiindcă amândouă se numesc cu două nume ce înseamnă unul și același lucru, de vreme ce prin naştere S-a arătat Dumnezeu oamenilor.

„Τὰ δὲ νῦν Θεοφάνια, ἡ πανήγυρις͵ εἴτουν Γενέθλια· λέγεται γὰρ ἀμφότερα, δύο κειμένων προσηγοριῶν ἑνὶ πράγματι. φάνη γρ Θες νθρώποις δι γεννήσεως·

Iar șase ani mai târziu, în 386, Sf. Ioan Gură de Aur în omilia La sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care a ținut-o în Antiohia, spunea:

„De aici se vede limpede că Hristos S-a născut la primul recensământ. Și cel ce vrea să știe precis când anume a avut loc acest recensământ, o poate face citind registrele din arhivele publice ale Romei. Dar, ce să facem ? Noi nu suntem la Roma.

Ascultă, dar și nu te îndoi, pentru că noi am primit această zi de la cei învățați ce cunosc bine aceste lucruri și locuiesc la Roma. Cei de acolo sărbătoresc Nașterea de la început și după o veche tradiție și ei ne-au făcut-o și nouă cunoscută acum”.

Ὅθεν δῆλον, ὅτι κατὰ τὴν πρώτην ἀπογραφὴν ἐτέχθη. Καὶ τοῖς ἀρχαίοις τοῖς δημοσίᾳ κειμένοις κώδιξιν ἐπὶ τῆς Ῥώμης ἔξεστιν ἐντυχόντα καὶ τὸν καιρὸν τῆς ἀπογραφῆς μαθόντα, ἀκριβῶς εἰδέναι τὸν βουλόμενον. Τί οὖν πρὸς ἡμᾶς, φησὶ, τοῦτο τοὺς οὐκ ὄντας ἐκεῖ οὔτε παραγενομένους; Ἀλλ’ ἄκουε, καὶ μὴ ἀπίστει, ὅτι παρὰ τῶν ἀκριβῶς ταῦτα εἰδότων,

καὶ τὴν πόλιν ἐκείνην οἰκούντων παρειλήφαμεν τὴν ἡμέραν. Οἱ γὰρ ἐκεῖ διατρίβοντες, ἄνωθεν καὶ ἐκ παλαιᾶς παραδόσεως αὐτὴν ἐπιτελοῦντες, αὐτοὶ νῦν αὐτῆς ἡμῖν τὴν γνῶσιν διεπέμψαντο.

În Europa Apuseană, sărbătoarea Nașterii s-a răspândit treptat în Irlanda (sec. V), în Anglia (sec. VII), în Germania (sec. VIII), în țările scandinave (sec. IX) și în țările slave (sec. IX și X).

NASTEREA DOMNULUI 5

Cine erau Saturn, Mitra și Sol Invictus ?

Saturn, Soarele Nebiruit și Mitra erau rămășițele vechii lumi păgâne care se încăpățânau să rămână în mintea creștinilor alături de Iisus Hristos. Pentru că ceva îi lega.

Ce anume ? Solstițiul de iarnă.

Puterea vechilor zei era încă mare în secolul IV, o arată Calendarul (creștin !) al lui Filocalus din anul 354 unde, în dreptul zilei de 25 decembrie (ziua a VIII-a înainte de calendele lui Ianuarie) era trecut: (Ziua) Soarelui Nebiruit”/(Dies) Natalis (Solis) Invicti.

Ca să-i alunge din mințile oamenilor și din calendar, oamenii Bisericii au început să dea Nașterii lui Iisus o importanță la fel de mare ca Învierii. Și, în timp, au interzis serbările celor trei divinități ale solstițiului de iarnă: Saturn, Mitra și Soarele Nebiruit.

Cine erau ei ? Patronii unor vechi misterii legate de Anul Nou.

1.Saturn și Saturnaliile

Saturnaliile țineau 7 zile (17-23 decembrie) și erau, la început, zilele lui Saturn (Saturnalia, primele două zile) și ale perechii sale, Ops (Opalia, următoarele două zile), Saturn și Ops fiind cuplul divin al rodirii pământului.

Saturn era, la romani, zeul Timpului, al ordinii (publice), al seminței și bărbăției, al semănăturilor, al viței de vie, al agriculturii și al culturii/civilizației.

Faptul că sub templul lui se afla Aerarium Saturni ce adăpostea visteria Romei îl arată ca pe o divinitate a belșugului, bogăției și prosperității.

Legătura lui cu Ianus (începutul anului cel bun) și cu Calendele lui Ianuarie (începutul anului) îl mai arată ca pe Stăpânul Timpului, cel care îl dezleagă, de fiecare dată, la solstițiul de iarnă.

De aceea, Saturn (zeul ce se ascundea în întuneric, sub pământ) încheia anul (când întunericul domnea asupra luminii) și Ianus îl începea (fiind un zeu al luminii renăscute).

Pe de altă parte, Saturnaliile re-creau „zilele fericite ale evul de aur” de la începutul Timpului, când toți oamenii erau liberi și egali.

Ce se întâmpla la Saturnalii ?

Ordinea era răsturnată: sclavii luau locul patricienilor și patricienii luau locul sclavilor, pe care îi îmbrăcau cu hainele lor, îngăduindu-le să poarte pălărie, semnul libertății.

Sclavii, puși la masă cu stăpânii, mâncau și beau cât voiau. La fel și plebeii care, în vremea lui Domițian, se înghesuiau în Capitoliu, unde li se împărțea mâncare și băutură pe săturate, turte și dulciuri, pe care le savurau uitându-se la comicii din arenă.

Pe scurt: toată lumea se îndopa, se îmbăta, petrecea și hohotea la glumele obscene de care geniul roman nu ducea lipsă, toate acestea în așteptarea … zeilor cei buni, care stătuseră ascunși și care urmau să vină să le aducă daruri.

O perioadă de descătușare în care nu mai exista respect și bună cuviință.

În treacăt să spunem că din Saturnalii s-a născut … carnavalul.

Petrecerea continua apoi la serbările lui Bahus, Brumaliile (Brumalia 24/25 decembrie; bruma în latină este o prescurtare de la dies brevissima, cea mai scurtă zi a anului).

Saturnalii, fresca din PompeiScenă de Saturnalii, frescă din Pompei

  1. Mitra și Sol Invictus

Mitra și Soarele Nebiruit erau sărbătoriți în tot imperiul roman pe 25 decembrie… ziua lor de naștere.

Amândoi veneau din Răsărit, Mitra din Persia, iar Sol Invictus din Siria.

Mitra a pășit mai devreme pe pământ latin, încă din secolul I î. Hr., iar Sol Invictus în secolul III d. Hr.

Amândoi au înlocuit în calendarul roman străvechea sărbătoare a lui Ianus, Calendele lui Ianuarie (Calendae Ianuariae) ce cădea, începând din anul 153 î. Hr., pe 25 decembrie, la solstițiul de iarnă/începutul anului nou, după ziua cea mai scurtă, „când se naște lumina și zilele încep să crească”. Calende care s-au mutat cu 6 zile mai târziu, pe 1 ianuarie, după reforma calendarului din anul 46 î. Hr., cerută de Iuliu Caesar (A. Marienescu).

Ziua lui Mitra și cea a Soarelui Nebiruit cădeau tot pe 25 decembrie, întrucât amândoi erau legați de Anul Nou și de re-nașterea soarelui. Și, de altfel amândoi au sfârșit prin a se confunda. O arată inscripțiile dedicate lui Mitra, descoperite în imperiul roman și în Dacia: Soli Invicto, Mithrae (Soarelui Nebiruit, lui Mitra); Numini Invicto Soli Mithrae (Duhului Soarelui Nebiruit, lui Mitra); Deo Soli (Zeului Soare); Soli Invicto (Soarelui Nebiruit).

Amândoi, în patriile lor, erau întruchiparea unei forței sfinte și binecuvântate ce se luptă cu puterile întunericului, învingându-le întotdeauna, ce biruie noaptea cea mai lungă, iarna, moartea, întunericul și răul. Iar misteriile lor erau, de fapt, legate de moarte și înviere.

Mitra. Misteriile lui Mitra s-au născut în vechiul Iran, din credințe străvechi despre viața de apoi și despre nemurire.

Cultul lui a fost și a rămas întotdeauna practicat numai de inițiați și numai de bărbați.

Confreriile mitraice s-au născut din „frățiile” vânătorilor și războinicilor/ soldaților în căutarea protecției și nemuririi, pe care le-au găsit la Mitra, zeul luminii cerești și călăuza spre viața preafericită din cer.

Un zeu născut/ivit dintr-o stâncă sau piatră, probabil ca scânteia ce scapără din cremene.

Un zeu adorat, la începuturi, sub forma focului sacru… ce ardea veșnic, nestins pe altarele lor.

Misteriile lor de inițiere în tainele nemuririi se țineau numai în grote și peșteri-sanctuar care, putem presupune, închipuiau mormântul, locul de unde, după moarte, începea călătoria/ înălțarea sufletului până la cer și până la zeul suprem, Ahura Mazda.

Cu timpul, frățiile mitraice au început să fie conduse de magi, tribul de sacerdoți în care preoția era ereditară (la fel ca în tribului lui Levi în Israel), magi care le-au dat o înaltă teologie, mai ales din epoca lui Zoroastru.

Cine era, de fapt, Mitra ?

Mijlocitorul între lumea de sus, a luminii (unde locuia Ahura Mazda) și cea de pe pământ (Plut. Is. 46). Zeul dreptății și al adevărului și ocrotitorul celor drepți și integri.

Călăuza sufletelor, cel ce le arată calea spre viața veșnică și atotfericită, cel ce luptă cu demonii/oștirile întunericului, căpetenia oștirilor cerești și aducătorul de biruință: cel veșnic Nebiruit și, de aici, protectorul soldaților și cel ce îi trecea din moarte la viață veșnică.

Se spune despre Mitra că este „veșnic treaz, veșnic veghetor”, că „aude, vede, știe/ cunoaște tot”, că împrăștie întunericul și aduce viața și fericirea pe pământ, prin urmare și belșugul, prosperitatea, bunăstarea, ca unul care apără creația lui Ahura Mazda și se luptă cu potrivnicii lui și ai oamenilor, spiritele rele.

Mitra mai este și „ucigătorul taurului” (taurocton) sau, mai târziu, „cel ce sacrifică taurul”, probabil o reminiscență din vremea confreriilor de vânători.

Ziua lui de naștere era sărbătorită pe 25 decembrie, cu dansuri sacre cu măști (mascarade), tot o rămășiță a unor vechi rituri de trecere la solstițiul de iarnă.

MITRA 1

Când a ajuns Mitra la Roma ?

În anul 67 î. Hr. exista deja în capitala imperiului roman o mică comunitate mitraică.

Cultul lui s-a dezvoltat, însă, de la sfârșitul sec. I până la sfârșitul sec. IV, când a fost interzis și când devenise aproape religie de stat: era doar zeul oștirilor și ocrotitorul soldaților.

La Roma, cultul lui Mitra a venit nu direct din Iran, ci din Babilon, orașul științelor și al observatoarelor astronomice, unde regii perși, noii lui stăpâni, își stabiliseră capitala de vară și unde îi instalaseră pe magii-sacerdoți deasupra preoțimii caldeene (babiloniene). Preoțime heliolatră (slujitori ai soarelui) ce elaborase o teologie savantă, astronomico-astrologică, heliocentrică.

Și a venit „caldeizat”: ca întruchipare a Soarelui, Șamaș, regele aștrilor și stăpânul destinelor.

Așa se explică de ce la Roma Mitra a fost adorat și ca Soare.

Și, de ce în inscripții apare ca Mitra–Soarele Nebiruit/Sol Invictus, Cel Necuprins/ Indeprenhesibilis, Atotputernicul/Omnipotens și Marele Zeu/Deus Magnus… înlocuindu-l pe Jupiter, ocrotitorul și marele zeu al romanilor.

Și, de ce a devenit în imperiul târziu geniul protector al împăraților romani și al imperiului.

Ca un „Purtător de Biruință”, Mitra a fost asociat cultului puterii personale a cezarilor și mitului puterii imperiale/invincibilității Romei.

Pe de o parte, ca Soare, devenise simbolul regal prin excelență și, pe de altă parte, ca zeu al armatelor, devenise un simbol al puterii militare supreme a împăratului, șeful armatelor imperiale.

Din aceste idei simple s-a născut heliolatria cezarilor romani care au cerut să fie venerați fie ca „Soare Nebiruit” fie ca „emanație” a lui.

MITRA 2Se știe că triumful lui Mitra-Soarele Nebiruit a început atunci când împăratul Commodus (180-192) s-a inițiat în misterele lui.

Un episod important a fost cel din anul 307, când, împărații Dioclețian, Galeriu și Licinus s-au întâlnit la Carnuntum, pe Dunăre, și s-au închinat într-un sanctuar restaurat al lui Mitra, pe care l-au numit oficial „Protectorul imperiului lor” (Fautori Imperii sui).

Ultimul împărat care l-a venerat pe Mitra-Sol Invictus a fost Iulian Apostatul (331-363).

După mortea lui, adepții zeului persan au început să fie persecutați și mulți dintre ei s-au convertit la creștinism, iar în anul 391, când creștinismul a devenit religia oficială a imperiului, împăratul Teodosie I, a interzis toate cultele păgâne, deci și cultul lui Mitra.

MITRA 3

 MITRA 4

Pe Sol Invictus l-a adus la Roma împăratul Aurelian (270-275) din Siria, unde se născuse și unde cultul Soarelui era la fel de important ca în Babilon.

Aurelian a fost fiul unei preotese (probabil o prostituată sacră/hierodulă) ce slujea într-un templu al Soarelui, Soare pe care-l numea… tatăl și ocrotitorul său și care a devenit… protectorul special al împăratului și al imperiului roman.

Să mai spunem că imaginea Soarelui Nebiruit apărea pe monedele tuturor împăraților, de la Commodus, la Constantin cel Mare (180-337), ca simbol al puterii și ca geniu protector.

Sol Invictus era sărbătorit tot pe 25 decembrie iar ziua lui de naștere se chema: Natalis Soli Invicti.

Desigur, și cultul lui făcea parte din tradițiile solstițiului de iarnă.

MITRA 5

MITRA 6

MITRA 7Trecerea de la Soarele Nebiruit la Soarele Dreptății și la Soarele Învierii, ca numire a lui Iisus Hristos, la Părinții Bisericii, a avut loc de la sine. Pentru că în Psalmi și în Profeți, Soarele era deja un simbol al divinității (Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat. Mal. 3,20; În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. Ps.18,6.

Iar, în Noul Testament, Iisus a fost numit de Ioan „Lumina Lumii” (φως του κόσμου) (Ioan 8,12).

 Și totuși, un exemplu ca cel al Sfântului Ciprian, care scria cu cea mai mare inocență în Despre cum se calculează Paştele :

„O, în ce chip minunat lucrează providenţa, ca Hristos să se nască chiar în ziua în care s-a născut soarele

… părea un avertisment demn de luat în seamă.

De aceea, au existat voci care l-au luat în seamă.

Sfântul Ioan Gură de Aur (secolul IV), de pildă, spunea în Despre Solstiţiu şi Echinocţiu :

„Cu toate că Domnul nostru S-a născut, în decembrie, în a 8-a zi de la calendele lui Ianuarie (25 decembrie) … ei totuşi mai numesc încă această zi Ziua în care s-a născut Soarele Nebiruit. Ce poate fi mai nebiruit decât Domnul nostru … ? O, dacă ei spun că 25 decembrie este ziua naşterii soarelui, atunci El, Hristos, este Soarele Dreptăţii”.

Tertulian, în Apologetica, a trebuit să afirme că Soarele nu este Dumnezeul creştinilor, iar Augustin a denunţat eresul identificării lui Hristos cu soarele.

Și totuși, artiștii creștini Îl reprezentau pe Hristos cu corolă de raze, în chip de Soare, lângă… carul solar:

IISUS MITRATrebuie că n-a fost nici simplu, nici ușor pentru oamenii Bisericii să facă uitate vechile sărbători și zeități ale solstițiului de iarnă/ Anului Nou. Nici nu au reușit până la capăt. Ele au fost „creștinate” și au devenit „tradiții” precreștine.

Totuși pe 25 decembrie sărbătorim Crăciunul, adică Nașterea Domnului Iisus Hristos și … nașterea unui an nou.

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR    ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s