SEMNUL LABIRINTULUI (I)

Imagen

Ce este labiritul ? De unde, când și de ce a apărut ? Nu știm prea bine. Știm doar că există în toată lumea labirinturi-graffiti și labirinturi-sanctuare.

Mai știm că labirintul este un dublu simbol în care se unesc crucea și spirala: lumea și mersul ei etern.

Mai știm, de asemenea, că misteriosul semn al labirintului face parte dintr-o serie de simboluri sacre, cum este și „crucea lumii” care apare pe tăblița rotundă de la Tărtăria, simboluri care sunt, de fapt, primele „scrieri” sacre/ „Scripturi” ale strămoșilor noștri îndepărtați.

I. Labirintul – sanctuar

Cu mult înainte de a apărea labirintul-sanctuar (3D) a existat semnul labirintului, un graffito cunoscut în întreaga lume,  gravat pe stânci, pe culmile dealurilor, pe vasele funerare sau pe sigilii. Cu el ar fi trebuit să începem, dar am preferat să lămurim mai întâi lucrurile legate de labirintul-sanctuar fie și pentru că însuși cuvântul labirint însemna … sanctuar sau templu.

 1.   Tăblița de la Cnosos

Cuvântul labirint apare pentru prima dată pe două tăblițe de argilă, descoperite în Creta, printre ruinele palatului din Cnosos, excavat de Sir Arthur Evans, în 1900.

Sunt două tăblițe vechi de 3400 de ani. Două din cele mai mult de 3000 din arhiva regală.

Fiecare era câte o „foaie” dintr-un „registru de intrări-ieșiri” al palatului. Una „înregistra” două ofrande aduse „tuturor zeilor” și „Stăpânei Labirintului”, două amfore cu miere, iar cealaltă, o ofrandă de pânză de in adusă „Stăpânei Labirintului” (tăblița Oa 745+7374).

Limba este greaca pre-homerică sau miceniană (așa numitul Linear B).

Textul primei tăblițe (KnGg 702) suna cam așa:

pa-si  te-o-i   me-ri

da-pu-ri-to-jo  po-ti-ni-ja  me-ri.

În traducere: „Tuturor zeilor – miere”/„Stăpânei Labirintului – miere”. Adică „(Am dăruit) tuturor zeilor o amforă cu miere și Stăpânei Labirintului o amforă cu miere”. Știm că era o amforă, pentru că e desenată pe tăbliță.

Michael Ventris, celebrul arhitect britanic care a descifrat tăblițele miceniene de la Cnosos, în anul 1952, an în care împlinea 30 de ani, l-a recunoscut în acest misterios „dapurito” pe labyrinthos  (λαβύρινθος) din greaca clasică.

LABRIS 1Labrys-uri, Muzeul Arheologic din Iraklion, Creta

LABRIS 2Muzeul Arheologic din Iraklion, Creta

TAUR CU LABRYSCap de taur cu labrys

VAS CU LABRYSVas/pithos cu labrys, palatul din Cnosos, Creta, 1500 î. Hr.

VAS CU LABRYS DETALIUVas/pithos cu labrys, palatul din Cnosos, Creta, 1500 î. Hr. – detaliu

LABRYSLabrys

LABRYS 2Labrys

LABRYS 3Labrys

 2. Labirintul: „Casa Dublei Securi” sau „Casa Săpată în Piatră” ?

În anul 1892 arheologul german Maximilian Mayer a făcut, pentru prima dată, legătura între labyrinthos  și labrys  (λάβρυς în gr.), dubla secure.

El a presupus că labrys-ul era un simbol al Minotaurului  și că Labirintul s-ar traduce prin: „Casa Labrys-ului”/„Casa Dublei Securi”.

Firesc, ar spune cineva, securea bipenă este un motiv obișnuit în Palatul lui Minos. Apare în multe locuri și sub mai multe forme: pe stâlpii porților, pe ziduri sau pe coloane. De aceea și Sir A. Evans l-a numit „Casa Dublei Securi” și a primit cu entuziasm explicația colegului său german.

Dar, cu toate că e foarte ispititoare, etimologia lui Mayer a fost pusă sub semnul întrebării sau contestată. Labrys este un cuvânt străin în elină. Grecii l-au împrumutat de la anatolienii lidieni sau carieni mult mai târziu. De altfel se găsea în multe peșteri de cult sau sanctuare din Orientului Apropiat.

Oricum, nu figurează în „Dicționarul Linearului B”, adică nu apare pe niciuna din tăblițele miceniene. Iar grecii aveau propriul lor cuvânt pentru „secure dublă”: pelekys.

Așadar, labirint nu vine de la labrys, sunt de acord cei mai mulți specialiști. Atunci de unde ?

În Cartea Labirinturilor,  profesorul italian  Paolo Santarcangeli propune și alte etimologii, de pildă grecescul lavra (λαύρα) care înseamnă: drum strâmt, săpat, subteran; coridor, galerie; mină, de unde: pivniță; piatră sau rocă. Sau cuvântul lidian lap(i)risa, piatră.

Totuși, cea mai plauzibilă și de bun simț explicație îi aparține lui M. Ventris: radicalul da/la care înseamnă „săpat în piatră”.

Prin urmare, labirint înseamnă, în greacă, mai degrabă „Casa săpată în piatră” decât „Casa Dublei Securi”.

3. Labirintul „celor 12 regi ai Egiptului”

Și totuși, de unde sensul de „loc cu meandre din care, odată intrat, nu mai poți ieși” ?Tot din greacă, cea clasică.

Pentru prima dată cuvântul labyrinthos apare la Herodot, în Istorii. O mie de ani după scribul din Cnosos.  Istoricul grec l-a folosit ca să descrie marele templu de lângă orașul sacru al Crocodililor (Crocodilopolis) pe care l-a vizitat, probabil după anul 449 î.Hr. Un templu construit lângă piramida faraonului Amenemhat al III–lea (1843/42-1797 î.Hr.), cunoscut ca „Labirintul egiptean” de la Hawara (azi, Birket-el-Karoun).

Mărturia lui Herodot

El notează următoarele:

„Ei (cei 12 regi ai Egiptului) …au hotărât să lase după ei un monument și … au făcut un labirint, puțin mai sus de lacul Moeris, lângă orașul Crocodililor, cum i se spune. (…) Labirintul are douăsprezece curți acoperite, șase spre nord și șase spre sud, cu porțile față în față. (…) Fiecare curte are câte un rând de camere: unele sub pământ și altele la suprafață, chiar deasupra lor. Camerele sunt în număr de trei mii, o mie cinci sute jos și o mie cinci sute sus. Pe cele de la suprafață le-am văzut eu însumi și m-am plimbat prin ele …, dar despre cele subterane am aflat doar din auzite, căci paznicii egipteni n-au vrut cu nici un chip să mi le arate, zicând că acolo se află raclele regilor întemeietori, care au construit Labirintul, și cele ale crocodililor sacri. (…) Ieșirile… și ocolurile prin curți sunt nespus de întortocheate și vedeai mii de minunății ieșind din curte în camere, din camere în porticuri, din porticuri în alte încăperi sau din camere în alte curți. (…) Drumul spre piramidă este pe sub pământ” (II, 148-149).

La începutul sec.I d.Hr. cuvântul apare și în Geografia  lui Strabon care, și el, a vizitat și a descris  același Labirint egiptean.

Mărturia lui Strabon

Strabon notează:

„ … Labirintul, care-i aproape la fel ca piramidele, se află lângă mormântul regelui care l-a construit. (…) E un mare palat alcătuit din mai multe palate care sunt tot atâtea, câte nome/regiuni avea vechiul Egipt. Aceste palate, sau, mai bine zis curți, sunt înconjurate de coloane  și sunt așezate într-un singur șir, unul după altul, de o singură parte a zidului… .Intrările sunt chiar în fața zidului, dar înainte de a ajunge la ele dai de niște cripte, mari și multe, cu galerii întortocheate, legate între ele,  încât unui străin i-ar fi cu neputință să treacă dintr-o curte în alta și să iasă de acolo fără o călăuză. (…) Se spune că Labirintul are atâtea curți câte nome avea în trecut Egiptul, fiindcă exista obiceiul ca toate nomele să se adune acolo, fiecare după rangul ei, cu preoții și de preotesele ei, ca să aducă jertfe și să judece pricinile cele mai importante” (XVII, 1, 37).

În mod ciudat, descrierea lui diferă de cea a lui Herodot în ceea ce privește așezarea curților. Să fie vorba de schimbările petrecute în cei patru sute și mai bine de ani scurși între vizita lui Herodot și cea a lui Strabon ? Poate. Oricum, astăzi se mai văd doar câteva fragmente de coloane de granit și calcar.

Ideea pe care și-o poate face cineva citind aceste texte este că „labirint” înseamna un monument sacru, un templu ce adăpostește morminte. De altfel, în greacă, monument (mnimion, μνημείον) însemna „semn de aducere aminte”, mormânt (de la mnimi, μνήμη, amintire, pomenire), iar latinescul monumentum, cu aceleași sensuri ca în greacă, în treacăt fie spus, a dat în română mormânt.

Preoții templului de la Hawara îi dezvăluiseră lui Herodot că în camerele/criptele subterane (singurele pe care nu i-au îngăduit să le vadă)  se află „mormintele celor 12 regi ai Egiptului” și mumiile paznicilor lor sacri, crocodilii. Totuși, arheologii n-au descoperit acolo nici un mormânt.

Ceea ce ne face să credem că „Labirintul celor doisprezece regi ai Egiptului” era, de fapt, un uriaș templu pan-egiptean, ca să spunem așa, cu 12 mari sanctuare (câte unul pentru fiecare nomă/district al Egiptului), în care se țineau ceremonii, misterii și inițieri secrete, ferite de ochii profanilor.

De altfel Maneton (sec. III î.Hr.), Marele Preot din Heliopolis (Orașul Soarelui) notează în Istoria Egiptului că Templul de la Hawara a fost ridicat de faraonul Amenemhat al III–lea, cunoscut de greci ca Lachares/Lamares sau Labaris. Să existe vreo legătură între Labaris și labrys ? Cine știe.

Dacă ne gândim că templul era legat, printr-un coridor secret, de piramida unui faraon (iar piramida, se știe, era o „mașină a învierii”), atunci cel puțin camerele subterane erau un spațiu dedicat lumii de dincolo, subpământene, și ritualurilor legate de renaștere/reînviere.

Cât despre cuvântul în sine, labirint, avem de observat că Herodot îl folosește în cel mai obișnuit mod cu putință. La fel și Platon, dar la figurat, pus în gura lui Socrate, în dialogul Euthidemos :

„… dar când am ajuns la arta de a domni și o tot cercetam și ne întrebam dacă ea e aceea care ne poate aduce fericirea deplină, parcă am intrat într-un labirint: tocmai când credeam că am ajuns la sfârșit, ne întorceam și o luam iarăși de la capăt, dându-ne seama că suntem la fel de neajutorați ca la începutul discuției…”(291,b). (Ἐπὶ δὲ δὴ τὴν βασιλικὴν ἐλθόντες τέχνην καὶ διασκοπούμενοι αὐτὴν εἰ αὕτη εἴη ἡ τὴν εὐδαιμονίαν παρέχουσά τε καὶ ἀπεργαζομένη, ἐνταῦθα ὥσπερ εἰς λαβύρινθον ἐμπεσόντες, οἰόμενοι ἤδη ἐπὶ τέλει εἶναι, περικάμψαντες πάλιν ὥσπερ ἐν ἀρχῇ τῆς ζητήσεως ἀνεφάνημεν ὄντες καὶ τοῦ ἴσου δεόμενοι ὅσουπερ ὅτε τὸ πρῶτον ἐζητοῦμεν).

Așadar în sec. V î. Hr. labirint însemna în greaca veche exact ce înseamnă și astăzi.

4. Labirintul lui Minos

Să ne întoarcem la tăblița – cunoscută printre filologi ca Tăblița KnGg 702 – pe care apare cuvântul „dapurito”/labirint. Ea a fost descoperită, cum spuneam, în ruinele palatului din Cnosos, dezgropat de Sir A. Evans în anul 1900.

Trebuie să spunem că nici o parte a palatului, care avea în total 1300 de camere, cu „birouri” și depozite cu tot, nu seamănă cu un labirint. Cel puțin la suprafață. De aceea majoritatea istoricilor și arheologilor cred că labirintul se afla … sub palat.

Și mai trebuie să spunem că de vreme ce tăblița KnGg 702 a fost descoperită la Cnosos, e limpede că labirintul Minotaurului era la Cnosos și nu în altă parte, de pildă în peștera de la Gortyna (tot în Creta), cum mai presupun unii și azi, dând crezare relatărilor incerte ale unor călători din antichitatea târzie (cea mai veche fiind a unui poet roman din sec. IV d. Hr.) care, însă, nu au nici o legătură cu adevăratul Labirint.

CNOSOSPalatul din Cnosos

Ne putem întreaba de ce Herodot nu vorbește nicăieri în Istorii despre Labirintul lui Minos. Nu vorbește pentru că, așa cum scriu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) și Diodor din Sicilia (80 î.Hr.-20 d.Hr) pe vremea lui nici măcar ruinele nu mai rămăseseră din el. De fapt, erau îngropate în pământ.

Deja din 1200 î.Hr. pentru Creta și pentru întreaga lume greacă începuse Epoca Întunecată în care au dispărut și palatele și regatele miceniene și care avea să dureze până la afirmarea Atenei, în 650 î.Hr.

Autorii din antichitatea târzie care spun fie că au văzut labirintul Minotaurului, fie că au auzit povestindu-se despre el, vor fi nimerit, cu siguranță, în altă parte, ei sau povestitorii lor, și vor fi confundat vreo peșteră, cum e cea de la Gortyna (Creta cea muntoasă e plină de peșteri!),  cu Labirintul.

Nici nu era greu. Cei care l-au creat s-au inspirat din grotele cu galerii întortocheate ale Cretei, grote care au adăpostit primele sanctuare și altare – o dovedesc nenumărații idoli pe care arheologii le-au descoperit în ele.

Pe unii i-a atras ideea lui Pliniu cel Bătrân care scrie în Istoria Naturală (Naturalis Historia) că Dedal a construit labirintul Minotaurului după ce l-a văzut pe cel din Egipt. Cel mai probabil, însă, Labirintul lui Minos era tot un templu, ca și cel de la Hawara, dar mai puțin întins și în totalitate subteran. Probabil în el se țineau misterii, inițieri și ceremonii legate de magia rodirii și a prosperității.

 5. Templul Omului-taur și defăimarea lui Minos

Cum spuneam, peșterile Cretei adăposteau o mulțime de idoli: printre ei, statueta de lut a unui tânăr războinic… cu cap de taur (în orașul Hania). Neîndoios: întruparea principiului masculin prin excelență, purtător de rodnicie și dătător de putere. O divinitate protectoare și binefăcătoare și. nu în ultimul rând, solară:

MONEDA CU MINOTAUR SI SOAREMonedă din Cnosos cu Minotaur și soare, Creta, aprox. 420-380 î. Hr.

De altfel, e cunoscut simbolismul taurului, străvechi, pan-anatolian, pan-mediteranean, pan-european.

Acest tânăr războinic taurocefal a devenit în miturile grecilor … Minotaurul, adică „taurul lui Minos”, iar Labirintul, a devenit, Casa Minotaurului. Cum ?

Când s-au așezat în noua lor patrie, Creta, pe care au cucerit-o de la egeeni, aheii (primii greci care au pus piciorul în insulă) au „repovestit” miturile acestor „străini ciudați” care se închinau unui „om-taur”. Nu se potriveau cu zeii lor „uranici” (locuitori ai Cerului), indo-europeni.

Sau au creat ei, mai târziu, mituri, ca acela al lui Tezeu, întemeietorul Atenei, și eroul civilizator care a curățat Grecia de monștri și de tâlhari. Un mit în care Minos, regele-legislator (sub care Creta a cunoscut cea mai mare înflorire pe la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr.), apare ca un tiran însetat de sânge. De fapt, Minos era unul din fondatorii înaltei și misterioasei civilizații, să-i spunem cretane, pe care grecii au moștenit-o după ce s-au instalat în insulă, ca noii ei stăpâni.

Nu știm de unde a pornit defăimarea lui Minos. Poate era un rege „de fier”. Oricum era cel mai puternic din regiune. Crease o thalassocrație și era temut de toate „popoarele mării”. A dominat marea Egee, a colonizat Cicladele, unde a întemeiat regate în fruntea cărora și-a pus fiii, și a curățat marea de pirați ca să-și sporească veniturile – scrie Tucidide în Războiul Peloponesiac (I,4), mai degrabă cu admirație și simpatie. Prin urmare avea cea mai mare flotă –„companie de navigat” – și era stăpânul Mediteranei. Avea de ce să fie invidiat.

Homer îl numește într-un singur loc (Od. XI, 321) Minos „cel temut”/„cel crunt” (oloófron, ολοόφρων), adică „cel pe care nu-ți dorești să-l înfrunți”. Dar, aici Minos are o scuză: este tatăl Ariadnei, un părinte trădat de o fiică care l-a urmat pe Tezeu, rivalul său. Și, mai mult, ne aflăm într-un fragment adăugat mult mai târziu în Nekyia (Coborârea în Hades a lui Ulise) numit Catalogul eroinelor.

Dar mai jos, în același cânt (v.368 și urm.) Ulise povestește că l-a văzut în Regatul Morților pe Minos, strălucitul (aglaos, αγλαός) fiu al lui Zeus. Cum ? Ținând în mână un sceptru de aur, așezat (pe un tron) și judecând morții care, fie ședeau în jurul lui – în jurul Stăpânului spune Homer – fie așteptau în picioare la porțile largi ale Hades-ului, cerându-și osânda.

Deci și strălucitul fiu al lui Zeus și Stăpân în lumea de dincolo.

Se spune despre Minos că era un inițiat: mergea din nouă în nouă ani în peștera părintelui său divin din muntele Ida, în mijlocul insulei, ca să primească „Tablele Legii” de fiecare dată reînnoite.

Tot Homer ne spune (Od. XIX, 179) că Minos, „era rege în Cnosos tot la nouă ani” și că era „cel mai apropiat de Zeus”. Voia să spună că tot la nouă ani era reales rege după ce se întâlnea cu Zeus în peștera-i sacră.

„Cel mai apropiat” traduce un cuvânt interesant în greacă: oaristis (οαριστής) care înseamnă „intim cu, familiar”.

Un comentariu interesant al acestui loc din Odiseea apare într-un dialog misterios, Minos,  scris așa cum l-ar fi scris Platon însuși, de un autor rămas necunoscut. Misteriosul imitator al lui Platon spune, prin gura lui Socrate, că Zeus era maestrul de înțelepciune al fiului său, pe care îl învăța cum să fie un rege drept și înțelept, un judecător și un legiuitor desăvârșit.

Pseudo-Platon-ul repetă de mai multe ori că aceste legi divine, primite de Minos de la Zeus (Dumnezeu) însuși, sunt cele mai vechi legi pe care le are Grecia și cele care au făcut din Creta, în toate timpurile, o insulă a fericiților.

Și mai interesant este răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o: de unde a pornit defăimarea lui Minos ? Întrebare pe care i-o pune lui Socrate (oare de ce ?) și necunoscutul autor al lui Minos. Pasajul pe care l-am ales vorbește de la sine:

(Prietenul lui Socrate): „De unde, Socrate, această faimă a lui Minos care s-a întins atât de mult, cum că era sălbatic și necruțător ?

(Socrate): Minos a greșit atunci când a pornit război împotriva  unei cetăți ca a noastră, Atena,  în care e adunată multă înțelepciune și în care sunt tot felul de poeți și autori tragici (…) Iar tragedia este cea mai populară formă de poezie – îi desfată pe oameni și îi întărește cel mai mult. Așadar, înverșunându-ne noi împotriva lui Minos, ne-am răzbunat pentru că ne-a silit să-i plătim tribut. Minos a greșit făcându-ne să-l urâm și, uite și răspunsul la întrebarea ta: a căpătat o faimă rea. Dar, cea mai mare dovadă că era bun și drept și, cum am spus mai înainte, un bun legiuitor, este faptul că legile lui sunt neschimbate, pentru că el a descoperit adevărul desăvârșit despre cum se conduce o cetate”.

Cuvântul folosit aici la sfârșit este „știința de a întemeia o colonie (oikisis, οίκισις, de la oikizo, οικίζω, a funda, a întemeia o cetate). Este un amănunt semnificativ,pentru că-l înfățișează pe Minos drept un Fondator.

Privitor la tragicii greci, cel care l-a defăimat cel mai mult pe Minos se pare că este Euripide, în tragediile sale Tezeu și Cretanii.

Legendele create în jurul lui Tezeu (destul de diferite între ele) reprezintă „istoria scrisă de învingători”. Ele povestesc că Minos cucerise Atena și că cerea de la atenieni un tribut anual (sau la fiecare nouă ani), în șapte tineri și șapte tinere ca jertfă pentru Minotaur. Și, că Tezeu însuși, care i-a însoțit într-un an pe tinerii atenieni, s-a luptat cu Minotaurul și l-a ucis.

Mai spun că Minotaurul se născuse din unirea „nelegiuită” a reginei Pasiphae, soața lui Minos, cu taurul de jertfă trimis de Poseidon soțului ei.

MONEDA CU ARIADNA SI MINOSMonedă cu Ariadna sau Pasiphae și Minos pe tron

Așadar, în mitul lui Tezeu, războinicul taurocefal al cretanilor a devenit omul-taur sau  Minotaurul; Labirintul a devenit „Casa omului–taur”, iar „Stăpânei Labirintului” i-au dat un nume: Ariadna, fiica lui Minos.

TEZEU CU MINOTAURUL 6Tezeu omorând Minotaurul, amforă cu figuri negre, 490 – 480, î. Hr.,Tampa Museum of Art, Tampa, Florida, USA

TEZEU CU MINOTAURUL 7Tezeu omorând Minotaurul, amforă cu figuri negre, 550 – 530, î. Hr.,Museum of Art, Rhode Island School of Design, New York City, USA

TEZEU SI MINOTAURULTezeu omorând Minotaurul, amforă cu figuri negre, sec. al VI-lea, î. Hr., Museo Gregoriano Etrusco Vaticano, Vatican

TEZEU CU MINOTAURUL 2Tezeu omorând Minotaurul, amforă cu figuri negre, 550 î. Hr., J Paul Getty Museum, Malibu, California, USA

TEZEU CU MINOTAURUL 5Tezeu omorând Minotaurul, amforă cu figuri negre, 550-540 î. Hr., J Paul Getty Museum, Malibu, California, USA

TEZEU CU MINOTAURUL 4Tezeu omorând Minotaurul, kylix cu figuri roșii, 510 – 500 î. Hr., Luvru, Paris

Cercetătorii au văzut în această poveste o încercare a grecilor de mai târziu de a ascunde rușinea de a fi fost vreodată cuceriți de egeeni, în epoca thalassocrației cretane.

Lucrurile sunt, de fapt, simple. Să le luăm pe rând.

În spatele împreunării monstruoase a reginei cu taurul mării se ascunde un străvechi rit de fertilitate pe care cuplul regal era dator să o asigure poporului, în fiecare an, un rit care se încheia cu o hierogamie, o nuntă sacră. Este foarte probabil ca, în această dramă sacră, regele și regina să fi purtat măști.

Regina devenea întruparea unei vechi zeițe, Pasiphae, fiica Soarelui (Πασιφάη înseamnă „cea care strălucește pentru toți”), iar regele, întruparea taurului divin.

De altfel, numele lui Minos trimite la zeul egiptean al fertilității, Min, adorat la Coptos în chip de taur alb cu discul solar între coarne.

TAURUL APISTaurul Apis

De altfel, dacă îndepărtăm terminația –os din Min-os, care este grecească și proprie substantivelor masculine, rămâne forma Min.

Să fie oare întâmplătoare asemănarea dintre regele Cretei, Minos, și zeul egiptean Min (Mnw), „părintele vegetației și al rodirii plantelor” (C. Daniel), a cărui sărbătoare se ținea la începutul secerișului ?

Legăturile lui Minos cu taurul sacru nu se opresc aici: Minos era, el însuși, rodul iubirii lui Zeus cu Europa (prințesa feniciană, după Homer, Il. XIV,320) pe care Părintele Lumii a răpit-o preschimbat într-un… taur alb. Europa – „cea cu fața întinsă” era poate și ea o veche zeiță, pereche a zeului-taur, de felul celor reprezentate călare sau în picioare  pe spinarea unui taur.

Așa cum exista în vechea Europă, în Asia Mică și în Egipt un zeu-taur – „Părinte al rodniciei” – tot așa exista și perechea lui, femeia-junincă, cum erau zeițele egiptene Hathor și Isis, înfățișate cu coarne de junincă. Să ne aducem aminte că regina Pasifae s-a împreunat cu taurul lui Poseidon într-o junincă de lemn, construită de Dedal.

Pe de altă parte în frescele de la Cnosos, pe sigilii și pe vase apar tineri și tinere sărind peste coarnele taurului, probabil la sărbători:

TAUR FRESCA CNOSOS

Cât despre coarnele de taur, ele apar peste tot în Creta (de fapt, în toată lumea mediteraneeană și în întreaga Europă străveche), sculptate în piatră, lucrate în aur, bronz sau teracotă. Perechi de coarne s-au găsit pe multe altare, în peșteri sau palate, iar o mare pereche de coarne din piatră străjuiește și astăzi intrarea în palatul din Cnosos, ca un semn al puterii divine și al bunăstării.

CAP DE TAUR LUVRUCap de taur, sec. al XVI-lea î. Hr.,  Amyklai; Muzeul Luvru, Paris

Un „altar cu coarne” (Keraton, Κερατών, de la keras, κέρας, corn) trebuie că se afla și la intrarea în Labirint, simbol al vieții împlinite, fertile și al rodniciei.

Iarăși, nu întâmplător, în sanctuarul lui Min exista o colibă în formă de stup, legată de o coloană ce avea la capăt o… pereche de coarne.

Plutarh, în Viața lui Tezeu (XXI) povestește că eroul, oprindu-se în insula Delos ca să aducă jertfe lui Apollo și să-i aducă drept ofrandă statuia Afroditei, pe care o luase de la Ariadna, a dansat, împreună cu tinerii atenieni eliberați, un dans numit „Cocorul” (Gheranos, Γέρανος).

Cocorul” – spune Plutarh – „imita învârtirile și rătăcirile prin Labirint, într-un ritm anume, cu schimbări și desfășurări/„…μίμημα τῶν ἐν τῷ Λαβυρίνθῳ περιόδων καὶ διεξόδων ἔν τινι ῥυθμῷ παραλλάξεις καὶ ἀνελίξεις ἔχοντι…”.

În acest pasaj sunt două lucruri care atrag atenția: altarul cu coarne, Keraton-ul, care trebuie că l-a avut ca model pe cel de la intrarea în Labirintul din Cnosos, și statuia/idolul Afroditei pe care Tezeu o luase de la Ariadna. Acest din urmă lucru ne sugerează o căsătorie în timpul căreia mirele recunoaște că zeii miresei sunt și zeii lui.

Iar zeița miresei, Ariadna, era chiar zeița dragostei și a fertilității, ceea ce ne face să credem că Ariadna era o  preoteasă a Afroditei și nimeni alta decât „Stăpâna Labirintului”/Da-pu-ri-to-jo Po-ti-ni-ja, despre care vorbește tăblița de argilă KnGg 707.

Același pasaj mai sugerează că dansul cocorului era, de fapt, un dans nupțial, meandric, ce trebuie că imita mișcările cocorilor în timpul ritualului împerecherii.

Un dans colectiv ce ar fi putut încheia ceremoniile sacre ale hierogamiei.

Homer îl descrie ca pe o horă. Este hora pe care o dăltuiește Hefaistos, printre alte minunății, pe scutul lui Ahile. Pe o platformă specială construită de Dedal, poate în fața Labirintului. Un dans în cerc, zice el, pe care-l joacă, ținându-se de mână, fete și băieți „îmbrăcați în veșminte ce scânteie blând ca oleiul” (trad. G. Murnu). Desigur un dans al perechilor nubile.

Putem presupune că Labirintul tânărului taurocefal era un loc de cult în care aveau loc misterii și ceremonii ce asigurau rodirea și bunul mers al lumii (cercul). De ce sub pământ și de ce un labirint în care, conform sensului lui de azi, te rătăcești ?

Sub pământ, pentru că riturile ajutau rodirea semințelor puse în pământ și pentru că erau legate de misterul fecundării și al înmulțirii seminței.

Cât despre Dedal, arhitectul regelui Minos și al Labirintului, apare și el în tăblițe: Da-da-re-jo. Mitul lui ne spune că era un Leonardo da Vinci al Greciei arhaice și că sculpturile lui păreau vii. Numele-i este, desigur, grecesc:  provine din „dedalos”/δαίδαλος, care însemna „lucrat cu artă, sculptat, cioplit” (cu măiestrie; a se vedea și verbul dedallo/δαιδάλλω, „a lucra sau a sculpta/ a ciopli cu artă”). Ceea ce ne face să credem că Dedal însemna, de fapt, „artistul prin excelență, desăvârșit”.

Mitul povestește că s-a născut la Atena, dar că s-a refugiat în Creta atunci când a simțit că nepotul și ucenicul său, Talos, avea să-l întreacă.

COARNE CNOSOS 1

COARNE CNOSOS 2Perechea de coarne din fața palatului din Cnosos

6. Minotaurul spaniol și Hypogeum-ului de la Hal Saflieni

Descoperirile arheologice din secolul trecut au scos la lumină în Europa și alte „labirinturi” preistorice. Unul este cunoscut ca „La Cueva de Los Letreros”–„Peștera cu Inscripții”, descoperită în jur de 1868 în Spania, districtul Vélez Blanco. Una din petroglifele de aici este chiar … Minotaurul.

ImagenUn alt labirint neolitic este așa-numitul  Hypogeum-Hipogeul de la Hal Saflieni,Malta, descoperit în 1902 de câțiva muncitori care săpau la fundațiile unui imobil, hipogeu care, și el, a dat naștere unor legende înfricoșătoare. Acolo s-au găsit nu mai puțin de 7000 de schelete.

Avea trei niveluri și 10 m adâncime. Pe fiecare etaj există săli, nișe și galerii care se încrucișează și te rătăcesc. Există o singură trecere de la un etaj la altul și un singur parcurs, în dublă spirală.  Iar pe plafonul etajului din mijloc sunt pictate…  spirale roșii.

Hypogeum of Hal-SaflieniUna din sălile Hypogeum-ului de la Hal Saflieni

Pare a fi un mare sanctuar săpat în piatră, de mâna omului, (4000 – 2400 î.Hr.) dedicat Marii Mame. Casa unei Potnii, adică a unei Stăpâne sau Doamne a Rodniciei. Pentru că în acest labirint a fost descoperită o Mare Mamă…  dormind. Până și galeriile și sălile sunt boltite și au o formă rotunjită ce amintește de pântecul matern. Iar lângă el se află resturile unui templu megalitic cu idoli feminini.

The Sleeping Lady of Hal-Saflieni „Marea Mamă dormind” într-una din sălile Hypogeum-ului de la Hal Saflieni;Muzeul Național Arheologic din La Valletta, Malta

Deși primul lucru care ne vine în minte când rostim cuvântul labirint este o construcție cu coridoare întortocheate sau închise, totuși, la origine, el a fost doar un simbol, o amuletă.

În cartea lui R.M. Burrows The Discoveries in Crete citim că s-au descoperit resturile  unui desen labirintic, pictat în roșu brun pe un fond alb, într-un coridor al Palatului din Cnosos, aproape de Sala Mare, numită „ a Dublei Securi”.

Poate o copie a lui să fi fost graffito-ul în latină descoperit pe peretele unei case din Pompei. Este important, pentru că acest desen asociază pentru prima dată cuvântul „labirint” cu imaginea labirintului:

HIC HABITAT LABYRINTHUS – HIC HABITAT MINOTAURUS: Labirintul – aici locuiește Minotaurul.

Este identic cu labirintul pătrat gravat pe monedele din Cnosos și pe o tăbliță de argilă miceniană, descoperită  în ruinele palatului lui Nestor din Pylos, în Grecia continentală (Messenia, Peloponez) de Carl Blegen, în 1957. Tăblița de la Pylos (PY Cn 1287), păstrată  în Muzeul Național din Atena, este tot o „foaie de registru”. Pe prima pagină apare emblema Labirintului, iar pe verso apar zece nume și jertfele care li se aduc în… capre. A fost scrisă în anul 1200 î.Hr.

TABLITA CU LABIRINT 2

TABLITA CU LABIRINTTăblița de la Pylos PY Cn 1287

MONEDA CU LABIRINT PATRAT 6Monedă cu labirint pătrat/tetradrahmă, Cnosos, Creta, aprox. 200-267 î. Hr.; pe avers Zeus sau Minos

MONEDA CU LABIRINT PATRAT 7Monedă cu labirint pătrat, Cnosos, Creta, aprox. 350-200 î. Hr.; pe avers Ariadna (?)

MONEDA CU LABIRINT PATRAT 8Monedă cu labirint pătrat/drahmă, Cnosos, Creta, aprox. 330–300 î. Hr.; pe avers Hera

MONEDA CU LABIRINTMonedă cu labirint pătrat, Cnosos, Creta, aprox. 300 î. Hr.; pe avers: răpirea Europei

MONEDA CU LABIRINT PATRAT 9Monedă cu labirint pătrat, Cnosos, Creta, aprox. 220 î. Hr.; pe avers Europa traversând marea pe spinarea taurului/Zeus

MONEDA CNOSOS 1Monedă cu labirint pătrat, Cnosos, Creta, aprox. 220 î. Hr.; pe avers Europa traversând marea pe spinarea taurului/Zeus

MONEDA CU LABIRINT PATRAT 11Monedă cu labirint pătrat, Cnosos, Creta, aprox. 330-300 î. Hr.; pe avers Ariadna (?)

Am spus labirintul pătrat, pentru că există și labirintul rotund care pare să fi fost, de fapt, cel original și din care a derivat tipul pătrat. Îl vedem pe această monedă tot din Cnosos:

MONEDA CU LABIRINT ROTUNDMonedă cu labirint rotund, Cnosos, Creta, aprox. 360-330 î. Hr.; pe avers Ariadna (?)

Monedele sunt târzii: sec. V î. Hr., adică au fost făcute o mie de ani mai târziu decât tăblița KnGg 702. Și nu sunt singurele de acest fel. „Bani” cu labirint pe avers și capete de regi sau de zei pe revers au fost descoperite în toată Asia Mică. Ceea ce înseamnă că labirintul era un semn magic ce aducea bogăția.

O dovedește originea acestui simbol, origine care coboară mii și chiar zeci de mii de ani în preistoria omenirii.

II.Labirintul – simbol

1.Numele labirintului

Labirintul a fost, înainte de a fi sanctuar sau templu, unul din cele mai vechi semne sacre ale omenirii. Un semn care, timp de multe mii de ani, a fost gravat pe stânci, pe pământ, pe sigilii, pe tăblițe de lut, pe amulete/filacterii sau pe vasele funerare.

Arăta astfel:

Imagen

  America de Nord -Arizona

Imagen

Anglia – Rocky Valley

ImagenIndia – Tikla

ImagenSardinia – Luzzanas

A fost descoperit abia în secolul XIX și nu există mărturii scrise despre „puterile” pe care le avea.

Acest simbol exista în toate culturile primitive, pornind din cele două Americi până în Japonia.

Labirinturi ca cele din fotografiile de mai sus s-au descoperit: în Mesopotamia, în Siria, în Egipt (Templul lui Kom Ombo), în India, în Pakistan, în Indonezia, în Java, în Sumatra, în Mexic (Arroyo Hondo, Nuevo Mexico), în Peru (Machu Picchu), ca să nu mai vorbim de Europa (în Italia – Val Camonica, în Spania – Pontevedra sau Cueva de Los Letreros).

Toate sunt identice: au șapte spire care încep dintr-o cruce.

Pot fi vechi de 20 000 de ani sau mai mult, de 4000 – 5000 de ani sau de 2000-500 de ani. În Europa numele labirintului diferă de la regiune la regiune sau de la țată la țară și, din păcate, nu mai are nici o legătură cu adevărata lui magie.

În Anglia și, în general, în lumea anglo-saxonă, el se numește: maze, turf maze, caerdroia, Troy-town sau Julian ′s Bower.

Maze vine, poate, de la amaze:, „a uimi, a ului” și amazement: „uluire, stupoare; confuzie”.

Caerdroia, în galeză, însemna Cetatea cu turnuri, de la caer, „fort,cetate”, și troeau, pluralul lui tro, turn. Dar a ajuns să însemne Cetatea Troiei de la confuzia dintre „troeau”, turnuri și „Troea”, Troia.

Păstorii galezi desenau în iarbă și pe vârfurile colinelor această Caerdroia  care, spun ei, le amintește de… Troia natală. O veche legendă din Țara Galilor povestește că un urmaș al lui Eneas, singurul războinic troian care a reușit să fugă din Troia devastată,  pe numele lui Prydain, a ajuns, în fruntea unor prizonieri de război fugiți din Grecia, pe coastele Angliei, unde a întemeiat „Noua Troie” adică: Caerdroia.

Turf maze  înseamnă: labirint tăiat în iarbă; Troy-town, înseamnă:Turnul Troiei, iar Julian ′s Bower, Umbrarul lui Iulian.

În Finlanda aceste labirinturi se cheamă: Jatulintarha (Gardul Uriașului), „Jocul Sf. Petru” sau „Drumul Giganților”). În Laponia Rusă i se spune „Babilonia”. În Islanda, „Casa lui Völundar”, iar în Norvegia și Suedia „Casa Monahului”.

Iar în Germania: Irrweg sau Irrgarten, de la verbul irren, „a rătăci, a fi în eroare”, deci: „Calea Rătăcirilor/Rătăciților”.

Cel mai des, însă, li se zice: „Castelul/Palatul din Troia”. Dar, toate aceste nume legate de Troia sunt, cel mai probabil, târzii și inspirate din cărțile populare medievale.

În fotografii apar patru dintre cele mai cunoscute labirinturi rupestre din lume: cel practicat de indienii Hopi din Arizona, America de Nord, labirintul celtic din Rocky Valley, în Cornwall, Marea Britanie, labirintul indian din Tikla, India, și cel descoperit într-un mormânt din Sardinia, Italia.

Sunt așa-zisele labirinturi clasice (mazes). Pentru că mai există labirinturile formate din pietre, mai mici sau mai mari, în general cunoscute ca Troy-town, și cele tăiate în iarbă (turf mazes).

Imagen

Troy-town în insula St.Agnes, M. Britanie

ImagenTurf maze (satul Graitschen Thuringia, Germania)

Primul labirint format din pietre a fost văzut, în 1838, de către biologul și antropologul german Karl Ernst von Baer, în insula Wier aparținând Finlandei. A fost o descoperire care a fascinat o mulțime de  oameni de știință. Iar descoperirile lor ulterioare au arătat că aceste Troy-town există în întreaga Scandinavie, în Laponia și Laponia rusească, de fapt, în întreaga Europă de Nord, dar nu oriunde, ci pe coaste,  în insule și în golfuri, așadar având o legătură cu marea. Se crede că acest „labirint marin” avea menirea de a… face peștii să se rătăcească în el, ca într-o vârșă magică .

2.Semnificația labirintului

Misterul labirintului este departe de a fi dezlegat. Totuși, întrucâtva îl putem descifra.

Doar privind semnul labirintului ne dăm seama că, de fapt, nu este altceva decât o cruce din care pornește și la care se întoarce o spirală cu șapte cercuri/spire.

Ce semnifică crucea și ce semnifică spirala ?

Crucea, pentru strămoșii noștri indo-europeni, cel puțin, nu însemna nimic altceva decât alcătuirea și mersul lumii. O lume care se învârtește în cerc, se rotește și se întoarce de unde a plecat.

Care se transformă, se preschimbă, devine și apoi… revine.

Crux din latină (care în română a dat cruce) provine din radicalul i.e. *(s)ker –: a (se) roti, a (se) învârti, a (se) întoarce, a (se) transforma, a deveni, a (se) preschimba; cotitură, rotație, întoarcere. Radical din care vine și cuvântul slav crug (sl. v.: kragu) care înseamnă: cerc, ciclu, orbită, glob (crugul pământului = globul terestru; crugul cerului = bolta cerească despre care se credea că se învârtește; crugul soarelui = mersul soarelui de la răsărit la apus).

Prin urmare, crucea închipuie simbolic lumea și mersul ei veșnic neschimbat.

Lumea în întregul ei, împărțită în cele patru sferturi/lumi sau tărâmuri: lumea de sus și lumea de jos, lumea morților și lumea celor întorși la viață/a celor înviați.

Așa cum apare ea figurată pe una din cele trei tăblițe de la Tărtăria:

TABLITA TARTARIA

Misterioasele tăblițe au fost descoperite în satul Tărtăria, jud. Alba, împreună cu 26 de idoli de lut și doi de alabastru, în anul 1961, de arheologul clujean Nicolae Vlassă. Erau puse într-un mormânt alături de un schelet care poate avea mai mult de 5000 de ani.

Atenție: semnele din fotografie, sunt de acord cercetătorii, pot fi cea mai veche scriere din lume.

Aceste tăblițe de lut sunt, probabil, amulete ce trebuiau să însoțească și să ajute spiritul celui adormit să petreacă cum se cuvine „pe ceea lume” și să se întoarcă înapoi. Tăblița rotundă poate fi o „hartă a lumii” cu toate cele patru tărâmuri ale ei, văzute și nevăzute. Cele de sus reprezintă călătoria vieții, de la naștere până la moarte, iar cele de jos, călătoria subpământeană a spiritului, de la moarte la re-naștere.

Spirala, în mintea oamenilor de acum câteva mii de ani, minte care gândea totul în semne și simboluri, însemna, înainte de toate, pântecul matern și rodnicia. Dar și vortex-ul/vârtejul care aduce și duce, apropie sau depărtează, care te prinde și nu-ți mai dă drumul și, în final, care face trececerea dintr-un tărâm în altul.

Prin urmare, ca un semn dublu, alcătuit dintr-o cruce și o spirală, labirintul avea o putere teribilă:

1.Putea păzi lumea celor vii, ținutul, satul sau casele de duhurile rele sau de duhurile rătăcitoare ale celor ce nu-și găsiseră calea spre lumea de dincolo. Cum ? Rătăcindu-le, făcându-le să se piardă în spirele/vârtejul lui și prinzându-le pentru totdeauna. Avea puterea de a lega răul.

2.Putea face trecerea între lumea celor vii și lumea celor morți, ca o poartă deschisă spre ambele tărâmuri. Adică, le arata morților drumul spre lumea de jos și apoi, la vremea potrivită, drumul de întoarcere spre lumea de sus.

Era intrarea și ieșirea în/din lume. Ca imagine a pântecului matern și a pântecului Mamei Glii, era, de asemenea, locul pe unde intri în lume și locul pe unde te întorci în tărâmul misterios de unde ai venit. Pe unde urci în lumea de sus și cobori în cea de jos.

Și, ca „icoană” a  pântecului matern sau a Mamei Glii, labirintul a ajuns să capete puterea de a da naștere și viață, de a face pământul fertil, de a înmulți oamenii și animalele, de a  aduce belșugul și rodirea, și, mai mult, puterea naturii de a renaște, de a învia.

De aceea este și un simbol funerar prin excelență: călăuzește spiritele celor adormiți spre tărâmul vieții și le ajută să se întoarcă la viață.

Este un semn profund spiritual ce concentrează o mulțime de idei despre viață, moarte, renaștere și Divinitate. O arată labirinturile din Val Camonica, o vale devenită celebră în Brescia, Italia, unde labirinturile sunt gravate alături de discuri solare sau de oameni în rugăciune.

Și, tot ca „icoană” a  pântecului matern, „semnul labirintului” protejează și leagă răul. Ca spirală aduce binele și prosperitatea și îndepărtează tot ce nu e binevenit sau vătămător.

Imagen Spirală babiloniană

În India, de pildă, sunt obișnuite filacterii/amulete ca acestea:

Imagen

Imagen

Imagen

Prima pare să fie un descântec sau o binecuvântare.  Cea de-a doua „pune la adăpost” casa în mijlocul labirintului. De altfel „semnul labirintului” este pictat în India pe podeaua caselor sau a templelor, în fața intrării. De pildă în templul Zeiței Timpului, Kali, din Kurukshetra.  Cea de-a treia amuletă ușurează nașterea, de vreme ce labirintul „îi arată” pruncului drumul prin „cele șapte camere ale pântecului” mamei.

Etnologul și „labirintologul” american John Layard (citat de P. Santarcangeli) a descoperit „labirintul indian”  în câteva desene reproduse în două cărți apărute la Madras. Este vorba despre așa-numitul „kolam” – adică semnul labirintului pe care femeile tamil (sud-estul Indiei) îl fac în fața pragului casei, din orice praf alb (moloz măcinat sau var stins), înainte de răsăritul soarelui și numai în luna solstițiului de iarnă margali  (decembrie-ianuarie). Scopul ? Ca să ajute soarele, care dă semne că moare, să reînvie. Ceea ce se și întâmplă… la Pongal, cea mai mare sărbătoare din sudul Indiei care încheie luna nefastă margali cu celebrarea renașterii/învierii Soarelui.

Tot un semn de protecție este și desenul care apare pe un zid în Labirintul monastic de la Basarabi-Murfatlar (în Dobrogea, lângă Constanța) – semnul labirintului legat de un scut cu cruce:

Imagen

A fost descoperit în anul 1957, dar nu este nici pe departe studiat cum s-ar cuveni.  Se pare că este unicul labirint-hypogeu creștin din lume. A fost săpat într-un deal de cretă,  în sec. X și XI d. Hr. și cuprinde câteva bisericuțe, paraclise, chilii, camere, galerii și morminte.

Simbolurile găsite acolo nu sunt de loc întâmplătoare: crucea, svastica indiană (crucea dezvoltată), caii și șarpe (animalele psihopompe).

Se poate spune că labirintul de la Basarabi seamănă cu catacombele romane ale creștinilor, săpate pe mai multe etaje, cu intrări mascate, care erau și biserică și necropolă și loc de refugiu în timpul persecuțiilor.

Labirintul a devenit în Evul Mediu o „Cale a cunoașterii” și mai ales, „Calea către sine” sau „Calea cunoașterii de sine”. Dar, mai presus de toate, „Calea spre Dumnezeu”. Labirintul a ajuns una din cele mai misterioase ilustrații pentru manuscrisele medievale sau renascentiste. Și una din temele cele mai fascinante pentru pictorii-filosofi.

Aspectul său era, însă, cu totul altul. Pentru că simbolul din care s-a dezvoltat este altul: crucea „indiană” sau svastica.

LUCRĂRI CONSULTATE

Paolo Santarcangeli, Il libro dei labirinti. Storia di un mito e di un simbolo, Ed. Sperling & Kupfer, Milano

Paul Faure, Viața de fiecare zi în Creta lui Minos, Ed. Eminescu, București, 1977

R.M. Burrows, The Discoveries in Crete, New York 1907

Mircea Eliade, Imagini și simboluri, Ed. Humanitas, București, 1994

Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed. Cartea Românească, București, 1985

Pierre Montet, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed. Eminescu, București, 1973

Theologhis Andronidis – Labirinturi/2009 – web site

Philippe Remacle – web site

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s