FEBRUARIE I – LUNA PURIFICĂRILOR ȘI A ÎNTOCMIRII PERECHILOR – DRAGOBETE

Imagen      Zeul Februus

Dacă Ianuarie era la romani luna lui Ianus, întruchiparea începutului celui bun, Februarie/Februarius era luna lui Februus, un străvechi patron al purificărilor şi stăpânul Lumii de Jos.

Se crede că, la fel ca şi Ianus, Februus venea din Etruria.
În luna-i, februarie, erau împăcate sufletele celor trecuţi în paza lui, se curăţau lumea, pământul, animalele şi oamenii de toată “necurăţia” strânsă peste an şi se alungau relele pentru tot anul.

Februarius se înrudeşte şi cu un vechi cuvânt din limba sabinilor, vecinii cei mai apropiaţi ai romanilor, februum – „care curăţă”.

I. Februa sau jertfele expiatorii

În vechea Romă februum era orice putea sluji la Februa, adică la jertfele (colective) de curăţare a întinării, necurăţiei, pângăririlor … fie că era vorba de:
– boală, molimi, războaie                   fie de
– păcate omeneşti, vini, greşeli, nedreptăţi sau crime.
Exista şi un verb februo, februare: a curăţa, a purifica.

În cartea a II-a a Fastelor (probabil inspirate din „Mineele romane”) Ovidiu arată limpede că februa sunt perfect sinonime cu piamina, cuvânt din familia devoţiunii:

Februa, cum se chemau la străbunii noştri bărboşi, sunt toate câte ne curăţă şi ne izbăvesc trupurile/Februa (…) quodcumque est quo corpora nostra piantur, hoc apud intonsos nomen habebat auos          și
Februa, ziceau părinţii noştri, înseamnă jertfe de izbăvire/ispăşire – Februa Romani dixere piamina patres.
Cuvântul piamina s-a născut în familia lui pius, devotul prin excelenţă.
Cele două verbe născute din pius, pio şi intensivul/exhaustivul lui, expio, erau verbele expierii. Sensul lor subtil era: a corecta un „greşit”, a-l face să redevină pius (pio) şi pius până la capăt (ex-pio).

Piamen, la plural piamina, se traduce prin „sacrificiu expiatoriu, expiere, ispăşire” și face parte din familia lui pius, modelul devoţiunii exemplare.
1. Pius este: cel ce-şi îndeplineşte (întotdeauna) îndatoririle; credinciosul/piosul exemplar, fiul şi părintele exemplar; cel (întotdeauna) curat, drept, onest, devotat, tandru, afectuos, ataşat, iubitor desăvârşit (de părinţi, de familie) şi iubit.
De aceea romanii îi numeau pii pe „cei drepţi mutaţi” în Câmpile Elizee.
2. Pio, piare, născut din pius, înseamnă: a face jertfe de ispăşire/expiatorii.

Rostul lor era:
a) să-i îmbunezi şi să-i împaci pe zeii consideraţi ca proprii părinţi şi propria familie, să fii desăvârşit faţă de ei, să-i faci  binevoitori şi priincioşi;
b) să împaci, să îmbunezi şi să onorezi sufletele propriilor părinţi şi strămoşi strămutaţi  în lumea de dincolo, manii, prin daruri şi ofrande;
c) să te purifici ca să fii curat, fiindcă puritatea are în sine puterea de a alunga răul, de a te ocroti de rele şi puterea de a şterge, repara şi îndepta o vină, o pată, o greşeală;
d) să te dezlege de păcate, să te vindece de boli, ale trupului şi ale minţii,  şi să te ajute să ispăşeşti.

Ultimul sens al lui pio, ca verb al expierii/ispăşirii exprimă tocmai esenţa pioşeniei: a îndrăgi, a iubi cu tandreţe, ca un părinte, adică iertător şi cu înţelegere.
Cât despre compusul lui, ex-pio, expiare acesta are semnificaţia subtila de „a cere iertare până la capăt, la modul total”, pentru că prefixul ex- exprimă ideea de… exhaustiv, total, absolut sau … exemplar.
Sensurile-i propri sunt: a curăţa de o pângărire, a izbăvi, a spăla de o vină/un păcat prin ceremonii religioase; a ispăşi, a împăca (spiritul celui faţă de care s-a greşit), a abate  rele, boli,  molimi,  moartea.
În esenţă, expiere însemnă să refaci în tine modelul uman exemplar, adică să redevii…pios.

Numele lui februarie, legat atât de Februus (patron al purificărilor şi stăpânul locaşului morţilor), cât şi de februa (purificările propriu-zise) arată că, pentru romani, cea de-a doua lună din calendar era un timp sacru/consacrat jertfelor colective de expiere.
Februarie n-a fost, însă, întotdeauna a doua lună. În diferite perioade, până la calendarul reformat de Iulius Caesar în 46 î. C., când anul începea primăvara, în martie, februarie a fost chiar ultima, adică luna cu care se încheia anul.
Şi aşa a şi rămas în memoria colectivă, ca un sfârşit de an.
Cu alte cuvinte, ca un timp potrivit pentru rituri, practici, ceremonii şi datini ce aveau menirea de a curăţa toate, de toată impuritatea adunată şi de a feri de rele (războaie, invazii, prădăciuni, molimi, moarte) …
… şi, mai ales, de a abate răul cel mai mare, nerodnicia, pus, deseori, pe seama unei pângăriri sau a păcatelor.

Un fel de perioadă de iertare obştească a… păcatelor.

N-ar fi exclusă nici o asociere a lui februa cu încercarea de a ţine la distanţă febra (febris), frigurile mlaştinilor ce nu lipseau în Laţiu, patria latinilor.

Februa aduc, oarecum, şi cu rânduielile din Levitic (sau Manualul Leviţilor) – Cartea Jertfelor din Vechiul Testament – şi, în special, cu una din ele: jertfirea ţapului ispăşitor/expiator (Lev. 16).
Ţap care nu e tocmai jertfit, ci alungat în pustiu/deşert (no man’s land) cu toate păcatele omeneşti ale evreilor din tabăra lui Moise… „transferate” şi „îngrămădite” asupra-i.
Credinţa era că ţapul expiator trimis să se ducă pe pustii” putea supravieţui în deşert, unde mai găsea din când în când smocuri de iarbă şi că, tot rătăcind şi suferind, „va ispăşi” păcatele „înghesuite” în el, în locul autorilor lor, care, în felul acesta, se vor curăţa şi se vor mântui.

Expus înseamnă „lăsat în voia sorţii” care, de fapt, este voia lui Dumnezeu. Să nu uităm că ţapul expiatoriu era tras la …sorţi. De ştiut că în româneşte soartă vine din sorţ (sors, sortis în latină).

II. Lupercaliile şi Zilele Morţilor

Cele mai mari sărbători ale lui februarie în Roma erau două: Lupercaliile şi Zilele Morţilor/ Manilor.

Lupercaliile se ţinau pe 15 februarie, adică în plină „Sărbătoare a Morţilor” (13-22 febr.). Şi nu întâmplător: le unea magia rodirii şi teama de sterp. Lupercaliile au dispărut din calendarele populare europene, deşi nu chiar de tot.

Zilele Morţilor, însă, au trecut uşor în cele câteva sărbători închinate sufletelor celor adormiţi, mai ales la popoarele ortodoxe.

1. Lupercaliile şi ţapul care „izbăveşte de ne-rodnicie”

Patronul lor era Lupercus, ocrotitorul turmelor şi al păstorilor. Preoţii săi, 12 la număr, se numeau Luperci.
Din descrierile rămase de la Varro, Ovidiu şi Plutarh intuim că Lupercaliile erau rituri arhaice de purificare colectivă, de atragere a fecundităţii şi de abatere a sterp-ului, rituri suprapuse peste practici magice ale păstorilor care îşi protejau turmele de lupii flămânzi ce le dădeau târcoale aproape de sfârşitul iernii.

În centrul sărbătorii se afla sacrificiul unui/unor ţapi (simbolul virilităţii şi al însămânţării prin excelenţă) şi sacrificiul unui câine (probabil în locul unui lup).

Momentul cel mai popular era „flagelarea” femeilor, iar punctul culminant, ospăţul comun.

Lupercus era un vechi zeu al turmelor şi al păstorilor. Avea şi o perche, pe  Luperca. Amândoi se îngrijeau de rodnicia/ fertilitatea animalelor şi a femeilor.
Lupercus se traduce prin „cel ce ţine lupii departe de turme, cel ce alungă lupii; vânătorul de lupi”; vine din lupus, lup, şi verbul arceo: a ţine departe, la distanţă, a îndepărta, a împiedica, a goni; şi, poate, a vâna.
Locuinţa lui era Lupercalul, o grotă de la poalele Palatinului (una din cele şapte coline ale Romei) unde, spune tradiţia, o lupoaică i-a alăptat pe gemenii vestalei Rhea Silvia şi ai zeului Marte, Romulus şi Remus.
(E o obârşie care face din Marte, personificarea războiului, părintele romanilor).
Asocierea mitului lui Romulus, care a dat numele celui mai cuceritor popor al antichităţii, cu o lupoiacă şi cu un, poate, erou-vânător mitic de lupi, Lupercus, arată că şi romanii făceau parte din popoarele lupilor (lupul ca totem).
Lupercus, pe de altă parte, apare la mitografii antici, ca o ipostază a lui Faunus sau Fatuus, ce are şi el sărbătoarea lui, Faunalia, în 5 decembrie, şi, deasemenea, o pereche, pe Fauna sau Fatua.

Sunt nume simbolice ce trimit,evident, la rituri/practici şi divinităţi arhaice legate de viaţa păstorilor şi a ţăranilor: Lupercus ţine la distanţă sau alungă lupii, iar Faunus este „duhul cel bun”, „Binefăcătorul sau Purtătorul de grijă”, dublul masculin al „zânei celei bune”.
De fapt, Fauna/Fatua se mai chema şi Bona Dea, zâna cea bună, cea care-ţi schimbă soarta, din rea în bună.
Şi amândoi, Faunus şi Fauna (de aici fauna, totalitatea animalelor) se mai numeau şi Fatuus şi Fatua, adică cuplul divin al sorţii/norocului şi al profeţiei, fiindcă dezvăluiau destinul (fatum = soartă, destin).
Acest al doilea nume nu este altceva decât participiul verbului rostirii divine: for, fari, fatum = a vorbi, de unde şi fas (= îngăduit adică fast, de bun augur, binecuvântat).

Faunus provine din verbul faveo, favere: a favoriza (creşterea, sporirea), a fi favorabil/binevoitor/binefăcător; a meni de bine, a ura;  a purta de grijă, a asista, a ajuta, a sprijini, a îndrăgi, a iubi, a aproba, a încuraja, a ţine cu, a fi de partea … . (În latină „cu voia lui, cu ajutorul lui …”  se spunea cu verbul faveo (ex.: favente Marte = cu ajutorul lui Marte).
Se înţelege că Faunus întruchipa însuşi „duhul ce bun” al naturii/firii care face să rodească păşunile şi câmpurile şi care înmulţeşte turmele, oamenii, recoltele.
Unui vorbitor de latină, când pronunţa Faunus, îi venea imediat în minte familia lui faveo:
favor, favoris = favoare, simpatie, afecţiune, iubire, sprijin; entuziasm pentru …
favorabilis = favorabil, care favorizează/ arată interes; dar şi cel care obţine favoarea şi se bucură de interes, de simpatie,de unde bine văzut,plăcut, iubit.
faustus, fausta = norocos şi aducător de noroc, de bun augur; favorabil, propice, binevenit, prosper, de succes. A se vedea Faust-ul lui Goethe care s-a mântuit după ce i-a ajutat pe alţii.

Cu timpul, sub influenţa credinţelor grecilor, Faunus şi Fauna au devenit, probabil, stăpânul şi stăpâna fauni-lor şi fatuae-lor, pe care îi recunoaştem în zânii /spiriduşii şi zânele (pluralul fatui şi faunae nu există) din mitologia populară a europenilor.
Tot sub influenţa mitologiei greceşti Faunus a fost confundat cu zeul Pan Lykeos-Pan al lupilor, celebrat în cea mai agrestă/sălbatică regiune din vechea Grecie, Arcadia.

Totuşi, în ciuda asemănărilor, Faunus nu este Pan şi nu are nimic de-a face cu populaţia de satiri din imaginarul grecesc ce nu făceau altceva decât să vâneze nimfe.

Mozaicurile târzii îl înfăţişează pe Faunus ca pe un bărbat în plină putere, cu barbă, pe cap cu o cunună împletită din frunze, îmbrăcat într-o piele de ţap şi ţinând într-o mână un corn al abundenţei iar în cealaltă o măciucă.

Cea mai veche relatare a Lupercaliilor îi aparţine lui Varro şi o găsim în cartea a VI-a din De Lingua Latina.

 (13) Se numesc aşa, Lupercalii (Lupercalia), de la ceremoniile pe care le oficiază Lupercii în peştera Lupercal.
      Când Regele Sacrificiilor anunţă sărbătoarea lunii, la Nonele lui Februarie (15 febr.), el numeşte această zi, februatus. Februm la Sabini înseamnă purificare, şi  cuvântulul acesta nu ne e deloc străin…, căci cei bătrâni ziceau la pielea de ţap februm. Cu fâşii din această piele (numite februa-n.n.) copilele se lăsau lovite de Luperci, lucru care arată că Lupercaliile sunt o curăţare (februatio), aşa cum am arătat şi în cartea mea Antichităţi romane.
      (34) Eu cred, mai degrabă, că Februarius (Februarie) vine din Februatus, adică Ziua Curăţării, când  se curăţă tot poporul. Este ziua în care vechea cetate a Palatinului, înconjurată de turme de oameni, era purificată de Lupercii ce alergau goi în juru-i.

Plutarh ne-a lăsat o descriere şi mai detaliată a Lupercalilor, în Viaţa lui Romulus din best seller-ul său Vieţi paralele.

Lupercaliile, judecând după timpul lor, trebuie că sunt rituri de ispăşire. Se ţin în zilele nefaste (de sărbătoare) din februarie, iar februarie înseamnă „cea care  curăţă”.
      Ziua lor (15 februarie – n.n.) se numea în vechime Februata. (…)
      Numele, probabil, vine de la lupoaică.Oricum, lupercii îşi încep înconjurul cetăţii din locul unde se spune că a fost expus Romulus.
      E greu de înţeles rostul acestor practici: sacrifică ţapi şi, după ce îi înjunghie, aduc doi tineri de neam. Unii le ating frunţile cu lama cuţitului însângerat, iar alţii îi şterg imediat cu lână înmuiată în lapte.
      După ce sunt curăţaţi, băieţii trebuie neapărat să râdă.
       Lupercii taie apoi pielea ţapilor în fâşii lungi şi rămân goi, având doar o centură de piele peste şolduri. Aşa aleargă prin cetate lovind cu curelele din piele crudă pe oricine le iese în cale.
      Femeile ajunse la vârsta maturităţii nu se feresc de loviturile lor, convinse că le ajută să aibă o naştere uşoară sau să rămână însărcinate. Un lucru aparte al sărbătorii este faptul că sacrifică şi un câine./XXI

Simbolurile nu sunt greu de descifrat:
– flagelarea rituală a femeilor cu fâşii de piele de ţap proaspăt jertfit le „contagia” de fecunditate, pe ele şi familiile, cetatea şi animalele domestice şi izgonea totodată, pentru un an întreg, nerodnicia;
– contactul cu pielea animalului renumit pentru putera sa de a fecunda/de a face să rodească sămânţa, le „transmitea” puterea deplină de a rodi;
– sacrificiul câinelui asigura o protecţie pe tot anul a turmelor.

ImagenLuperci

Ovidiu, la rându-i, explică numele lui februrie ca venind fie de la „curăţarea” rituală făcută de preoţii lui Lupercus, apărătorul turmelor, fie de la  Zilele Morţilor.

Ovidiu, Faste, II 31-36:

Februarie, luna, se cheamă aşa de la Februa. Fie pentru că Lupercii curăţă pământul cetăţii, peste tot, cu fâşii de piele şi astfel fac izbăvirea …fie pentru că odată morţii-mpăcaţi la morminte, se-ntorc timpurile curate, de după Zilele Morţilor”/Mensis ab his dictus, secta quia pelle Luperci omne solum lustrant, idque piamen habent; aut quia placatis sunt tempora pura sepulcris, tum cum ferales praeteriere dies.

2. Împăcarea moşilor – prima condiţie a rodirii

Lupercaliile (15 februarie) întrerupeau oarecum un ciclu compact de 9 zile, numit Zilele Morţilor, ce ţinea din 13 până pe 22 februarie.
Întrerupeau, de fapt, praznicele pentru Sufletele celor adormiţi, Manii.

Pe 13 începeau Parentalia sau Zilele Părinţilor adormiţi. Sau, ceea ce am spune noi astăzi, Zilele Moşilor.

Fiecare familie îşi cinstea strămoşii timp de 9 zile.
Templele erau închise şi nu se făceau nunţi. Nici afaceri.
Se făceau doar pomeni şi parastase pentru sufletul răposaţilor. La morminte şi acasă, în familie.
Morţii  stăteau la masă cu viii într-o armonie desăvârşită.
Numele sărbătorii era legat de parentes=părinţi, dar în egală măsură şi de cuvântul parentatio,  parastas pentru părinţi.
Parentalia se încheiau pe 21 cu Feralia, Ziua Morţilor,petrecută la mormintele familiei.

Aici avea loc ospăţul celor mutaţi în lumea de dincolo. Li se aduceau şi li se puneau pe lespezi vase pline cu mâncare, vin, sare, cununi şi flori, se stropeau toate cu apă sfinţită, li se aprindeau lămpi, opaiţe şi făclii.
Era un ospăţ al împăcării. Fiecare îşi cerea iertare de la morţii lui sau îi ierta. Era o zi a împăcării, a iubirii şi a liniştirii inimilor.
Feralia vine din feralis = de sufletul morţilor, de pomană; de doliu, trist, îndurerat, iar feralis vine din verbul fero, ferre, a aduce. Aşadar Feralia se traduce prin Ziua Ofrandelor/Aducerilor/Darurilor sau Ziua Pomenilor.
A doua zi, pe 22, urma ultima sărbătoare, Caristia sau Cara Cognatio.
Era ziua iertării şi împăcării cu neamurile. Se făcea un ospăţ în familie.
O masă numai/exclusiv între rude la care participau, ca meseni nevăzuţi, alături de  mani, sufletele celor adormiţi, şi zeii casei şi ai vetrei, larii.
Era un prânz la care se întâlneau neamurile ca să-şi aducă aminte de morţii familiei şi totodată să facă un “recensământ”, o numărătoare a celor rămaşi în viaţă.

Un prilej să se împace rudele între ele şi familiile certate, în amintirea celor dragi duşi.Un banchet care-i unea pe cei vii cu cei morţi şi cu spiritele ocrotitoare ale casei.
O masă la care nu era primit nici un străin.

O sărbătoare a familiei, o reuniune de familie.
Îşi aduceau daruri unii altora şi aduceau ofrande de grâu, struguri, faguri de miere şi miere, turte cu miere, vin şi ardeau tămâie.
Seara făceau o rugăciune comună şi libaţii cu vin, adică beau întru amintirea/ pomenira celor duşi din lume şi îşi făceau între ei urări de bine şi sănătate.
Domnea o atmosferă de bună-înţelegere, de iubire şi de armonie.

De altfel Caristia sau Cara Cognatio se leagă de carus, cara = drag, dragă.
Iar cognatio înseamă: rudenie, legături de sânge, cumnăţie (cumnat, cumnată în română vine din cognatus, cognata: rudă, neam, cel/cea născut/ă în aceeaşi familie, deci rudă de sânge!).

Cara Cognatio poate fi interpretată ca sărbătoarea neamurilor iubite/ a iubirii de neamuri, a iubirii de familie.
Caristia, la fel, e un plural care poate trimite la χάρις (haris = mulţumire, recunoştinţă) şi la ευχαριστία (efharistia, de unde euharistie = mulţumirea cea bună) şi atunci ar putea fi o Zi a Recunoştinţei faţă de cei dragi, vii şi morţi deopotrivă.
Iar ospăţul Caristiilor poate fi considerat un ospăţ al comuniunii şi  împărtăşirii iubirii familiale.

ImagenFamilie romană sărbătorind Caristia
Şi Feralia şi Cara Cognatio au supravieţuit până astăzi la noi.

S-au moştenit în Moşii de iarnă din ultima sâmbătă a lui februarie dinaintea Duminicii Lăsatului secului de carne, dar şi în Lăsatul secului de carne la care sunt poftite toate neamurile.  (Moşii de vară din sâmbăta dinaintea Duminicii Rusaliilor din iunie se leagă de cea de-a doua mare sărbătoare a morţilor la romani: Rozalia)
S-au moştenit şi în Sâmbetele morţilor din postul Paştelui, în sâmbăta dinaintea Lăsatului secului pentru postul Crăciunului şi în fiecare sâmbătă de peste an, pentru că sâmbăta este ziua parastaselor şi ziua pomenirii morţilor.

III. Bunii

Nu-i o întâmplare că în februarie se cinsteau morţii. Februus era doar zeul Infernului, locuinţa morţilor.
Cei vechi credeau că înainte de retrezirea naturii, ca o condiţie a rodirii, a belşugului şi a bunului mers al treburilor, e bine ca lumea să redevină curată, oamenii să se împace cu zeii, cu lumea, între ei, cu ei înşişi şi viii să se reunească cu răposaţii şi să le ceară binecuvântarea.
Numai astfel puteau înmuguri din nou viaţa, iubirea şi rodirea.
Fără binecuvântare, nici o însoţire n-ar fi fost temeinică şi bună.
Şi, se pare că iertarea era cheia.
Oamenii îmbunau zeii, puterile firii şi manii, spiritele celor adormiţi, prin jertfe de ispăşire şi şi-i făceau favorabili (vezi verbul faveo şi Faunus, întruchiparea prielniciei).
Manii trebuiau împăcaţi, onoraţi şi iubiţi, pentru că supărarea lor putea provoca sărăcie şi oprirea rodirii.

Romanii numeau sufletelor celor trecuţi în cealaltă lume mani (manes). Manis înseamnă în latină: bun, favorabil, binevoitor, prielnic, priincios.
Prin urmare Manii, manes, sunt: cei buni, bunii (vezi bunic, din bun şi sufixul -ic), străbunii (format din extra şi bonus, deci „superbunii” ) sau blajinii.

Cât despre blajin, el a intrat în română din slavă şi e rudă cu blagu = bun (vezi blagosloviti = a binecuvânta, din blagu şi sloviti, a cuvânta, a vorbi). Blajenu în slava veche însemna fericit.
În rusa actuală blagîi/blagoi însemnă: bun, favorabil, propice, priincios, milos, îndurător, iar blajennii înseamnă: bun, (prea)fericit, norocos; slăvit; util.
Cu ale cuvinte blajinii sunt „cei buni, preafericiţii” trecuţi în cealtă lume, care îi pot ajuta şi care pot fi binefăcători celor rămaşi pe pământ.

Aceste credinţe s-au moştenit în credinţele şi practicile noastre legate de sărbătorile populare ale lui februarie.
1 februaie este ziua Sfântului Trif/Trifon – patronul lupilor, zi pe care ţăranii o ţin cu sfinţenie ca să nu le atace lupii animalele.
Tot în februarie se ţin Martini de Iarnă, împotriva urşilor, şi Filipii de Iarnă împotriva lupilor.
Pe 10 febr.,de Sf.Haralambie (stăpânul morţii,al tuturor bolilor şi al ciumei),  se fac turte şi se împart la vecini.  E o zi de post în care nu se lucrează, ca păsările să fie ferite de boli şi de moarte, iar oile de lupi.

În februarie se curăţă livezile, pomii, pământul, animalele şi casele.
Oamenii îşi amintesc de morţii lor: dau de pomană colivă, colaci şi turte cu miere, pâine, vin şi lumânări.

Colivă (kόliva/τα κόλλυβα în gr.) este un cuvânt arhaic, un plural, a cărui etimologie n-a fost încă stabilită. Greaca l-a împrumutat poate odată cu turta sau prăjitura de grâu pe care o denumea (κόλλυβον, kόlivon) la vreun neam semitic din Orienul Apropiat.

Pluralul indică, de fapt, numele unui ritual, ceea ce ne face să credem că ta  kόliva înseamnă, poate, ceva de genul „cele cuvenite/ cele rânduite” sau „cele de cuviință” pentru cei trecuți dincolo.

Spunem: dăm de pomană, adică dăruim în amintirea răposaţilor.

Sau spunem: dăm pomelnic (o listă cu numele rudelor moarte) pe care îl citeşte preotul în biserică în auzul tuturor.

Pomană a intrat în română din slavă (pomenu), dar e un cuvânt format din radicalul indoeuropean: *men (îl recunoaştem în: minte, menţiune, memorie, comemorare).
Pomană înseamnă pomenire, adică aducere aminte, amintire, mai precis re-amintire, dat fiind că prefixul po– din slavă îi corespunde prefixului re- din latină şi din română.
A pomeni vine din slavul pomineti, dar cele mai apropiate forme de cele româneşti sunt din bulgară: pomanu=pomană/ pomenu= amintire, pomeni = a menţiona, a pomeni.
Aşadar pomana este darul făcut cuiva în amintirea morţilor dragi şi ca aceştia să rămână vii, să trăiască în sufletul celui care primeşte pomana, măcar atâta timp cât se bucură de ea.
Nu acelaşi este înţelesul pomenii în limbile romanice occidentale unde cuvintele care îl traduc pe pomană vin din grecescul ελεημοσύνη (eleimosini= milostenie, de la ελεήμων/eleimon, milostiv, milos şi έλεος/eleos, milă), intrat în latina ecleziastică ca eleemosina, formă care apare la Tertulian.

Ex. italiană: elemosina (sau limosina), spaniolă: limosna (almosna în sp. veche), portugheză: esmola (pentru elmosa), franceză: aumône  (almosne), provensală: almosna.
Cuvântul a pătruns cu acelaşi sens şi în germană: Almosen (G.V. *alemosna) şi, de aici în engleză: alms. Dar toate aceste forme provin nu direct din eleemosina, cum era în latina cultă bisericească, ci din *alemosyna (lat. populară).
Există şi în română almojnă  şi almojnean, probabil un împrumut din germană.
Aici accentul cade pe una din cele mai populare virtuţi creştine: milostenia, caritatea şi compasiunea faţă de cei neajutoraţi/defavorizaţi şi nu pe amintirea vie a morţilor.
O semnificaţie mai apropiată de zona ispăşirii pare că o are pomana la slavii (cel mai probabil bulgarii) de la care am împrumutat Bog da proste, cuvinte pe care le spunem când primim de pomană … pentru sufletul celor duşi şi în locul lor.
Bog da proste (în slava veche Bogu da prostiti) se traduce exact prin „Dumnezeu să-i ierte păcatele”. (În rusa contemprană verbul este prasciáti/prastíti)

IV. DRAGOBETE – SĂRBĂTOAREA NUBILITĂŢII FERICITE

Se mai întâmplă ceva extraordinar la noi în …februarie. Pe 11, zic bătrânii, „se dezleagă glasul păsărilor”, încep să cânte de dor şi dragoste, tânjind după pereche, chemându-şi fiecare soţul/soaţa; iar în 24, de Dragobete, se spune că „se logodesc”.

Imagen

24 februarie, se zice, este o zi fermecată în care se întocmesc perechile. Păsările cerului şi cele din ogradă, fiecare după neamul ei, şi, odată cu ele şi tinerii nubili/de însurat, îşi află perechea şi „se logodesc”.
De Dragobete nu se taie şi nu se mănâncă păsări şi nici nu se vânează păsările sălbatice, ca să nu li se stingă neamul.
Este o zi în care e rânduit, se crede, să se întemeieze viitoarele cupluri ce vor deveni familii, „vor creşte şi se vor înmulţi” şi vor popula/umple pământul.
O repetare a facerii lumii.
De ce tocmai în această perioadă ? Pentru că păsările sunt primele vieţuitoare care se  împerechează într-un an.
Perechea este, pe de altă parte, întruchiparea rodniciei.
De pildă, ofrandele pentru morţi nu sunt niciodată cu soţ, fiindcă ei nu mai pot da viaţă. Viaţa se naşte numai într-o pereche. Şi orice pereche este un nou început al vieţii.
De ce februarie anotimp al perechii roditoare? Pentru că e un timp binecuvântat al renaşterii naturii şi a lumii.
Interesant este faptul că de Dragobete nu se „însoţesc” numai perechile roditoare, ci şi cele de flăcăi şi fete, care se înfrăţesc şi se însurăţesc. Băieţii se fac fraţi/ fârtaţi de cruce, iar fetele surori de cruce.
O reminiscenţă, probabil, a fratriilor/frăţiilor, un fel de familii lărgite în care intrau tinerii puberi după iniţiere. Şi, o reminiscenţă a unor străvechi rituri de trecere de la nubilitate la căsătorie.
Perechea roditoare şi perechea înfrăţită …pentru că lumea există, esenţialmente, prin perechi.
În ceea ce priveşte alegerea ”logodnicului”şi a „logodnicei”, nu-i decât o minunată „vânătoare rituală”. Lucrurile se întâmplă cam aşa:

Fetele/fecioarele şi feciorii se urcă pe un deal (ce închipuie un tărâm magic, din poveşti). Ele culeg flori de primăvară (floarea este un dublu al fetei strălucind de prospeţime şi o întruchipare a feminităţii ei feciorelnice) iar ei culeg vreascuri şi aprind focuri (simbol al vetrei şi al căsniciei).
Ceata de feciori/frăţia/viitorii soţi, stă în jurul focului cât timp ele culeg flori şi ţine un fel de sfat amuzându-se pe seama viitoarelor/posibilelor lor soţii.
În miezul zilei fetele se pornesc să alerge spre sat (ca un stol de păsări surprinse şi temătoare), iar peţitorii/vânătorii încep mult dorita „vânătoare simbolică”.
E de la sine înţeles că ele se lăsau „vânate” de cine voiau. Odată „prinse”, un sărut le pecetluia „logodna” care se putea desface sau putea deveni o însoţire de o viaţă.

Ca să-i dea drumul, fata se lega că va fi soaţa lui pe viaţă.
Cel mai probabil aşa se şi întâmpla, pentru că logodnă înseamnă potrivire (e format pe godu din slava veche = „timpul bun, potrivit pentru”; cf. rusă:godnii = bun, potrivit, convenabil, folositor sau plăcut care e rudă cu  good din engleză).
Ce înseamnă Dragobete ? Nu prea ştim. Ştim că e cunoscut doar în Oltenia şi că prima parte a numelui său este drag.

Dacă ne gândim,așadar, că Dragobete este alcătuit din drag, împrumutat din slavă, și din sufixul –ete care nu este altceva decât sufixul –ittum/-ittam din latina târzie, cu care se formau diminutivele (atestat în nume proprii și inscripții) putem crede că însemna… Drăguțul.

În sprijin ne vin diminutivele oltenești: copilete, puiete, dovlete, juvete (peștișor), oblete (numele unui… peștișor), purcelete, vrăbete, orbete (un fel de cârtiță) și numele proprii ca Rogobete și Moromete.

Să mai spunem că, poate nu întâmplător, Biserica Ortodoxă a așezat în calendarul ortodox Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (în gr.Α&Β Εύρεσις  Τιμίας Κεφαλής Ιωάννου Προδρόμου și, în slavă, glavobreatenie, care, în treacăt să spunem, nu este cuvântul din care s-ar fi născut numele de Dragobete, cum explică, de serviciu de această dată, MDA ) peste o sărbătoare precreștină a Anului Nou de Primăvară, o sărbătoare a … drăgostitului !

Dragobetele poate fi Frumosul Lumii, în tandem cu Drăgaica, Frumoasa Lumii, cea mai frumoasă fată din hora Drăgaicelor/un fel de Miss Rodnicie.
Întruchipează: trezirea, deşteptarea, chemarea şi „beţia” iubirii, extazul şi primii fiori ai iubirii feciorelnice, anotimpul înfiripării dragostei, îndrăgostirea şi… fericita nubilitate.

Este, oricum, mai mult decât „un geniu al dorinţei amoroase” (Eros sau Cupidon), este chiar anotimpul potrivirii binecuvântate, al logodnei, de după spălarea lumii şi împăcarea strămoşilor.

Aşadar luna februarie este un timp catartic, al binecuvântărilor,ce pregăteşte rodirea.
Un anotimp al dulceţii îndrăgostirii nubile şi al logodnei ce pregăteşte măritişul şi … recolta cea bună.

HORA DE DRAGOBETE

Hora de Dragobete

LUCRĂRI  CONSULTATE

Sărbătorile şi datinile romane vechi, At. M. Marienescu, Ed. SAECULUM I.O.,Buc. 2005,
Calendarele poporului român, Antoneta Olteanu, Paideia, Buc. 2001
Mitologie română, Romulus Vulcănescu, Ed. Acdemiei R.S.R., Buc. 1987
Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane, Éléments slaves, magyars, turcs, grec-moderne, et albanais de A. de Cihac, Francfort s/M, 1898
Dictionnaire russe-français ou dictionnaire étymologique de la langue russe, St. Pétersbourg, Charles-Philippe Reiff (1836)
ETYMONLINE

 

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s