FEBRUARIE II – DE LA LUPERCALII LA VALENTINE’ S DAY

Imagen

FEBRUARIE  II – DE LA LUPERCALII LA  VALENTINE’ S DAY

Valentine’ s Day sau  Sfântul Valentin este  o sărbătoare a iubirii care, oricum s-ar chema, oriunde în lume, este, în esență, străvechea sărbătoare a întocmirii perechilor, adică a logodnei, și a nubilității.

Care e povestea lui Valentine’ s Day ?
Să începem cu începutul.

I. De la Lupercalii la Curăţirea Sfintei Marii
1. Afacerea Lupercaliilor

La 1 martie 492 pe tronul Apostolului Petru de la Roma s-a aşezat unul din cei mai mari Papi din istorie, Papa Ghelasius  sau Ghelasie I.
N-a stat mult în scaunul pontifical, doar 4 ani, pentru că, în 496, s-a mutat în împărăţia cerurilor, pe care a meritat-o pe deplin.
A fost trecut în rândul sfinţilor pentru meritul de a-i fi salvat pe creştinii romani de apostazie, într-o vreme în care lumea părea că se prăbuşeşte peste ei.
Acestă lume arăta astfel:
– barbarizată, pentru că în 476 barbarii (ostrogoţii) cuceriseră Roma …
şi
– „lupercalizată” şi în primejdie de a fi „de-creştinată”, deşi deja în 392, aşadar de 100 de ani,  împăratul Teodosie interzisese orice cult păgân/necreştin.

Papa Ghelasie I a rămas celebru pentru scrisoarea-i deschisă împotriva Lupercaliilor şi, mai ales, pentru felul în care a ştiut să pună capăt aşa-zisei „afaceri” a lor.
Papa Ghelasie, probabil la scurt timp de la preluarea pontificatului, i-a oprit pe creştini să mai participe la cursa Lupercilor. Se pare că nu l-au ascultat.

Scrisoarea deschisă a fost a doua lui încercare de a-i opri de la această sărbătoare, cu totul necreştină, a zeului Februarius, cum îi spune Papa.
De fapt sărbătoarea nu era a „zeului” Februarius, ci a vechiului zeu roman Februus.
Scrisoarea este adresată senatorului roman Andromahus şi romanilor care cereau păstrarea Lupercaliilor.
Iată ce le scria, printre altele, Ghelasie I creștinilor romani:

(3) Cum să nu cadă din nou în partea aceasta (în puterea spiritelor necurate şi pradă adulterului spiritual (spiritale adulterium) şi desfrânării sufletului (animae fornicatio) unul care tare ar vrea să pară creştin, care se mărturiseşte creştin şi o spune, dar care, totuşi, nu se îngrozeşte, nu dă înapoi şi nu se teme să anunţe şi să strige, pe faţă şi în public că bolile ne vin tocmai pentru că nu-i cinstim pe demoni şi nu-i aducem jertfe zeului Februarius, acelui zeu de la care a învăţat toate aceste sminteli (…ideo morbos gigni, quia daemonia non colantur, et deo Februario non litetur).    Cum nu-i un praevaricator (unul care-şi încalcă jurămintele) cel ce cade în această păgânie hulitoare.  Cum să nu fie socotit sacrileg unul care, lepădându-se de pronia/purtarea de grijă şi de puterea Unuia Dumnezeu, pe care le-a mărturisit, se lasă sedus de superstiţii monstruoase şi de plăsmuiri goale ?

 (9) Tu (Andromahus) nu poţi sta şi la masa Domnului şi la masa demonilor, şi nici bea potirul Domnului şi pe cel al demonilor; nu poţi fi templu al lui Dumnezeu şi templu al diavolului şi nici nu-i cu putinţă să locuiască în tine, în acelaşi timp, şi lumina şi întunericul.

(12) … şi chiar aminteşte Titus Livius în a doua decadă (a Istoriilor, astăzi pierdută -n.n.) că Lupercaliile n-au fost instituite ca să oprească bolile (aşa cum credeţi voi-n.n.); el spune că au fost create, aşa cum i se pare lui, ca să alunge sterilitatea ce lovise, pe atunci, femeile. 

(16) Pe de altă parte, voi, primii, sunteţi vinovaţi de ce s-a întâmplat cu Lupercaliile; pe vremuri doar nobilii alergau, ei înşişi, şi loveau matroanele nude sub privirile tuturor.  Dar voi, azi, mai bine nu făceaţi nimic şi nu le ţineaţi deloc, decât să le ţineţi în bătaie de joc. Ce aţi făcut ?  Aţi lăsat un cult, pe care îl credeţi venerabil şi salvator, pe mâna unor persoane grosolane şi triviale, abjecte şi decăzute.

(17) Dacă, într-adevăr, mărturisiţi că acest rit sacru (sau, mai degrabă execrabil) vă salvează, măcar celebraţi-l voi înşivă, aşa cum cere datina străbună (more maiorum);  alergaţi voi înşivă goi, cu cureluşa (în mână), ca să împliniţi jocurile salvării voastre, dar faceţi-o aşa cum e obiceiul, cum se cuvine, (nu aşa cum o faceţi acum-n.n.). Dacă sunt măreţe, dacă sunt divine şi salvatoare, dacă de ele atârnă integritatea vieţii voastre, atunci de ce vă e ruşine să le celebraţi, voi înşivă, aşa cum sunt ?

(19) Spuneţi-ne, voi care nu sunteţi nici creştini, nici păgâni (…) spuneţi, vă zic, protectori ai Lupercaliilor şi vrednici apărători ai unui joc ca acesta, ai cântecelelor neruşinate, demni învăţători de sminteală, care nu fără pricină nu mai au capetele sănătoase, de ce ? Vă meritaţi religia (la care ţineţi atât de mult), o aşa-zisă religie cu strigăte obscene şi cu lucruri fără ruşine ! Spune-ţi, de ce ?  Doar aţi văzut bine, ce fel de salvare este aceasta, una care vă aduce cădere, pieire şi ruină. 

Următorul paragraf este extrem de important pentru că, în fapt, e chiar actul de interzicere a Lupercaliilor pentru creştini:

(30) În sfârşit, vă spun ceea ce ţine de mine: niciun botezat şi niciun creştin (nullus baptizatus, nullus christianus – adică niciun creştin şi niciun catehumen, aspirant să primească botezul şi să devină creştin, aflat încă în faza de catehizare-n.n.) să nu celebreze Lupercaliile; să le urmeze doar păgânii, fiindcă-i ritul lor (nu al nostru).     Se cuvine acum să-mi anunţ decizia: pentru catehumeni ele sunt, dincolo de orice îndoială, periculoase şi pierzătoare.  Cu ce drept mă acuzi tu (Andromahus) dacă eu declar că un rit, ce nu-i vătămător pentru cei ce l-au mărturisit (necreştinii-n.n.), trebuie îndepărtat de comunitatea celor ce au făcut mărturisirea de credinţă creştină?    Eu îmi absolv conştiinţa (de orice vină), în rest, ei, vor vedea ei ce înseamnă să nu ai grijă şi să nu asculţi de sfaturile bune.

N-a existat niciodată un document oficial de interzicere a Lupercaliilor.
Dar, scrisoarea  Papei Ghelasie I  a ţinut loc de  act oficial. Dovada ? Și-a atins scopul, a făcut ca Lupercaliile să devină istorie.
Cât despre Ghelasie I, neîndoios a fost un pontif providenţial, unul din primii părinţi latini ai Bisericii şi, mai ales, omul care a „de-lupercalizat” Roma.

Nu era deloc uşor să scoţi din viaţa romanilor ceva ce ţinea de mos maiorum, adică de datina străbună. Iar Lupercaliile făceau parte din mos maiorum/moştenirea străbunilor.

Erau legate de însăşi geneza poporului roman, de mitul întemeierii Romei.
Povestea Lupercaliilor se află în Fastele lui Ovidiu/„Mineele romane”:

Roma lui Romulus semăna, la începuturi, destul de mult cu un bivuac, o tabără de mercenari ce duceau lipsa unor soaţe. Tinerii războinici, doritori să ridice un neam, au rezolvat problema urmaşilor răpind sabinele, care, însă, aflate parcă sub un blestem, nu aveau dezlegare să nască.
Bărbaţii au întrebat-o pe Iuno, zeiţa soţiilor şi a naşterilor, ce trebuiau să facă.
Răspunsul a fost Italidas matres …caper hirtus inito, adică femeile lor să se unească cu un… ţap păros.
Un sfat nu tocmai lesne de urmat.

Din fericire dezlegarea a venit de la un înţelept augur etrusc care le-a explicat ce voise să spună zeiţa:

(augurul) tăie ţapul acela: copilele, supuse, spatele-şi dădeau să fie bătut cu fâşii tăiate din pielea-i, Ovidiu, Faste II.

Întregul pasaj este acesta:

Nevastă, ce mai aştepţi  Nu cu ierburi de leac, rugi sau descântece vei fi mamă. Îndură mai bine loviturile dreptei care-ţi aduce rodirea şi socru-ţi va avea numele, atât de dorit, de bunic. Căci fost-a o vreme când soaţele grea soartă avură, rareori pântecul lor rodea pruncii cei dragi (…) (Augurul) tăie ţapul acela: copilele, supuse, spatele-şi dădeau să fie bătut cu fâşii tăiate din pielea-i. Luna îşi lua iar, a zecea oară, noi coarne; pe dată bărbatul a devenit tată, iar soaţa-i cea tânără, mamă. Mulţumită, ţie, Lucina. Cine ţi-a dat numele acesta ?  Dumbrava-ţi cea sfântă sau aşa te numeşti, pentru că la tine, zeiţă, e-nceputul luminii Faste, II, 425-450.

Tot din mos maiorum, datinile străbune, făcea parte şi Iuno, care se poate numi, într-un fel, patroana Lupercaliilor. Ca ocrotitoare a soţiilor şi a naşterilor, a maternităţii în general, Iuno, perechea lui Iupiter, era sărbătorită pe 15 februarie, odată cu Lupercaliile.
De fapt, ea avea chiar două sărbători în februarie.
La calende, prima zi a lunii, era celebrată ca Iuno Sospita, Salvatoarea/ Mântuitoarea (v.gr. σώζω = a salva). Iar în 15, la Lupercalii, era chemată ca Iuno Februata sau Dea Februata, Zeiţa Curăţitoare (poate de la fâşiile din pielea crudă a ţapului proaspăt jertfit, numite februa, cu care Lupercii flagelau tinerele romane).

Imagen
Iuno Sospita, Muzeul Arheologic din Florenţa.
Zeiţa este îmbrăcată cu o piele de capră. În mână ţinea o lance.
În Lanuviu avea o dumbravă sfântă şi un templu ca o mănăstire, înconjurat de locuinţele preoţilor şi de casa tezaurului.

Fără a comite o necuviinţă şi păstrând proporţiile, Iuno Februata sau Sospita, Curăţitoarea sau Salvatoarea, era la fel de importantă pentru vechii romani cum este astăzi Maica Domnului pentru creştini.
Papa  Ghelasie I a trebuit să lupte din greu ca să discrediteze cursa Lupercilor.

Şi, tot el, aparent fără nicio legătură, a introdus în calendarul roman, pe 14 februarie, o nouă sărbătoare creştină: Curăţirea Fericitei Fecioare Maria (Purificatio Beatae Mariae Virginis).    Astfel niciun creştin mai slab de înger, botezat sau catehumen, nu mai avea ocazia să cadă în ispita … adulterului minţii, sufletului şi inimii.

2. Curăţirea Sfintei Marii
Curăţirea Sfintei Marii (la noi Întâmpinarea Domnului) era, ea însăşi, o sărbătoare a purificării, ţinută într-o lună a purificărilor.
Originea-i se află în Manualul Jertfelor din Vechiul Testament, Levitic, cap. 12, 2-4:

Dacă femeia … va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile (…) iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se cureţe de sângele său; de nimic sfânt să nu se atingă şi la locaşul sfânt (mai târziu Templul din Ierusalim -n.n.) să nu meargă până se vor împlini zilele curăţării ei.

Purificarea Maicii Domnului la templul din Ierusalim, la 40 de zile după ce L-a născut pe Iisus Hristos, înseamnă, de fapt, ieşirea din lăuzie şi vindecarea ei deplină după naştere.

Pentru locuitorii Ierusalimului ea devenise, deja în secolul al IV-lea, o sărbătoare aproape la fel de mare ca Învierea.

O ştim din Jurnalul Egeriei, o tânără pelerină din Galicia (nordul Spaniei) care a „peregrinat” prin Ţara Sfântă (dar şi Egipt, Siria, Mesopotamia, Antiohia şi Constantinopol) timp de trei ani, din 381 până în 384.

Egeria este prima persoană care vorbeşte despre acestă sărbătoare a purificării/ieşirii din lăuzie a Maicii Domnului. O numeşte Quadragesimae de Epiphania, adică Patruzecimea/Cele Patruzeci de zile de la Botezul Domnului (sau Arătarea Domnului, cum se traduce Epifania, de la gr. επιφανία = arătare).

… Cele Patruzeci de zile de la Botezul Domnului se ţin aici, fără îndoială, cu cea mai mare cinste. Pentru că, în această zi, se face o procesiune până în Biserica Învierii (în gr. Ανάστασις) la care iau parte toţi; se împlinesc toate după rânduială, cu cea mai mare bucurie, ca şi cum ar fi Paştele./Sane quadragesimae de epiphania ualde cum summo honore hic celebrantur. Nam eadem die processio est in Anastase, et omnes procedunt et ordine suo aguntur omnia cum summa laetitia ac si per pascha/Itinerarium Egeriae, XXVI.

Imagen

Fragment din manuscrisul Jurnalului Egeriei (Itinerarium Egeriae sau Peregrinatio Aetheriae, sec. XI) descoperit în 1884 în Biblioteca de la Cofradía de Santa María de Laicos (Biblioteca Della Confraternitá dei Laici) en Arezzo, Italia

Această Patruzecime cădea pe 14 februarie, numărând 40 de zile din 6 ianuarie, fiindcă Ierusalimul sărbătorea Naşterea Domnului pe 6 ianuarie, odată cu Botezul.
Aproximativ 150 de ani mai târziu, în anul 534, împăratul roman Iustinian a hotărât ca Purificatio Mariae să se mute pe 2 februarie pentru că şi Naşterea Domnului, Crăciunul, se mutase din 6 ianuarie pe 25 decembrie.

3. Întâmpinarea Domnului
La noi, ca în toate Bisericile ortodoxe, această sărbătoare s-a numit nu de la curăţarea rituală a Maicii Domnului după cele 40 de zile de lăuzie, ci de la  salutarea şi recunoaştrea pruncului Iisus ca Uns, adică împuternicit al lui Dumnezeu/Cel ce-I ţine locul pe pământ.

Şi când s-au împlinit zilele curăţirii, după Legea lui Moise, L-au adus pe prunc la Ierusalim,ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că orice întîi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului (…).    Şi, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon (…) drept şi temător de Dumnezeu (…).  Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul (Unsul-n.n.) Domnului. Şi, din îndemnul Domnului a venit la Templu; şi când părinţii l-au adus înăuntru pe pruncul Iisus (…) el l-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne (…) că ochii mei văzură mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel/ (Luca 2,22-32).

Întâmpinarea Domnului (în slavă, Stretenia, în latină, Praesentatio Domini) are sensul de: ieşire înainte, salutare şi recunoaştere publică a lui Iisus ca Uns al lui Dumnezeu (v. Mesia, în ebr. Maşiah, de la radicalul şemen = untdelemn, mir; Hristos, în gr. Χριστός, de la vb. χρίω = a unge).

Imagen

Prezentarea Domnului la Templu/Întâmpinarea Domnului

În Europa Apuseană numele popular al Curăţirii Sfintei Marii este Sărbătoarea Luminilor/Candelelor.
Prima ei descriere o avem tot de la Egeria:

La ora a zecea, care aici (la Ierusalim-n.n.) se cheamă ‘licinicon’ (λυχνικόν=vecernie, slujbă ţinută la lumina lumânărilor-n.n.) şi căreia noi îi zicem ‘lucernare’ (lucerna = lampă cu untdelemn-n.n.), tot aşa, toată mulţimea se adună în Biserica Învierii, se aprind toate candelele şi lumânările şi se face o lumină necuprinsă. (Hora autem decima, quod appellant hic licinicon, nam nos dicimus lucernare, similiter se omnis multitudo colliget ad Anastasim, incenduntur omnes candelae et cerei et fit lumen infinitum) Itinerarium Egeriae, XXIV,4.

Festum candelarum (numită şi festum luminum) vine de la latinescul candela = feştilă, lumânare, candelă. Numele ei în limbile romanice este: it. la Candelora, sp. la fiesta de la Candelaria sau la fiesta de la Luz, fr. la Chandeleur.

Nu întâmplător această sărbătoare „s-a alipit” în Biserica de Apus la Curăţirea Maicii Domnului şi la Întâmpinarea Domnului, pentru că Maica Domnului este numită „sfeşnic preacurat”, iar Iisus Hristos, Lumina Lumii.
La Sărbătoarea Candelelor se binecuvântau candelele şi lumânările… ca să poată primi lumina sfântă/dumnezeiască, atotcurăţitoare, lumina ca simbol al prezenţei lui Dumnezeu.
Era, de fapt, o anticipare a Învierii.

Atenţie: deşi niciun autor antic nu pomeneşte de făclii/torţe la Lupercalii, totuşi se scriu azi articole în care citim că şi Curăţirea Mariei şi Sărbătoarea Candelelor ar avea o legătură cu făcliile Lupercilor.
Nicio legătură !
Să spunem doar că Sărbătoarea Luminilor le făcea uitate, în mintea creştinilor, pe Iuno Lucina a romanilor şi Hanuca a evreilor.

Lucina, unul din numele Iunonei, cum e şi firesc şi cum o spune şi Ovidiu în Povestea Lupercaliilor din Faste, are legătură cu: lux, lucis, lumina, şi cu luceo, a străluci, dar şi cu luna ( = strălucitoarea).
Iar Hanuca, Sărbătoarea resfinţirii Templului de la Ierusalim sau Sărbătoarea Luminilor, exclusiv iudaică, este ţinută în decembrie în amintirea celor 8 zile în care sfeşnicul evreiesc, menora, a ars neîntrerupt, în chip minunat, cu foarte puţin ulei sfinţit (v. istoria Macabeilor în Vechiul Testament).

II. De la Privegherea Afroditei la Ziua Sfântului Valentin, Valentine’s Day

 1. Sfinţii Valentin
Tradiţia spune că tot Papa Ghelasie I a mai adăugat lunii februarie o sărbătoare creştină, anume ziua de pomenire a Sfântului/Sfinţilor Valentin.
Aparent, desigur, tot fără nicio legătură cu Lupercaliile.

Martirologiile romane comemorează mai mulţi martiri cu numele de Valentin, dintre care trei în 14 febr. (înainte de Conciliul Vatican II, adică înainte de reforma calendarului catolic, Biserica Apuseană sărbătorea nu mai puţini de 11 sfinți Valentin !).

Doi au rămas, însă, în memoria colectivă: Valentin de Roma, preot şi Valentin, episcop de Terni, amândoi martirizaţi în Cetatea Sfântă şi amândoi înmormântaţi în catacombele de pe Via Flaminia (mila II primul, chiar în Roma şi mila LXIII, cel de-al doilea, în Terni, regiunea Umbria).

Presbiterul/preotul Valentin a suferit martiriul în 269. Moaştele lui se află în biserica Santa Prassede din Roma şi o parte din ele în biserica carmelită Whitefriar Street în Dublin, Irlanda.
Valentin de Terni (în antichitate Interamna) a fost numit episcop în anul 197 şi a sfârşit ca martir în anul 270. Moaştele-i se află în Basilica Sf. Valentin din Terni.
Cu timpul, cei doi s-au contopit, în credinţele populare, în figura luminoasă a unui Sfânt Valentin ocrotitor al iubirii înmugurinde şi al căsătoriilor.

Deşi în Acta Sanctorum, Faptele Sfinţilor, nu există nici o poveste romantică, nici o legendă care să-i lege pe cei doi martiri Valentini, într-un fel sau altul, de îndrăgostiţi, în Evul Mediu autorii unor Vieţi a lor, povestec legende (apărute nimeni nu ştie de unde) care au ajuns să facă parte… din cultul lor popular.
Una din legende îl înfăţişează pe Valentin de Terni cununând în secret perechi de îndrăgostiţi pe vremea împăratului roman Claudius al II-lea Gotul (Claudius Gothicus). Se pare că graţie legendelor populare amintirea lui este cât se poate de vie în Terni, devenit loc de pelerinaj.
Poate şi pentru că acolo s-a descoperit un sarcofag foarte bine păstrat cu  următoarea inscripţie Anul 275, ea, creştină, şi el, păgân.
Ne-au rămas şi numele lor: Sabino, un soldat roman, şi Serapia, o tânără din Terni.

Imagen Sfântul Valentin de Terni cununându-i pe  Sabino şi Serapia. Vitraliu din Basilica Sf. Valentin din Terni, Italia.

 2. Părintele lui Valentine’s Day:  Geoffrey Chaucer
De la pontificatul papei Ghelasie până în 1380, Sfântul Valentin nu a fost altceva decât un sfânt martir cinstit de Biserică.
Niciodată până în secolul al XIV-lea n-a fost un sfânt popular. Dar, din 1380, a devenit, sub pana lui Chaucer.

a) Divanul Paserilor
Anul 1380 este propriu-zis anul naşterii lui Valentine’s Day. Iar părintele-i este bine cunoscut: marele poet englez Geoffrey Chaucer (1340–1400).
Locul naşterii: Londra, poemul satiric Divanul paserilor (The Parliament of Fowls, sau, cum apare în Retractările poetului, Book of. St. Valentine’s Day. of the Parliament of Birds).

Căci vezi, era de Sfântul Valentin, când vin ca să-şi aleagă-aici perechea sodom de păsări, de-orice soi şi cin. (For this was on Seynt Valentynes day, Whan every foul cometh theere to chese his make [mate]…)/ stanţa 45.
…Neamurile toate de zburătoare, orice stat şi pană, puteau găsi acolo adunate în faţa Firii, zeea pământenă, şi fiecare, după plac sau toană, îşi alegea, plinindu-şi datoria, în voie, bărbătuşul sau soţia/stanţa 53.
Gătind această treabă, buna Fire le-a dat atunci pereche tuturor, legaţi cu-a amânduror învoire. O Doamne, mare bucuria lor! Pe aripi luându-se, porniră-n zbor, uniţi, cu gâturile împletite, dând mulţumită zeei mult iubite/stanţa 96.
Bine-ai venit cu dulce soare, vară, ce-ai scuturat al iernii ger cumplit şi lungile nopţi negre le-ai gonit! Sân Valentine, duhu-ţi iarăşi zboră, şi-ţi cântă păsările cânt vrăjit Bine-ai venit cu dulce soare, vară, ce-ai scuturat al iernii ger cumplit/stanţa 98 (trad. D. Duţescu).

Încheierea în latină:

Explicit Parliamentum Avium in die Sancti Valentini tentum, secundum Galfridum Chaucers. Deo gracias – (Aici) se sfârşeşte Divanul paserilor, ţinut în ziua Sfântului Valentin, după Geoffrey Chaucer. Lui Dumnezeu mulţumire.

Ideea că în Seynt Valentynes day fiecare pasăre, fiecare zburătoare (fiindcă fowl în engleza veche se traduce prin „pasere, înaripată, zburătoare”) îşi alege soţul/soaţa, îi aparţine în totalitate lui Chaucer.

Așadar, Valentine’ s Day este o creaţie eminamente livrescă.

Nimeni înaintea lui n-a pomenit de vreun sfânt Valentin patron al logodnei/nunţii păsărilor.

Putem spune că The Parliament of Fowles  este un „epitalam” pe dos, o satiră, în maniera satirelor/fabliaux primilor trubaduri provensali; cu ea seamănă destul de mult Istoria Hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, căruia nu-i exclus ca Divanul paserilor să-i fi servit drept model.

Seynt Valentyne-ul lui Chaucer este un personaj de basm, cum ar fi Sf. Vineri din basmele româneşti, care nu mai are nici o legătură cu zeiţa Venus (dies Veneris a dat în română vineri).
Chaucer l-a scris în perioada în care Richard II al Angliei o curta pe Anna de Bohemia, viitoarea-i soţie. (Anna şi Richard s-au cununat în abaţia Westminster în 22 ianuarie 1382. Amândoi nu aveau decât 15 ani). De ce le-a dedicat un poem-fabulă şi nu unul romantic ?

Probabil era vremea  spiritelor glumeţe.

ImagenPortretul lui Chaucer

b) Izvoarele lui Valentine’s Day chaucer-ian 
Cum i-a venit lui Chaucer ideea că de Sf. Valentin păsările şi-ar alege tovarăşul de viaţă ?
În timp ce citea și  călătorea, căci a avut câteva misiuni diplomatice şi de afaceri în Franţa şi în Italia.
În Franţa a fost trimis de două ori:  în 1359, într-o expediţie militară când, deşi prizonier, a descoperit şi s-a desfătat cu poezia cavalerească a truverilor, şi în anul 1377. De altfel, a și tradus Le Roman de la Rose.
În Italia s-a aflat între 1372-1974. A stat la Genova şi, mai  ales, la Florenţa, unde, se pare, i-a întâlnit pe Petrarca şi pe Boccaccio, pe care i-a citit cu voluptate, i-a „respirat” şi savurat  şi i-a tradus, mai târziu, în parte, cu şi mai mare voluptate…
De asemenea,  Dante l-a inspirat profund.
Un amănunt demn de reţinut: la Genova a văzut sau a auzit despre procesiunea din 2 mai a … Sfântului Valentin de Genova.

Chaucer era un erudit (se spune că avea în bibliotecă 60 de pergamente foarte scumpe, cu inluminuri – o mică comoară) dar și un… îndrăgostit de antichitatea latină.
Citea în latină ca-n engleză:  Titus Livius, Cicero, Seneca, dar şi tandrii şi desfătătorii poeţi latini ale căror manuscrise erau păstrate cu mare grijă în marile biblioteci mănăstireşti sau regale…: Ovidiu, poate Catul.
Neîndoios că va fi citit și … Pervigilium Veneris/Privegherea Venerei, unde va fi văzut acest vers:  primăvara se potrivesc iubirile şi păsările nuntesc….

Pervigilium Veneris este un poem anonim de 93 de versuri, un fel de „Cântarea Primăverii” sau „Cântarea Afroditei”, compus în antichitatea târzie (sec. II sau IV).
Unde şi în ce împrejurări a putut ajunge în mâinile lui Chaucer, nu putem spune, pentru că, până acum, se ştie că primul care l-a descoperit a fost Erasmus.
Iar Erasmus a găsit Pervigilium Veneris la Veneţia, în biblioteca lui Aldo Manuzio, care-l găzduia, în anul 1507, adică aproximativ 130 de ani după Divanul Paserilor.
Marele umanist l-a descoperit delectându-se cu un manuscris al Antologiei Latine în care poemul scris în „dulcele stil nou” al antichităţii târzii trecea drept opera lui Catul.
Acest lucru nu înseamnă însă că Chaucer nu l-ar fi putut citi în casa vreunui amic italian sau într-o bibliotecă mănăstirească din Italia.

Călugării preţuiau mult manuscrisele poeţilor latini, chiar şi pe ale celor erotici, şi le păstrau cu o grijă deosebită.
Dovadă stă mărturia (anul 965) lui Ratherius, episcopul Veronei, care, într-una din omilii, nu s-a sfiit să se mândească cu faptul că l-a citit pe Catul, contemporanul lui Iulius Caesar şi cel mai erotic dintre toţi poeţii romani.
Bineînţeles, îl descoperise într-un manuscris păstrat în biblioteca catedralei !

Extrem de importantă este epigrama în care Benvenuto de Campesani din Vicenţa (care a murit fie în 1323 fie în1329) salută cu efuziuni descoperirea unui nou manuscris, complet, al lui Catul.

În epigramă se spune că l-a găsit un oarecare Francesco, secretar de cancelarie în Verona, însărcinat cu vizarea paşapoartelor.
Manuscrisul, care conținea, probabil și Pervigilium Veneris, a ajuns curând în mâinile lui Petrarca şi ale lui Boccaccio şi, foarte probabil şi în cele ale Chaucer.

Pervigilium Veneris a fost foarte admirat în Renaştere.
I-a inspirat pe Lorenzo dei Medici (Reîntorcera Primăverii) şi mai ales pe Botticelli care l-a „tradus” în imagini, pictându-l în Naşterea Afroditei din celebra sa La Primavera.

Dacă punem alături doar începutul poemului latin şi stanţa 4 din Divanul … lui Chaucer vom vedea că asemănarea este izbitoare.

Privegherea Venerei

Iubi-va  mâine cel ce n-a iubit nicicând; cel ce a iubit, mâine din nou iubi-va.
O nouă primăvară ! Primăvara cântărilor ! Lumea primăvara s-a născut.
Primăvara iubirile se potrivesc şi păsările cerului nuntesc. (Vere concordant amores, vere nubunt alites).
Pădurea coama şi-o desface sub ploile ce-o fac să crească și să tot rodească.
Mâine, Cea ce iubiri uneşte împleti-va colibe din ramuri de mirt înverzite, sub a pomilor umbră.
Mâine Diona**, din tronu-i prea-nalt, dreptatea-mpărți-va.
Iubi-va mâine cel ce n-a iubit nicicând; cel ce a iubit, mâine din nou iubi-va.

Divanul paserilor 

Şi, sus pe un plai smălţat cu flori frumoase  Avea sălaş preamândra zee Firea.Palat şi-alcov din ramuri îşi durase (…) Şi nu e pasăre slujind prăsirea să nu simţească-ndemn cu ea de faţă  S-asculte al ei judeţ şi-a ei povaţă/ 44 (trad. D. Duţescu)

Cât despre Antologia Latină, să spunem că este o culegere de scrieri minore,  alcătuită în Africa, la începuul  sec.VI d. Hr., care cuprinde scurte poeme şi epigrame, de o mare valoare literară, ale unor autori din sec. VI şi antici, o culegere care a influenţat foarte mult poezia Evului Mediu.
Iar despre Diona, să spunem că este un alt nume al zeiței Venus.

Privegherea Venerei este unul din textele târzii ale antichităţii în centrul cărora se află Afrodita/Venus, text care, la rându-i, a fost inspirat de alte locuri celebre: Imnul Afroditei al lui Homer şi Imnul Afroditei cu care se deschide  poemul lui Lucreţiu De Rerum natura/Despre Firea Lucrurilor; şi, nu în ultimul rând, de un pasaj celebru din  Medeea lui Euripide.

Cu siguranţă Chaucer le cunoştea.

1. Imnul Venerei cu care începe De Rerum Natura sau Despre Firea Lucrurilor a lui Lucreţiu (sec. I î.C.):

Mamă a Eneazilor, desfătare pentru oameni şi zei,
Venus Dătătoare de viaţă (hominum diuomque uoluptas, alma Venus),
Tu de vietăți umpli și  marea ce duce corăbii şi pământurile-ncărcate de roade,  
Tot neamul cel viu şi orice viază prin tine se naște și a soarelui lumină o vede.
De tine, zeiţă, fug vânturi, de tine norii fug de pe cer,
La venirea-ţi, glia măiastră-ţi aşterne suave flori sub picioare.
Din ziua în care primăvara frumuseţea-și arată şi mai cu viaţă prinde să sufle Favoniu, ce tuturor rodire aduce,
Primele, păsările văzduhului te vestesc, zeiţă, și ne spun c-ai venit,
Cu inimi lovite de nebiruita-ți putere.
(Făpturile toate), prinse în vraja cea dulce (capta lepore), vin după tine,
Supuse dorinţei cu care le mâi şi le duci oriunde voieşti.
Tuturor, în piepturi, le trimiţi dulcea iubire. /LUCRETIU,   De Rerum Natura (începutul)
   

2. Imnul homeric închinat Afroditei 

Muză, spune-mi lucrarea Afroditei mult-aurite, zeiţa din Cipru,
Căci ea deșteaptă în zei dulcea şi pătimaşa dorinţă (ἥτε θεοῖσιν ἐπὶ γλυκὺν ἵμερον ὦρσε),
Ea-mblânzi şi supuse neamurile preamuritorilor oameni,
Păsările cerului şi fiarele toate (καί τ’ἐδαμάσσατο φῦλα καταθνητῶν ἀνθρώπων οἰωνούς τε διιπετέας καὶ θηρία πάντα),
Ea le hrăneşte, pe multe de pe uscat şi toate câte-s în mare.
Lucrarea Citereei cu frumoasă cunună se-ngrijeşte de toate (ἠμὲν ὅσ’ ἤπειρος πολλὰ τρέφει ἠδ’ ὅσα πόντος:πᾶσιν δ’ ἔργα μέμηλεν ἐυστεφάνου Κυθερείης)/Εἲς Ἀφροδίτην

3. Afrodita în tandem cu Înţelepciunea/Dreapta Judecată, o imagine unică creată de Euripide în Medeea 

Corul: Pe Kypris (Muzele) o cântă… Ea care scoate din undele frumos-curgătorului Kifisos şi răsfiră peste ţară suflarea vânturilor cea dulce, ea care poartă pe mândrele-i plete cunună înmiresmată de trandafri, ea ce-i trimite pe Eroşi să-i stea alături Înţelepciunii, în toate ale ei, împrună-lucrători la virtuţi de tot felul/ (837-842).

Desigur cunoştea şi Cântarea Cântărilor în varianta ei latină din Vulgata Sfântului Ieronim:

Şi iubitul îmi zice: Scoală, iubito, vino! Iarna și ploaia s-au dus. Câmpul s-a umplut de flori şi a sosit vremea cântării; în ţarină turturele cântă. Mugurii și-i desfac smochinii şi florile viei înmiresmează văzduhul. Scoală, iubito, vino! Porumbiţa mea, ce-te-ascunzi în crăpăturile stâncii și prin prăpăstii, arată-ţi faţa! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi plăcut ți-este chipul. Prindeţi vulpile, prindeţi-le puii: ne strică viile și acum via noastră-i în floare./ Cântarea Cântărilor II,10-15

Şi, cu siguranţă nu-i erau străine tradiţiile englezilor şi ale irlandezilor,  ale  întregii Europe, de alfel,  (la noi Dragobetele) după care, la începutul primăverii, în februarie, se dezleagă glasul păsărilor şi începe sezonul cântului nupţial.

Iată o ilustraţie la o culgere de cântece ale minnesingeri-lor (1305–1340):

ImagenCavaler şi doamnă  cu păsări. 1305–1340

3. Săgeţile ciumei se prefac în săgeţile lui Cupidon. Moştenirea lui Chaucer 

Chaucer avea 20 de ani când ciuma neagră a lovit Anglia şi Franţa, între 1360 și 1361.
Dar ciuma din 1348 a lovit cu cea mai mare putere şi a cuprins întreaga Europă, după care a tot lovit, în mai multe valuri: 1360, 1369 din nou în Anglia; 1363, 1374, 1383, 1389 şi 1410 Italia (Genova, Florenţa), iar în 1370 şi 1376 s-a abătut din nou asupra Franţei.
Nicicidată „moartea neagră” n-a mai fost atât de cumplită ca atunci, când a trimis pe lumea cealaltă, pe nepregătite, aproape jumătate din populaţia Europei.
Era o „plagă” asemenea acelora ce loviseră Egiptul. Sau asemenea molimei pe care arcaşul Apollo, cum povesteşte Homer, o trimisese (prin săgeţile-i otrăvite) în tabăra grecilor veniţi să cucerească Troia (Iliada I,10).

Că o asemenea imagine o aveau în minte grămăticii ne-o arată însemnarea făcută de unul din ei în registrul municipal din Orvieto … ciuma care în această clipă îşi trimite cu cruzime săgeţile pretutindeni (în J.Delumeau, Frica în Occident, o cetate asediată).
Unul din remediile redutabile împotriva îmbolnăvirii era pofta de viaţă, râsul, cum arată Boccaccio în introducerea-i la Decameron.
E o idee pe care avea să o reia mai târziu celebrul chirurg francez Ambroise Paré (sec. XVI) care scria:

…trebuie să fii vesel, într-o societate aleasă şi restrânsă, şi din când în când să asculţi cântăreţi şi instrumente muzicale, iar alteori să citeşti şi să asculţi vreo lectură hazlie (în J. Delumeau, Frica în Occident, o cetate asediată).

Dar, cel mai puternic remediu era pofta de a iubi, de a iubi cu graţie…
Este ştiut că după perioade în care moartea face ravagii urmează o renaştere, o retrezire a dorinţei de iubire şi de creaţie. O primăvară care redeşteaptă la viaţă inimi, suflete şi trupuri, un triumf al vieţii.
Iar arta iubirii fusese descoprită de mult. Poeţii nu aveau altceva de făcut decât s-o reînveţe:  asta au făcut Dante, Petrarca şi Boccaccio, asta au făcut Chaucer, dar mai ales urmaşii lui … valentinieni.
Au redscoperit-o pe Venus/Afrodita în ipostaza de Venus bona sau Venus Genetrix, Născătoarea şi purtătoarea de grijă a neamului omenesc, ca:

…zeiţa primăverii, a naturii în floare, a grădinilor înflorite, purtătoarea cununii de trandafiri…
…întruparea dulceţii amoroase, dar roditoare în acelaşi timp, a înfiripării iubirii tandre, nubile şi încă feciorelnice…
…zeiţa vremii rodirii în mugur şi a logodnei (= vremea cea bună pentru…)

Adică aşa cum o văzuseră Ovidiu (părintele Artei de a iubi, Ars amandi), Catul, Tibul şi autorului Privegherii Afroditei, şi, desigur maeştrii lor greci, Homer Safo sau  Euripide.

III. PRIMII POEȚI VALENTINIENI:  John Gower, John Lydgate, Othon III de Grandson şi Charles d’Orléans  

Primii poeţi valentinieni au fost britanicii John Gower şi John Lydgate, şi francezii Othon III de Grandson şi Charles d’Orléans, care l-au adus pe sf. Valentin în Franţa.
I-am numit valentinieni pentru că, dacă nu l-ar fi preluat ei pe Seynt Valentyne-ul inventat de Chaucer, astăzi n-ar fi existat Valentine’s Day.

a)    John Gower
John Gower (1330–1408) a fost primul valentinian. Poate pentru că a fost prietenul apropiat al lui Chaucer. Atât de apropiat încât Chaucer l–a împuternicit legal să se ocupe de afacerile-i din Anglia cât timp s-a aflat în Italia, în 1378, în misiune diplomatică.
I-a plăcut atât de mult ideea:  Sf. Valentin şi logodna păsărilor, încât a împrumutat-o şi a „umanizat-o”. Marele lui merit este că a „de-satirizat-o” şi a transformat-o într-o temă romantică ce avea să devină celebră.
Logodna păsărilor de Sf. Valentin în Baladele lui Gower seamănă foarte mult cu o căsătorie aranjată obişnuită în epocă, „aşa cum scrie în Biblie” (…), o căsătorie  ce are parte de binecuvântare (Sf. Valentin), de iubire (Amorul) şi de dorinţa cu care omul a fost înzestrat de natură (Firea).

Balada 34 (XXXIIII) poate fi considerată prima „felicitare” de Sf. Valentin (Ma belle oisel, pren cest escript), iar Gower însuşi primul „Valentin” .

Vouă, dulcea, prea-înaltă a mea doamnă
Astă baladă ce vine din partea-mi să vă-ncânte                                   (sens neclar-n.n.)
E pentru a voastă mare bunătate;
De nu-i mai mult, măcar s-o luați în seamă.

Sân Valentin, Firea şi Amorul
la sfat chemat-au păsările toate;
ca fiecare, asemenea şi pe măsură, după al lor har,  
cinstit tovarăş să-şi aleagă,
unite-n gând și-ntr-o simțite.
Celei ce-i singură, ei lasă să se potrivească toate celelalte, căci natura-nvaţă.
Unde-i inimă, trupu-i dator să se supună.

(Saint Valentin l’Amour et la Nature/De toutz oiseals ad en governement;
Don’t chascun d’eaux semblable a sa mesure/Une compaigne honeste a son talent/
Eslist tout  d’un acord et d’un assent: Pour celle soule laist a convenir/
Toutes les autres, car nature aprent,/U li coers est, le corps falt obeïr).

Dulcea mea doamnă aşa vă-ncredințez
Că v-am ales, asemenea fiindu-mi;
Voi mai presus de orişicine sunteţi şi
Dragostea-mi întreagă e a voastră.
Mă rog nimic să nu lipsească,
Căci eu, cu bucurie,
Din inimă şi trupu-mi tot, voiesc să vă slujesc.
Ce-i raţiunea ? Doar o vrajă !
Unde-i inimă, trupu-i dator să se supună.

Frumoasă păsăreaua mea spre care gându-mi zboară
Neîncetat şi ne-nfrânat,
Primeşte acest răvaş căci bine ştiu:
Unde-i inimă, trupu-i dator să se supună.

(Ma belle oisel, vers qui mon pensement /S’en vole ades sanz null contretenir,
Pren cest escript, car jeo sai voirement, U li coeurs est, le corps falt obeïr).
 
Sân Valentin, mai mult ca orice Împărat
La divan şi adunare cheamă păsările toate
De ziua lui să vină să-şi alegă soţ şi soaţă
Cu iubire dreaptă şi-nţeleaptă.
 
Saint Valentin, plus qe null Emperour
Ad parlement et convocacion
Des toutz oiseals, qui vienont  a son jour
U la compaigne prent son compaignon
En droit amour; /(din Balada XXXIIII)

Gower n-a fost un poet romantic, ci un versficator de filosofie şi un alegoric.
Operele sale sunt tratate, în versuri, de religie, filosofie, politică, istorie şi morală.

De altfel „Gower cel moral” şi-a numit Chaucer prietenul când i-a dedicat o parte din Troilus şi Cresida.
Şi totuşi, în opusculul Cinkante balades, Cincizeci de balade, compus în anglo-normandă, de fapt franceză veche, Gower este un romantic.
Cine ar fi crezut, după Speculum Meditantis (Oglinda Gânditorului), după Vox Clamantis (Vocea celui ce strigă în deşert) sau după Confessio Amantis (Spovedania Îndrăgostitului, o confesiune de 30 000 versuri a păcatelor împotriva iubirii) că aveau să urmeze  cele Cincizeci de balade romantice ?
Le-a compus pentru nobilii de la curte şi pentru noul rege Henric al IV-lea care l-a răsplătit cu o  pensie anuală plătită în vin.
A fost considerat, la eglitate cu Chaucer, părintele poeziei engleze: epitaful său îl numeşte „Anglorum Poeta celeberrimus”, Cel mai strălucit poet al englezilor.

ImagenVenus adunând inimile îndrăgostiților, Biblioteca Națională a Franței

 b) John Lydgate 
John Lydgate (1370 –1451 ) a fost al doilea valentinian şi primul care, inspirat de Gower, a dat viaţă Valentin-ului sau Valentin-ei – my Valentine

În lungul său poem Flower of Courtesy/Floarea Curteniei (145 000 versuri) el a continuat metamorfoza Sf. Valentin al păsărilor, care a devenit pur şi simplu şi un… Sf. Valentin-Cupidon.
Un amănunt: Lydgate era călugăr şi vieţuitor în Mănăstirea din Bury St. Edmund din Anglia.

Câteva fragmente din Flower of Courtesy de John Lydgate:

În Februar, când îngheţata lună cornul şi-l arată                (un reflex din Ovidiu ?-n.n.)
Şi când puzderie din razele-i de foc îi tot trimite Phebus
Când de grab’ ea razele-şi ridică, ca de soare,
Sân Valentin, în noaptea-i binecuvântată,
La datorie-i şi ferice-s toţi datori să-i fie.
Atunci păsările-şi aleg, ca să-şi aline vechea lor tristeţe,
Perechea, fiecare, în dimineaţa următoare.

In Feverier, whan the frosty moone
Was horned, ful of Phebus firy lyght,
And that she gan to reyse her streames sone,
Saynt Valentyne, upon thy blisful nyght
Of dutie whan glad is every wight,
And foules chese, to voyde her olde sorowe,
Everyche his make, upon the next morowe.

Treziţi-va, îndrăgostiţi, din somnu-vostru adânc.
În astă dimineaţă fericită, hai, iute, cât puteti !
Căci datina-i ca-n astă zi alesul inimii să-l reînnoiţi
şi să-i făgăduiţi că-n veci lui credincioşi veţi fi.

Awake, ye lovers, out of your slombringe,
This glade morowe, in al the haste ye may;
Some observaunce dothe unto this day,
Your choyse ayen of herte to renewe,
In confyrmyng for ever to be trewe.

De dragul ei, acum în ăst timp sfânt,
De Sfântul Valentin, ceva-i voi scrie,
Deşi se-ntâmplă că nu ştiu să fac rime,
Şi, curios, nu-s priceput la stihuri.
Aş vrea ca vina ea s-o dea
Pe neştiinţa-mi mai degrab’ şi nu pe nepăsare.
Câte despre desăvârşirea-i aş avea a-i spune !

And for her sake, nowe this holy tyme,
Saynt Valentyne, somwhat shal I write;
Although so be that I cannot ryme,
Nor curyously by no crafte endyte,
Yet lever I have that she put the wyte
In unconnyng than in neglygence,
Whatever I saye of her excellence.

În 1420, regele Henric al V-lea l-a rugat pe John Lydgate să-i scrie un poem de Sf. Valentin pe care să i-l dăruiască Catherinei de Valois:

An după an, de Sfântul Valentin,
Oamenii prin aste părţi au obiceiul 
Să-l caute pe Cupidon în calendar
Şi să-şi aleagă alesul şi odorul
Pe care însuşi Cupidon l-arată. 
Ei, după soartă și-l aleg.
Eu, însă, iubesc una ce-i mai presus de toate celelalte.

Seynte Valentine of custome yeere by yeere
Men have an usance, in this regioun
To loke and serche Cupides kalendar,
And chose theyr choyse by grete affeccioun,
Such has been move with Cupides nocioun,
Takying theyre choyse as theyre sort doth falle;
But I love oon whiche excelleth alle. 

Acest obicei nou a plăcut atât de mult, încât a fost menţinut de dinastia Tudorilor  şi se pare că regelui Henric al VIII-lea îi datorază lumea anglofonă supravieţuirea lui Valentine’ s Day, dat fiind că Henric al VIII-lea i-a stabilit, în 1537, prin decret regal, o sărbătoare naţională.

În Anglia ziua de Sf. Valentin a devenit, prin tradiţie, ziua în care se „aranjau” căsătoriile şi se putea face curte.

ImagenJohn Lydgate

 c) Othon III de Grandson
Othon de Grandson (1340/1350 – 1397) a fost un senior (de Sainte-Croix, Cudrefin, Grandcour…) şi autor de balade, cântece şi plângeri …

A „războinicit” mare parte din viaţă în Anglia, de unde l-a adus în Savoia-i natală  pe Valentine’ s Day pe care l-a cunoscut la curtea britanică și care ocupă cam  o treime din creaţia sa.

BALADA SFÂNTULUI VALENTIN

Eu vă aleg, nobil, credincios amor,
Eu vă aleg, plăcere suverană,
Eu vă aleg, dulceaţă graţioasă,
Eu vă aleg, prea dulce-ndestulare,
Eu vă aleg, cu întreaga mea putere,
Eu vă aleg, din inima-mi întreagă şi în adevăr.
Eu vă aleg, căci suntem pe potrivă !
Nicicând pe alta nu mi-o voi alege.

Je vous choisy, noble loyal amour,
Je vous choisy, souveraine plaisance,
Je vous choisy, gracieuse doulçour,
Je vous choisy, tres douce souffisance,
Je vous choisy, de toute ma puissance,
Je vous choisy de cuer entier et vray,
Je vous choisy par tele convenance,
Que nulle autre jamaiz ne choisiray.

Sân Valentin mi-e martor
Nicicând pe alta nu mi-o voi alege.

Saint Valentin en prins en tesmoingnance
Que nulle autre jamaiz ne choisiray.

PLÂNGEREA SFÂNTULUI VALENTIN

Eu văd în astă zi că orice-ndrăgostit voieşte perchea să-şi găsească.
Pe fiecare  bucuros îl văd. Văd timpul cum se înnoieşte,
De asta, făr a mă căi, o voi sluji pân’ la sfârşit
Şi i-o promit, făr’ a minţi, de Sfântul Valentin.

Je voy que chascun amoureux
se veult ce jour apparier,
je voy chascun estre joyeulx,
je voy le temps renouveller…

… Pour ce, sans jamaiz repentir, la serviray jusqu’a la fin. Ainsi lui promectz sans mentir, le jour de la Saint Valentin.

Isabelle – este  numele pomenit foarte des  în cântecele cavalereşti ale lui Othon de Grandson. Unii spun că ar fi vorba despre regina  Franţei, Isabeau de Baviere.
Din păcate, povestea acestui brav cavaler s-a sfârşit în  chip nefericit, în 1397, într-un duel „aranjat”. Să fi fost din pricina Isabellei ?

d) Charles d’Orléans
Charles, duce de Orléans (1394–1464/5) l-a „cunoscut” pe Sf. Valentin în timpul lungii sale captivităţi în Anglia (25 de ani) după bătălia de la Agincourt (1415).
Şi lui i-a plăcut… sărbătoarea „împerecherii” şi a scris poeme de Valentine’ s Day ca să-şi aline nefericirea şi singurătatea din temniţă.
El este cel care l-a adus la curtea Franţei în anul 1440.

Frumosul soare de Sfântul Valentin

Frumosul soare de Sfântul Valentin 
Ce candela-i aprinsă şi-o aduce …
În astă zi, ca să-şi împartă prada (ale lui Amor binefaceri)
Ţin adunare păsările toate care, vorbind pe latineasca lor,
Strigă cât pot, cerându-şi dezlegarea pe care Firea le-a rânduit-o lor.
Perechea şi-o alege fiecare.
Oh, nu pot s-adorm din nou, de larma lor cea mare,
Pe patu-mi tare, de gândurile-mi împovărătoare.

Le beau souleil, le jour saint Valentin,
Qui apportoit sa chandelle alumee
Ce jour aussi, pour partir leur butin
Les biens d’Amours, faisoient assemblee
Tous les oyseaulx qui, parlans leur latin,
Crioyent fort, demandans la livree
Que Nature leur avoit ordonnee
C’estoit d’un per comme chascun choisy.
Si ne me peu rendormir, pour leur cry,
Sur le dur lit d’ennuieuse pensee.

Imagen

Charles d’Orléans scriind în Turnul Londrei, British Library

Imagenportretul lui John Gower

4. Felicitarea de Sfântul Valentin
Valentine’s Day s-a născut din obiceiuri cavalereşti şi curteneşti, cel mai vechi fiind acela ca un cavaler să dăruiască stihuri de amor doamnei inimii lui (care trebuia să fie pe cât de frumoasă şi suavă, pe atât de savantă şi de dăruită cu spirit şi înţelepciune).
Balada XXXIV a lui Gower este o dovadă: „pren cest escript”.

Aceste stihuri se dăruiau la început pe un pergament desăvârşit ilustrat, desigur foarte scump şi unic.
Aşa s-a născut felicitarea de Valentine’s Day. Pe prima au „descoperit-o” valentinologii în celebrul jurnal al lui Samuel Pepys (scris între anii 1660-1669).

Samuel Pepys a fost un înalt funcţionar al Amiralităţii Regale a Marii Britanii şi un membru de vază al Parlamentului de la Londra.
El povesteşte  cum, într-o dimineaţă…

…a venit lângă patul soţiei mele (…) micul (ei valet) Will Mercer ca s-o roage să fie el valentin-ul ei. I-a adus numele lui, scris foarte frumos de el însuşi cu litere de aur pe hârtie albastră. Amândoi ne-am amuzat, dar şi eu sunt, anul acesta, valentin-ul soţiei mele”.

Această povestioară arată că deja în secolul al XVII-lea Valentine’s Day devenise o sărbătoare foarte populară. Efectul ?  Cărţile poştale ilustrate care au cucerit lumea.

SAMUEL PEPYS

Portretul lui  Samuel Pepys,  J. Hayls; National Portrait Gallery, Londra

S-a calculat că între 1894 şi 1919 au fost expediate în întreaga lume 140/141 de milioane de felicitări de Sf. Valentin.
Poeme de dragoste, confesiuni, cereri în căsătorie, frumos caligrafiate, mesaje cifrate … sau doar o simplă urare «Happy Valentine’s».

Primele „valentine” au început să se tipărească la scară industrială în SUA, în 1840, când (prea)întreprinzătoarea Esther A. Howland (1828 -1904, Worcester, Massachusetts) a creat mult (prea)profitabila industrie a cărţilor poştale de Sf. Valentin.

Din nefericire, „valentinele” doamnei Esther A. Howland sunt departe de frumuseţea şi geniul inluminurilor din vechile manuscrise şi pergamente din care s-au inspirat, aşa cum textele pe care le poartă sunt departe de cele de altădată.

Imagen                       Felicitare de Sf. Valentin, Esther Howland

Ce ar mai fi de spus  Doar atât, că Dragobetele şi fratele lui chaucer-ian, Sân Valentin, pot fi o terapie minunată la începutul primăverii, când păsările deschid sezonul (re)îndrăgostirii.

LUCRĂRI CONSULTATE

GÉLASE I-er, Lettre contre les Lupercales et dix-huit Messes du Sacramentaire Léonien, Ed. du Cerf, Paris, 1959 (Sources Chrétiennes).
BIBLIOTHECA AUGUSTANA – Itinerarium vel peregrinatio ad loca sancta Egeriae
Ene Branişte, Liturgică generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002
G. Chaucer, Divanul păsărilor, în Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, trad. Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986
Henry Ansgar Kelly, Chaucer and the cult of Saint Valentine, University of California, 1986
J. Delumeau, Frica în Occident, (sec. XIV-XVIII) o cetate asediată, Ed. Meridiane, Buc., 1986
The complete works of John Gower, published in 1899 by Clarendon Press in Oxford Macaulay, G.C., 1852-1915
John Lydgate The Floure of Curtesye, Edited by Kathleen Forni. Originally Published in The Chaucerian Apocrypha A Selection Kalamazoo, Michigan Medieval Institute Publications, 2005
Walter F. Otto, Zeii Greciei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
http://www.museevirtuel.ca Virtual Museum of Canada (VMC)

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s