MOAȘĂ – MOȘ- MOȘIE

Imagen

De ce cuvântul moașă ? Pentru că este o relicvă prețioasă, din timpuri străvechi, ce păstrează, aproape intactă, amintirea epocii ginecocrate.

Strămoșii noștri îndepărtați credeau că Marea Zeiță, „Mama Lumii și Mama tuturor oamenilor și a tuturor lucrurilor” a încredințat câteva din tainele vieții unei „unse” a ei. Moașei.

Cine era ea ? Ne spune, în primul rând, însuși numele-i.

Moașa – femeia-știutoare

În privința numelui ei în română, tot ce ne pot spune lingviștii până acum este doar atât:moașă se apropie de albanezul  motshë/ moshë, vârstă.

Ce înseamnă acest lucru ?

Înseamnă că moașă și mo(t)shë provin din aceeași limbă, limba traco-geților.

Iar faptul că moașă nu există decât în română și în dialectele ei sud-dunărene și că singura-i rudă este acest motshë/moshë din albaneză ar putea însemna, la prima vedere, că avem de-a face cu un cuvânt preindo-european.

Totuși, din articolul dedicat lui moshë în Dicționarul Etimologic Albanez al lui V. Orel (Albanian etymological dictionary, V. Orel, 1998) vedem că acest cuvânt are toate șansele să fie indo-european.

Orel îl derivă pe motshë din mot (= timp/vreme), iar mot coboară până la *me-/met- ( = a măsura, a evalua), rădăcina indo-europeană a măsurii și a înțelepciunii, o rădăcină care a dat:

māti-, măsură, dreaptă judecată, înțelepciune, cunoaștere,știință, în sanscrită

μτις (înțelepciune și prevedere), μητιάω (a avea spirit, a fi înțelept, prevăzător, a cugeta), dar și μτρον, măsură, în greacă

mētior, -īrī, mēnsus sum, a măsura, de unde mensuro, mensurare, a măsura și mensura, măsură (moștenite în română: a măsura și măsură) și, desigur, metrum, metru, în latină

matë, măsură, mōt (*mēto-), an, timp, în albaneză.

Judecând după originea lui motshë/moshë, putem spune că, dincolo de legătura evidentă dintre moshë (vârstă) și moașă

… o legătură care sugerează că moașa era femeia în vârstă, bătrâna care trăise destul cât să capete cunoștințe și experiență, ca să poată aduce copiii pe lume…

… avem toate motivele să credem că moașa că era mult mai mult decât o „obstreticiană”.

Era, de fapt, femeia (atot)înțeleaptă, cea care dădea celorlalți… măsura înțelepciunii și care era, ea însăși, măsura înțelepciunii.

Nu întâmplător i se spunea femeia-știutoare.

Evident, era „o știutoare” pentru că știa să salveze viața mamei și a copilului care se aflau, literalmente, în mâinile ei.

O femeie știutoare – citim în Nașterea la români, studiul lui S. Florea Marian publicat în 1892 – are întotdeauna la dispoziție…

„…lângă pat și o țeavă, ca, fiind pericol de moarte, să-i poată inspira (femeii pe care o moșește – n.n.) aer pe grumaz” din care, dacă „e astupat, îi scoate ceva materie prin care s-a împiedicat respirarea”.

De asemenea, o moașă era „știutoare” și pentru știa să „citească” semnele de la nașterea pruncului sau semnele de pe trupul lui și pentru că doar ea avea puterea de a-l păzi de Strigi (Zeițele morții care furau viața nou-născuților nepăziți) în primele zile, dar și de toate primejdiile care amenință un nou-născut, din care, una, deloc mică, era deochiul.

 De altfel, în franceză, și astăzi moașă se spune la sage-femme sau la sage-mère, femeia sau mama înțeleaptă, cunoscătoare, pricepută, iar sage vine din latinescul sapiens, înțelept/ înțeleaptă.

Dar, dincolo de știința ei medicală, în ce sens mai era ea, o femeie-știutoare ?

Iată un exemplu interesant din Dicționarul dialectului aromân al lui Tache Papahagi, un exemplu care ne îndreptățește să credem că moașa era, de fapt, o femeie-șaman: vindecătoare, taumaturg, adică făcătoare de minuni, înainte-văzătoare, exorcistă și, nu în ultimul rând, o stăpână a stihiilor:

„Moașe di ațeale țe țin apile (moașe din acelea ce opresc apele)”, care, adică, opresc revărsările sau potopul.

Iar în tradiția românească o moașă  era și o „știutoare într-ale mortului”, de vreme ce ea scălda și grijea mortul, ca una care, așa cum scălda pruncul nou-născut și împlinea toate cele cuvenite la intrarea lui în lume, ca să intre curat și ocrotit în ea, tot așa scălda și trupul mortului, ca să intre curat, primenit, spălat de toate păcatele, în lumea de dincolo.

Imagen Piatră funerară a mormântului unei moașe, necropola Isola Sacra, Roma

Există un loc foarte interesant în dialogul lui Platon Theaitetos (149 și urm.) unde Socrate, marele filosof atenian din sec. V î. Hr., inventatorul maieuticii, își dezvăluie marele său secret: acela de a fi învățat arta moșitului de la mama sa, vestita moașă Phainarete (Φαιναρέτη).

S. Tu, Theaitetos, chiar că mă faci să râd. Chiar n-ai auzit că sunt fiul unei moașe grozave, nobila Phainarete ?
T. Ba da, am auzit.
S. Dar că mă ocup cu moșitul ai auzit ?
T. Nu, deloc.
S. Atunci s-o știi de acum înainte, dar să nu mă spui și altora. Am ascuns, dragă prietene,  lucrul acesta și așa se face că unii, neștiind, nu pomenesc de moșit, atunci când vorbesc despre mine, spunând doar că sunt ciudat rău și că-i fac pe oameni să se simtă în încurcătură. Asta ai auzit ?
T. Da, desigur, asta da !
S. Să-ți spun și de ce ?
T. Sigur !
S. Ia gândește-te acum la tot ce cunoști tu despre moașe și o să înțelegi mai bine ce vreau. Știi că nicio femeie nu e moașă cât timp mai poate rămâne însărcinată și poate naște și știi că moșesc doar femeile care nu mai pot avea copii.
T. Întrutotul  adevărat.
S. Se zice că e din cauza Artemidei: fecioară nenuntită fiind, ea a primit în grijă nașterile. De aceea pe femeile sterpe nu le-a lăsat să moșească, pentru că firea omenească e mai slabă când e să se apuce de-o meserie pe care n-o cunoaște din experiență. Artemis le-a poruncit să fie moașe doar femeilor trecute de vârsta la care mai puteau zămisli, cinstind asemănarea cu ea.
T. Așa se pare (…)
S. Moașele știu să dea leacuri și să descânte și ca să pornească durerile facerii, dar și ca să le potolească, atunci când vor ele. Ele pot, la fel, să le facă nașterea ușoară femeilor care se chinuiesc să nască, dar, pe altele, le pot face să lepede, dacă li se pare lor că pruncul trebuie lepădat.
T. Așa-i.
S. Și n-ai băgat de seamă că mai au un har ? Moașele sunt cele mai grozave pețitoare, ca unele ce-s atotînțelepte. Ele cunosc ce femeie ar trebui să fie dată de soață unui bărbat, ca să-i nască copii desăvârșiți.
T. Asta chiar n-am știut-o. (…)
S. Ei, acum îți dai seama ce însemnată-i sarcina moașelor ? Și totuși, zic eu, nu-i atât de însemnată precum este a mea. De ce spun asta ? Păi, femeile nu nasc când copii imaginari, când copii adevărați !  Și, crede-mă, nu-i deloc ușor să deosebești. Dacă ar fi așa, atunci moașele ar face cel mai mare și cel mai frumos lucru: ar deosebi ce-i adevărat de ce nu e. Nu crezi ?
T. Desigur.
S. Moșitul meu e la fel cu a lor, cu deosebirea că eu moșesc bărbați, nu femei și că am grijă de sufletele care stau să nască, nu de trupuri. Mai întâi de toate arta mea poate dovedi limpede, cu orice mijloc,
dacă mintea tânărului dă naștere unei închipuiri și unei idei false, sau, dimpotrivă, unei idei rodnice și adevărate.

Imagen(149a) (ΣΩ.) Εἶτα, ὦ καταγέλαστε, οὐκ ἀκήκοας ὡς ἐγώ εἰμι ὑὸς μαίας μάλα γενναίας τε καὶ βλοσυρᾶς, Φαιναρέτης; (ΘΕΑΙ.) Ἤδη τοῦτό γε ἤκουσα. (ΣΩ.) Ἆρα καὶ ὅτι ἐπιτηδεύω τὴν αὐτὴν τέχνην ἀκήκοας; (ΘΕΑΙ.) Οὐδαμῶς. (ΣΩ.) Ἀλλ´ εὖ ἴσθ´ ὅτι· μὴ μέντοι μου κατείπῃς πρὸς τοὺς ἄλλους. λέληθα γάρ, ὦ ἑταῖρε, ταύτην ἔχων τὴν τέχνην· οἱ δέ, ἅτε οὐκ εἰδότες, τοῦτο μὲν οὐ λέγουσι περὶ ἐμοῦ, ὅτι δὲ ἀτοπώτατός εἰμι καὶ ποιῶ τοὺς ἀνθρώπους ἀπορεῖν. ἦ καὶ τοῦτο ἀκήκοας; (149b) (ΘΕΑΙ.) Ἔγωγε. (ΣΩ.) Εἴπω οὖν σοι τὸ αἴτιον; (ΘΕΑΙ.) Πάνυ μὲν οὖν. (ΣΩ.) Ἐννόησον δὴ τὸ περὶ τὰς μαίας ἅπαν ὡς ἔχει, καὶ ῥᾷον μαθήσῃ ὃ βούλομαι. οἶσθα γάρ που ὡς οὐδεμία αὐτῶν ἔτι αὐτὴ κυϊσκομένη τε καὶ τίκτουσα ἄλλας μαιεύεται, ἀλλ´ αἱ ἤδη ἀδύνατοι τίκτειν. (ΘΕΑΙ.) Πάνυ μὲν οὖν. (ΣΩ.) Αἰτίαν δέ γε τούτου φασὶν εἶναι τὴν Ἄρτεμιν, ὅτι ἄλοχος οὖσα τὴν λοχείαν εἴληχε. στερίφαις μὲν οὖν ἄρα (149c) οὐκ ἔδωκε μαιεύεσθαι, ὅτι ἡ ἀνθρωπίνη φύσις ἀσθενεστέρα ἢ λαβεῖν τέχνην ὧν ἂν ᾖ ἄπειρος· ταῖς δὲ δι´ ἡλικίαν ἀτόκοις προσέταξε τιμῶσα τὴν αὑτῆς ὁμοιότητα. (ΘΕΑΙ.) Εἰκός.

 (…) (ΣΩ.) Καὶ μὴν καὶ διδοῦσαί γε αἱ μαῖαι φαρμάκια καὶ (149d) ἐπᾴδουσαι δύνανται ἐγείρειν τε τὰς ὠδῖνας καὶ μαλθακωτέρας ἂν βούλωνται ποιεῖν, καὶ τίκτειν τε δὴ τὰς δυστοκούσας, καὶ ἐὰν νέον ὂν δόξῃ ἀμβλίσκειν, ἀμβλίσκουσιν; (ΘΕΑΙ.) Ἔστι ταῦτα. (ΣΩ.) Ἆρ´ οὖν ἔτι καὶ τόδε αὐτῶν ᾔσθησαι, ὅτι καὶ προμνήστριαί εἰσι δεινόταται, ὡς πάσσοφοι οὖσαι περὶ τοῦ γνῶναι ποίαν χρὴ ποίῳ ἀνδρὶ συνοῦσαν ὡς ἀρίστους παῖδας τίκτειν; (ΘΕΑΙ.) Οὐ πάνυ τοῦτο οἶδα.

 (…) (ΣΩ.) Τὸ μὲν τοίνυν τῶν μαιῶν τοσοῦτον, ἔλαττον δὲ τοῦ ἐμοῦ δράματος. οὐ γὰρ πρόσεστι γυναιξὶν ἐνίοτε μὲν (150b) εἴδωλα τίκτειν, ἔστι δ´ ὅτε ἀληθινά, τοῦτο δὲ μὴ ῥᾴδιον εἶναι διαγνῶναι. εἰ γὰρ προσῆν, μέγιστόν τε καὶ κάλλιστον ἔργον ἦν ἂν ταῖς μαίαις τὸ κρίνειν τὸ ἀληθές τε καὶ μή· ἢ οὐκ οἴει; (ΘΕΑΙ.) Ἔγωγε. (ΣΩ.) Τῇ δέ γ´ ἐμῇ τέχνῃ τῆς μαιεύσεως τὰ μὲν ἄλλα ὑπάρχει ὅσα ἐκείναις, διαφέρει δὲ τῷ τε ἄνδρας ἀλλὰ μὴ γυναῖκας μαιεύεσθαι καὶ τῷ τὰς ψυχὰς αὐτῶν τικτούσας ἐπισκοπεῖν ἀλλὰ μὴ τὰ σώματα. μέγιστον δὲ τοῦτ´ ἔνι (150c) τῇ ἡμετέρᾳ τέχνῃ, βασανίζειν δυνατὸν εἶναι παντὶ τρόπῳ πότερον εἴδωλον καὶ ψεῦδος ἀποτίκτει τοῦ νέου ἡ διάνοια ἢ γόνιμόν τε καὶ ἀληθές.

 Imagen

Placă de marmură, Ostia, sec. II d. Hr.: copilul se află deja pe pernă, în brațele unei femei, iar moașa ține placenta sau scoate un al doilea copil.

Cu siguranță, că Socrate a deprins moșitul ideilor tot de la mama sa, „o moașă grozavă” cum spune el care, la rându-i va fi moștenit această „tehnică” de la înaintașele sale care erau dintotdeauna maestre de înțelepciune, mame spirituale, învățătoare, sfătuitoare și călăuzitoare … învățându-și „fiicele” să aibă … discernământ.

Dincolo, însă, de rolul de maieuticiană, în sensul pe care l-a consacrat Socrate, acela de îndrumătoare a fiicelor ei, o moașă  era, pe vremea Marii Zeițe, și o preoteasă care conducea ospețele rituale și ceremoniile legate de prosperitate și care le dădea binecuvântarea Mamei.

De unde știm ?

O arată, de pildă, banchetul moașei, un obicei ce se ținea în Dobrogea, la sf. sec. XIX, și care nu-i altceva decât o reminiscență  a unui ospăț ritual străvechi.

Despre el citim tot în Nașterea la români, cap. XXIII.

Banchetul, care se ținea acasă la moașă, în a treia zi de Bobotează (așadar la vechiul început de an de la solstițiul de iarnă, după sfințirea apelor/vechea purificare de la renașterea lumii) este, cu siguranță, amintirea unui ospăț sacru de mulțumire, de reînnoire a „suroratului” și de binecuvântare.

Era un prilej pentru nepoate  să aducă darurile magice/sacre: câte un colac, o sticlă de vin și carne din porcul tăiat la Crăciun, daruri de mulțumire. În același timp, pentru moașă era un prilej să le binecuvânteze și să cheme asupra lor sporul, rodnicia, bunăstarea.

La masă se strângea „bacșișul” moașei, adică darul de mulțumire, dar care, altădată, nu se dădea în bani, ci în ofrande. Bahșiș  în turcă, limba din care a venit în română, nu înseamnă altceva decât „dar de mulțumire”, recompensă.

 Moașa, la rându-i, mulțumea, nepoatelor urându-le „spor și berechet” și menindu-le de bine.

Tot în turcă, de unde l-am împrumutat,  bereket  înseamnă „binecuvântarea lui Dumnezeu”, belșug, prosperitate, îndestulare, iar în turcă vine din arabă: barakat unde înseamnă binecuvântare în toate sensurile.

„Până a nu lua loc la masă nepoatele, prietenele și cunoștințele invitate, fata (servitoarea) moașei vine și servește, ducând la fiecare tava cu dulceață și rachiul preparat de ea… cu zahăr, scorțișoară și șofran. Nepoatele, prietenele și cunoștințele închină în sănătatea mamei moașe” (Zoe Cruțescu, Obiceiuri dobrogene, în Românul, Buc. 1890, în Nașterea la români, cap. XXIII).

Nu seamănă, oare, această „masă a moașei” cu o adunare a femeilor ? Iar moașa nu pare a fi ea, oare, o „întâi-stătătoare”,o mare mamă, a obștei lor?

Un element este deosebit de important: colacul pe care îl aduc nepoatele, dar și colacul mare, făcut de ea, cu lumânare, pe care îl așeza în mijlocul mesei.

Acești colaci erau o promisiune a nemuririi, colacul rotund fiind simbolul vieții neîntrerupte, nesfârșite/ciclice, al renașterii și, de fapt, al cercului nemuririi. O menire de viață fără sfârșit.

În românește, colac este un împrumut slav: kolaku care s-a născut din kolo, roată  în slava veche.

Iar kolo vine din rădăcina indo-europeană *kwel – = a se întoarce, a se învârti; roată. Este rudă cu kiklos/ κύκλος, din elină, cu cyclus din latina târzie, cu cakra,/chakra din sanscrită și cu wheel din engleză care înseamnă, toate, cerc, ciclu și roată.

E limpede de ce colacul se face la Crăciun și la Paște și, de altfel, la orice sărbătoare, ca semn al învierii și al belșugului.

Și e limpede de ce colacul este darul/ ofranda prin excelență adusă celor plecați din lume: pentru că e urarea și promisiunea învierii lor.

ImagenStadii ale nașterii. Ex voto descoperite într-un sanctuar din sec. VI î. Hr. în Lapitho, Cipru (1897), probabil închinate Zeiței Mame, Ocrotitoarea femeilor gata să nască.

Baba – șamanița decăzută; Baba Dochia și Sfânta Evdochia; baba- o etimologie surprinzătoare.

După venirea slavilor în secolul al VI-lea, atotștiutoarea inițiată și „unsa” Mamei Lumii, moașa, a căpătat un sinonim simțit, de la început, ca depreciativ/ peiorativ: babă.

În slavă babă însemna: bunică, strămoașă, moașă și bătrână (v. baba, babka și babușka din rusă), dar ajuns în română, cuvântul a început s-o numească mai ales pe vrăjitoarea (cea rea)/descântătoarea, de fapt, pe „șamanița” decăzută.

Baba-Cloanța, de pildă, care nu este decât o amintire a Marii Zeițe, în ipostaza sa de aducătoare a morții/devoratoare, închipuită ca o femeie-pasăre.

Și, poate nu întâmplător, în slavă, colacul cu aluat de cozonac, cu lapte, ouă și unt, se numea baba. Trebuie că era colacul care se dădea de pomană pentru morți.

***

Cât despre Baba Dochia, ea s-a numit așa după Sfânta Evdochia (etimologie stabilită de Hasdeu), o martiră samarineancă de pe vremea împăratului Traian, pomenită de Biserică pe 1 martie.

Baba Dochia sau Baba Marta (de la numele lunii martie) era, cel mai probabil, tot o amintire a Marii Zeițe…

… în ipostaza ei mai recentă (apărută după dezvoltarea agriculturii, când începutul anului s-a mutat, pentru o vreme, în martie), ipostază de Glie care moare pentru a renaște

… în răstimpul a 7, 9 sau 12 zile, cât durează, simbolic, trecerea de la anul/ciclul cel vechi la anul/ciclul cel nou…

… de unde și… Babele (primele 7, 9 sau 12 zile de la începutul lui martie)…

… Babe care o pot simboliza pe una și aceeași Babă Dochie (care se chema, probabil, Zeița bătrână), pe moarte, în cele din urmă zile ale ei…

… în fiecare zi, tot mai aproape de moarte…

…dar și de renaștere/înviere.

Povestea Babei Dochia, care tot leapădă câte un cojoc, încrezătoare în soarele de primăvară, și îngheață,  este mult mai nouă (și mai nouă este legenda Dochiei și a lui Marte, cea a steiului de piatră din Ceahlău sau din alți munți legendari ai României care o înfățișează pe Dochia ca o păstoriță bătrână păzindu-și oile, transformate în stane de piatră, sau legenda istoricizată a Dachiei și a lui Traian „poetizată de Gh. Asachi” cum spune Hasdeu) și e legată de timpul schimbător și de  trecerea de la iarnă la primăvară.

Ea ascunde, de fapt, o credință mult mai veche: aceea că Glia moare la sfârșitul anului vechi, ca o femeie bătrână…

… și renaște la începutul anului nou… ca o femeie tânără (nora sau fiica ei vitregă, de care pomenesc multele ei variante).

 Imagen

Idol de la Cirna, Muzeul Național de Istorie, București

Asocierea Zeiței fertilității cu mucenița Evdochia nu-i deloc întâmplătoare. Evdochia a fost o altă Maria Magdalenă care s-a transformat dintr-o femeie pierdută și pierzătoare de bărbați într-o femeie cucernică și cucerită pentru Hristos.

Numele ei înseamnă „Bunăvoirea”.

Cum a ajuns Marea Zeiță să poarte numele unei mucenițe creștine ? Probabil că primii creștini au încercat s-o… creștineze sau s-o facă dispărută, acoperind-o cu figura unei sfinte a cărei zi era tot 1 martie. Iar Zeița, în mintea lor, era tot o… femeie pierdută și o mare ispititoare, cum fusese și Evdochia.

Se pare că n-au reușit, pentru că amintirea reală a Zeiței dăinuie și astăzi în legendele noastre.

Cine a fost Sfânta Evdochia ?

Sfânta Evdochia samarineanca era de fel din cetatea Iliopolei, Libanul de azi. A trăit pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a dus o viaţă de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos. Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Ghermanos, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăinţă. Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot. Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei, în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia. După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea împăratului, care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace. La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace. Numai sub Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei/www.calendar-ortodox.ro.

Imagen

 Sfânta Evdochia

Dar, ar trebui să mai spunem că babă are o poveste mai mult decât interesantă.

S-a născut dintr-un străvechi radical indo-european, de fapt, dintr-o silabă reduplicată : *ba-ba… din limba copiilor, așa cum sunt ma-ma, ta-ta sau pa-pa.

Era, cel mai probabil, un nume de alint, plin de afecțiune, pentru bunică sau doică, care putea fi, neîndoielnic, chiar moașa.

Cel mai interesant lucru este că din același radical îl avem și pe baba (bătrâna), care există, de pildă, în germana medievală, bābe, bōbe (femeie vârstnică, mamă)…

… dar și pe bebe (bebelușul).

Cum se face că baba din rusă, de pildă, sau din română, și babe și diminutivul său baby din engleză provin din aceeași rădăcină ?

Cum spuneam, ba-ba n-a fost, la început, decât o onomatopee afectuoasă care, ca și ma-ma sau ta-ta imita, în vorbirea părinților, gunguritul bebelușului.

Cu timpul, din ba-ba s-au născut cuvinte care însemnau fie copil mic/bebe, fie tată, fie bunică, fie bunic/moș.

În elină există babion/βάβιον, copil mic, bebe,  în  engleza veche există baban, ale cărui diminutive babe și baby sunt binecunoscute…

… iar în albaneză, tot ca un diminutiv, există bebë .

 În latină ba-ba a dat un *babbus, tată, de unde vine în italiană babbo, tata/tati, de unde Babbo Natale – Tatăl/Moș Crăciun…

Pentru iubitorii de etimologii:

Să spunem aici că din aceeași serie de onomatopee, atât de apropiate între ele, face parte și pa-pa, care l-a dat…

… în greacă pe  pappas/πάππας, cu vocativul papa/πάππα, și pe pappos/πάππος, bunic, moș, strămoș (]n neogreacă παππούς)…

… în latină pe papa/pappa, în traducere tata/tati, dar și, mai târziu, Papa, episcopul Romei)… dar și pe papa, papă (mâncare) sau pe papo, papare, a păpa…

… în franceză pe papa, și în spaniolă și catalană pe papá, în traducere: tati sau tata.

 Să mai adăugăm că ba-ba a avut o extensie: bal-bal-/ bar-bar- din care s-a născut în limbile indo-europene familia… bâlbâielii și a bolboroselii, din care face parte și… barbarul, adică bâlbâitul: barbara în sanscrită și barbaros/ βάρβαρος în greacă. Și în sanscrită și în greaca veche, barbarul a ajuns să însemne mai ales: non-arianul și non-elinul.

În limbile slave bal-bal- a dat verbele bâlbâielii și ale flecărelii (vorbirii fără rost, pălăvrăgelii)…

… iar în românește, a (se) bâlbâi (a se vedea și balbus din latină) și a bolborosi, au desigur, aceleași rădăcini străvechi, silaba reduplicată bal-bal-, considerată onomatopee.

Moșul, moșii și moșia

Cum a ajuns în română cuvântul babă să facă pereche cu moș, dacă ne gândim că moș, s-a născut din moașă, ca un derivat regresiv ?

Sau, de ce, în timp ce moașa a rămas un cuvânt nobil, moșul, care a făcut pereche cu baba, nu cu moașa, a devenit despectiv, în afara sensurilor sale poetice de strămoș/străbun/strămutat în lumea de dincolo ?

Nu știm dacă moș a însemnat vreodată maieutician, dar putem presupune că s-a născut ca să numească o nouă realitate.

Majoritatea lingviștilor este de părere că moș e un derivat regresiv din moașă, lucru care arată că a apărut mai târziu și pentru a denumi nu „obstreticianul”, ci pe părintele familiei și al obștei, dar și „atotînțeleptul” și „bărbatul-știutor”, echivalentul moașei.

Când ? Atunci când ginecocrația a lăsat locul androcrației, când lumea mamelor a devenit lumea taților.

Moș s-a numit părintele familiei, și era cel mai probabil bunicul sau unchiul patern, iar moși s-au numit gerontocrații, părinții și conducătorii obștei, denumită de la ei… moșie (patria pentru romani, adică pământul părinților/taților).

În treacăt fie spus, un cuvânt de substrat, moșie (care a rămas să însemne în româna modernă doar domeniul/pământul… moștenit, iar a moșteni vine din moșnean/moștean, adică moștenitorul, urmașul … moșului)…

… și un cuvânt… moștenit, țară (din latinescul terra), au coexistat în română ca sinonime, cu sensul de pământ strămoșesc, până târziu…

… poate ca o afirmare a celor două identități, dacă și latină, a poporului român.

Moșia satului, spune Romulus Vulcănescu în Mitologie Română, era centrul/ spațiul sacru al satului „cu incinta sacră în mijlocul căreia se afla arborele cerului sau coloana cerului” sfatul bătrânilor și mormintele strămoșilor.

Strămoșii. Cine erau ei ?

Erau moșii cei mai îndepărtați, cei mai de demult, și, totodată, cei mai însemnați: strămoș s-a format cu prepoziția latinească extra care arată depărtarea, vechimea sau superioritatea.

Cât de importanți erau acești moși și aceste moașe ale românilor ? Trebuie că erau foarte importanți.

O arată faptul că toți vecinii lor i-au împrumutat de la ei pe moș și pe moașă, cuvinte care există în toate dialectele sud-dunărene ale românei și pe care le găsim, de pildă, în ucraineană: mošul (bunic) și moša (bunică și moașă), în bulgară: moš, mosija, în maghiară: mósuly (bătrân) în sârbă, ba chiar și în germana sașilor din Transilvania: Mosch, cu sensul de bunic, bătrân sau moș.

Nu întâmplător Moși s-au numit Sfântul Nicolae, Ajunul Crăciunului și Crăciunul, care s-au suprapus, formând o treime a solstițiului de iarnă/a Anul Nou, peste figurile mitice ale Strămoșilor divinizați și, în același timp, peste figura mitică a Strămoșului prin excelență, Dumnezeu – Tatăl Lumii, cel care o înlocuise pe Mama lumii.

Și, nu întâmplător, moși s-au numit la noi și răposații care trebuiau să fie neapărat buni (de unde moșii cei buni, adică străbunii) ca să-și ocrotească și să binecuvânteze rudele vii, nu să le vatăme.

La toate marile sărbători, românii își onorează/cinstesc moșii prin slujbe speciale în Biserică și la morminte.

Fiecare familie își pomenește morții, ca să le arate că n-au fost uitați și îi îmbunează cu… pomană, adică cu daruri de mâncare și băutură (fostele jertfe/libații precreștine) care se dau în timp ce li se pronunță numele. Iar pomenirea/amintirea numelui nu este decât o formă de a le asigura o viață veșnică și pe pământ, acasă.

În România se țin 19 zile ale moșilor (unele doar regionale), din care una este cea mai importantă: moșii de primăvară, moșii pomeniți în Sâmbăta morților, înaintea lăsatului secului de carne pentru Postul Paștelui.

De fapt ceea ce numim „moșii de primăvară” este străvechea sărbătoare, precreștină, a morților, de la solstițiul de iarnă/începutul Anului Nou, când se credea că odată cu învierea Soarelui învie toți morții, sărbătoare care s-a mutat spre primăvară… atunci când Anul Nou s-a mutat primăvara, în martie, după dezvoltarea agriculturii, când oamenii credeau că toți morții învie odată cu natura/Glia Mamă.

Nu întâmplător „jertfa” prin excelență adusă celor trecuți dincolo este coliva, fiertura din grâu îndulcit cu miere, moștenită de creștini de la popoarele grâului, care o aduceau morților ca ofrandă funerară… ce lucra la magia rodirii.

Să spunem în treacăt că numele de colivă vine din greaca veche și este un plural: ta kolliva/τα κόλλυβα. Ce însemnau „colivele” ? Desigur, fiertura de grâu cu miere care… slujea drept merinde de drum pentru cel plecat spre lumea de dincolo (s-a găsit colivă în morminte grecești preistorice) și care i se dădea împreună cu obolul: kolliva vine din kollivos (κόλλυβος) care înseamnă monedă.

Și, nu întâmplător, Iisus Hristos a ales să moară și să învie primăvara… de Paște.

Paștele, în vechiul Israel, este o sărbătoare în trei straturi: o sărbătoare pastorală, cea mai veche, una agricolă, numită și Sărbătoarea Azimelor, cea de-a doua, care s-a suprapus peste ea și una istorică, cea de-a treia, care comemorează ieșirea evreilor din robia Egiptului și care se numește Paște pentru că Pesah în ebraică înseamnă trecere (cel puțin aceasta este etimologia oficială).

Iarăși, nu întâmplător a ales Iisus Hristos această întreită sărbătoare. A ales-o pentru că, la origine, ea era sărbătoarea renașterii/învierii Gliei (Naturii), Sărbătoarea Învierii prin excelență a popoarelor grâului.

Și acum răspunsul la întrebarea pe care am pus-o mai înainte: de ce s-a deteriorat, totuși,cuvântul moș ?

Evident moș nu a căpătat sensurile-i peiorative pentru că denumea bărbatul în vârstă, devenit neputincios și expus. Nu.

Cel mai probabil, această depreciere vine din disprețul arătat de cuceritori, în special de veteranii romani/latinofoni, care au rămas în Dacia, coloni.

Veteranii, soldații romani lăsați la vatră, primeau pământ și erau ajutați să-și întemeieze o gospodărie. Ei au devenit, cu timpul, o sub-aristocrație care a înlocuit-o pe cea a moșilor, cea a moșilor devenind doar o aristocrație… mitică.

Să ne gândim că veteranus a dat în română bătrân, un cuvânt cât se poate de nobil, sinonim cu venerabil.

Pe de altă parte, s-a adăugat și influența negativă a babei adusă de slavi în secolul al VI-lea.

Să mai spunem doar că, spre deosebire de moșmoașa a rămas întotdeauna doar „femeia atotînțeleaptă”.

De ce oare ? Poate pentru că acest cuvânt mai păstrează încă sensurile-i subtile pe care le-a avut pe vremea Marii Zeițe.

LUCRĂRI CONSULTATE

Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Ed. Academiei RSR, București, 1974

B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, Ed. Minerva, București, 1970 (Babele)

Al. Rosetti, Istoria limbii române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Julius Pokorny

Simion Fl. Marian, Nașterea la români, Ed. SAECULUM I.O., București, 2008

Simion Fl. Marian, Înmormântarea la români, Ed. SAECULUM I.O., București, 2008

Romulus Vulcănescu, Mitologie Română EARSR, București, 1987

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, București, 2001

Adina Rădulescu, Rituri de protecție în obiceiurile funerare românești, Ed. SAECULUM I.O., București, 2008

Istoria religiilor I-Religiile antice, Giovanni Filoramo (coord.), Polirom 2008

Histoire des croyances et des idées religieuses I (de l’ âge de la pierre aux mystères d’ Éleusis), Mircea Eliade, Payot, Paris, 1978

Imagini și simboluri, Mircea Eliade, Ed. Humanitas, București 2013 (reeditare)

Civilizație și cultură, Marija Gimbutas, Ed. Meridiane, București, 1989

M.A. Czaplicka, Șamanism în Siberia, Ed. Herald, București, 2014

Etymonline

Dictionnaire russe-français dans lequel les mots russes sont classés par famille, ou dictionnaire étymologique, par Charles-Philippe Reiff (1835).

Albanian etymological dictionary,Vladimir Orel, Brill, Leiden, Boston, Köln, 1998AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR AL CITATELOR ZENAIDA ANAMRIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui articol cu condiția menționării sursei:

http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și a autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s