PĂMÂNT – ȚARĂ – GLIE

CERES 4Pământul era pentru strămoșii noștri temelia lumii, a țării și a casei. Ne-o spun pavimentum, terra și gleba care au dat în română: pământ, țară și glie.

PĂMÂNT – TEMELIA CASEI, LUMEA CEA MICĂ ȘI TEMELIA LUMII CELEI MARI

Pavimentum era pentru vechii romani pământul bătătorit care, în casele obișnuite, ținea loc de pardoseală.

În latina clasică pavimentum a devenit pardoseala din piatră sau din lespezi, din mozaic, pavajul sau caldarâmul/drumul pietruit pe care romanii îl construiau pe oriunde se duceau.

Totuși, în străromână pavimentum n-a însemnat, se pare, altceva decât pământul bătătorit, amestecat cu paie…

… „pardoseala” pe care călcau în casă și în curte (care se cheamă, nu întâmplător, bătătură).

Dacă ar fi fost altfel, și în română el ar fi însemnat pardoseală de piatră sau pavaj, ca în toate celelalte limbi romanice.

Pavimentum a devenit în limbile romanice: pavimento (spaniolă, gallego, portugheză și italiană), paviment (catalană), pavement (franceză), pavimen/pasiment (provensală), pavimentu (corsicană și sardă).

Pavimentum a devenit în aromână pimintu (țară, țărână și doar rar pământ), în meglenoromână pimint și în istroromână pemint (arie de pământ bătătorit, careu).

Rădăcina indo-europeană din care se trage pavimentum, *pēu-/pəu-/pū̆ însemna: a bate din picior, a lovi, a izbi, a zdrobi.

Interesant este faptul că latina este singura limbă indo-europeană în care din pəu- s-a născut această „bătătură”, această pardoseală de pământ, și că româna este singura limbă romanică în care pavimentum a devenit pământ.

Poate pentru strămoșii noștri daci casa podită cu pământ era o imagine simbolică a lumii… podită tot cu pământ, iar pământul însuși… temelia casei și a lumii.

Pentru iubitorii de etimologii:

pavimentum s-a născut din verbul pavio, pavire: a bătători pământul, a nivela, a pardosi, a bate și a lovi (devenit în latina populară *pavo, pavare, de unde a pava)…

… că e rudă cu paveo, pavere, a se teme…

… și cu *ex-pavimentare din latina târzie care l-a dat în română pe a spăimânta.

Câțiva urmași interesanți ai rădăcinii *pēu-/pəu-/pū̆:

  1. latină

amputo, amputare, a reteza, a amputa; deputo, deputare, a tăia via, unde tăietura este înțeleasă ca o lovitură…

… pudens, decent, și impudens, nerușinat; pudor, rușine, pudoare, unde pudoarea este înțeleasă ca o separare, o desprindere de lumea tentațiilor…

… repudio, repudiare, a da cu piciorul, a repudia, a respinge și repudiatus, repudiat…

tripudium, dansul sacru, o „bătută” a preoților Salieni sau a bacantelor

  1. greacă: peanul (παιάν sau παιών) bocetul, chemarea lui Apollo ca salvator și tămăduitor și, mai târziu, cântecul de bucurie închinat lui, pentru că, cel mai probabil, peanul era însoțit de baterea/lovirea pieptului și probabil, și de un dans sacru, o „bătută”…
  1. engleză: pit, groapă.

Faptul că există tripudium-ul și pean-ul ne face să credem că strămoșii noștri (ca, probabil, strămoșii lor) băteau/jucau pământul cu picioarele… dansând/jucând și cântând sau strigând, convinși că participau la un act sacru.

HORAHoră

COVOR ROMANESCCovor românesc

ȚARĂ: PĂMÂNTUL – TEMELIE A LUMII MIJLOCII

Tot în limba misterioșilor indo-europeni, strămoșii noștri, exista o rădăcină a uscăciunii/ secetei: *ters-: (a fi) uscat, sec, a (se) usca, a seca; sete și a-i fi sete, (a fi) însetat.

Din ea s-a născut în latină terra, pământul, iar terra a devenit în românește țară.

Un cuvânt ca terra ne spune cum au văzut indo-europenii care s-au așezat în Italia noul lor pământ: uscat, secetos și arid.

Terra, de fapt tersa în latina arhaică, nu este altceva decât femininul unui adjectiv (*tersus) care însemna „uscat, secetos, arid sau sec”…

… ceea ce înseamnă că tersa a ajuns să însemne pământ însoțindu-l frecvent probabil pe tellus (= pământ), în sintagma tersa tellus, pământul secetos.

La un moment dat din tersa tellus a rămas doar tersa, devenită terra: un pământ tare, ferm, întins, de unde și sensurile mai târzii: domeniu, moșie, țară, lume sau chiar uscatul (adică tăria despărțită de ape, de mare și de cer).

Tellus, un feminin, era, de fapt, numele propriu-zis al pământului în latină. O întărește și faptul că rădăcina indo-europeană din care s-a născut, telə-, telu– însemna: câmpie plană, șes sau glie.

Pentru iubitorii de etimologii:

Din familia lui *tersus (uscat, sec, arid) mai fac parte câteva cuvinte interesante:

  1. cuvinte moștenite din latină:

țeastă, din testa, vas de pământ ars; carapacea broaștei țestoase, cochilie, dar și țeastă în latina târzie, care în franceză a ajuns tête și în italiană testa, cap/țeastă). Iar testa vine din tersta, pământ ars.

țest, din testu indeclinabil sau din testum: vas de pământ sau capac (în formă de carapace de țestoasă). Țestul este capacul, ca o carapace de broască țestoasă pe care o imită, din lut ars, care se pune peste vatra încinsă unde se coace pâinea și mâncarea… și, de fapt, un mic cuptor.

  1. cuvinte împrumutate:

toast: toastul era pâinea prăjită înmuiată în vin care însoțea… un toast/o menire de bine, la mesele englezilor. Toast vine din tostum, participiul trecut al verbului torreo: a arde, a frige, a prăji, a pârjoli, a usca, a seca și înseamnă, desigur, prăjit…

torent care vine din torrens,participiul prezent al aceluiași torreo, participiu care însemna: aprins, înfierbântat, arzător, clocotitor, iar torentul era apa care clocotește…

– torid care la noi vine din franțuzescul torride (din torridus: uscat, pârjolit, ars, secătuit.

Să mai spunem că…

… în elină există verbul terso/τέρσω: a usca, a seca, cu care se înrudește și thirst din engleză…

… și că adjectivul teluric este o creație a savanților englezi (telluric: „ceva care conține tellurium”, primul sens, atestat în 1800, și „ceva ce aparține Pământului”, sens atestat în 1836).

TEST 1

TEST 2Țesturi oltenești

 Țestul era cuptorul de lut uscat la soare pe care fetele îl luau de zestre, un cuptor pe care-l făceau doar femeile, în fiecare an, la Ropotinul țestelor/Ropotină/Ropotini, o sărbătoare a femeilor, ținută a treia marți după Paște.

Numele sărbătorii pare a fi legat de rabota (работа, robie, muncă forțată, de la rabu în slava veche, de unde rob în română), dacă ne gândim că făcutul țestelor era o clacă, dar semnificația ei este cu mult mai veche și fără nicio legătură cu Ropotinele/Ropotinii ploii torențiale.

Latinii l-au numit testum, de la carapacea de broască țestoasă, testa, pe care o imita, dar, de fapt, țestul simboliza pântecul roditor al Gliei și al femeii, de aceea trebuia să-l facă doar femeia, într-o zi sfântă, anume rânduită, în timp ce rostea meniri de bine și chema rodnicia asupra casei, asupra ei și asupra familiei.

TEST 3 Țest asemenea unei carapace de broască țestoasă

Desigur că limbile romanice l-au moștenit pe terra care, în românește, a ajuns țară (în româna veche era țeară).

Interesant este faptul că doar în română terra a ajuns să însemne, în primul rând, țară…

… sinonim perfect cu moșie, moștenit și el din latină, care astăzi e un cuvânt poetic și arhaic – moșie, adică pământul lăsat… moștenire de… moși…

… și sinonim perfect cu patrie, un cuvânt cult, din limba literară, împrumutat de cărturari din latină (apare în Biblia de la 1688) … patrie, adică pământul … părinților (patres în latină, unde patria terra era pământul părintesc).

Desigur, sensurile lui țară din română: pământ, uscatul, adică tăria despărțită de mare și de cer, lume, tărâm, ținut/provincie; sol, țarină, lumea satului; teritoriu; șes, loc deschis, sat (pt. ciobanii care se întorceau de la munte… în țară, adică în satul cu pământuri cultivate și locuite) …

… sunt și sensurile generale pe care terra le-a păstrat din latină când a ajuns în toate limbile romanice: italiană, gallego, catalană, portugheză (terra), spaniolă (tierra), friulană (tiare), franceză (terre), provensală (terro, tearro, tiaro) sau corsicană (terra sau tarra).

Și totuși, în nicio limbă romanică terra n-a ajuns să capete sensul principal, propriu-zis, de țară/stat, ca în română.

Ceea ce înțelegem noi astăzi prin țară, în franceză se spune pays, în spaniolă país (luat din franceză), în gallego país, în portugheză país, în provensală païs și în italiană paese

… forme care, toate, au un singur strămoș: *pagensis din latina târzie: „sătesc, țărănesc, de la țară” (din pagus, sat).

Așadar, în timp ce pentru strămoșii noștri, străromânii, numele țării vine din terra (pământ/lume), pentru ceilalți romanici, numele țării vine din pagus (sat).

Interesant este cazul aromânei unde țară, cu pluralul țăruri, nu înseamnă (decât foarte rar) patrie, ci: pământ, țărână, humă.

Un exemplu din Dicționarul dialectului aromân general și etimologic al lui Tache Papahagi:

Glonile-n΄i intră tu țară adică „flăcăul meu a intrat în pământ”.

Țăran (țărean sau țerean/țeran) s-a format în română din țară și însemna în limba veche:

– locuitor al unei țări, băștinaș sau compatriot

– locuitor al Țării Românești și al Moldovei pentru cei din Transilvania și Banat dar și un muntean sau un moldovean stabilit în Transilvania… și, desigur,

– sătean, câmpean, iobag, un „lipit de glie”, un om care trăiește… la țară.

Marele nostru lingvist Alexandru Cihac, spre deosebire de MDA, e de părere că țăran vinde din *terranus, format din terrenus, în latina târzie.

Tot din țară, conform MDA, s-a format și țărână (țerină, țernă/țarnă sau țearnă): pământul pe care călcăm; pământul strămoșesc, glie, dar și tină, ce pare a fi înrudit cu cërmë din albaneză: „cuptor de pământ pentru pâine” (MDA).

Cât despre țarină (țarenă sau țearenă/țarnă sau țărnă): bucată de pământ cultivat, lăsat o vreme să se odihnească, ogor/câmp cultivat cu același fel de cereale, arătură, glie, hotar, pârloagă; ținut, comună; pământ, imaș sau țarc, MDA notează: etimologie necunoscută.

Iar pe tărâm, sinonim cu ținut (care vine din a ține), tot MDA îl apropie de cuvântul cuman tarïm, ogor, și de tarim, din turcă, care înseamnă agricultură.

Iată articolul din dicționarul lui Al. Cihac (Dictionnaire d’étymologie daco-romane I) care-l așează pe țarină în familia de cuvinte a lui țară:

tarataran

Cât despre teren, terestru, teritoriu sau terasă

… ele sunt împrumutate din franceză/latină: terrain/terrenum (de fapt din forma populară *terranum: pământ, teren, câmp)…

terrestre/terrestris (în latină: terestru, de uscat, pământean)…

territoire/territorium (în latină: teritoriu, ținut teritoriu) și…

terasse/ *terracea (femininul lui *terraceus, de pământ)

De asemenea, tot din terra a apărut și … Mediterana sau „Marea dintre pământuri”.

Mediterraneus însemna în latină „în mijlocul pământurilor, interior, în adâncul unui ținut sau al unei țări” (medius = mijloc și terra pământ).

Numele de Mare Mediterraneum/Marea Mediterană a apărut în latina târzie (primul care a numit-o astfel a fost gramaticul Solinus, sec. al III-lea d. Hr. în De mirabilibus mundi (Minunile lumii)…

… pentru că, în perioada clasică, romanii îi spuneau: Mare Nostrum/marea noastră, Mare Internum/ marea interioară, sau Mare Magnum/marea cea mare…

… traducând, de fapt, numele grecești ale Mediteranei.

Vechii greci îi spuneau Mediteranei simplu: marea/thalassa (θάλασσα) sau marea noastră, folosind tot felul de perifraze:

– „marea asta, de aici” (ἥδε ἡ ϑάλασσα, Herodot, I, 1)

– „marea de lângă noi” (ἡ καϑ’ ἡμᾶς θάλαττα, Polibiu, Istorii, 1,3,9)

– marea de pe la noi (ἡ παρ’ ἡμῖν ϑάλαττα, Plat. Phaed. 113 a )

– „marea pe care o numim interioară, de lângă noi”… (ἡ ἐντὸς καὶ καθἡμᾶς θάλαττα λεγομένη, Strabon, Geographica 2,5,18, firesc, de jur împrejurul Mediteranei erau colonii grecești și se vorbea greaca !)

–  „marea cea mare” (ἡ μεγάλη θάλασσα, Plutarh, Viața lui Alexandru cel Mare, 73) …

… denumiri pe care le-au împrumutat și alții… evreii, de pildă, care au tradus ἡ μεγάλη θάλασσα/ „marea cea mare” a lui Plutarh, cu iam gadol.

În treacăt fie spus, grecii moderni o numesc Mesoghios Thalassa/Μεσόγειος θάλασσα, adică Marea dintre pământuri/ din mijlocul pământurilor (μεσόγαιος este format din μέσος, mijloc, și γαῖα, pământ)…

…cu o denumire pe care i-a dat-o în geograful și episcopul Atenei, Meletie (Γεωγραφία παλαιά και Νέα, Α 80/ anul 1707).

Mediterana AriadnaMediterana, matricea/leagănul civilizației umane

GLIE: PĂMÂNTUL – AMINTIREA MARII MAME

Să revenim la terra și tellus, două feminine: cu timpul, ele au devenit sinonime perfecte și au ajuns s-o numească, amândouă, pe Marea Zeiță a Nașterii și a Nenașterii, Glia.

Nu întâmplător în română, când e vorba despre Marea Zeiță, Mama Pământ, o numim Glia și nu Pământul, iar în traducerile românești ale miturilor o vom găsi pe Zeiță cu numele poetic Glia.

Dar asta numai în literatură, pentru că, Maica Domnului a făcut-o uitată pe Marea Mamă (nu și ritualurile ei)… care a devenit fie Muma Pământului, fie Muma Pădurii (în ipostază de vrăjitoare răufăcătore), fie Dochia.

Deși MDA dă pentru glie etimologie necunoscută, credem că este foarte posibil ca româna să o fi moștenit din latină: gleba/glaeba, cuvânt care s-a păstrat în limbile romanice.

În latina rustică, gleba însemna bulgăre sau bucată de pământ și, în latina târzie, moșie, de unde expresia pe care o au limbile romanice, inclusiv româna „șerb lipit de glie”.

De altfel, în română, glie înseamnă o brazdă de pământ cu iarbă; ogor, țarină sau pământul strămoșilor, patrie, de unde expresia glia strămoșească.

Gleba a dat în franceză glèbe, în italiană gleba, în spaniolă, gallego și portugheză gleba, iar în catalană gleva.

Iată articolul glie din Dictionnaire d’etymologie daco-romane (II) al lui Cihac:

glie

De fapt, rădăcina indo-europeană din care se trage latinescul gleba/glaeba este: geleb(h)-/glēb(h)- : a (se) rostogoli, a o lua la vale;  a înfășura, a învârti, a răsuci; ghem, bulgăre, bilă, minge, pepită și, mai ales, sferă și glob.

De altfel, nu întâmplător latinescul globus (de unde glob în română, cuvânt împrumutat), s-a născut din aceeași rădăcină : geleb(h)-, glēb(h)-.

Așadar, glie și glob, foarte probabil, sunt rude.

De ce mai ales sferă și glob ? Pentru că, așa cum o arată reprezentările neolitice, dar și cele mai vechi, sfera era simbolul uterului, al matricei, al pântecului Zeiței Mame/ Glia.

Tot din rădăcina geleb(h)-, glēb(h)- se trag γλίνη/ γλίνα (glini/glina) din elină și glina/ глина din rusă, amândouă însemnând: lut, argilă.

Și, dacă tot am pomenit despre Zeița Mamă, personificarea pământului fertil, să mai spunem că tot în indo-europeană mai exista o rădăcină: ghdem-/ghdom-, pământ.

Din ea îl avem grecescul hthon/χθών, pământ, un feminin, de unde adjectivul htonian… adică „ceva legat de adâncurile/măruntaiele pământului, de lumea de jos”, considerată pântecul Marii Zeițe..

… o avem pe Semele, mama lui Dionisos, zeul vinului și al viei; pe Semele grecii au împrumutat-o de la traci (Σεμέλη, rudă cu Ζεμελω din frigiană), adică Glia, Marea Mamă (ζεμελω care se poate recunoaște în zemlea/ земля, pământ, din rusă.

… și o avem pe Demeter/Δημήτηρ, zeița cerealelor, al cărei nume în greacă se compune din Di-/Δη- (cf. albanezul dhe, pământ, hthon/χθών în greacă), adică pământ și mitir/μήτηρ, mamă… așadar Mama Pământ/Glie. De adăugat aici că în greacă mai există o ipostază a lui Demeter, anume Damia/Δαμα, o zeiță a creșterii/rodirii, pomenită de Herodot (Istorii, 5, 82-83), zeiță al cărei nume provine, de asemenea, din rădăcina ghdem-/ghdom-, cea care a dat în albaneză dhe.

S-o amintim aici și pe Ghea/ Γαῖα, cea mai veche Mare Mamă a grecilor, despre care se spune că este pre-elenică/preindo-europeană (ghi/γῆ este, se pare, un cuvânt preindo-european ce, probabil, însemna pământ.

Ghi/γῆ sau ghea/γαῖα înseamnă în elină: glie, pământ/tăria despărțită de cer și de mare, țară, ținut, lume, univers, și, scris cu majusculă Γαῖα / Γῆ/Ghea/Ghi, o numește pe Marea Mamă, Glia, soața Cerului/Uranus (pe care romanii au împrumutat-o ca Geea).

O amintim pentru că din γῆ s-a format prefixul geo- din: geografie, geomanție, geocentric, geogonie, apogeu sau perigeu.

POSEIDON & GIGANTE POLYBOTESGlia, Poseidon și Gigantul Polivotis (scenă din Războiul cu Giganții/Ghigantomahia); kylix cu figuri roșii al meșterului Aristofan, 410 – 400 î. Hr.; Antikenmuseen, Berlin, Germania

GEEADetaliu

 Să mai spunem că tot din ghdem-/ghdom- îl avem pe latinescul humus (din *homos), pământ (de unde și humă în română, dar prin bulgară), humus care e rudă cu… homo, omul (văzut ca locuitor al pământului, dar și ca ființă plămădită din pământ) și, desigur, cu humanus, omenesc, uman, dar și cu humilis (de jos, de lângă pământ, de rând), care a dat în română umil

 … îl avem și pe zmeu, care vine din slavă, zmeia/змея (literalmente „cel care se târăște pe pământ”, șarpe) care, la rândul lui provine din zemlea/ земля, pământ.

Aici merită să spunem că zmeii, cu care ne-am ales din mitologia slavă, au rămas în mitologia noastră populară creaturi pur htoniene: niște monștri antropofagi, așadar „spurcați”, care au numai mamă, pe Muma Zmeilor, și care locuiesc pe tărâmul celălalt (putem înțelege undeva, sub pământ). Ei nu s-au transformat niciodată în înțelepții dragoni/șerpi cu aripi, aliații războinicului/cavalerului „cu inima curată”, ca în alte mitologii nordice.

Să mai spunem că cvasi-sinonimele glod și tină, care înseamnă noroi sau mocirlă, vin din slavă:

glod amintește de gluda/ глуда din rusă (azi un arhaism înlocuit cu glina/ глина), bulgăre de pământ …

… iar tină amintește de tina /тина, tot din rusă, nămol, noroi, mâl, mocirlă.

Iată articolul tină din Dictionnaire d’etymologie daco-romane (II) al lui Al. Cihac:

tina CihacCât despre sol, acesta este un împrumut din latină, solum-i (fund, temelie, temei, pardoseală, sol, teren, pământ, ținut, țară).

 ***

Pământ, țară și glie sunt cele mai importante nume ale … pământului în română. Le-am spus aici, pe scurt, istoria metamorfozei lor din latină, o metamorfoză care ne lasă să vedem ceva din spiritul, imaginația și credințele strămoșilor noștri, străromânii.

CERES 4 Ceres, zeița romană a grânelor, basorelief roman din perioada lui Augustus

LUCRĂRI CONSULTATE

Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010 (MDA)…

Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Ed. Academiei RSR, București, 1974

Site-uri/dicționare online:

Dictionnaire d’etymologie daco-romane (I), Éléments latins, Frankfurt, 1870

Dictionnaire d’etymologie daco-romane (II), Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, Frankfurt, 1879

Etymonline

Henry George Liddell, Robert Scott, A Greek-English Lexicon

Gran diccionario español-portugués português-espanhol © 2001 Espasa-Calpe

dic.academic.ru

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s