POST – AJUN – PRIVEGHERE

Imagen

În dicţionarul limbii române, în dreptul cuvântului post este trecut slv., ceea ce înseamnă că vine din slavă. Corect. Dar, în slavă, de unde vine ?

1. Venerabilul fastan din gotică – strămoşul lui postu din slavă

Cuvântul post a fost adus în română de teologii slavi, dar originile-i se află în aproape mitica indo-europeană.

Strămoşu-i este venerabilul *past, un adverb/ radical al temeiniciei.

Past (fest în germana de azi) poate fi tradus prin: ferm, stabil, neclintit, bine fixat, bine înrădăcinat, întărit, solid, sigur, statornic, durabil, trainic, puternic, temeinic, vârtos, tare.

În limba goţilor el a avut un fiu, pe fastan, un verb care însemna:

– a (se) ţine bine, zdravăn … a sta bine, fix, a fi solid

– a prinde, a păstra, a ţine,  a menţine, a reţine, a stărui în

– a-şi ţine privirile a-ţintite asupra, a cerceta, a examina cu atenţie, a observa, a veghea şi a supraveghea, a nu pierde sau a nu scăpa din ochi; a băga de seamă, a fi cu luare aminte, a fi vigilent/atent la, a respecta

– a se ţine pe sine sub o severă/strictă observaţie, a se controla, a se ţine, a se reţine, a se abţine şi a se opri de la, a se stăpâni, a se domina şi a se înfrâna şi …

și

a posti, în gotica creştină, graţie episcopului Ulfila …

Cel care l-a îmbogăţit pe fastan cu sensul creştin de a posti a fost Ulfila sau Wulfila, „Micul Lup”.

Ulfila s-a născut în Dacia în 311. Strămoşii lui materni au fost prizonieri romani creştini aduşi de goţi din Capadocia în a doua jumătate a sec. al III-lea.

El a tradus Biblia (fără Cărţile Regilor) în limba-i maternă, gotica, din greacă şi latină.

Fragmentele întinse din Noul Testament al lui Ulfila, singurele ajunse până la noi, ne arată că el l-a folosit pe fastan ca să-l traducă pe observo, observare cu sensurile deja din latina creştină: a ţine, a păzi legile sfinte, rânduielile bisericeşti, a ţine o sărbătoare, a ţine post.

Acesta este momentul Ulfila, un moment crucial în care vechiul verb germanic fastan s-a îmbogăţit cu semnificaţiile latinescului observare, semnificaţii pe care le are şi azi.

Lingviştii au descoperit că postu (post) şi postiti (a posti) din toate limbile slave provin din fastan-ul lui Ulfila.

2. Post şi ajun

Postu şi postiti  au pătruns în româna veche – post şi a posti – după ce slavona a devenit la noi, vreme de secole, limba oficială a Bisericii şi a cancelariei.

Slavona sau slava veche a fost limba slavilor de sud, a vechilor bulgari.

I se mai spune şi slava bisericească pentru că în Ţările Române, timp de multe secole, în ea s-a ţinut liturghia.

Ele s-au alăturat perechii ajun (jejunium din lat. clasică) şi a ajuna (ad-jejunare din lat. târzie) moştenite de la latinofonii stabiliţi în Dacia romană.

Nu s-au suprapus: ajunul a continuat să fie postul total (sensul său de bază din latină) iar prin postu s-a înţeles înfrânarea de la frupt şi de la dulcile desfătări ale trupului.

Jejunium şi jejuno, jejunare însemnau în latină „post” şi „a ţine post complet, a te lipsi cu totul de mâncare, a sta nemâncat, a ajuna”.

Provin din adjectivul jenunus, nemâncat, care, la rându-i, se trage dintr-un antic * se-junus = neprânzit.

Jejunium şi jejunare s-au moştenit în toată romanitatea, fie ca atare, fie prin compusele lor ad-jejunium/ad-jejunare şi de-jejunium/de-jejunare: fr.: jeûne, jeûner, être à jeun; port.:jejuar, jejum; span.:ayuno, ayunar; cat.:dejuni, dejunar; it.:digiuno, digiunare;  sic.: dijunu, dijunari ; prov.: dejun(i)  şi  jeoar, junar, dejunar.

3. Ce era ajunul ?

A te păstra nemâncat/neprânzit toată ziua, până la slujba care făcea intrarea în sărbătoare.

Primii creştini (păstrând obiceiul ajunului şi al veghii sfinte la romani) ajunau  înaintea tuturor sărbătorilor.

Petreceau seara şi noaptea de ajun nemâncaţi şi neadormiţi, în rugăciune.

Făceau, ca şi vechii romani, o priveghere.

În româneşte veghe vine din latinescul vigilia = veghe, veghe religioasă; nesomn; straja/garda de noapte a soldaţilor.

Ea s-a păstrat ca termen religios doar în priveghere: o veghe dusă până la capăt (v. pervigilia unde per înseamnă până la capăt)

În lat. pervigilium era o veghe sfântă, de o noapte, înaintea zilelor de sărbătoare (feriae).

Se înţelege că ajun a ajuns să însemne deopotrivă postirea şi privegherea.

Spre deosebire de noi, francezii şi italienii spun în ajun: à la veille de… (fr.) şi alla vigilia di… (it.), iar spaniolii şi portughezii, în afară de en ayunas, en ayuno, día de ayuno (span.) şi em jejum şi dia de jejum (port.) îl folosesc pe vespera: en vísperas de… (span.) şi em vésperas de…(port.).

Unii se raportau la veghea/ slujba de toată noaptea, iar ceilalţi la vecernia (slujba se seară/vespera cu care intrau în sărbătoare.

În italiană, spaniolă şi portugheză vigilia înseamnă, de asemenea, şi postul în sine, dar şi perioada postului.

 4. Postul ca slujire

Ce-i leagă pe goticul fastan şi pe slavul post ?

Cele două verbe latineşti ale slujirii: servo şi observo.

Servo, servare este fiul lui servus: paznic, gardian, cel ce stă cu ochii pe … ca să prevină, (supra)veghetor, îngrijitor, slujitor şi sclav/rob.

La începuturi servo însemna:

– a (supra) veghea atent, a veghea să …

a sluji, a servi

– a păzi, a păstra, a conserva, a menţine, de unde … a salva

– a observa stelele şi a le “citi” semnele (era ocupaţia pontifilor care trebuiau să anunţe în ce zile anume era sărbătoare, adică avea loc un serviciu divin/se slujea, se cinstea o divinitate,  cu sacrificiu, în funcţie de poziţia lunii şi a astrelor).

Pentru română cel mai important este unul din fiii lui servo, anume servator = păzitor, păstrător, paznic, gardian, veghetor şi, de aici… cel ce te păzeşte şi, prin asta te scapă de primejdii, adică salvator. Romanii îl chemau pe Jupiter ca Servator.

De ce ? Pentru că este singurul pe care l-am moştenit (a servi vine din franceză, servir).

Dar, mai ales pentru că pe servator s-a format în latina târzie adjectivul servatoriusiar Dies Servatoria = Ziua Slujirii a dat în română sărbătoare.

Observo, observare  însemna:

– a observa, a pândi

– a lua seama la, a avea grijă de/să…, a păzi

– a respecta, a ţine şi a împlini legi, rânduieli

– a onora, a cinsti

– a ţine o sărbătoare, a sărbători, a comemora, a celebra

– a posti şi a păzi rânduielile bisericeşti (în latina creştină)

Cele mai de seamă mlădiţe ale lui observo au fost:

– observator = practicantul unui cult, al unei religii, credincios şi

– observatio = cult religios, religie; practici şi rânduieli bisericeşti

Servare ferias – a ţine, a celebra o sărbătoare, spuneau latinii din vremea lui Cato

dar … în Codul lui Theodosius publicat în anul 438 stă scris:

Şi, deasemenea, dorim ca nici Ziua Naşterii Domnului nostru şi nici Boboteaza (Epifania) să nu se celebreze în tumultul Forum-ului. Cu atât mai mult cu cât se cuvine ca naşterea unui împărat ca şi începutul unei (noi) domnii să se sărbătorească cu acelaşi respect.  (“Nec non et dies natalis Domini nostri vel epiphaniae sine forensi strepitu volumus celebrari. Natalem etiam principis vel initium regni pari reverentia convenit observari“).

şi

Din motive ce ţin de religie, prevedem şi decretăm să nu se dea spectacole mai ales în ziua Naşterii (Domnului) sau în cea a Bobotezei (Epifaniei), aşa cum nu se dau nici în cele şapte zile ale Patruzecimii (Păresimilor) şi nici în cele şapte zile pascale (ale Postului Paştelui)*, prin ale căror rânduieli şi posturi ne curăţăm de păcate.  (“Religionis intuitu, cavemus atque decernimus, ut septem diebus quadragesimae, septem paschalibus, quorum observationibus et ieiuniis peccata purgantur, natalis etiam die et epifaniae spectacula non edantur”).

* În primele secole creştine Postul Paştelui era împărţit în două… posturi: 1.Patruzecimea (Quadragesima, adică perioada de 40 de zile, care a dat în româneşte Păresimi), ce varia ca durată şi se ţinea în amintirea postirii de 40 de zile a Domnului Iisus Hristos în deşert şi 2.Postul Paştilor (Săptămâna Patimilor sau cele 7 zile pascale).

Probabil aici este vorba despre ultimele 7 zile ale Patruzecimii.

Pasaje din Biblie unde fastan îl redă pe observo:

Ι Cor. 7.5: Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea/ fastan jah bidan/şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. /Biblia lui Ulfila

Isaia, 58:  Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.

Ι Cor. 7.19: Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu.

Ioan 8, 51: … dacă cineva va păzi cuvântul Meu … / şi 12, 7 “ … las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”.

II Cor. 11,9: Şi în toate m-am păzit şi mă voi păzi, să nu vă fiu povară.

I Timotei 5,22: Păstrează-te curat.

Marcu 7,9: Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră!

Fastan există în toate limbile germanice (inclusiv în engleză, to fast). În germană fasten are următoarele sinonime: halten, festhalten, beobachten, bewachen.

Corespondenţii lui în greacă sunt: τηρώ, φυλάσσω, φρουρώ; νηστεύω

5. Postul şi fruptul    

Românii au împărţit mâncarea în bucate de post şi bucate de dulce sau, cu un alt nume, de frupt.

De dulce, se înţelege, desfătătoare (dulcis = bun, desfătător) …

De frupt, însemnând cele ce bucură inima, stomacul şi ochii …

Le bucură, pentru că frupt este, de fapt, fructus, din familia verbului bucuriei, fruor.

Fructus în latină denumea toate bucuriile şi plăcerile vieţii, lucrurile care te fac fericit, belşugul şi prosperitatea, toate bunurile şi darurile pământului, de la cereale şi poame, vin şi miere până la animalele din curte.

Iar fruor însemna a te bucura de bunurile pe care le ai, le foloseşti, le consumi şi care-ţi aduc prosperitate, de roade şi rodnicie, de faptul că-ţi rodesc pământurile, grădinile, livezile, că-ţi fată animalele şi se înmulţesc şi că-ţi sporeşte familia.

Frumentum, derivat din fruor, era rodul pământului prin excelenţă, cel de care te bucuri cel mai mult şi care nu este altul decât grâul. De ce ?

Pentru că în antichitate şi până aproape de noi grâul era un lux pe care puţini şi-l permiteau.

Era cel mai hrănitor, cel mai puternic şi cel mai dătător de viaţă aliment. A mânca grâu însemna de la a supravieţui, fiindcă poţi trăi numai cu grâu şi pâine, până la a trăi bine şi foarte bine.

Nu întâmplător pâinea este, alături de vin, unul din darurile sfinte ale Euharistiei prin care Iisus Hristos se împărtăşeşte oamenilor.

De remarcat că româna este, poate, singura limbă romanică care l-a moştenit pe fructus în două variante: fruct şi frupt.

Şi că frupt a ajuns să însemne laptele, smântâna, brânzeturile, ouăle (fruptul alb) şi, apoi, chiar carnea animalelor din gospodărie, adică tot ce poţi folosi de la ele şi toate deliciile pe care ţi le oferă.

Din frupt a apărut verbul a se înfrupta, adică a da iama, cum nu se cuvine şi nici nu-i sănătos, în plin post, prin “fructele oprite” dar … atât de suculente şi de gustoase; a mânca de dulce în post.

Iar din dulce s-a format verbul a se dedulci, a se învăţa, a se nărăvi la bucatele de dulce şi, de aici la… dulceaţa lucrurilor ispititoare.

Frupt trimite la plăcerile, moliciunea, dulceaţa vieţii, pe când postul, la oprirea, înfrânarea de la ele.

Din felul în care românii au numit mâncarea de post: mâncare de sec se vede că sunt un neam care iubeşte viaţa, ceea ce nu-i rău, cât timp nu trece de hotarele bunului simţ.

La lăsata secului, în imaginarul popular, te desparţi pentru un timp de traiul cel dulce şi bun, cu bucate alese, cu vin şi untdelemn şi ţi se pare că laşi lumea cea frumoasă şi petrecerea cea bună ca să înfrunţi sărăcia, lipsurile şi foamea.

Că vei sta mai mult nemâncat şi nebăut (siccus, de unde românescul sec,   însemna în latină: uscat, arid, sterp; nebăut, însetat, lipsit de …).

De aceea există petrecerile de lăsata secului. Ca să-ţi iei la revedere de la caş, de unde cuvântul câşlegi (din caseum ligat, adică leagă-caşul, lăsatul secului de brânză) şi cârnelegi sau cârneleagă  (din carne ligat, leagă-carnea, lăsatul secului de carne).

Cârnelegi şi câşlegi erau la început perioade de trecere de la frupt la post.

Rolul lor era acela de a face ca schimbarea „meniurilor” să fie blândă şi treptată, nicidecum bruscă şi vătămătoare.

Cârnelegile au rămas să numească, în principal, a treia săptămână „din dulcele Crăciunului”, altfel spus, a treia săptămână dinaintea postului Paştelui, socotind că „dulcele Crăciunului” este perioada de frupt dintre postul Naşterii Domnului şi postul Paştelui. Deşi ele însemnau odinioară doar lăsatul secului de carne, cu timpul au ajuns să fie socotite şi tot răstimpul dintre posturi, adică tot dulcele.

Câşlegile, odinioară lăsatul secului de brânză, au sfârşit, cu trecerea vremii, prin a denumi doar perioada dintre două posturi, devenind sinonime cu cârnelegile.

Să fi uitat lumea adevărata lor semnificaţie sau nu s-a mai putut desprinde de … dulceaţa postului ?

În ceea ce-i priveşte pe cei ce „se spurcă” mâncând de dulce în post,  neajunsurile sunt următoarele: intră în sărbătoare necuraţi, adică nesănătoşi (curatus în lat. înseamnă vindecat, însănătoşit de unde la noi…sănătos) şi neînnoiţi.

În latină spurco, spurcare  însemna „a murdări şi a întina”, iar spurcus şi spurcatus se spunea despre cineva necurat, spurcat, urât, întinat, obscen, dezgustător şi respingător, cu care n-ai vrea să ai de-a face. Care miroase urât, arată urât şi respiră necurăţie. Ale cărui trup şi minte sunt acoperite de mizerie.

Cine ar vrea să fie aşa ?

Esenţa postului, dimpotrivă, este curăţia şi înfrânarea. A fi bine întemeiat, fest (cum ar spune un german de pe la  noi chiar şi astăzi), în Dumnezeu.

LUCRĂRI  CONSULTATE

Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane, Éléments slaves, magyars, turcs, grec-moderne, et albanais de A. de Cihac, Francfort s/M, 1898

Éléments d’étymologie gotique, Sigmund Feist (1888)

Kurzgefasstes etymologisches Wörterbuch der gotischen Sprache, Christianus Cornelius Uhlenbeck (1900)

Gothisches Wörterbuch nebst Flexionslehre, par Ernst Schulze (1867)

Gotisch-Griechisch-Deutsches Wörterbuch, Wilhelm Streitberg (1910)

Dictionnaire russe-français ou dictionnaire étymologique de la langue russe , vol. II, S. Petersburg,  Charles-Philippe Reiff (1836)

Liturgica Generală de Pr. Prof. Ene Branişte, Ed. Episc. Dunării de Jos, Galaţi 2002

Les traducteurs dans l’histoire – volum coordonat de J. Delisle şi J. Woodsworth Imprimeriile Univ. din Ottawa, ed. UNESCO 1995

AUTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui articol cu condiția menționării sursei:

http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și a autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Responder

Introduce tus datos o haz clic en un icono para iniciar sesión:

Logo de WordPress.com

Estás comentando usando tu cuenta de WordPress.com. Cerrar sesión / Cambiar )

Imagen de Twitter

Estás comentando usando tu cuenta de Twitter. Cerrar sesión / Cambiar )

Foto de Facebook

Estás comentando usando tu cuenta de Facebook. Cerrar sesión / Cambiar )

Google+ photo

Estás comentando usando tu cuenta de Google+. Cerrar sesión / Cambiar )

Conectando a %s