Comparațiile și paradoxurile lui Donald Trump/Las comparaciones y paradojas de Donald Trump

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Este, oare, Donald Trump un republican adevărat?

 trump-primul-discurs-1Primul discurs al lui Donald Trump ca Președinte, 20 ianuarie

Comparațiile și paradoxurile lui Donald Trump  Washington, Diana Negre

Donald Trump a devenit președintele SUA cu cei mai scăzuți indici de aprobare  înregistrați vreodată, dar, două treimi din populația țării crede că va avea mare succes în gestiunea sa prezidențială. De asemenea, este cel mai în vârstă președinte care vine la Casa Albă, care, însă, a atras mai mulți votanți tineri decât rivala sa, Hillary Clinton. Și este cel mai bogat om care ajunge la Casa Albă,  succesul său, însă, se datorează clasei muncitoare.

Aceste paradoxuri ale lui Trump îl fac imprevizibil și nu ne servește la nimic să analizăm istoria recentă sau mai veche : nu există precedent al vreunui fenomen asemănător, în ultimele două secole și jumătate de când există SUA.

Trump nu se poate compara cu nimeni, deoarece a spart toate tiparele și a putut să-i contrazică pe toți experții, de la alegerile primare, până în ultimul moment, timp de 19 luni, dar, dacă există  vreo asemănare, aceasta ar fi cu președintele Andrew Jackson, considerat a fi fondatorul partidului democrat și titular la Casa Alba între anii 1829 – 1837.

Jackson, primul președinte care nu provenea din statele Virginia sau Massachusetts, ci din ceea ce era atunci un Vest îndepărtat, între Carolina de Nord și cea de Sud, a fost primul populist în fruntea țării, a luptat pentru a reduce puterea elitelor, din acea vreme, și i-a evitat pe oamenii politici, în beneficiul întreprinzătorilor, pe care credea că îi va putea domina mai ușor.

În ziua în care și-a preluat funcția, a deschis Casa Albă maselor care au jefuit-o, iar populismul său până în pânzele albe i-a atras denumirea de „rege al gloatelor”.

Dar, nici Jackson nu se apropie de Trump în ceea ce privește experiența personală, deoarece avea experiență legislativă ca congresman și senator, și a participat la două războaie, în timp ce legătura lui Trump cu lumea militarilor a fost o școală militară, adică acel gen de centre la care părinții americani obișnuiesc să-și trimită copiii neascultători.

Trump nu a deschis Casa Albă mulțimilor, dar, le-a invitat să i se alăture, lăsându-i  de o parte  pe reprezentanții lor parlamentari și pe funcționari, pentru a-și redobândi drepturile pierdute, pentru a-și îndeplini promisiunea electorală de „a-i restitui Americii grandoarea ei de altădată”.

Dacă tot comparăm, am putea analiza indicele redus al sprijinului popular, care, în cazul lui Trump, se situează la 40%.  Acest indice scăzut  nu ne ajută să prevedem și ce efect va avea el asupra mandatului său : dintre președinții mai apropiați timpurilor noastre, cel care a avut cel mai mic sprijin popular a fost Ronald Reagan, care avea să devină o figură venerată de americani. În schimb, Jimmy Carter, care a plecat de la Casa Albă cu coada între picioare, a avut, inițial, unul dintre cele mai mari procentaje de sprijin : 78%. Doar Barak Obama l-a depășit, cu 79%. Iar Obama pleacă însoțit de o mare simpatie populară; în cei opt ani, însă, cât a durat mandatul său, Partidul Democrat a pierdut mai mult de o mie de fotolii în parlamentele statale și federal din America.

De fapt, nicio schemă nu servește pentru a-l înțelege pe Trump și nici pentru a prezice cum va fi guvernarea sa. Chiar el a dat de înțeles indirect, în timpul ceremoniei de investitură : pentru a deschide primul bal inaugural, a ales ca muzică faimosul cântec al lui Frank Sinatra „I did It my way”. Într-adevăr, Trump a făcut-o în felul lui, în ciuda sfaturilor și a criticilor – și a câștigat.

A câștigat nu numai în timpul campaniei, ci și în cele două luni care au trecut de când a învins în alegerile din 8 noiembrie : contrar  a ceea ce a promis, nu a devenit un om politic tradițional și continuă să spargă convenții și tipare – și să-i irite pe criticii săi, care nu încetează să-l condamne, atât în mijloacele de informare, cât și cu acțiuni de protest, ca cele care au avut loc în timpul ceremoniei de investitură.

Dar, a îndeplinit alte promisiuni, cum ar fi aceea de a se apuca de treabă imediat. La scurt timp după jurământ, Casa Albă a închis pagina sa de web referitoare la încălzirea globală. Spre seară, Trump a semnat un ordin executoriu prin care se încearcă anularea în bună parte a reformei sanitare inițiate în timpul președinției lui Barack Obama.

Graba pentru a acționa se datorează personalității sale impulsive și energiilor uriașe pe care le are – se pare că doarme doar patru ore pe zi, și muncește noaptea și foarte de dimineață. Însă, se izbește și de unele piedici, deoarece numai doi dintre miniștrii săi pot să-și preia funcțiile. Ceilalți încă nu au fost aprobați de Senat, cu toată majoritatea pe care o are, în acest for, Partidul Republican.

De fapt, nu este prea limpede dacă Trump este într-adevăr republican : nu a fost deloc până nu și-a declarat candidatura la președinție, și nu arată vreo dorință de a colabora cu acest partid… exceptând punctele în care republicanii au aceleași obiective ca el. Este felul lui de a înțelege „unitatea”: îi acceptă doar pe aceia care se urcă în căruța lui.

Modul simplu în care și-a prezentat obiectivele în discursul de investitură  a făcut să fie înțeles de masele fără experiență și fără cunoștințe politice, dar la fel de mult a îngreunat relația sa cu oamenii politici și funcționarii din ambele partide – și, fără îndoială, că i-a îngrijorat  pe omologii săi de pe ambele maluri ale Atlanticului.

trump-primul-discurs-3                Primul discurs al lui Donald Trump ca Președinte, 20 ianuarie

Cei mai optimiști cred că discursul său inaugural, în care afirma că lumea s-a îmbogățit de pe urma industriei americane, iar aliații își datorează securitatea sângelui soldațilot americani, nu reflectă poziția sa : ar fi vorba doar de un punct de plecare extrem pentru un negociator ca Trump, care ar avea astfel posibilitatea de a face, ulterior, niște concesii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

 ***

¿Es, acaso, Donald Trump un republicano de verdad?

trump-primul-discurs-2

Las comparaciones y paradojas de Donald Trump  Washington, Diana Negre

Donald Trump se ha convertido en presidente de Estados Unidos con los índices de aprobación más bajos jamás registrados, pero dos tercios del país cree que tendrá éxito en su gestión presidencial.  También es el más viejo en llegar a la presidencia, pero ha arrastrado a muchos más votantes jóvenes que su rival Hillary Clinton. Y también es el más rico en ganar la Casa Blanca, pero debe su éxito al apoyo de la clase obrera.

Estas paradojas de Trump le hacen imprevisible y sirve de poco analizar la historia reciente o más antigua: tampoco hay precedentes de un fenómeno semejante en los dos siglos y medio de existencia del país.

Trump no se puede comparar con nadie porque ha roto todos los moldes y ha podido contradecir a todos los expertos, desde las elecciones primarias hasta el último momento, a lo largo de 19 meses, pero si hay algún paralelismo es con el presidente Andrew Jackson, considerado como el fundador del partido demócrata y ocupante de la Casa Blanca desde 1829 a 1837.

Jackson, el primer presidente que no provenía de los estados de Virginia o de Massachusetts, sino de lo que entonces era un oeste remoto, entre Carolina del Norte y del Sur, fue el primer populista al frente del país, luchó por reducir el poder de las élites del momento y esquivó a los políticos en beneficio de los empresarios,  a quienes creía poder dominar con mayor facilidad.

El día de su toma de posesión, abrió la Casa Blanca a las masas que la saquearon y su populismo a ultranza le valió el nombre de “rey de las turbas”.

Pero ni siquiera Jackson se acerca a Trump en cuestión de experiencia personal, pues aquel tenía experiencia legislativa como congresista y como senador, además de haber participado en dos guerras, mientras que el único contacto de Trump con el mundo MILITAR fue su asistencia a una escuela militar, el tipo de centros a los que los padres norteamericanos envían a sus hijos rebeldes.

Trump no abrió la Casa Blanca a las turbas, pero las invitó a unirse a él saltándose a sus representantes parlamentarios y a los funcionarios para recuperar los derechos perdido, para realizar su promesa electoral de “devolver a América su grandeza”.

Puestos a comparar, se puede analizar el bajo índice de apoyo popular, que para Trump se sitúa alrededor del 40%.  Está claro que no sirve para predecir qué efecto ha de tener sobre su mandato: de los presidentes modernos, el que menos soporte popular tenía hasta ahora es Ronald Reagan, convertido en una figura venerada por los norteamericanos. En cambio, Jimmy Carter, que salió de la Casa Blanca con el rabo entre las piernas, consiguió uno de los mayores apoyos, con el 78% el día de su inauguración. Tan solo Barak Obama le superó, con el 79%. Y Obama se marcha con aprobación popular, pero en sus ocho años de mandato el Partido Demócrata ha perdido más de mil escaños entre los parlamentos estatales y el federal.

En realidad, ningún esquema sirve para entender a Trump, ni para vaticinar cómo será su gestión. Él mismo lo recordó a todos de forma indirecta en las celebraciones de la investidura: para abrir el primer baile inaugural, escogió como música la famosa canción de Frank Sinatra “I did It my way”. Efectivamente, Trump lo hizo a su manera, a pesar de los consejos y las condenas – y ganó.

Y no solo durante la campaña, sino que lo hizo también a lo largo de los dos meses desde que ganó las elecciones el 8 de noviembre: contrariamente a lo que él mismo había prometido, no se ha convertido en un político tradicional y sigue rompiendo convenciones y moldes – e irritando a sus críticos que no cesan de condenarlo, ya sea en los medios informativos o con actos de protesta como los que registraron durante las celebraciones de la ceremonia de investidura.

Pero sí ha cumplido otras promesas, como la de ponerse en marcha inmediatamente. Poco después de la jura, la Casa Blanca cerró su web dedicado al recalentamiento global y por la tarde firmaba ya una orden ejecutiva que trata de anular buena parte de la reforma sanitaria aprobada durante la presidencia de Barack Obama.

Sus prisas por actuar corresponden a su personalidad impulsiva y a sus grandes energías – parece que duerme cuatro horas diarias y trabaja de noche y de madrugada. Pero se encuentra con algunos frenos porque tan solo dos de sus ministros pueden tomar ya posesión. Los restantes nombramientos todavía no los ha aprobado el Senado, a pesar de que el Partido Republicano tiene la mayoría.

En realidad, no está claro que Trump sea republicano: Ni lo fue nunca hasta que declaró su candidatura presidencial, ni muestra deseos de colaborar con el partido… excepto en los puntos en que los republicanos tienen los mismos objetivos que él. Es su forma de entender la “unidad”: aceptar a quienes se suban a su carro.

trump-si-familia

La simplificación con que presentó sus objetivos en el discurso de investidura hace que le comprendan las masas sin experiencia ni conocimientos políticos, pero también dificulta su relación con los políticos y funcionarios de uno y otro partido – y sin duda inquieta a sus homólogos a los dos lados del Atlántico, por no decir en todo el resto de su propio continente.

Los más optimistas piensan que su discurso inaugural, según el cual el mundo se ha enriquecido a costa de la industria de EEUU, mientras los aliados deben su seguridad a la sangre de los soldados norteamericanos, no reflejan su posición: se trata simplemente –esperan – de un punto de partida extremo para un negociador como Trump, que tiene así la posibilidad hacer concesiones más adelante.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

 

Anuncios