Pericolul nord-corean:azi, nu,… mâine,cine știe ?/El peligro norcoreano: hoy no, mañana quizá

Kim Jong-un 3

Pericolul nord-corean: azi, nu,… mâine, cine știe? Washington, Diana Negre

Criza militară nord-coreană este, în ziua de azi, versiunea politică și modernă a poveștii  „Păzea, că vine lupul!”, deoarece, cu toate că Coreea de Nord produce bombe atomice și rachete intercontinentale, totuși, deocamdată, nu are capacitatea de a lansa un atac termonuclear contra SUA, țara care denunță cu cea mai mare vehemență pericolul nord-corean.

Aceasta nu înseamnă că pericolul real nu va exista într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Nimeni nu poate să prevadă, acum, în Occident, de cât timp va avea nevoie Pyongyang-ul pentru a fabrica rachete intercontinentale, care să poată transporta o bombă termo-nucleară de mare greutate, pe o distanță de 10.000 de km., sau pentru a produce o bombă cu hidrogen de dimensiuni reduse, care să poată fi instalată în capul unei rachete, însă, toată lumea este convinsă că va reuși, dacă va avea suficient timp la dispoziție.

Desigur…dacă va avea timp, tehnicieni, material auxiliar, informații tehnologice și nu puține elemente necesare pentru a construi bombe și rachete pe care nu le poate fabrica singură și, deci, va trebui să le importe din alte țări. În realitate, toată istoria arsenalului nuclear și balistic nord-corean este istoria unui foarte lent – a început în anii 50 ai secolului trecut – proces de cârpeală a unor petice.

După războiul Coreei, URSS a sprijinit megalomania lui Kim Il-sung – fondatorul dinastiei comuniste care domnește în republică de aproape 7 decenii – ajutând-ul să construiască un centru de cercetări nucleare și un reactor experimental. Douăzeci de ani mai târziu, dictatorul comunist a proclamat ca obiectiv strategic național construirea de bombe atomice. URSS nu a fost de acord și a întrerupt toate ajutoarele tehnice și materiale. Atunci a început căutarea nord-coreană a peticelor. Văzând că cei bogați și puternici nu o ajutau, s-a dus să obțină măcar lucruri de mâna a doua.

Kim Jong-un 1Kim Jong-un

În Pakistan – cu nepăsarea generalului care guverna atunci, Pervez Musharraf – a cumpărat tehnologia pe care o dezvoltase Abdul Kadir Khan pentru ca Pakistanul să-și poată fabrica prima sa bombă atomică. În Pakistan și în alte țări, care nu semnaseră tratatele de ne-proliferare a armelor nucleare, Coreea de Nord a cumpărat tot ce ea nu putea produce, de la apă grea, până la instalații de centrifugare a gazelor.

Pe această cale, Pyongyang nu numai că a ajuns să posede propriul său arsenal nuclear, dar, și-a construit și baterii balistice proprii. Primele rachete pe care le-a produs au fost copii ale vechilor rachete cu rază scurtă de acțiune, „Scud”, pe care rușii le-au scos din uz. Kim Il-sung a cumpărat două exemplare din Egipt, iar tehnicienii săi le-au copiat și le-au îmbunătățit treptat, până au ajuns să le vândă bine și masiv gherilelor și țărilor din lumea a treia. Din acele două exemplare „Scud” s-au născut Hwasong 12 și 14, rachete de rază medie și, respectiv, lungă de acțiune; acestea din urmă, cu combustibil solid de propulsie, asemănătoare rachetelor rusești sau ucrainene RD 250.

COREEA DE NORD 1

Toate acestea impresionează mai mult decât sunt ele în realitate. Cele 6 teste termonucleare nord-coreene trădează o tehnologie deloc fiabilă, iar rachetele Hwasong 14 pot parcurge 10.000 de kilometri, dar cu o încărcatură de numai 150 de kilograme, sau 8.000 de kilometri – care separă Seattle de coastele nord-coreene – dacă încărcătura este de cel mult 250 de kilograme, adică infinit mai puțin decât greutatea unei bombe termonucleare. Pyongyang-ul nu dispune nici de bombardiere strategice, iar cele 50 de avioane de vânătoare și bombardament, copii ale unui bi-reactor sovietic din perioada imediată a celui de al doilea război mundial, pot transporta o încărcătură de până la 3.000 de kilograme, dar, raza lor de acțiune este de 2.000 de kilometri, adică nu ar ajunge nici măcar până la baza americană din Guam.

În fața acestei panorame, nu putem ști cu certitudine dacă zarva stârnită de Trump este o ediție politică a poveștii „Păzea, că vine lupul!” sau o exacerbare a precauțiunii.

TRUMP 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2

El peligro norcoreano: hoy no, mañana quizá. Washington, Diana Negre.

La crisis militar norcoreana es hoy en día la versión política y moderna del cuento “Que viene el lobo¨, porque si es cierto que Corea del Norte fabrica bombas atómicas y tiene misiles intercontinentales, también lo es que, por ahora, es incapaz de lanzar un ataque termonuclear contra Estados Unidos, el país que está denunciando con más vehemencia el peligro norcoreano.

Pero todo esto no quiere decir que el peligro no vaya a existir en un futuro más o menos próximo. Nadie puede predecir actualmente en Occidente lo que tardará Pyongyang en fabricar misiles intercontinentales capaces de llevar una pesada bomba termonuclear a 10.000 kms de distancia o fabricar una bomba H de escaso peso y tamaño para que quepa en la cabeza de un misil, pero todo el mundo da por seguro que acabará lográndolo si dispone de tiempo suficiente para ello.

Bueno…eso si tiene tiempo, técnicos, material auxiliar, información tecnológica y no pocos elementos constitutivos de bombas y misiles que el país no puede fabricar y ha de importar del extranjero. En realidad, toda la historia del arsenal nuclear y balístico norcoreano es la historia de un lento – comenzó en los años 50 del siglo pasado – proceso de sastrería de parches.

Tras la guerra de Corea, la URSS apoyó la megalomanía de Kim Il-sung –el fundador de la dinastía comunista que gobierna la República desde hace cerca de 7 decenios– ayudándole a construir un centro de investigación nuclear y un reactor experimental. Veinte años más tarde, el dictador comunista proclamó como meta armamentista nacional la fabricación de bombas atómicas. La URSS de aquel entonces no lo aprobó y suspendió las ayudas técnicas y materiales. Ahí comenzó la ruta norcoreana de los parches. Ya que los ricos y poderosos no le ayudaban, se fue a buscar lo que necesitaba en casa de los segundones.

DINASTIA KIM 3La dinastía Kim,  de izquierda a derecha: Kim il-sung, Kim Jong-il y Kim Jong-un

Compró en el Pakistán –con la pasividad complaciente del general gobernante de turno, Pervez Musharraf– la tecnología que había desarrollado Abdul Kadir Khan para que el Pakistán fabricase su primera bomba atómica. Al Pakistán y a otros países que no habían firmado los tratados contra la proliferación de armas nucleares les compró todo lo que Corea del Norte no podía producir y necesitaba para producir bombas atómicas, desde agua pesada hasta centrifugadoras de gas.

Y por este camino Pyongyang no sólo ha llegado a tener su arsenal nuclear, sino también sus baterías balísticas. Los primeros misiles que fabricó fueron copias del viejo misil de corto alcance, “Scud” que los rusos habían dejado de producir. Kim Il-sung le compró dos ejemplares a Egipto y sus técnicos lo copiaron y fueron mejorando con el tiempo hasta venderlo bien y mucho a guerrillas y naciones del 3º mundo. De aquellos dos “Scud” nacieron los Hwasong 12 y 14, misiles –respectivamente– de mediano y largo alcance; estos últimos con propulsores sólidos similares a los rusos –o ucranianos– RD 250.

Kim Jong-un 2Kim Jong-un

Todo eso parece más de lo que realmente es. Las 6 pruebas termonucleares norcoreanas revelan una técnica todavía nada fiable y sus Hwasong 14  sólo pueden recorrer 10.000 kms con una cabeza de 150 kg. u 8.000 km –que separan a Seattle de las costas norcoreanas– si el peso es de 250 kg., como máximo, que es infinitamente menos del peso de un artefacto termonuclear. Tampoco tiene Pyongyang bombarderos estratégicos y sus 50 cazabombarderos, copias de un birreactor soviético de la postguerra mundial, pueden llevar una carga de hasta 3.000 kg, pero su radio de acción es de 2.000 kms, con lo que no alcanzarían ni la base norteamericana de Guam.

COREEA DE NORD 3

Ante este panorama, uno no sabe si los aspavientos de Trump son una edición política del cuento de qué vienen los lobos o una exacerbación del curarse en salud.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Anuncios