AUTOCRATUL IGNORANT/EL AUTÓCRATA IGNORANTE

AUTOCRATUL IGNORANT        Washington, Diana Negre

Crizele – la plural, deoarece sunt mai multe deodată – care zguduie în prezent Turcia, precum și relațiile acestei țări cu SUA se pot reduce la un singur cuvânt: Erdogan. Și de asemenea, există o singură explicație: președintele turc are mult mai multă putere, decât pricepere; cel puțin, în domeniul economic.

O analiză sumară a crizei turco-americane se centrează pe respingerea a două extrădări: cea a teologului turc refugiat în SUA, Güllen Fethullah, și cea a pastorului american, Andrew Brunson, care locuiește în Turcia de mulți ani, și pe care autoritățile turce l-au arestat numai pentru a forța un schimb cu Güllen.

Güllen Fethullah

Andrew Brunson

Însă, criza are cauze mult mai profunde. Mai întâi, anti-occidentalismul visceral al lui Erdogan și al partidului său (AKP), precum și ambițiile lor de a face din Turcia o putere de primă mână – militară, economică și politică – în Orientul Mijlociu și Asia de sud-vest. Conjuncția acestor două scopuri îl transformă pe vechiul aliat, cândva deosebit de fidel al NATO-ului, într-un asociat pe cât de problematic, pe atât de suspect. Războiul civil din Siria și campania împotriva Statului Islamic au arătat cu prisosință cât de fundamentate sunt suspiciunile Casei Albe față de politica externă a lui Erdogan.

De asemenea, o analiză sumară a crizei economice turce ne face să ne gândim că aceasta este declanșată de incapacitatea Ankarei de a opri la timp supraîncălzirea economiei țării. La fel ca în aspectul politic, și în fațeta economică, rădăcinile răului se află la Erdogan, în incapacitatea sa de a vedea cât de ruinătoare a ajuns să fie o politică a creșterii fragile. Doar că, spre deosebire de manevrele internaționale, pe plan intern, marja de manevră a AKP și a lui Erdogan este minimă.

Exceptând succesele social-economice ale AKP de la începutul deceniului, datorate mai ales contrastului dintre bunul simț al noului partid și viciile permanente ale partidelor tradiționale, marele atu electoral al duo-ului Erdogan/AKP a fost dezvoltarea constantă a economiei naționale.

Din nefericire pentru Republică, acest „miracol turcesc” a fost o himeră. Marile investiții de capital străin și o îndatorare iresponsabilă în valută forte  (mai ales în dolari și euro) a băncilor și întrepriderilor turcești – în total țara datorează peste 550 de miliarde de $ – au dat economiei (dar și inflației) un impuls impresionant…și fictiv. Țara merge bine, dar nici pe departe atât de bine cât pare. În fața turbulențelor financiare în creștere, era evident că trebuia să se aplice o frânare. Primul pas obligatoriu: creșterea dobânzilor…

Ori, aici s-a văzut ignoranța financiară – sau neputința politică – a lui Erdogan, care, cu puterile depline pe care i le conferă sistemul prezidențialist, nu încetează să spună că țara are nevoie, acum și în viitor, de dobânzi mici, deoarece doar în felul acesta – afirmă el și numai el – va rămâne redusă și inflația. În realitate, Erdogan se așteaptă la un miracol din partea lui Allah (despre care spune că se află cu el și cu guvernul său) care să facă înconjurul tuturor legilor economice și să mențină folosirea plenară a mâinii de lucru și prosperitatea, cu tot potopul universal de datorii, care se revarsă asupra țării.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL AUTÓCRATA IGNORANTE        Washington, Diana Negre

Las crisis – las, porque son más de una a la vez – que están sacudiendo actualmente a Turquía y las relaciones de este país con Estados Unidos pueden resumirse en una sola palabra: Erdogan. Y también una sola explicación: el presidente turco tiene muchísimo más poder que saber; por lo menos, saber económico.

Un análisis epidérmico de la crisis turco-estadounidense se centra en el rechazo de dos extradiciones: la del teólogo turco refugiado en los EE.UU, Güllen, y la del pastor norteamericano Andrew Brunson, que reside desde hace muchos años en Turquía, y al que Ankara ha detenido con pretextos fútiles para forzar un intercambio con Güllen.

Güllen Fethullah

Andrew Brunson

Pero, existen razones mucho más profundas de la crisis. Por un lado, está el anti occidentalismo visceral de Erdogan y su partido (AKP) y las ambiciones de éstos de transformar a Turquía en un protagonista de primer orden – militar, económico y político – en el Oriente Medio y Asia del sudoeste. La conjunción de ambas metas transforma al antiguo aliado fidelísimo de la OTAN en un asociado tan problemático, como sospechoso. La guerra civil siria y la campaña contra el Estado Islámico evidenciaron hasta la saciedad lo más que fundamentadas que son las suspicacias de la Casa Blanca ante la política exterior de Erdogan.

También un análisis epidérmico de la crisis económica turca induce a pensar que ésta arranca de la incapacidad de Ankara de parar a tiempo el sobrecalentamiento de la economía del país. Como en la faceta política, en la económica las raíces del mal están en Erdogan, en su incapacidad de ver lo ruinosa que acaba por ser una política de crecimiento frágil. Sólo que, a diferencia de las maniobras internacionales, aquí, el campo de maniobra del AKP y Erdogan es mínimo.

Y es que, excepto los éxitos socioeconómicos del AKP de comienzo del decenio que eran debidos sobre todo al contraste entre el sentido común del nuevo partido frente a las lacras permanentes de los partidos tradicionales, la gran baza electoral del dúo Erdogan/AKP ha sido el constante desarrollo de la economía nacional.

Desgraciadamente para la República, ese “milagro turco” ha sido un espejismo. Las grandes inversiones de capital extranjero y un endeudamiento irresponsable en divisas fuertes (ante todo, dólar y Euro), de los bancos y empresas turcos – entre unos y otros, el país debe más de 550 miles de millones de $ – dieron a la economía turca (y también a la inflación) un impulso impresionante…y ficticio. El país va bien, pero ni muchísimo menos tanto como parece. Ante la burbuja financiera que estaba creciendo, era evidente que se necesitaba un frenado. Primer paso obligado, una subida de los tipos de interés…

Y aquí surgió la ignorancia financiera -o la impotencia política- de Erdogan quien, cabalgando los plenos poderes que le otorga el sistema presidencialista, no se cansa de decir que lo que el país necesita ahora y siempre son tipos de interés bajos, porque con ellos –asegura él y solo él – también se mantiene baja la inflación. En realidad, lo que Erdogan espera es un milagro de Alá (que dice que está con él y su Gobierno) que dé la vuelta a todas las leyes económicas y mantenga el pleno empleo y la bonanza, pese a un diluvio universal de deudas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Anuncios