DE LA PING PONG, LA BIG BANG /DEL PING PONG AL BIG BANG

D1

DE LA PING PONG, LA BIG BANG           Washington, Diana Negre

A trecut jumătate de secol de la “diplomația ping-pong-ului”, prin care, președintele Americii din acea vreme, Richard Nixon, a stabilit relații cu China, care au dus, acum 40 de ani, la restabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări.

Când succesorul său, președintele Jimmy Carter a semnat acordurile diplomatice cu Beijing, în ianuarie 1979, acel moment a însemnat desăvârșirea politicii, uneori rocambolescă, a președintelui Nixon, care, în 1971, și-a trimis secretarul de stat, pe Henry Kissinger, la Beijing, într-un voaiaj atât de secret, făcut pornind din Pakistan, încât i-a păcălit pe ziariști, lăsându-i să creadă că suferea de colici și se odihnea undeva într-un loc îndepărtat. De fapt, Kissinger a fost în China pentru a deschide relații cu această țară, “prea importantă pentru a o menține surghiunită”, după cum se exprima Nixon.

Puțini își imaginau, atunci, că țara aceea cumplit de săracă avea să se dezvolte din punct de vedere militar și economic cu viteza și succesul pe care le-a obținut, însă, și mai surprinzătoare a fost direcția pe care a urmat-o.

Abia acum încep să se audă voci de alarmă, care semnalează că dezvoltarea economică chineză nici nu urmează, nici nu promite să urmeze schemele după care s-au îmbogățit alte țări. Adică, contrar a ceea ce se presupunea, în China nu domnesc valorile occidentale, care, aici, sunt date ca sigure pentru restul lumii, iar, bunăstarea nu aduce, acolo, libertăți mai mari și nici curente democratice.

D 3

Și mai rău este faptul că americanii au descoperit că nu numai că nu au înțeles colosul chinez, ci n-au înțeles întreaga zonă indo-pacifică. Acum compară acese relații cu cele pe care le-au avut în timpul celor trei secole de istorie a SUA cu aliații și inamicii din Europa și din America: cu toate diferențele și chiar războaiele dintre ei, au mult mai multe în comun cu aceștia, decât cu culturile asiatice.

Este un lucru care n-ar trebui să-i surprindă, date fiind diferitele evoluții istorice și factorii economici specifici, de o parte și de cealaltă a lumii, însă, ce este sigur este că i-a luat, totuși, prin surprindere pe americani, deoarece nu se așteptau ca lumea asiatică să reacționeze diferit de cea occidentală. Și și-au dat seama foarte târziu de greșeala lor.

Mai ales pentru că Asia este locul unde au loc mai multe schimbări și spre care, din rațiuni demografice și economice, se mută centrul de greutate al politicii americane. Cu toate că pentru noi, europenii, America este continentul situat de cealaltă parte a Atlanticului, SUA este o țară care aparține și Pacificului, ocean ale cărui coaste le împarte cu China și vecinii săi… nu însă, și ideile.

Astfel că, în ultima vreme, plouă cu tot felul de confereințe și analize ale unor experți, care, până acum, nu au prevăzut  ce urma să se întâmple, și vorbesc de o pierdere a puterii și a influenței politice americane, astfel că vor avea loc niște reașezări ale alianțelor în zona indo-pacifică, și chiar posible confruntări militare. În acest caz, ar fi vorba de un Big-Bang pe dos, ca și cum ar fi un sfârșit, în loc de început al lumii, în fața potențialului nuclear chinez și american, cu toate că nimeni nu se gândește, deocamdată, în mod serios la probabilitatea acestei sinucideri colective.

D 5

Experți din diferite Universități și instituții de analiză politică semnalează că, pentru moment, există posibilitatea de a evita ca China să-i strivească economic și social pe veciii săi și tot restul lumii, și văd sclipiri de speranță în faptul că celelalte țări din zona ei de influență sunt, tot țări asiatice și au capacitatea de a-i înțelege mai bine pe chinezi.

Unii dintre ei, cum sunt Japonia sau Coreea, sunt aliați ai SUA, iar, ceva mai la vest, India crește ca potențial economic și uman, și poate constitui o contracarare a Beijingului. În privința Indiei, experții americani nu-și mai fac iluzii, așa cum și-au făcut odinioară cu China: India vrea să contracareze influența Chinei, vrea să crească și să se dezvolte, însă nu se străduiește să respecte valorile și libertățile occidentale pentru propia sa societate..

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

D 6

DEL PING PONG AL BIG BANG           Washington, Diana Negre

D 2

Ha pasado ya casi medio siglo de la “diplomacia del ping-pong”, con la que el entonces presidente Richard Nixon estableció contactos con la China que llevaron, hace ahora 40 años, al restablecimiento de relaciones diplomáticas entre ambos países.

Cuando su sucesor, el presidente Jimmy Carter firmó los acuerdos diplomáticos con Pekín en enero de 1979, fue la culminación de la política a veces rocambolesca del presidente Nixon quien, en 1971, envió a su secretario de Estado, Henry Kissinger, en un viaje tan secreto a Pekín que lo hizo desde Pakistán donde despistó a los periodistas haciéndoles creer que tenía cólicos y se hallaba descansando de un lugar remoto. En realidad, Kissinger viajó a la China para abrir relaciones con este país “demasiado importante para tenerlo relegado” según palabras de Nixon.

Pocos imaginaban entonces que aquel país misérrimo se iba a desarrollar militar y económicamente con la velocidad y éxito que ha conseguido, pero todavía más sorprendente ha sido la dirección que ha tomado.

Apenas ahora empiezan a oírse algunas voces de alarma, que señalan que el desarrollo económico chino ni sigue, ni promete seguir, los patrones esperados para otros países que se enriquecen. Es decir, contrariamente a lo que aquí se suponía, en China no imperan los valores occidentales que aquí dan por sentados para el resto del mundo y el bienestar no conduce allá necesariamente a mayores libertades y corrientes democráticas.

D 4

Peor todavía: los norteamericanos han descubierto que no se trata solo de que no entienden al coloso chino, sino que les ocurre otro tanto con toda el área indo-pacífica. Ahora comparan estas relaciones a las que han tenido en sus tres siglos escasos de historia con los aliados y enemigos de Europa y América:  a pesar de sus diferencias e incluso guerras, tienen mucho más en común con ellos que con las culturas asiáticas.

Es algo que no habría de sorprenderles, a la vista de las distintas evoluciones históricas y los condicionantes económicos de una y otra parte del mundo, pero lo cierto es que parece haber tomado a los norteamericanos desprevenidos, tanto porque no esperaban que el mundo asiático reaccionara de manera diferente al occidental, como por el retraso en comprender su error.

Especialmente porque Asia es el lugar donde ocurren más cambios y al que, por razones demográficas y económicas, se está trasladando el centro de gravedad de la política norteamericana. Aunque para nosotros América es ese continente al otro lado del Atlántico, Estados Unidos es también un país del Pacífico, cuyas riberas comparte con China y sus vecinos…pero no sus ideas.

Así que últimamente llueven todo tipo de conferencias y análisis de los expertos que hasta ahora no habían visto venir lo que ocurre y hablan desde una pérdida del poderío y la influencia económica norteamericana a un reposicionamiento de alianzas en la zona indo-pacífica, e incluso de posibles enfrentamientos militares. En este caso se trataría del Big-Bang al revés, algo así como el fin en vez del principio de mundo ante el potencial nuclear chino y norteamericano, aunque nadie se plantea por ahora seriamente la probabilidad de este suicidio colectivo.

D 7

Expertos de Universidades y de instituciones de análisis político señalan que, de momento, todavía hay cierta posibilidad de evitar que China arrase económica y socialmente a  sus vecinos y al  resto del mundo y ven atisbos de esperanza en el hecho de que los otros países de su zona de influencia son, como es natural, también asiáticos y más capaces de entender a los chinos.

Y algunos de ellos, como Japón o Corea, son aliados de EE. UU. mientras que más al oeste la India va creciendo en potencial económico y humano y puede ser también un contrapunto a Pekín. Aunque aquí los expertos norteamericanos ya no se forjan las ilusiones que hubo en su día con la China: la India desea contrarrestar la influencia china, desea crecer y desarrollarse, pero no anda en pos de los valores y libertades occidentales para su propia sociedad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana

Anuncios