Paradoxuri ale democrației/Paradojas de la democracia

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Valori ale democrației, transparență, și nu prea !

Paradoxuri ale democrației

Washington,  Diana Negre

clinton-trump

Majoritatea cetățenilor din țările democratice sunt mândri de sistemul lor, care prevede – și aceasta este una dintre caracteristicile lui – ținerea  de alegeri, iar, ca intermediar între populație și conducători sau cei care aspiră să devină conducători, există o întreagă rețea de mijloace de informare în masă, garantate de Constituție.

Aceste moderne democrații parlamentare funcționează de mai bine de două secole și, cu toate că cetățenii lor se declară a fi adepți convinși ai unui sistem care le garantează  sufragiul universal, se pare că unele dintre fundamentele lui se fisurează, cel puțin așa se întâmplă în SUA, care se erijează în campionul mondial al libertăților și principiilor democratice.

Două elemente i-ar putea preocupa pe cei care sunt îngrijorați în legătură cu viitorul  acestei  democrații.

Mai întâi, oamenii politici nu prea se mai bucură de aprecierea americanului de rând, oricât de mult ar rămâne aceștia în funcția în care i-au urcat tocmai voturile alegătorilor.

Al doilea element, este respingerea din ce în ce mai mare pe care o arată, față de mijloacele de informare în masă, atât oamenii politici, cât și cititorii, radioascultătorii și telespectatorii.

Primul element, desconsiderarea populară față de oamenii politici este vizibil în procesul electoral din SUA:  republicanii le-au întors spatele tuturor candidaților care au venit cu un bun pedigree politic, deoarece li s-au părut  prea aproape de „sistem”, asftel încât, au preferat un magnat financiar ca Donald Trump, care i-a atras, cu toate că aparține elitelor economice, prin faptul că este un iconoclast care îndăznește să insulte și să spargă tipare.

În cealaltă tabără, democrații tare l-au iubit pe senatorul  Bernie Sanders, care s-a definit, din prima zi, ca socialist – ceea ce era o anatema în această țară – și au ales-o doar cu o mică marjă pe fosta prima doamnă,  Hillary Clinton, care, cu toată traiectoria ei profesională și experiența ei politică, are doar patru puncte de avantaj, după cum arată sondajele,  față de Trump.

Ceea ce o dezavantajează cel mai mult pe Hillary Clinton este faptul că tocmai experiența ei politică  o face să fie percepută ca parte a „sistemului” care, după câte se pare, trebuie să fie distrus oricum… cu toate că nu e clar cu ce va fi înlocuit.

În acest context se încadrează ciudata atitudine față de funcționarii publici, cum ar fi judecătorii, mult mai acceptați decât oamenii politici  „deoarece nu au ajuns în funcții în urma unor alegeri ”.  Această deosebire are sens în țările europene, unde profesioniștii din anumite domenii dau concursuri pentru a ocupa un post sau o funcție, dar, este de neînțeles în SUA, unde, judecătorii  ori sunt desemnați în urma unui vot, ori sunt aleși pe sprânceană… de năpăstuiții de politicieni, la fel cum sunt numiți de către Președinte magistrații Tribunalului Suprem. Puțini sunt funcționarii – este cazul diplomaților – care ajung în posturile lor prin concurs, dar, aceștia poartă stigmatul că se bucură de privilegii care nu sunt pentru oricine.

În legătură cu cea de a doua tendință, care se referă la mijloacele de informare în masă, și care se manifesta de câtăva vreme, tebuie să semnalăm că la ea își aduc contrubuția atât republicanii, cât și democrații. S-ar putea crede că antipatia față de presă ar fi o chestiune republicană, deoarece majoritatea jurnaliștilor americani au simpatii progresiste și tind să-i favorizeze pe politicienii și programele democraților. Este adevărat că primul președinte care a arătat mai puțină simpatie pentru presă a fost republicanul George W. Bush, dar, această  atitudine a menținut-o și succesorul său democrat, Barack Obama, și se pare că se va accentua și mai mult  la cei doi candidați actuali la președinție.

În cazul lui Bush, acțiunea lui cea mai vizibilă a fost suprimarea privilegiului, atât de apreciat de corpul de presă de la Casa Albă, de a putea asista, în parcul locuinței prezidențiale, la festivitățile anuale de 4 iulie – sărbătoarea  națională a americanilor – și aceasta, cu toate că a înnăsprit acordarea de acreditări pentru jurnaliști.  În legătură cu Barack Obama, cu toată simpatia enormă pe care i-o arătau jurnaliștii, distanțarea s-a produs pur și simplu prin faptul că președintele i-a dat la o parte, pentru a se adresa direct publicului.  Grație Internet-ului, încă din timpul campaniei din 2008, Obama s-a străduit să ocolească funcția  mijlocitoare a ziarelor și a televiziunilor, pentru a-și trimite mesajul direct, fără intermediari.

Când s-a instalat la Casa Albă, a aplicat alte reguli de joc, pentru a reduce cât mai mult supărătoarea intervenție a jurnaliștilor cu tot felul de întrebări. S-a văzut aceasta de la primele sale conferințe de presă:  Obama are tot timpul în față o hartă, un plan cu locul unde se află în sală  jurnaliștii, cu numele lor și a mijloacelor de informare pe care aceștia le reprezintă, asfel încât, dă voie să pună întrebări numai cui vrea el. Iar, pentru a salva aparențele,  mai cheamă și foarte puțini reporteri ai opoziției.

Dacă jurnaliștii și-au pus niște speranțe în posibilul sucesor al lui Obama, acestea s-au năruit de mult: Hillary Clinton catadicsește foarte rar să  țină conferințe de presă și își alege numai situații favorabile, cu moderatori selecționați în prealabil. Trump, nici măcar nu trimite acreditări pentru reporterii care nu-i sunt favorabili, și chiar și așa, nu-i  lasă pe ziariști să se amestece cu publicul, ci îi ține ca în cușcă, într-un loc de unde nu pot interveni, dacă nu le dă voie el.

Și, care este rezultatul? Ultimul sondaj de opinie arată că, cu toată campania mijloacelor de informare împotriva lui Trump,  lumea vrea să știe mai degrabă ce conțineau e-mail-urile  lui Hillary Clinton, pe care le-a șters, decât ce impozite a plătit sau nu  Donald Trump, care, conform afirmațiilor ziarului  New York Times,  este posibil să nu fi plătit niciun fel de impozit, timp de 18 ani.

În loc să stârnească indignare că o persoană se mândrește că este foarte bogată și nu a plătit impozite într-o țară care are o mare datorie publică, sondajele arată că există o majoritate care s-a lăsat convinsă de argumentele acestui candidat, conform cărora, ar fi dreptul său să profite de avantajele oferite de sistemul fiscal, deoarece, ca om de afaceri, datoria lui este să facă bani, cât mai mulți bani.

Cu toate că observatorilor europeni li s-ar părea incredibil, tocmai acest mod  de a trata cu publicul  îl situează pe Trump  la numai  2-4 puncte în urma lui Hillary Clinton.  Acum, când  a mai rămas o lună până  la alegeri, ambii  candidați au sprijinul a 77% din membrii partidelor lor, dar, pe Hillary Clinton o favorizează 12% dintre republicani, în timp ce pe Trump îl urmează 15% dintre democrați, și, în plus, printre ne-afiliații  la niciun partid,  40% îl vor pe Trump, iar numai 28% , pe Clinton.

Fosta prima doamnă  se bucură de simpatia tinerilor, însă, până acum, participarea lor la alegeri a fost mai scăzută decât cea a vârstnicilor, care îl favorizează pe Trump.  Așa stau lucrurile… și totuși, aceste alegeri nu au nimic din ceea ce se întâmplă de obicei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

¡Valores de la democracia y transparencia…que no son tanto!

Paradojas de la democracia

obama-bush

Washington,  Diana Negre

La mayoría de los residentes en países democráticos se siente orgullosa de su sistema que tiene, como una de sus características, la celebración de elecciones y, como intermediario entre el pueblo y sus líderes o aspirantes a serlo, una red de medios informativos para los que se han establecido garantías constitucionales.

Estas modernas democracias parlamentarias llevan funcionando poco más de un par de siglos y, aunque sus ciudadanos se declaran fuertes partidarios de un sistema que les garantiza el sufragio universal, parece que algunos de sus soportes se van resquebrajando, al menos en Estados Unidos, el país que se auto erige en el campeón de las libertades y principios democráticos en el mundo entero.

Dos elementos podrían preocupar a quienes se inquietan por el futuro de esta democracia. Uno es el creciente desprecio del público para con  sus propias figuras políticas, por mucho que estén en sus cargos porque allí los ha puesto, con sus votos, este mismo público. Otro es el creciente rechazo hacia los medios informativos, tanto por parte de los políticos como de los lectores, radioescuchas o televidentes.

La primera tendencia, el rechazo popular de los políticos, es evidente en el proceso electoral norteamericano: los republicanos dieron la espalda a cuanto candidato llegaba con un buen pedigree político porque les parecía demasiado próximo al “sistema” y prefirieron a un magnate financiero como Donald Trump, cuyo principal atractivo es que, a pesar de pertenecer a las élites económicas, es un iconoclasta que se atreve a insultar y a romper moldes.

En el otro bando, los demócratas dieron grandes muestras de amor por el senador Bernie Sanders quien se identificó desde el primer día como socialista – algo que siempre ha sido anatema en este país – y tan solo eligieron por márgenes no muy grandes a la ex primera dama Hillary Clinton quien, a pesar de su brillante trayectoria profesional y su experiencia política apenas le lleva cuatro puntos de ventaja a Trump en las encuestas.

Y precisamente lo que más daño parece hacerle a Clinton es que su experiencia pública la convierte en parte del “sistema” al que, según parece, hay que destrozar como sea…aunque no está claro lo que nadie quiere poner en su lugar.

En este mismo contexto encaja la sorprendente actitud ante funcionarios como jueces, mucho más aceptables que los políticos “porque no han llegado a su cargo gracias a unas elecciones”.  Esta diferencia puede tener sentido en países como España o Francia, donde los profesionales de ciertas carreras se someten a un sistema de oposiciones, pero es incomprensible en EEUU donde los jueces o se someten a votación o son elegidos a dedo…por los denostados políticos, como ocurre con los magistrados del Supremo nombrados por el presidente. Hay escasos funcionarios, como los diplomáticos, que llegan a su cargo por oposición, pero estos llevan el sambenito de disfrutar de privilegios que no están al alcance de los demás mortales.

En cuanto a la segunda tendencia que afecta a los medios informativos, lleva ya tiempo manifestándose y en ella participan tanto republicanos como demócratas.  Algunos podrían creer que la antipatía a la prensa es una cuestión republicana, pues la mayoría de los periodistas norteamericanos tienen simpatías progresistas y tienden a favorecer a los políticos y los programas demócratas. Y es cierto que el primer presidente en mostrar poca simpatía por la prensa fue el republicano George W. Bush, pero este tenor se mantuvo con su sucesor demócrata Barack Obama y parece ir en aumento con los dos aspirantes a sucederle.

En el caso de Bush, su más visible acción fue eliminar el privilegio tan preciado por el cuerpo de prensa de la Casa Blanca de poder asistir desde el jardín de la residencia presidencial a las celebraciones anuales del 4 de julio, aunque también endureció el sistema de concederles acreditaciones.

Con Barack Obama, a pesar de la adoración que los periodistas le profesaban, el distanciamiento constó simplemente en dejarlos de lado para dirigirse directamente a la población. Gracias al internet,  ya durante la campaña electoral de 2008 Obama trató de obviar la función mediadora de diarios y televisiones para enviar su menaje sin intermediarios. Cuando llegó a la Casa Blanca, aplicó nuevas reglas de juego para reducir en lo posible la enojosa intervención de periodistas preguntones cuya agenda difiere de la suya.  Es algo que se hizo evidente desde sus primeras ruedas de prensa: Obama tiene un mapa con los nombres de los medios informativos y los periodistas que los representan y es él, de acuerdo a este mapa, quien concede el turno de preguntas. Tan solo llama, para cubrir a las apariencias, a unos pocos reporteros de la oposición.

Si los periodistas creían que iban a mejorar con su posible sucesor, la decepción les llegó hace ya tiempo: Hillary Clinton apenas convoca conferencias de prensa y tan solo elige escenarios que le son favorables con entrevistadores previamente filtrados.  En cuanto a Trump, ni tan solo autoriza credenciales a los reporteros que no le favorecen y aun así, no les permite mezclarse con el público sino que los tiene casi enjaulados en un lugar desde el que no pueden intervenir si él no los invita.

¿Los resultados? Los últimos sondeos de opinión muestran que, a pesar de la campaña contra Trump de los medios informativos,  a la gente le interesa más saber lo que había en los correos electrónicos que Hillary Clinton hizo desaparecer, que los impuestos que haya pagado o no Donald Trump  quien, según las revelaciones del” New York Times”,  probablemente no ha pagado ningún impuesto durante 18 años.

Lejos de provocar indignación que un hombre que se vanagloria de ser muy rico no contribuya al fisco de un país que arrastra una gran deuda pública, las encuestas indican una mayoría se ha dejado convencer por los argumentos del candidato de que está en su derecho de beneficiarse de las ventajas ofrecidas por el sistema fiscal y que, como hombre de negocios, su primer deber es ganar dinero.

Aunque a los observadores europeos les parezca increíble, este trato directo con el público pone a Trump tan solo entre dos y cuatro puntos por detrás de Clinton. Ahora, cuando falta tan solo un mes, ambos tienen el apoyo del 77% de su partido, pero a Clinton la favorece el 12% de los republicanos mientras que a Trump le sigue el 15% de los demócratas y, además, entre los no afiliados, el 40% es partidario de Trump y tan solo el 28% lo es de Clinton.

Donde la ex primera dama va por delante es entre los jóvenes, cuya participación electoral ha sido hasta ahora más baja que la de los viejos –que favorecen a Trump.  Aunque, claro está, esto es lo que acostumbra a ocurrir… y estas elecciones no tienen nada de habitual.

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

Anuncios