EGO-UL ȘI RAȚIUNEA DE STAT /EL EGO Y LA RAZÓN DE ESTADO

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

TRUMP 1

EGO-UL ȘI RAȚIUNEA DE STAT

Aparent, pe Erdogan și pe Trump nu-i unește nimic… doar o ranchiună egolatră împotriva celor care s-au opus și continuă să se opună politicilor lor, și, indirect, realizărilor lor în treburile statului.

Desigur că sare în ochi și furia amândurora pentru presă. Furia cu care președintele american se năpustește asupra unei Prese ce, cu puține excepții, l-a combătut mereu, și mânia cu care mandatarul turc îi urmărește pe cei care nu se supun directivelor sale.

ERDOGAN

În schimb, este mult mai puțin evident fundamentul obiectiv al comportamentelor lor politice.

Motivele lui Erdogan sunt coerente din punct de vedere psihologic și politic. De la revoluția laicistă a lui Atatürk, la începutul secolului al XX-lea, dar, mai ales, de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial, Ankara a tot încercat, cu încăpățânare, să se integreze în lumea occidentală. A încercat atât economic, cât și militar, însă, fără să renunțe la esența sa asiatică și religioasă. Și, cu toate eforturile sale, nu a obținut decât jigniri și umilințe.

A fost imediat acceptată (și finanțată) în NATO, pentru a se ocupa de un potențial front împotriva URSS, dar, i s-a arătat foarte clar – ca în cazul tensiunilor cu Grecia și Cipru – că misiunea sa se reducea la atât și nimic mai mult.

În domeniul economic, respingerea a fost mult mai crudă. Niciodată nu i s-a spus limpede că nu este dorită în Uniunea Europeană, deoarece, din punct de vedere mercantil, este periculoasă – intrarea ei rapidă ar fi revoluționat toată piața de produse agricole din UE.

De asemenea, aducea riscuri pe piața muncii: o eventuală libertate de a angaja o mare masă de muncitori turci cu salarii mici, foarte harnici, dar, cu o mentalitate care îi face să se integreze cu dificultate, ar fi putut destabiliza societatea comunitară.

Bruxelles, Paris, Roma și chiar Berlin-ul au preferat să ducă Ankara cu vorba, pretextând existența unor deficiente în respectarea democrației (reale, dar care puteau fi depășite) în Turcia, în loc să caute într-adevăr căi pentru a integra în UE o țară săracă cu  80 de milioane de locuitori, dar, cu mari posibilități de dezvoltare.

Ca urmare, Erdogan s-a folosit de dezvoltarea economică considerabilă a Turciei din ultimii ani pentru a reorienta politica internațională a țării și pentru a-și lua revanșa față de o Uniune Europeană care, acum, are nevoie de ajutorul Ankarei pentru a stopa fluxul de migranți.Turcia lui Erdogan a renunțat la visul integrării în Europa Occidentală, pentru a ocupa un loc de primă mărime între țările din Orientul Mijlociu.

Motivațiile obiective ale comportamentului lui Trump nu sar în ochi atât de mult ca cele ale lui Erdogan – în mare parte, datorită personalității  exasperant de provocatoare a președintelui american -, dar, ele există.

Prima dintre ele este realitatea că niciuna dintre opțiunile politice și economice pe care le au SUA, în prezent, nu garantează vreun succes, dar, numai pe Trump presa l-a privat de orice credibilitate, atât înainte, cât și după ce a câștigat alegerile.

De asemenea, pe Trump îl doare foarte tare faptul că, în mod clar, țara s-ar prăbuși economic cu formula Partidului Democrat, iar presa defăimătoare nu vrea să vadă în liberalismul furios pe care el îl etalează nicio speranță de redresare. Nici măcar acum, după două luni de când e președinte, bursa din New York nu a înregistrat creșteri vertiginoase, ca în alte  vremuri de prosperitate.

               Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRUMP 2

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

EL EGO Y LA RAZÓN DE ESTADO

PRESA TURCA 1

Aparentemente nada une a Erdogan y Trump…a no ser un rencor ególatra contra los que se oponen y se opusieron a sus respectivas  políticas e, indirectamente, a sus triunfos en los quehaceres de Estado.

Claro que si salta a la vista el paralelismo del  rencor con que el presidente norteamericano arremete contra una Prensa que – con poquísimas excepciones – le ha combatido siempre y la saña con que el máximo mandatario turco persigue a los que no se someten a sus directrices, en cambio resulta bastante menos evidente el fundamento objetivo de sus respectivas conductas políticas.

Los motivos de Erdogan son psicológica y políticamente coherentes. Desde la revolución laicista de Atatürk a primeros del siglo XX y, sobre todo, desde finales de la II Guerra Mundial, Ankara ha intentado empecinadamente incorporarse al mundo occidental. Lo ha intentado tanto económica como militarmente, pero sin renunciar por ello a su esencia asiática y religiosa. Y todos estos esfuerzos no obtuvieron más que desplantes y humillaciones.

ATATURK.jpgKemal Atatürk

Porque se la aceptó (y financió) enseguida en la OTAN para atender un frente potencial contra la URSS, pero también se le dejó ver con toda claridad – como en las tensiones con Grecia a cuenta de Chipre – que no se la quería para nada más.

Y en el terreno económico el repudio fue mucho más cruel. No se le dijo  nunca con claridad, pero no se la quiso en la Unión Europea por mercantilmente peligrosa – su entrada rápida habría revolucionado todo el mercado agrario de la UE – y también se la rechazó por riesgos laborales : la eventual libertad de contratación de una masa de trabajadores muy baratos, muy laboriosos y con una mentalidad difícilmente integrable podía desestabilizar la sociedad comunitaria. Bruselas, Paris, Roma y hasta Berlín prefirieron marearle la perdiz a Ankara, evocando deficiencias democráticas (reales, pero superables) turcas antes de buscar realmente vías para integrar una nación pobre de 80 millones de habitantes, aunque de enormes posibilidades de desarrollo.

Consecuentemente, Erdogan ha aprovechado los últimos lustros de gran desarrollo económico de Turquía tanto para reorientar la política internacional del país, como para “desquitarse” ahora con una U.E. que necesita la ayuda de Ankara para acotar el flujo de migrantes. La Turquía de Erdogan ha abandonado los sueños europeístas y occidentalistas para buscarse un lugar preeminente entre las naciones del Oriente Medio.

Las motivaciones objetivas de la conducta de Trump no saltan tanto a la vista como las de Erdogan – en gran parte, por la personalidad exasperantemente provocadora del primero -, pero también existen. La primera de todas es quizá la evidencia de que ninguna de las opciones políticas y económicas que tienen hoy en día los EE.UU. asegura un éxito, pero solamente a él le ha negado la prensa todo crédito, tanto antes, como después de ganar las elecciones. Y también se duele Trump de que ante la evidencia de que con la fórmula del Partido Demócrata el país piafaba económicamente, la prensa detractora no quiere ver en el liberalismo rabioso que él propugna ninguna esperanza de mejora. Ni siquiera ahora, cuando en el par de meses de su presidencia, la Bolsa neoyorkina se ha disparado como en pretéritas eras de bonanza.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios