SPD GERMAN LA FEL CA TOATE, DAR, CEVA MAI RĂU/EL SPD ALEMÁN COMO TODOS, PERO PEOR

Gerhard Schroeder 2

Gerhard Schroeder

SPD GERMAN LA FEL CA TOATE, DAR, CEVA MAI RĂU

Partidele politice tradiționale din Europa Occidentală dau semne, de la o vreme încoace, de o îngrjorătoare decadență, uneori vecină cu decrepitudinea. Toate par să sufere de același rău – neînțelegerea societății actuale -, dar, unele dintre ele suferă, în plus, și de alte patologii.

Este cazul social-democrației germane, născută în secolul al XIX-lea ca instrument politic al proletariatului. Și, cum s-a născut dintr-o realitate socială insuportabilă, aducea cu sine o propunere programatică „ad hoc”; dar, și o enormă povară ideologică și idealistă, care se vroia validă peste timpuri. Dar, pe termen lung, cele două laturi s-au dovedit a fi incompatibile.

Reconstrucția Germaniei (RFG), după cel de al Doilea Război Mondial, crizele Războiului Rece și prăbușirea comunismului stalinist i-au obligat pe germani să se concentreze pe realitățile imediate. Astfel că partidele și oamenii lor politici au trăit, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai mult cu spatele la ideologiile moștenite din trecut. Însă, „miracolul german” a adus bunăstarea și o reconsiderare a politicii pe baze ideologice.

Prima victimă a acestei reîntâlniri cu ideile de odinioară a fost Partidul Liberal (FDP). Minoritar și elitist prin definiție, și-a asumat ideile pe care s-a construit politica Republicii de la Weimar; noua Germanie și cetățenii săi nu mai aveau nimic din acele vremuri. Această ofertă politică nu mai mulțumea pe nimeni, iar, dacă partidul a supraviețuit douăzeci și cinci de ani, aceasta s-a datorat faptului că bi-partidismul german de după război impunea existența unei contra-greutăți care să stabilizeze Parlamentul. În ziua de azi, protagonismul liberal și l-au asumat verzii, un produs autentic al societății germane de la sfârșitul secolului al XX-lea. Iar aceasta a făcut ca bipartidismul să se clatine, acum, în mod alarmant.

Conservatorii (CDU/CSU) – care suferă și ei de același divorț între societate și oamenii politici ai partidelor tradiționale – s-au descurcat mult mai ușor decât liberalii și SPD, deoarece au fost mereu mai puțin dogmatici decât ceilalți, pe lângă faptul că războiul rece a fost un atu puternic pentru postura anti-progresistă.

Cu SPD s-a întâmplat exact invers. După marele său „aggiornamento”-aducere la zi, de după război, când s-a lepădat de marxism (la congresul de la Bad Godesberg), partidul s-a văzut nevoit să lupte cu niște revendicări care nu  slujeau problematicii sociale a vremurilor noi, dar și cu moștenirea din secolul al nouăsprezecelea a unor ideologii de stânga foarte puțin compatibile între ele. Să ne reamintim că partidul a fost măcinat de lupte interne care, la un moment dat, chiar l-au divizat.

SPD 1

Noutatea din actuala criză este că, la incompatibilitățile ideologice s-au adăugat niște intoleranțe umane. Unora dintre oamenii lor de vază, militanții de rând din SPD le-au făcut viața imposibilă, doar pentru faptul că, din punct de vedre uman și intelectual, erau cu mult peste nivelul maselor. Pe Helmut Schmidt – cel mai bun cancelar socialist pe care l-a avut RFG – l-au dat afară din cancelarie, deoarece erau incapabili să-l înțeleagă, și pentru că a îndrăznit să spună că el…„nu era cancelarul numai al socialiștilor, ci al tuturor germanilor…”. Pe Oscar Lafontaine, una dintre mințile sclipitoare ale partidului prin anii 80, l-au impiedicat să preia conducrea, deoarece bazele au fost incapabile să urmărească modalitatea sa de a pune problemele. Iar, dacă l-au aclamat pe Gerhard Schroeder, cancelar între 1998 și 2005, nimeni din partid nu și-a dat seama că odată cu el, distanța dintre popor și propunerile partidului a devenit, de la foarte mare la catatrofală.

Helmut Schmidt 1Helmut Schmidt

Oskar Lafontaine

Oskar Lafontaine

Pentru a încheia această privire rapidă asupra declinului galopant pe care îl suferă partidul, să semnalăm că pe recent demisa șefă a SPD – Andrea Nahles – bazele (dar, și majoritatea colegilor ei !) au boicotat-o încă dinainte de a-și asuma șefia.

Andrea Nahles 1Andrea Nahles

Desigur, dacă acest canibalism intern este o moștenire de prin secolul al nouăsprezecelea, lipsa de idei care să se încadreze din nou în societatea germană este o carență foarte actuală și acută a SPD (și a altor partide) și a conducătorilor lor.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL SPD ALEMÁN COMO TODOS, PERO PEOR

Gerhard Schroeder 1Gerhard Schroeder

Los partidos políticos tradicionales de Europa Occidental muestran desde hace tiempo inquietantes síntomas de decadencia, en algunos casos lindantes casi en la decrepitud. Todos parecen aquejados del mismo mal – el desencuentro con la sociedad actual -, pero, algunos sufren, además, de patologías añadidas.

Es el caso de la socialdemocracia alemana, que nació el siglo XIX como herramienta política del proletariado. Y como nació de una realidad social insoportable, llevaba una propuesta programática “ad hoc”; pero, también una enorme carga ideológica e idealista, que pretendía ser válida a lo largo de los tiempos. A la larga, lo uno resultó incompatible con lo otro.

La reconstrucción de Alemania (RFA) tras la II Guerra Mundial, las crisis de la guerra fría y el colapso del comunismo estalinista obligaron a los alemanes a centrarse en las realidades inmediatas. De ahí que sus partidos y políticos vivieron en la 2ª mitad del siglo XX casi de espaldas a las ideologías heredadas del pasado. Pero, con el “milagro alemán” llegó el bienestar y el replanteamiento de la política sobre bases ideológicas.

La primera víctima de este reencuentro con las ideas de otrora fue el Partido Liberal (FDP). Minoritario y elitista por definición, asumió las ideas que vertebraron la política de la República de Weimar; y la nueva Alemania y sus ciudadanos ya nada tenían de aquellos tiempos. Esa oferta política no satisfacía a nadie y si el partido sobrevivió cinco lustros fue tan solo gracias a que el bipartidismo alemán de postguerra exigía la existencia de un balancín que estabilizara el Parlamento. Hoy en día, el protagonismo liberal lo han asumido los verdes, un genuino producto de la sociedad alemana de finales del siglo XX. Lo que ha contribuido a que el bipartidismo se tambalee ahora alarmantemente.

Los conservadores (CDU/CSU) – hoy aquejados del mismo divorcio entre sociedad y políticos de los partidos tradicionales – lo tuvieron mucho más fácil que liberales y SPD porque han sido siempre mucho menos dogmáticos que los otros, aparte de que la guerra fría constituía una poderosa baza para toda postura antiprogresista.

Al SPD le pasa todo lo contrario. Salvado su gran “aggiornamento” de la postguerra, cuando abjuró del marxismo (congreso de Bad Godesberg), el partido no solo tuvo que lidiar con unas reivindicaciones que no servían para la problemática social de los nuevos tiempos, sino que también tuvo y tiene que lidiar con la herencia decimonónica de muchas y muy poco compatibles entre sí ideologías de izquierdas. Recuérdese que el partido tuvo luchas internas que culminaron incluso en su división temporal.

SPD 2

Lo nuevo en la actual crisis es que a las incompatibilidades ideológicas se han sumado las intolerancias humanas. A no pocos de sus prohombres, las bases del SPD les han hecho la vida imposible simplemente porque humana e intelectualmente estaban muy por encima de las masas. A Helmut Schmidt – el mejor canciller socialista que ha tenido la RFA – lo echaron de la cancillería por incomprendido, además de por haberse atrevido a decir que él…”no era canciller de los socialistas, sino de todos los alemanes…”. A Oscar Lafontaine, una de las lumbreras del partido en los 80, le impidieron alzarse con la dirección porque las bases eran incapaces de seguir sus planteamientos. Y si aclamaron a Gerhard Schroeder canciller (1998/2005), nadie en el partido se percató de que con él la distancia entre el pueblo y las propuestas del partido habían pasado de grandes a catastróficas.

Helmut Schmidt 2.pngHelmut Schmidt

Oskar Lafontaine 2

Oskar Lafontaine

Y para acabar este vistazo rápido al declive galopante que sufre el partido, hay que señalar que a la recién dimitida jefa del SPD – Andrea Nahles – las bases (¡ y la mayoría de los colegas !) le boicotearon la jefatura desde antes de asumirla.

Claro que, si ese canibalismo interno es herencia decimonónica, la falta de ideas que encuadren de nuevo en la sociedad alemana es una carencia muy actual y muy aguda del SPD (y otros partidos) de hoy en día y sus dirigentes.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios