EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ/LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre Europa de ieri și de azi. Iat-o:

EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ

Pentru a începe, să spunem că, din momentul în care primii ahei au intrat în Balcani, noi, europenii am tot umblat cu îndârjire după himere imperiale și meschinătăți locale. Să ne gândim că numai acum o sută de ani, în 1917, în lume existau doar 57de țări. Cincizeci de ani mai târziu și după două războaie mondiale, amândouă declanșate în Europa, cifra se ridica la 100, pentru a ajunge, azi, la 193 de țări recunoscute de ONU. Această fragmentare este, înainte de toate, rezultatul unor inițiative europene: dezintegrarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul secolului trecut, și decolonizarea puternic promovată la jumătatea aceluiași secol.

Văzând, deci, ce se petrece pe continental nostru, se pare că, despre  Europa, nu se poate vorbi decât de rău. Din cauza instabilității politice de care tocmai am vorbit și deoarece răutate pare a fi xenofobia europenilor mai bogați, dar și a multora care nu sunt deloc bogați. Răutate există și în conviețuirea celor mai puțin bogați – adică, europenii din răsărit – printre alții. Și pentru a nu reciti o nesfârșiă listă de exemple ale defectelor noastre politice, voi spune doar că demență perversă pare a fi și atitudinea multor guvernanți europeni, care amărăsc pacea și dezvoltarea cetățenilor lor și chiar a vecinilor lor, din pură megalomanie, egolatrie sau ambiție nesăbuită.

Cu toate că aceste lucruri sunt adevărate și că noi, europenii suntem așa de mii de ani, Europa continuă să fie unul dintre protagoniștii principali ai istoriei de mai mult de 2500 de ani, uneori – foarte rar -, pasiv și nu activ.

A vorbi de politică – până la un punct, și de istorie – înseamnă să vorbim despre putere. Văzându-ne din această perspectivă, începem să fim mai puțin răi. Deoarece suntem mulți într-un spațiu relativ mic și, cu toate că am comis neleguiri cumplite, nu am încetat să tot câștigăm în demnitate cetățenească, siguranță și bunăstare. În ziua de azi, în lume sunt infinit mai multe valori europene decât și-ar fi putut cineva imagina acum două secole, și trăim – în Europa Occidentală – mai bine decât oriunde pe globul pământesc.

De ce? Întrebarea are o infinitate de răspunsuri, dar eu aș situa pe primele locuri două caracteristici culturale ale vechiului continent: capacitatea noastră integratoare și pariul pe inteligență și demnitate. Sau, cu mai puțină emfază: pentru că ne-am construit viața pe știință, realism și legalitate, adică am respectat normele. Recitind istoria, veți vedea că și alte popoare și culturi au făcut același lucru, dar fără să se bazeze simultan pe cele trei valori.

Formula „deschidere, științe și legalitate” ne-a dat rezultate atât de bune încât, cu toate că am fost invadați de nenumărate valuri de popoare din est și din sud, după ani, după secole, toate aceste popoare au sfârșit prin a se incorpora în lumea noastră de valori, devenind europeni. Aș adăuga că și popoare asiatice, cum ar fi turcii din prima republică și israeliții din secolul XX, au preluat modelul nostru pentru puternicele lor personalități istorice.

Desigur, atâta tămâiere europenistă nu poate ascunde rănile actuale ale societății noastre. Cele două războaie – cele mai rele ale omenirii – le-au provocat europenii secolului XX; asocierea noastră politico-economică care este cel mai mare succes – Uniunea Europeană – este pusă la îndoială de mulți asociați și chiar este părăsită de Marea Britanie; parazitismul social înregistrează peste tot o creștere inexplicabilă; abundența informațiilor este depășită doar de indiferența generală; iar intoleranța devine treptat numitorul comun al societății europene din secolul XXI.

La întrebarea inevitabilă: cum să îmbinăm acele merite cu aceste nelegiuiri eu nu găsesc decât un singur răspuns plauzibil: în eternul carusel al problemelor și soluțiilor, acum în creștere, sunt problemele. Sau, spus altfel: meritele europene sunt eminamente sociale, iar crizele din zilele noastre provin din defectele eminamente individualiste, cum sunt egoismul, lenevia, pierderea valorilor morale – un capitol în care, pe primul loc, se situează disprețul față de legi – și prostia, cu toate că aceasta din urmă este universală.

Până acum am expus idei generale și aș vrea să le ilustrez cu evenimente din istoria noastră mai recentă. Pentru a nu abuza de răbdarea dumneavoastră,mă voi limita la cele mai spectaculoase: prăbușirea Uniunii Sovietice, unificarea Germaniei, războaiele iugoslave ale lui Milošević, brexit-ul, și ceva puțin mai departe în timp și în spațiu, crearea Statului Israel. Cu toate că Israelul se află în Asia, precum și rădăcinile sale morale și intelectuale, actualul stat israelian este, în mare parte, atlantic: este rezultatul diplomației britanice, a  unui enorm sprijin politic și economic american – adică a ramurei culturale transatlantice a Europei – și al unei colonizări inițiale, originară în cea mai mare parte a ei, din Europa Orientală și Centrală.

De fapt, primele trei exemple nu sunt decât diferite episoade a unui singur fenomen: eșecul economic și politic al comunismului stalinist.

Cazul sovietic este cel mai greu de încadrat în devenirea culturii europene, deoarece Rusia a fost cea mai asiatică așezare umană a vechiului continent. Fără nicio frontieră naturală care să o delimiteze de pământurile și populațiile Asiei, Rusia a suferit, tot timpul, impactul imigrărilor venite din Orientul Îndepărtat. Unele au venit călare, fluturănd săbii și pustiind pământuri, altele – cele mai multe – s-au tot infiltrat pașnic cu ideile, credințele și formele lor de viață. Dar, oricum ar fi fost, toate au adus idei, moduri de viață, modele politice și sensibilități destul de diferite de cele din restul Europei.

EUROPA RUSIA

Din punct de vedere politic, ceea ce am putea numi timurlenk-ismul rusesc și-a atins apogeul cu revoluția bolșevică. Nașterea acesteia a fost dureroasă și amară, confirmată numai în urma unui război civil, asmuțită în zorii ei prin ostilitatea puterilor occidentale, și marcată de-a lungul întregii ei existențe de o pasiune furioasă, care a caracterizat și alte revoluții, dar, nicăieri nu a durat atâta timp neîntrerupt.

Acest context revoluționar, precum și moștenirea asiatică în mentalitatea populară au dat naștere unui regim al terorii, cu milioane de victime ale epurărilor politico-ideologice care a sfârșit prin a impune în mintea tuturor – funcționari și cetățeni – minciuna  ca prima lege a supraviețuirii. A vedea realitatea, a semnala problema sau a sugera căi mai bune de conviețuire – nu aveau nicio importanță. Siguranța individuală însemna să nu deranjezi pe nimeni în structurile de putere. În acea URSS, toate lucrurile au fost „sate Potemkin”, scene frumoase înălțate pentru ziua de vizită a ștabilor.

Cu timpul, puterea supremă în țară – Biroul Politic și secretarul general al partidului – au sfârșit prin a fi la fel de greșit informați în legătură cu realitatea națională și chiar internațională ca marea masă a cetățenilor sovietici. Iar teama generală de schimbări, la fel ca teama de a nemulțumi autoritățile superioare au anchilozat treptat administrația publică, pietrificând structurile militare în parametrii celui de al Doilea Război Mondial, reducând capacitatea și calitatea industriei rusești – cu excepția celei militare – la nivelul țărilor din lumea a treia. Iar, Biroul Politic era din ce în ce mai aerian! Doar venirea lui Andropov la secretariatul general al partidului a deschis o fereastră spre realitate, deoarece Andropov sosea de pe postul de șef al serviciului secret, KGB și cunoștea foarte bine care era situația reală din țară și adevăratul angajament politic al cetățenilor față de ideile comuniste. Andropov a pus problema în fața colegilor săi din Biroul Politic de a înfăptui reforme urgente și profunde, dar, până la urmă, au ajuns la concluzia că remediul era mult mai periculos decât boala, și Uniunea Sovietică a continuat să meargă cu îndârjire pe același drum ca mai înainte.

Adică, a continuat să meargă cu încăpățânare spre faliment, deoarece țara era condusă de o gerontocrație atât de traumatizată de războaiele revoluției și de cel de al Doilea Război Mondial, încât au sacrificat pe altarul cursei înarmărilor toate resursele națiunii. În felul acesta s-a ajuns la o situație grotescă: Uniunea Sovietică se afla înaintea SUA în cursa pentru spațiul cosmic, dispunea de un arsenal nuclear și balistic asemănător celui american, subvenționa revoluțiile de eliberare națională din lumea a treia, dar, nu respecta libertățile individuale sau egalitatea în drepturi, și nu avea nici măcar săpun sau blue-jeans pentru propriii ei cetățeni.

Când Mihail Gorbaciov și-a asumat funcția de secretar general al partidului pentru a reforma din temelie republica, dezastrul financiar era ireversibil. Poporul era dezinformat, ca intotdeauna, iar, în societatea rusă, la sfârșitul secolului XX, se respira dezastrul, era lipsită de viitor.

Mijail GorbachovMihail Gorbaciov

Eu am avut ocazia să deslușesc o anticipare a prăbușirii comuniste, la sfârșitul anilor 80, cu ocazia unei vizite a lui Gorbaciov la Bonn, în vremea aceea, capitala Germaniei Occidentale. Pe la amiază, într-o pauză mai lungă, l-am văzut pe purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov singur, fără protecția agenților secreți, privind vitrina celui mai scump magazin din oraș de haine pentru bărbați, iar în mână, ținea un exemplar din „Wall Street Journal”… Mai mult ca sigur că, în acele momente, Lenin, Stalin și Beria se răsuceau în mormintele lor.

Odată cu falimentul comunismului stalinist a venit și unificarea Germaniei. Spun unificarea și nu reunificarea, deoarece teritoriile celor două state germane de după război nu mai coincideau deloc cu cel pe care l-a avut cel de al treilea Reich, înainte de a izbucni ultimul război mundial.

Gorbaciov căuta disperat bani pentru trezoreria devastată a URSS și s-a gândit că nimeni nu va plăti un preț mai bun pentru Germania Orientală decât bogata Germanie Occidentală. Mai întâi, doarece în vremea aceea, Republicii Federale îi ieșeau Deutsche Mark până și pe urechi. În al doilea rând, Bonn-ul nu avea încotro, trebuia să cumpere; în definitiv, în toți acei ani de după război, nu a făcut decât să protesteze contra împărțirii Germaniei, cerând unificarea. Bonn-ul trebuia să accepte oferta rușilor, da ori da! Un „nu” ar fi însemnat o autodistrugere pentru totdeauna a partidelor democratice germane.

Problema nu era acel „da!” al nemților, ci cel al aliaților, în mod special al Franței și Marii Britanii, care aveau prea  multe motive de a se teme de reapariția unei Germanii mari, bogate și pe deplin suverane. Washington-ul privea cu bunăvoință inițiativa lui Gorbaciov. Mai întâi, deoarece fiind bine informat asupra realității sovietice, știa că regimul sovietic se afla în comă, din care nu se mai putea salva nimic. În al doilea rând, deoarece politica americană întotdeauna a încercat să simplifice lucrurile și să aibă puțini interlocutori cu care să negocieze, căci cu protagoniști puțini, situațiile internaționale sunt mai ușor de rezolvat.

Astfel că, în Occident s-au văzut negocieri, urgente, și panici, așa cum a fost cea a social-democraților germani, care se temeau că o unificare făcută sub conducerea unui cancelar conservator i-ar fi îndepărtat pentru zeci de ani de putere. Dar, până la urmă, occidentalii au acceptat operația, de teama că un refuz l-ar fi terminat pe Gorbaciov, iar, în Uniunea Sovietică, ar fi izbucnit un război civil sau – și mai rău – ar fi pornit un conflict internațional. Comuniștii din Republica Democratică Germană, până la urmă, au fost și ei de acord, dar, cu foarte mare greutate. În interiorul Pactului de la Varșovia, conducătorii german și român, Honecker și Ceausescu, s-au opus din răsputeri, spunându-i celui sovietic că un asemenea pas era sinucidere curată.

Răspunsul Kremlinului pentru cei doi sfidători nu s-a lăsat așteptat și, atât în Germania de Răsărit cât și în România, au s-au declanșat revoluții populare care i-au măturat de la putere pe Honecker și pe Ceausescu. Pentru prima dată, în blocul comunist, triumfau revoltele populare, și tot pentru prima dată, răscoalele erau tele-conduse de la Kremlin.

Dar, să nu credeți că cancelarului Kohl unirea i-a căzut din cer, fără să miște un deget. Din contră, a fost nevoit să negocieze o înțelegere foarte generoasă pentru interesele și orgoliul comuniștilor germani și ruși. Cu greu și-a înduplecat Parlamentul să accepte prețul enorm cerut de Moscova, și a fost nevoit să convingă în galop Parisul și Londra să fie de acord cu această operație. La un an după unificare, cancelarul a povestit unui mic grup de oameni politici germani și jurnaliști că, de fapt, pentru Republica Federală, „fereastra unificării” a fost de numai șapte zile…

După cum știți, nici banii germanilor și nici idealismul lui Gorbaciov nu au servit la nimic, iar comunismul stalinist din Uniunea Sovietică s-a prăbușit, fără glorie și cu multă durere, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, dar nu înainte de a-i scufunda pe defăimătorii reformei: comuniștii din Germania de Răsărit și cei din România lui Ceaușescu, singurii care se opuseseră  „perestroicăi” și „glasnost-ului” lui Gorbaciov.

Și atunci, aproape de zorii secolului XXI, se părea că europenii deveneau din nou cei dintotdeauna. Odată înlăturat de pe jumătate din continent despotismul asiatic, europenii împărtășeau, din nou, valorile politice și morale, recunoșteau, din nou, identitățile naționale și credeau, din nou, că sunt mari și toleranți, deoarece se îmbogățeau la adăpostul unei „pax americana”, care ne scutea de mari cheltuieli militare.

Atât de mult am fost cei dintotdeauna, încât, nu peste mult timp, am recurs la vechile noastre vicii europene, am redevenit intoleranți, războinici, abuzivi – atunci când am putut și, cu timpul, autodistructivi. Problema conviețuirii mai multor etnii într-un singur stat – Iugoslavia lui Milošević -, am rezolvat-o cu focuri de armă. Cu factorul agravant că, atunci când am rezolvat problema recurgând la a arme, au rezolvat-o, de fapt, Statele Unite ale Americii, ale căror forțe NATO au obținut victoria la care puterile europene nu reușeau să ajungă. Acestea se limitaseră la a crea doar cadrul politic care a dus, inevitabil, la războaiele etnice care au pus capăt existenței Iugoslaviei.

IUGOSLAVIA

Dacă europenii din occident și aliații lor americani au declanșat apocalipsa războinică în Balcani, europenii din răsărit, localnicii – albanezii, bosniecii, croații, slovenii, kosovarii, macedonienii și sârbii – au ridicat-o la niveluri maxime, luptând cu o ură și o cruzime care păruseră a fi uitate. Europa își etala, din nou, una dintre caracteristicile pe care le avea dintotdeauna: lăsată în voia ei, se reîntorcea la intransigența maximă, chiar cu riscul de a se sinucide.

De fapt, în cei patru mii de ani de viață politică în Europa, am creat aproape totul și am practicat mult din tot ce am inventat, dar, în materie de generozitate, solidaritate, toleranță și cooperare, încă mai rămânem datori. Sunt lucruri care încă ne opun rezistență la toate nivelurile, de la cel regional, până la cel internațional.

Exemple pot fi cu carul. De pildă disputa aproape histrionică, în sânul NATO și al Uniunii Europene, dintre Grecia și Macedonia, din cauza numelui pe care îl poartă aceasta din urmă. Atena îi cere acestei foste republici iugoslave să-și schimbe numele național pentru simplul motiv că Grecia are o provincie care se numește Macedonia. Ori, cum Atena a intrat cu mult înainte de Skopie în amintitele organizații supranaționale, împiedică admiterea Macedoniei până nu-și va schimba numele.

Mai recent și mult mai amar este cazul țărilor care nu primesc, cu pâine și sare, refugiații și fugarii, din cauza costurilor ipotetic excesive ale milei. Atitudinea austriecilor, bulgarilor, ungurilor, românilor etc. este mai aproape de tratamentul pe care îl aplicau spartanii hiloților și periecilor, decât de vreo solidaritate umană. Desigur, legile spartane puteau fi firești atunci, prin Europa secolelor VIII și VII î.de Hr., în țimp ce mila creștină este ceva mai târzie și ea vine din Orient…

În acest cadru al bucuriei integrismului și cooperării vom situa ultima din crizele europene: brexit-ul. Din punct de vedere politic, brexit-ul este fiul unei incredibile erori de calcul a unui prim ministru britanic. Din punct de vedere social, brexit-ul este rezultatul egoismului și închistării individuale, care s-au adăugat unei străvechi tradiții britanice de a pune pe picior de egalitate voința populară și rațiunile de stat.

Orice analiză sumară a brexit-ului duce la concluzia că ceea ce i-a motivat cel mai mult pe britanici să părăsească Europa comunitară au fost nenumăratele norme, regulamente și dispoziții impuse din afara Regatului Unit, din interese superioare, a căror necesitate sau conveniență nu li s-a explicat niciodată. Adică, referendumul acela asupra rămânerii în Uniunea Europeană, inadecvat convocat și foarte rău explicat a fost înțeles de majoritatea populației ca o alternativă între niște rațiuni abstracte și obscure ale unui stat supranațional – un stat nebulos și îndepărtat – și vechile și cunoscutele norme ale formelor britanice de a trăi și de a conviețui. Se poate spune că la referendumul asupra brexit-ului s-a optat pentru a rămâne britanic ori cât de mare ar fi prețul.

Desigur, în această decizie un rol important l-au avut diferența de nivel și egoismul visceral. De marile reforme întreprinse de Margaret Thatcher au beneficiat mai mult locuitorii marilor orașe și clasele mai pregătite. Cei care au votat aproape orbește pentru brexit – mai potrivit ar fi să spun că au tropăit orbește pentru brexit – au fost ceilalți britanici, cei uitați de reformismul thatcherian.

Cât despre țâfna viscerală, trebuie să se amintim că Marea Britanie imperială a primit multă lume săracă și de cultură exotică, mult înainte de crearea Europei comunitare. Primirea nu a fost o problemă cât timp acești oameni se aflau în imperiu și în condiții inferioare față de britanici; oameni tolerați, dacă nu discriminați, oameni fără prea multe exigențe.

Dar, iată că acum, vin niște lihniți de foame din lumea a treia, care trebuie să fie găzduiți și îngrijiți, și vine și mai multă lume cu mentalități și obiceiuri diferite, dar, de data aceasta, sosește cu drepturi depline, cu egalitate de drepturi cetățenești cu cele ale britanicului get-beget și de viță veche. Ori, aceasta ustură tare, deoarece îi privează pe localnici de o supremație pe care mai înainte au avut-o fără niciun efort… pe lângă faptul că, acum, eforturile sunt mai mari în lupta zilnică pentru subzistență. În Uniunea Europeană, britanicii descopereau că, la ei acasă, pentru a supraviețui, și mai ales pentru a prospera, trebuiau să lupte cu toți ceilalți comunitari – și sunt vreo 300 de milioane – dar, și cu avalanșa de fugari și refugiați care aveau mult mai multe drepturi decât simpla milă.

După cum vedeți, rațiunile brexit-ului nu au fost numai egoismul xenofob, ca în Europa Orientală, ci și acestea pe vare tocmai le-am menționat.

În rezumat: enorma putere integratoare a Europei, de-a lungul secolelor, a fost culturală: realismul ei – un realism care include cel mai încăpățânat dintre egoisme; recursul său la inteligență pentru supraviețuirea individuală sau tribală; și pariul pe respectarea normelor, adică statul de drept, pentru a stabili atât supraviețuirea, cât și conviețuirea națiunilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UE

Países de la Unión Europea

LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

Para empezar, desde que los primeros aqueos entraron en los Balcanes, los europeos no hemos dejado de empeñarnos en quimeras imperiales y mezquindades localistas. Piensen que tan sólo hace cien años, en el 1917 en el mundo no existían más que 57 naciones. Cincuenta años y dos guerras mundiales iniciadas ambas en Europa la cifra de Estados ya se elevaba a 100.para acabar siendo hoy 193 los países reconocidos por la ONU. Esta fragmentación es ante todo fruto de iniciativas europeas: la desintegración de la Unión Soviética a finales del siglo pasado y la descolonización promovida fuertemente a mediados de ese mismo siglo.

Así que a la vista de lo que sucede en nuestro Continente hoy en día, parece que de Europa sólo se pueda hablar mal. A causa de la inestabilidad política que acabo de mentar y porque maldad parece la xenofobia de los europeos más ricos y de no pocos de los que distan mucho de serlo. Y rayana en la maldad parece la convivencia de los menos ricos – es decir, los europeos del este – entre ellos. Y para no recitar una lista infinita de ejemplos de defectos políticos nuestros, diré tan sólo que demencia perversa parece también la actitud de muchos gobernantes europeos que amargan la paz y el desarrollo de sus conciudadanos y hasta de sus vecinos por pura megalomanía, egolatría o una ambición desmadrada.

No obstante, siendo todo esto cierto y siendo cierto también que los europeos somos así desde hace miles de años, Europa no ha dejado de ser uno de los protagonistas principales de la Historia desde hace 25 siglos largos, aunque algunas veces – pocas -, más por pasiva que por activa.

Hablar de política – y hasta cierto punto, también de historia – es hablar de poder. Vistos los europeos desde esta perspectiva, empezamos a ser menos malos. Porque somos muchos en un espacio relativamente pequeño y a pesar de que hemos cometido tropelías y desaguisados horrendos, no hemos dejado de ir constantemente a más tanto en dignidad ciudadana como en seguridad y bienestar. Hay hoy infinitamente más valores europeos en el mundo de lo que se hubiera podido imaginar nadie sólo un par de siglo atrás y vivimos – en la Europa Occidental – mejor que nadie en la Tierra.

 ¿Por qué? La pregunta tiene un sinfín de respuestas y yo me inclino por encabezar la lista con dos características culturales del Viejo Continente: Nuestra capacidad integradora y nuestra apuesta por la inteligencia y la dignidad. O dicho con menos empaque: Por haber basado nuestra vida en el saber, el realismo y la legalidad, es decir: El respeto de las normas. Repasando la Historia verán que otros pueblos y otras culturas también lo hicieron antes que los europeos, pero no apoyándose en los tres valores a la vez.

La fórmula “aperturismo, ciencias y legalidad” nos ha dado tan buen resultado que a pesar de que hemos sido invadidos repetidas veces por oleadas de pueblos del Este y del Sur, al cabo de los años, de los siglos, todos esos pueblos acabaron por incorporarse a nuestro mundo de valores, acabaron por ser europeos. Yo añadiría que incluso pueblos asiáticos, como los turcos de la primera república y los israelitas del siglo XX, se han calzado el modelo nuestro a sus respectivas y poderosísimas personalidades históricas.

Naturalmente, tanto sahumerio europeísta no puede ocultar las llagas actuales de nuestra sociedad. Las dos peores guerras de la Humanidad las provocamos los europeos del siglo XX; nuestra asociación político-económica más exitosa – al Unión Europea – es cuestionada por muchos asociados e incluso abandonada por Gran Bretaña; el parasitismo social tiene una pujanza inexplicable por doquier; la abundancia de la información solamente es superada por la indiferencia general; y la intolerancia va camino de ser el denominador común de la sociedad europea del siglo XXI.

A la pregunta obligada de cómo casar aquellos méritos con estos desaguisados yo no encuentro más que una respuesta plausible: En el carrusel eterno de los problemas y las soluciones, ahora están en alza los problemas. O dicho de otra manera: Los méritos europeos son eminentemente sociales y las crisis de hoy en día son originadas por defectos eminentemente individualistas como el egoísmo, la pereza, la pérdida de valores morales  – un capítulo en el que figura en primerísimo lugar el menosprecio de las leyes – y la estupidez, si bien esta es universal.

Hasta ahora he expuesto ideas generales y quiero ilustrarlas con acontecimientos de nuestra historia más reciente. Para no abusar de la paciencia de ustedes, me limitaré a los más espectaculares: El colapso de la Unión Soviética, la unificación alemana, las guerras yugoslavas de Milosevic, el brexit, algo más atrás en el tiempo y el espacio, la creación del Estado de Israel. Y aunque Israel está en Asia y sus raíces morales e intelectuales, también, el actual Estado israelí es en gran parte atlántico: Fruto de la diplomacia británica, de un ingente apoyo político y económico estadounidense – es decir la rama cultural  trasatlántica de Europa – y una colonización de primera hora mayoritariamente oriunda de la Europa Oriental y Central.

En realidad, los tres primeros ejemplos no son más que diferentes episodios del mismo fenómeno: La quiebra económica y política del comunismo estalinista.

El caso soviético es el más difícil de encajar en el devenir de la cultura europea porque Rusia ha sido el más asiático de los asentamientos humanos del Viejo Continente. Sin fronteras naturales que la aíslen de las tierras y las poblaciones de Asia, Rusia ha sufrido desde siempre el impacto de las inmigraciones procedentes del lejano oriente. Unas llegaron a caballo, blandiendo sables y arrasando tierras, y otras – las más – se fueron infiltrando pacíficamente con sus ideas, creencias y formas de vida. Pero así o asá, todos fueron aportando ideas, formas de vida, modelos políticos y sensibilidades bien ajenas a las propias del resto de Europa.

Políticamente, lo que podríamos llamar el tamerlanismo ruso, alcanzó su grado máximo con la revolución bolchevique. El nacimiento de esta fue penoso y amargo, confirmada sólo tras una guerra civil, azuzada en sus albores por hostilidad de las potencias occidentales, y marcada a lo largo de toda su existencia por una pasión furiosa que se dio también en otras revoluciones, pero que en ningún otro país había durado tanto tiempo ininterrumpidamente.

Este contexto revolucionario y la herencia asiática en la mentalidad popular, originaron un régimen del terror con millones de víctimas de las depuraciones político-ideológicas que acabó por imponer en la cabeza de todos – funcionarios y ciudadanos – que la primera ley de la supervivencia era la mentira. No importaba ver la realidad, denunciar los problemas o sugerir vías mejores de convivencia. La seguridad individual dependía de no molestar a nadie en las estructuras del poder. En aquella URSS todo eran “aldeas Potemkin”, escenarios bonitos erigidos para el día de la visita de los gerifaltes.

A la larga, el poder máximo del país – el Politburó y el secretario general del partido – acabaron estando tan mal informados sobre la realidad nacional y hasta la internacional como la masa de los ciudadanos soviéticos. Y el miedo general a los cambios, al igual que el miedo de desagradar a las autoridades superiores fueron anquilosando la Administración pública, petrificando las estructuras militares en los parámetros de la II Guerra Mundial y rebajando la capacidad y calidad de la industria rusa – excepto la militar – a niveles tercermundistas. ¡Y el Politburó, cada vez más en Babia ! Solamente la llegada de Andropov a la secretaria general del partido abrió una ventana a la realidad, porque Andropov llegaba al cargo desde la jefatura del KGB (el servicio secreto) y sabía cuál era la situación real del país y el auténtico compromiso político de los ciudadanos con el ideario comunista. Andropov planteó a sus colegas del politburó la conveniencia de unas reformas urgentes y profundas, pero entre todos llegaron a la conclusión de que el remedio era más peligroso que la enfermedad y la Unión Soviética siguió, erre que erre, como siempre.

Es decir, que siguió tozudamente hacia la bancarrota porque al país lo dirigía una gerontocracia tan traumatizada por las guerras de la revolución y la II Guerra Mundial que sacrificaron en aras de la carrera armamentista todos los recursos de la nación. Así se llegó a una situación grotesca en la cual la Unión Soviética aventajaba a los Estados Unidos en la carrera espacial, tenía un arsenal nuclear y balístico similar al americano, financiaba las revoluciones independentistas de gran parte del tercer mundo, pero carecía de libertades individuales e igualdad de derechos como carecía de jabones y tejanos para sus propios ciudadanos.

Cuando Mijaíl Gorbachov asumió la secretaría general del partido para reformar radicalmente la República, el desastre financiero era ya irreversible. El pueblo estaba desinformado como siempre, pero en la sociedad rusa de finales del siglo XX se respiraba ya la debacle, la falta de futuro.

Yo tuve un anticipo del colapso comunista a finales de los 80, con ocasión de una de las visitas de Gorbachov a Bonn, a la sazón capital de Alemania Occidental. Durante una larga pausa del mediodía vi al portavoz de Gorbachov sólo, sin protección de agentes secretos, mirando el escaparate de la tienda más cara de la ciudad de prendas masculinas mientras tenía en la mano un ejemplar del “Wall Street Journal”… Seguramente que en aquellos momentos, Lenin, Stalin y Beria se debían estar revolviendo en sus tumbas.

De la mano con la quiebra del comunismo estalinista llegó la unificación alemana. Digo unificación y no reunificación, porque los territorios de los dos Estados alemanes de postguerra no coinciden en absoluto con el que tuvo el III Reich antes del estallido de la última guerra mundial.

Gorbachov buscaba desesperadamente dinero para las devastadas arcas de la URSS y pensó que nadie pagaría mejor precio por la Alemania Oriental que la riquísima Occidental. En primer lugar, porque en aquella época a la República Federal la salían los Deutsche Mark por las orejas. Y, en segundo lugar, porque Bonn no tenía más remedio que comprar; al fin y al cabo, se había pasado todos los años de la postguerra clamando contra la división de Alemania y reclamando la unificación. Bonn tenía que aceptar la oferta rusa, sí o sí. Un “no” habría significado la autoinmolación para siempre de los partidos democráticos germanos.

GERMANIA

Mapa de las dos Alemanias

El problema no era el “sí” alemán, sino el de los aliados, en especial de Francia y Gran Bretaña que tenían sobrados motivos para temer la reaparición en Europa de una Alemania grande, rica y plenamente soberana. Washington contemplaba con benevolencia la iniciativa de Gorbachov. En primer lugar, porque bien informada de la realidad soviética, sabía que esta era la de un régimen en coma al que nada podía salvar ya. Y, en segundo lugar, porque la política estadounidense ha tratado siempre de simplificarse la vida y tener pocos interlocutores con quien negociar, ya que con pocos protagonistas las situaciones internacionales son más fáciles de resolver.

Así que en Occidente hubo negociaciones, prisas y pánicos, como el de los socialdemócratas alemanes que temían que una unificación llevada a cabo bajo la batuta de un canciller conservador los apartaría lustros del poder. Pero al final, los occidentales aceptaron la operación por miedo a que un rechazo hundiese a Gorbachov y la Unión Soviética se precipitara en una guerra civil o – peor aún – iniciase un conflicto internacional. Los comunistas de la República Democrática Alemana, también se avinieron, aunque muy a regañadientes. En el Pacto de Varsovia los mandatarios alemán y rumano, Honecker y Ceausescu, se opusieron a la operación diciéndole al ruso que un paso así era puro suicidio.

La respuesta del Kremlin a los desafiantes no se hizo esperar y tanto en Alemania Oriental como en Rumania surgieron revoluciones populares que barrieron del poder a Ceausescu y a Honecker. Era la primera vez que en el bloque comunista triunfaban sublevaciones populares, pero era también la primera vez que en el bloque se producían alzamientos teledirigidos desde el Kremlin.

A todo esto, no se crean que al canciller Kohl le cayera del cielo la unificación sin mover un dedo. Todo lo contrario. Tuvo que negociar un tratado de unión muy generoso para los intereses y el orgullo de comunistas alemanes y rusos. Tuvo que doblegar su Parlamento para que aceptara el altísimo precio exigido por Moscú y tuvo que convencer a galope a Paris y Londres para que aceptaran toda la operación. Al año de la unificación, el canciller contó ante un pequeño grupo de políticos alemanes y periodistas que, en realidad, para la República Federal, la “ventana de la unificación” fue tan sólo de siete días…

Helmut Kohl y Mijail GorbachovHelmut Kohl y Mijail Gorbachov

Como saben, ni el dinero alemán. ni el idealismo gorbachoviano sirvieron de nada y el comunismo estalinista de la Unión Soviética se hundió sin gloria alguna y con muchas penas a comienzo de los años noventa del siglo pasado, no sin haber hundido antes a los detractores de la propia reforma: Los comunistas de la Alemania Oriental y los de la Rumania de Ceausescu, los únicos del bloque que se habían opuesto a la “perestroika” y al “glasnost” de Gorbachov.

Y ahora, casi en los albores del siglo XXI, parecía que los europeos volvíamos a ser los de siempre. Eliminado de medio Continente el despotismo asiático, los europeos volvíamos a compartir valores políticos y morales, volvíamos a reconocer las identidades nacionales y volvíamos a creernos grandes y tolerantes porque nos enriquecíamos al amparo de una “pax americana” que nos ahorraba grandes gastos militares.

Tan los de siempre fuimos que no tardamos en echar mano de los más antiguos vicios europeos: Intolerantes, belicosos, abusivos cuando podíamos y, a la larga, autodestructivos. El problema de la convivencia de varias etnias en un solo Estado – la Yugoslavia de Milosevic -, lo resolvimos a tiros. Con el agravante de que, a la hora de resolver el problema por las armas, quien los resolvió de verdad fueron los Estados Unidos, cuyas fuerzas militares de la OTAN obtuvieron la victoria que las potencias europeas no alcanzaban. Estas se habían limitado a crear el marco político que llevó inevitablemente a las guerras étnicas que acabaron con Yugoslavia.

Claro que, si los europeos del oeste y sus aliados estadounidenses desencadenaron el apocalipsis bélico en los Balcanes, los europeos del este, los lugareños – albaneses, bosnios, croatas, eslovenos, kosovares, macedonios y serbios – lo elevaron a niveles máximos, al luchar con un odio y una crueldad que parecían olvidados. Europa volvía a exhibir una de sus características de siempre: Dejada por su cuenta, volvía a la intransigencia máxima, incluso a riesgo de suicidio.

La realidad es que, en los cuatro mil años largos de vida política en Europa, aquí hemos ideado casi todo y practicado no poco de lo inventado, pero eso de la generosidad, la solidaridad, la tolerancia y la cooperación sigue siendo una asignatura pendiente. Es algo que se nos resiste aparentemente a todos los niveles, desde el comarcal hasta el internacional.

Ejemplos de ello los hay carretadas. Ahí está la casi histriónica disputa en el seno de la OTAN y la Unión Europea entre Grecia y Macedonia a causa del nombre de esta última. Atenas exige que la antigua república yugoslava cambie su nombre nacional por la simple razón de que Grecia tiene una provincia que se llama Macedonia. Y como Atenas entró mucho antes que Skopie en las mentadas organizaciones supranacionales, veta el ingreso macedonio mientras esta no pase por el aro nomenclátor.

Más reciente y mucho más amargo es el caso las naciones que les niegan el pan y la sal a los refugiados y fugitivos por los hipotéticamente excesivos costos de la misericordia. La actitud de austriacos, búlgaros, magiares, rumanos, etc. está más próxima al trato que daban los espartanos a ilotas y periecos que a la solidaridad humana. Claro que las leyes espartanas tuvieron carta de naturaleza en Europa ya allá en los siglos VIII y VII a C, mientras que la caridad cristiana es más tardía y es oriunda de Oriente…

En este mismo marco de la alergia al integrismo y cooperación hay que situar la última crisis europea: El brexit. Políticamente, el brexit es hijo de un increíble error de cálculo de un primer ministro británico. Socialmente, el brexit es el fruto del egoísmo y la cerrazón individual, sumados a una antiquísima tradición británica de equiparar la voluntad popular a las razones de Estado.

UE 2

Cualquier análisis somero del brexit lleva a la conclusión de que lo que motivó más a los británicos para abandonar la Europa comunitaria fue el sinfín de normas, reglamentos y disposiciones impuestas desde fuera del Reino Unido en aras de intereses superiores cuya necesidad o conveniencia ni veían ni se les explicó jamás. Es decir, el mal planteado y peor explicado referendo sobre la permanencia en la Unión Europea lo entendió la mayoría del pueblo como una alternativa entre abstractas y oscuras razones de un Estado supranacional – de un Estado nebuloso y lejano – y las viejas y conocidas normas de las formas británicas de vivir y convivir. Se puede decir que en el referendo del brexit se optó por seguir siendo británicos por caro que eso costase.

Naturalmente, en la decisión también jugó un importante papel el desnivel económico y el egoísmo visceral. Las grandes reformas de Margaret Thatcher habían beneficiado mucho a los moradores de las grandes urbes y a las clases mejor preparadas. Los que votaron casi a ciegas por el brexit – aquí debería decir más apropiadamente que patalearon ciegamente por el brexit – fueron los otros británicos, los olvidados por el reformismo thatcheriano.

En cuanto a la rabieta visceral, hay que recordar que la Gran Bretaña imperial había acogido ya muchísimo antes de la creación de la Europa comunitaria a mucha gente pobre y de exótica cultura. Y la acogida no fue problema mientras esta gente estaba en el Imperio y en inferioridad de condiciones frente a los británicos; gente tolerada, cuando no discriminada, que pocas exigencias podía tener.

REFUGIATIRefugiados y migrantes

Pero ahora venían unos muertos de hambre tercermundistas a los que había que mantener y sanar y venía tanta o aún más gente de mentalidades y costumbres diferentes, pero venía de pleno derecho y con igualdad de derechos ciudadanos con los británicos de pura cepa y abolengo picto. Y eso ya escocía mucho porque se privaba a los indígenas de una supremacía que habían tenido sin esfuerzo alguno… aparte de que obligaba a mayores esfuerzos en la lucha cotidiana por la subsistencia. En la Unión Europea los británicos descubrían que en su propia casa que para sobrevivir y, sobre todo, para prosperar debían competir con todos los demás comunitarios – y son cerca de los 300 millones – y por añadidura, con el alud de fugitivos y refugiados que tenían muchos más derechos que el de gozar de la conmiseración.

Como ven ustedes, las razones del brexit no fueron sólo las del egoísmo xenófobo de la Europa Oriental, pero también estas.

En resumen: El enorme poder integrador de Europa a lo largo de los siglos ha sido cultural : Su realismo – un realismo que incluye el más cerril de los egoísmos -; su recurso a la inteligencia para afrontar la supervivencia individual o tribal; y la apuesta por el respeto de las normas, es decir el Estado de Derecho, a la hora de establecer tanto la supervivencia como la convivencia de las naciones.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu. VALENTIN POPESCU

Anuncios