LIBIA: CINE POATE, POATE/LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

Khalifa Haftar 2Khalifa Haftar

LIBIA: CINE POATE, POATE

În Libia, la fel ca în toată lumea, piruetele politice și schimbările de du-te-vino ale militarilor sunt, până la urmă, un joc al puterilor. Iar, în ziua de azi, în țara aceasta, marea putere este cea a lui Khalifa Haftar,  „seniorul războiului” din jumătatea de răsărit a Libiei.

Desigur, ascensiunea militară a lui Haftar nu se datorează atât calităților sale militare, cât abilităților lui de a negocia. A știut să se reabiliteze după un trecut dictatorial (a fost unul dintre generalii lui Gaddafi) dar, mai ales, a știut să-i facă să creadă pe principalii inamici ai lui Gaddafi – francezi și americani – că micile sale victorii, obținute pe calea armelor, erau decisive pe scena libiană și că el este omul în care se poate avea încredere în lupta împotriva islamiștilor radicali și chiar împotriva traficanților cu fugari ai foamei, care încearcă să intre în Europa pornind de pe coastele libiene.

SUA poate nu vor reuși să creadă minunile pe care Haftar le povestește despre el însuși, însă, au ajuns repede la concluzia că el este într-adevăr cel mai puternic dintre toți protagoniștii războiului din Libia. Prin urmare, Washingtonul i-a acordat azil politic lui Haftar, iar CIA l-a perfecționat în strategiile de luptă a gherilelor.

Pe această bază, fostul general al lui Gaddafi și-a desfășurat marea sa campanie diplomatică. I-a convins pe saudiți, Emiratele Arabe și pe egipteni că el ar fi cea mai bună forță de șoc împotriva radicalismului islamic în Orientul Apropiat. Și a obținut de la ei un generos ajutor militar și financiar în acest scop. Pentru acest scop, și, în trecere, și pentru a se statornici el în conflictul libian și în rivalitatea cu așa numitul „Guvern de unitate națională” din Tripoli, prezidat de Sarraj cu agreementul ONU.

Dar, marea realizare din aranjamentele politice ale lui Haftar a fost că a convins Parisul că numai o armată libiană puternică (a lui, desigur) ar putea împiedica partidele islamiste care acționează în Mali, Burkina Faso, Ciad, Mauritania și Niger – țări în care Franța este puternic angajată – să găsească azil pe pământ libian.

Parisul și-a asumat în totalitate această concepție a lui Haftar în 2013, când Mali era cât pe ce să-și piardă cea mai mare parte a teritoriului în fața ofensivelor islamiste. De atunci, s-a implicat direct în luptele libiene – conform unor calcule, peste o sută de militari din forțele speciale franceze operează în secret în Libia – și acordă, împreună cu SUA, asistență militară, informare strategică (inclusiv spionaj din sateliți) și arme.

Oricum, supremația militară a lui Haftar rămâne, totuși, relativă. Libia, de mulți ani, a încetat să mai fie o țară, căci, în răsărit este un simplu teritoriu supus suveranității triburilor, iar, în apus, milițiilor locale, care controlează orașe și mici regiuni.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LIBIA

LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

En Libia, como en el resto del mundo, las piruetas políticas y los vaivenes militares acaban siendo un juego de poderes. Y hoy en día, allá el gran poder es el de Jalifa Haftar, el “señor de la guerra” de la mitad oriental del país.

  Naturalmente, el ascenso militar de Haftar no se debe tanto a sus dotes militares como a sus habilidades negociadoras. Porque supo rehabilitarse de un pasado dictatorial (fue general de Gaddafi) y, sobre todo, supo hacer creer a los principales enemigos de Gaddafi – franceses y estadounidenses – que sus pequeñas victorias con las armas eran decisivas en el escenario libio y que era hombre de fiar en la lucha contra los islamistas radicales e incluso contra los traficantes de fugitivos del hambre que tratan de entrar en Europa desde las costas libias.

Khalifa Haftar 1Khalifa Haftar

Los EE.UU. quizá no se acabaran de creer las maravillas que Haftar contaba de sí mismo, pero sí llegaron rápidamente a la conclusión de que sí, era el más fuerte de todos los protagonistas bélicos de la República. Consecuentemente, Washington concedió asilo político a Haftar y la CIA le perfeccionó en las estrategias de la lucha de guerrillas.

Con esta base, el antiguo general de Gaddafi llevó a cabo su gran campaña diplomática. Convenció a saudíes, emiratos árabes y egipcios de que él sería la mejor fuerza de choque contra el radicalismo islámico en el Oriente Próximo. Y obtuvo de ellos generosa ayuda militar y financiera para ello. Para ello y, de paso, para afianzarse él en el conflicto libio y en la rivalidad con el llamado “Gobierno de unidad nacional” de Trípoli que preside Sarradch con el beneplácito de la ONU.

Pero, la jugada maestra de los tejemanejes políticos de Haftar fue convencer a Paris de que solamente un ejército libio fuerte (es decir, el suyo) podría impedir que las partidas islamistas que operaban en Malí, Burkina Faso, Chad, Mauritania y Níger – países todos en los que Francia está muy comprometida – encontrasen un santuario en las tierras libias.

Paris asumió totalmente el planteamiento de Haftar en el 2013, cuando Malí estuvo en un tris de perder la mayor parte de su territorio ante las ofensivas islamistas. A partir de entonces se implicó directamente en las luchas libias – se calcula en un centenar largo los soldados de las fuerzas especiales francesas que operan secretamente en Libia – y presta, juntamente con los EEUU, asesoría militar, información estratégica (espionaje vía satélite, inclusive) y armas.

De todas formas, la supremacía militar de Haftar no deja de ser relativa. Y es que Libia hace lustros que ha dejado de ser una nación para ser- en el este – un mero territorio sometido a la soberanía de las tribus y, en el oeste, a las milicias locales que controlan ciudades y pequeñas regiones.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

Anuncios