DE LA OUL COSMIC LA OUL DE PAȘTE

Etiquetas

, , , , ,

OU BRÂNCUȘI

Începutul lumii, 1924, Brâncuşi

Oul, și nu iepurașul, este simbolul Învierii lui Iisus Hristos. Iepurașul vine din poveștile germane, unde apare ca un spirit al fertilității, al înmulțirii și al bogăției.

Primul lucru pe care-l fac creștinii după ce vin de la slujba de Înviere, în noaptea care face trecerea de la Sâmbăta Mare la Duminica Învierii, numită și Duminica Paștelui, este să ciocnească câte un ou roșu. Pentru creștini, este un act de mărturisire a Învierii din morți a lui Iisus Hristos. O mărturisire făcută, întotdeauna, de doi… martori. Unul spune: Hristos a înviat ! și celălalt răspunde Adevărat a înviat !

Dar ouă vopsite ciocneau și vechii egipteni și vechii perși, cu mult înainte de venirea în lume a lui Iisus ! Ceea ce înseamnă că obiceiul este mai vechi de 2000 de ani.De unde vine el ? Ce înseamnă ciocnitul ouălor ?De ce l-au împrumutat creștinii?

  1. Ce simbolizează oul ?

Oul apare în mai toate mitologiile lumii și simbolizează, înainte de toate, izvorul vieții și izvorul/nașterea lumii. Locuitorii Egiptului sau ai vechii Persii, printre alții, își dăruiau ouă, vopsite sau pictate, și le ciocneau înainte de a le mânca, ca un act sacru, ca să ajute lumea să se nască, în fiecare an. De fapt, să renască. Și le mai ciocneau ca să aducă rodnicia și belșugul, văzând în ou un izvor al abundenței. În vechiul Iran, de pildă, în temple erau păstrate ouă de metal ca o reprezentare sacră a începutului universului.

Ciocneau ouăle vopsite la sărbătorile primăverii și ale echinocțiului de primăvară, care făceau trecerea în Anul cel Nou. Adică, de Anul Nou ! Anul Nou de Primăvară !

Ouăle de lut ars sau ouăle pictate găsite în mormintele vechi de mii de ani arată că oul era un simbol al nașterii și al vieții, al renașterii și al învierii.

De pildă, în mormintele din sudul Africii, s-au descoperit ouă de struț, pictate, vechi de 60 000 de ani. În multe morminte din Sumer și Egipt s-au găsit ouă pictate cu animale, plante sau motive geometrice. Erau menite să-l ajute pe cel trecut dincolo… să învie, să renască și să se întoarcă la viață.

Evreii au și azi ouă fierte tari la masa de doliu și la cea de seder, adică la masa rituală din prima zi a Paștelui.

Creștinii ciocnesc și mănâncă ouă roșii de Paște ca să arate că într-adevăr cred în învierea lui Iisus Hristos și în viața fără de moarte.

De ce ouă roșii ? Pentru că roșul este culoarea sângelui, așadar, a vieții, o culoare cu care strămoșii noștri vopseau oasele morților, crezând că roșul îi va ajuta să fie din nou vii.

Pe de altă parte, în Înalta Filozofie, oul reprezintă metamorfoza prin excelență, prefacerea, transmutația, sălașul tuturor transformărilor, dar și izvorul tuturor posibilităților și începutul atotpromiţător.

Cât despre ciocnitul ouălor, el înseamnă ieșirea spiritului din găoace, străbaterea vălului ignoranței și adevărata lui naștere,  cea întru cunoaștere.

Vladimir Kush Lever du soleil sur l’OcéanLever du soleil sur l’Océan, Vladimir Kush

  1. Oul în mitologiile/tradițiile lumii

În mai toate mitologiile sau tradițiile popoarelor Pământului se spune că lumea s-a născut dintr-un ou primordial sau ou cosmic.

În India diversele tradiții spun că universul a apărut dintr-un ou (numit embrionul de aur în Rigveda). Mahabharata (I, Adiparva, I, 28-30) spune că lumea s-a ivit dintr-un ou uriaș, prima cauză și sămânța veșnică a tuturor ființelor.

În Vede citim că Brahma, Zeul cel Mare și creatorul lumii, s-a gândit să facă să purceadă din propria-i substanță făpturi felurite. A făcut mai întâi apele în care a lăsat un germen, o sămânță. Sămânța a devenit un ou strălucitor ca aurul și ca soarele cu mii de raze. Din oul acesta s-a născut apoi el însuși, Brahma, strămoșul tuturor ființelor (Manusamhita, I,8-9).

Brahmanii credeau că din gura lui Purușa (un fel de Adam, omul, bărbatul primordial născut de Brahma, principiul masculin al lumii) apare un ou din care se ivește Cuvântul din care se naște focul.

În Avesta (culegere texte mitologice și religioase persane lăsate de legendarul profet Zarathustra) Ahura-Mazda, Domnul Înțelepciunii și Zeul cel Mare, a făcut lumea ca pe un ou de pasăre: din albuș era cerul și din gălbenuș, pământul.

Locuitorii Tibetului credeau că din cele 5 elemente primordiale s-a născut un ou gigantic.

În China o legendă cosmogonică spune că primul om, Pangu, a dormit 18 mii de ani într-un ou pe care l-a spart când s-a trezit și a făcut să se nască lumea.

În Grecia, orficii spuneau că zeul hermafrodit Phanes/Φνης, numit și Primul-născut, un zeu al luminii și o personificare a Erosului Creator, a ieșit dintr-un ou și că el a dat apoi naștere tuturor zeilor și tuturor ființelor vii.

În miturile fenicienilor din unirea aerului cu haosul s-a născut zeul Mot, o entitate ovoidală (mâlul primordial) care produce semințele din care se naște lumea.

În Australia, aborigenii cred că cocostârcul Broata a găsit un ou de casuari (un fel de struț) și că l-a aruncat în cerul pâclos. Mai departe, că oul s-a spart că, din el, a ieșit soarele.

În epopeea finlandezilor, Kalevala, se spune că un vultur și-a găsit ouăle sparte în cuib și că, din ele a creat universul.

În Hawaii se crede că pământul s-a format din oul unei păsări marine.

În Indonezia legendele creației spun că erau, la început, două spirite–păsări, Ara și Iraq care au pescuit din apele primordiale două ouă: Ara, cerul și Iraq, pământul.

Tribul dogonilor din Sudan cred că zeul Amma a creat lumea doar punând în mișcare haosul (apele încremenite) care, mișcându-se din ce în ce mai repede, a făcut să apară un ou care s-a desfăcut în două jumătăți din care s-au născut două ființe primordiale: Yurugu (Vulpoiul palid) și Yazigi. Răul care a vrut să devină stăpânul lumii și Binele. Yurugu îl tot urmărește de atunci pe Yazigi și alergarea lor ține lumea în echilibru.

În Egipt un mit cosmogonic spune că zeul Nilului, Hnum, creatorul tuturor ființelor vii a scuipat un ou din care a ieșit zeul Ptah, venerat mai ales la Memphis, care a creat apoi cerul și pământul. Oul fusese lucrat de Hnum, zeul înfățișat ca un olar, pe roata olarului.

Tribul chibcha din Peru credea că Viracocha, zeul ploii și al fertilității, a depus 5 ouă din care au ieșit strămoșii divini.

În sfârșit la români, există o legendă, culeasă de Elena Niculiță-Voronca, după care Soarele s-a făcut dintr-un ou: „A fost un om și avea un ou. El a fost încuiat oul într-o ladă și altul ce știa, când s-a dus omul de acasă, i-a dat drumul și din acela  s-a făcut mai apoi soarele pe cer”. O redă Romulus Vulcănescu (în Mitologie română) care scrie: „Din relatările de teren întreprinse de noi în Bucovina între 1937-1939, … a reieșit că oul s-a spart de bolta de cleștar a cerului; din gălbenușul lui s-a făcut soarele și, din albuș, nourii care alunecă sub cer.

De altfel, Romulus Vulcănescu scrie că Începutul lumii al lui Brâncuși, un ovoid perfect, înfățișează oul cosmic, forma primară a universului a cosmosului. Tema ovoidelor, de altfel, l-a obsedat pe sculptor. O găsim în seria Muzelor, a Domnișoarelor Pogany, a Negreselor… în Prometeu, în Leda…

MUZĂ BRÂNCUȘIMuză adormită, 1909, Brâncuşi

  1. Iepurașul de Paște

În afara ouălor de Paşte, în regiunile/ţările unde se vorbesc limbi germanice (inclusiv engleza), mai există un… mesager al Învierii: iepurele sau iepuraşul de Paşte: lièvre de Pâques/lapin de Pâques, Easter Bunny, Osterhase. Este un iepure de câmp care, dis de dimineaţă, în Duminica Paștelui, vine să împartă ouă colorate sau ouă de ciocolată. Copiii pregătesc din timp, în grădină, dacă au, cuiburi din frunze, muşchi sau iarbă, unde iepurele să le poată lăsa.

Se pare că tradiția lui Osterhase s-a născut în Vechea Saxonie (Nordul Germaniei şi Sudul Danemarcei) şi că ea a ajuns în America odată cu imigranții germani, în secolul al XVIII-lea. Populară a devenit, însă, după 1900.

IEPURE DE PAȘTE

De ce iepurele ? Pentru că este imaginea, prin excelenţă, a… împerecherii frenetice, a înmulţirii, a fertilității şi, de aici, a bogăției.

Iepurele era, de altfel, animalul-simbol al zeiţei Eastre sau Éostre (Aurora, de unde Easter, Paște, în engleză), sărbătorită de popoarele germanice la echinocţiul de primăvară. Era zeița fertilității și a primăverii. O Ipostază a Marii Mame.

Desigur că iepurele de Paște nu are nicio legătură cu Învierea Domnului Iisus Hristos, ba, dimpotrivă, asocierea lui cu Răstignirea și cu Învierea Lui este chiar necuvincioasă.

În schimb, oul roșu, cu simbolismul lui străvechi, exprimă cum nu se poate mai bine atât adevărul că există înviere, viață după viață cât și metamorfoza sufletului care moare pentru păcat și învie în Iisus pentru iubirea totală.

IEPURE DE CIOCOLATĂ

LUCRĂRI CONSULTATE

Dicționar de mitologie generală, Victor Kernbach, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Mitologie română, Romulus Vulcănescu, Editura Academiei RSR, 1987

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

Banii nu aduc fericirea/ El dinero no hace la felicidad

Etiquetas

, , , ,

SPORTIVI 1

Banii nu aduc fericirea      Washington Diana Negre

Dictonul american „niciodată nu ești prea bogat, și nici prea slab”, pe care îl tot spunea, în secolul trecut, ducesa de Windsor, americanca Wallis Simpson, nu pare să mai fie valabil, în SUA din zilele noastre.

Jumătate din proverb și-a pierdut valabilitatea de ceva timp, deoarece, numai slabi nu sunt americanii, căci, aproape jumătate sunt obezi, iar, trei sferturi dintre ei sunt grași.

Acum, nici pentru bogăție vremurile nu mai sunt bune. Bogăția a fost crezul acestei țări și a politicii sale. Nu pentru că americanii ar îmbrățișa frugalitatea sau pentru că ar ceda unor porniri altruiste de a-și ceda bunurile, ci din cauza problemelor pe care le au diferite persoane și instituții bogate.

În ultima vreme, acest lucru a devenit evident în universități, unde, taxele astronomice nu mai garantează și o bună pregătire academică, deoarece o considerabilă parte din bani întrețin instalații sportive și locuințe de lux, echipe de baseball, baschet sau fotbal american, sau o umflată structură birocratică: majoritatea universităților americane au, în ziua de azi, mai mulți funcționari administrativi, decât cadre docente.

SPORTIVI 2

Familiile cu stare cheltuiesc averi pentru a-și înscrie vlăstarii la universități de prestigiu și costisitoare, căci cazarea și taxele costă 60.000 € pe an, iar tinerii din clasa de mijloc și cei săraci se îndatorează pentru a-și putea plăti studiile.

Studenți din toată lumea vin în America pentru a obține o diplomă de licență sau un doctorat. Principalul contingent vine, în prezent, din China, însă, această perioadă bună e posibil să se sfârșească: prestigiul titlurilor din țară scade, deoarece instituțiile nu generează rezultatele așteptate, nici în excelență academică și nici în venituri profesionale pentru absolvenții săi.

SPORTIVI 3

Și nu numai aceste lucruri, ci și faptul că universitățile nu mai reușesc, pe zi ce trece, să deschidă orizonturi pentru tineri  sau să deschidă orizonturi pentru diferite idei: se tot măresc „zonele sigure”, în care hipersensibilii membri ai viitoarei promoții de profesioniști se simt „protejați” de ideile care i-ar putea jigni.

Și dacă banii nu aduc fericirea universitarilor, situația poate fi și mai rea pentru părinții studenților… mai ales pentru familiile înstărite.

Ultimul scandal afectează un mare număr de familii bogate, care s-au străduit din răsputeri să obțină un loc pentru fii lor într-o unversitate de prestigiu și care, pe lângă faptul că nu au reușit, e posibil să ajungă în închisoare.

Admiterea în aceste instituții nu e garantată de o bună pregătire academică, nici de notele pe care studenții le-au obținut la școală, cu toate că aceste lucruri se iau în considerare. În multe cazuri, contează mai mult talentul sportiv, chiar și pentru discipline mai puțin atletice cum ar fi Dreptul, muzica sau economia.

Aceasta se datorează faptului că echipele sportive universitare au mulți susținători, iar universitățile vor să-i recruteze pe cei mai buni jucători, foarte frecvent, aceptă și chiar dau burse unor tineri cu performanțe academice modeste. Important e să aibă corpuri mușchiuloase.

SPORTIVI 4

Aceasta a făcut ca familiile să-i corupă pe antrenori cu ajutorul a două întreprinderi care facilitează accesul la universități bune.

Procuratura a întocmit, până acum, dosare unui număr de 33 familii, care au donat, în mod ilegal, 25 de milioane de dolari, în aranjamente cu antrenorii și funcționarii universităților. Cu acești bani, îi convingeau pe antrenori să certifice presupusele mari calități sportive ale studenților, care năzuiau să reușească la facultate, iar pe administratori să modifice rezultatele examenelor, în schimbul unor plăți  efectuate prin intermediari.

Sumarele proceselor nu se limitează numai la acuzația de corupție, ci, în unele cazuri, și de spălare de bani, ceea ce ar putea duce la condamnări și mai severe.

Cu toți banii lor, părinții milionari nu au reușit ca fiii lor să intre la universități bune și, ceea ce este și mai rău, ei înșiși vor ajunge în închisoare.

Desigur, există și reversul medaliei. Cu toate că acești bani, care nu îmbunătățesc nivelul educației și nici nu păstrează prestigiul universităților, ei sunt, totuși, folositori personalului docent și administrativ, până într-atât, încât universitățile au devenit insule privilegiate, oriunde s-ar afla ele.

SPORTIVI 5

În Virginia de vest, de exemplu, unul dintre statele cele mai sărace și cu un nivel educațional scăzut (doar 28% din populație are studii superioare, față de 42%, cât este media națională), orașele universitare sunt oaze de bunăstare, cu bucătărie bună, magazine de lux, vinuri de calitate, până și cafea expreso, lucruri la care nu au acces 70% din locuitorii țării.

Dacă mai adăugăm și componenta politică, vom întelege de ce candidați ca Donald Trump, care apelează la un electorat fără privilegii și fără titluri, au câștigat: în Virginia de Vest, Trump a obținut peste 60% din voturi, în timp ce, în capitala federală, unde procentul universitarilor este cel mai mare din țară, nu a obținut nici măcar 10%.

SPORTIVI 6

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 El dinero no hace la felicidad     Washington Diana Negre

SPORTIVI 7

Eso de que “nunca se puede ser demasiado rico, ni demasiado flaco”, aunque es una frase norteamericana favorita de la duquesa de Windsor, Wallis Simpson, el siglo pasado, no parece que sea válido en los Estados Unidos de hoy.

La mitad del refrán ya perdió validez hace tiempo, porque de delgados los norteamericanos tienen poco, pues casi la mitad son obesos y las tres cuartas partes están gordos.

Pero, ahora, también ha llegado el mal momento para la riqueza, que ha sido el credo de esta sociedad y de su política. No porque la gente abrace la frugalidad o ceda a impulsos altruistas para ceder sus bienes, sino por los problemas en que se ven involucradas personas e instituciones pudientes.

Últimamente, se ha hecho evidente en las universidades, cuyos precios astronómicos de matrícula ya no garantizan una buena preparación académica, porque buena parte del dinero se va en instalaciones deportivas y alojamientos de lujo, en equipos de baseball, baloncesto o fútbol americano o en pagar una inflada nómina burocrática: la mayoría de las universidades tienen, hoy, más empleados administrativos que docentes.

SPORTIVI 8

Las familias pudientes gastan pequeñas fortunas en enviar sus retoños a universidades de prestigio -y de precios exorbitantes, pues entre alojamiento y matrícula han de pagar cerca de 60,000 € anuales – mientras que los jóvenes de clase media e incluso los pobres se endeudan para pagarse los estudios.

Estudiantes de todo el mundo vienen a Estados Unidos para conseguir el preciado galardón de una licenciatura o un doctorado americano y, hoy en día, el principal contingente llega de China, pero, esta bonanza puede estar tocando a su fin: el prestigio de los títulos del país va a menos, dado que las instituciones no generan los resultados esperados, ni en excelencia académica, ni en ingresos profesionales para sus graduados.

Y no sólo eso, sino que las universidades fallan, cada día más, a la hora de abrir horizontes a los jóvenes y abrirles horizontes a diferentes ideas: se van extendiendo las “zonas seguras”, en que los hipersensibles miembros de la futura hornada de profesionales se sienten “protegidos” de ideas que les puedan ofender.

Y si el dinero no hace la felicidad de los universitarios, todavía puede ser peor la situación para los padres de los estudiantes… especialmente si se trata de familias pudientes.

SPORTIVI 9

El último escándalo afecta a un buen número de familias ricas que se pasaron en sus esfuerzos por conseguir plaza para sus hijos en una universidad de prestigio y que, además de fracasar en sus intentos, pueden acabar en la cárcel.

Porque el ingreso en estas instituciones no está garantizado por una buena preparación académica, ni por las notas que los estudiantes hayan conseguido en la escuela, aunque sean factores que naturalmente se toman en cuenta. En muchos casos, cuenta más el talento deportivo, incluso para disciplinas tan poco atléticas como el Derecho, la música o la economía.

Esto se debe a que los equipos deportivos universitarios tienen muchos seguidores y las universidades quieren reclutar a los mejores jugadores y, con frecuencia, aceptan e incluso dan becas a jóvenes con escasos logros académicos, pero, con cuerpos musculosos.

SPORTIVI 10

Esto ha dado pie a que familias sobornaran a los entrenadores con la ayuda de dos empresas dedicadas a facilitar el acceso a buenas universidades.

La fiscalía ha abierto ya expedientes contra 33 familias, que donaron, ilegalmente, 25 millones de dólares en apaños con entrenadores y funcionarios de las universidades. Con este dinero, convencían a los entrenadores para que certificaran las supuestas grandes dotes deportivas de los estudiantes, que aspiraban a ser admitidos y a los administradores para que manipularan los resultados de los exámenes, a cambio de pagos tramitados por los intermediarios.

Los sumarios no se limitan a acusaciones de soborno, sino que, en varios casos, incluso apuntan a lavado de dinero, lo que podría llevar a sentencias más duras.

A pesar de todo su dinero, los padres millonarios no han conseguido que sus hijos se valgan para conseguir buenas plazas universitarias y, lo que es peor aún, ellos mismos pueden acabar pasando una temporada en la cárcel.

Naturalmente, todo tiene dos caras y aunque este dinero que, ni sirve para mejorar el nivel educativo, ni para mantener el prestigio de las universidades, sí beneficia al personal docente y administrativo hasta el punto de que las universidades son islas de privilegio en cualquier lugar se encuentren.

En West Virginia, por ejemplo, uno de los estados más pobres y con peor nivel educativo del país (solo el 28% de la población tiene estudios superiores, comparado al 42% de promedio nacional), basta con ir a las ciudades universitarias para entrar en un oasis de bienestar con buena cocina, tiendas de lujo, vinos de calidad y hasta café expreso, algo prácticamente desconocido para el 70% del país.

Si a esto añadimos el componente político, se hace más fácil de entender el triunfo de candidatos como Donald Trump que apelan a quienes no tienen privilegios ni títulos: en West Virginia se llevó más del 60% de los votos, mientras que, en la capital federal, donde el porcentaje de universitarios es el más alto del país, no consiguió ni siquiera el 10%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

Legat de mâini, cu cenușă în cap… și Trump pentru multă vreme/Maniatado, con ceniza en la frente… y Trump para rato

Etiquetas

, , , , , , ,

JOE BINDEN 2Joe Biden

Legat de mâini, cu cenușă în cap… și Trump pentru multă vreme  Washington, Diana Negre

La mai puțin de un an până la începutul campaniei pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, opoziția democrată are o mulțime de candidați, dintre care Joe Biden, fost vicepreședinte în vremea lui Barak Obama, se situează în fruntea intențiilor de vot.

Biden, fost senator al micului stat Delaware, nu și-a anunțat candidatura și nimeni nu știe dacă, până la urmă, va hotărî să intre în competiție, însă, de pe acum, cad asupra lui criticile mai multor femei care, încurajate de o susținută campanie televizată, îl fac să apară ca un destrăbălat.

De când o congresswoman fără prea mult succes electoral din statul Nevada și-a făcut cunoscută „neplăcerea” față de apropierea fizică a lui Biden în timpul diferitelor campanii, cu fiecare zi ce trece, apar noi femei care își amintesc episoade asemănătoare.

Joe Biden și spațiul intimJoe Biden și spațiul intim

Ele nu îl acuză de „hărțuire” sexuală, ci de gesturi de afecțiune excesivă, care ar constitui noul păcat din catehismul progresist al țării: „invadarea spațiului personal”.

Până acum, toate aceste femei spun că au fost surprinse, fără să fi fost hărțuite, cu toate că insistă că trebuie să facă cunoscute aceste fapte, pentru ca Biden și întreaga țară să tragă concluziile, iar publicul să poată judeca el însuși cum stau lucrurile.

Este prea devreme pentru a ști ce părere ar putea avea femeile despre un om care, la cei 76 de ani ai săi, a fost văzut de multe ori, pe ecranele televizoarelor, îmbrățișând diferite persoane, bărbați și femei, ca modalitate de a-și exprima – consideră el – afecțiunea și sprijinul. Păcatele lui Biden constau în îmbrățișarea femeilor, în faptul că își cufundă nasul în părul lor și le cuprinde cu mâinile pe după umeri.

Într-o țară cu moștenire puritană, a privi pe cineva în ochi ar putea însemna o violare a intimității personale. Acest nou maximalism nu-i surprinde nici măcar pe cei din noua generație care, conform unor studii, nu caută contactul fizic cu persoane de vârsta lor, de același sex sau de sex opus, căci telefonul mobil pare să satisfacă dorința de intimitate, după cum arată sondajele de opinie.

JOE BINDEN 3Joe Biden

Judecând după primele sale reacții, Biden a fost în mod evident surprins, însă, nu a riscat și nu a pierdut timpul ca să arate că și-ar regreta faptele: nu a cerut iertare nimănui, deoarece nimeni nu l-a acuzat de hărțuire. În schimb, a spus că felul său de a se comporta s-a schimbat, iar acum, expectativele sunt diferite. Nu a promis, dar, probabil, nu-l vom mai vedea punându-și mâinile în jurul umerilor vreunei doamne.

Nu a pierdut ocazia de a-și pune cenușă în cap pentru atitudinea sa de acum câteva zeci de ani, în comisia judiciară a Senatului, când, nu a luat partea juristei Anita Hill, care a formulat acuzații împotriva lui Clarence Thomas, în ședințele de confirmare a acestuia ca magistrat al Tribunalului Suprem.

Hill, la fel cum a făcut doamna Ford, anul trecut, când l-a acuzat pe magistratul Brett Kavanaugh de hărțuire sexuală, nu a putut prezenta dovezi în sprijinul afirmațiilor sale. Dar, spre deosebire de Ford, care nu a putut să spună unde și când a avut loc tentativa de viol, nici cum a ajuns până la urmă acasă, și nici nu a povestit nimănui ce i se întâmplase, Hill  a putut să afirme că amândoi erau colegi de birou, iar Thomas îi tot făcea comentarii și propuneri erotice.

Biden nu a dat importanța cuvenită pe care astăzi și-ar dori să i-o fi dat pentru a satisface o parte a electoratului actual și, pentru a compensa acea greșeală, s-a lansat, recent, într-un comentariu tânguitor contra culturii sociale a „omului alb” care, după părerea sa, „trebuie să ia sfârșit”.

Dincolo de ceea ce s-ar crede, criticile la adresa lui Biden vin de la persoane apropiate de alți candidați democrați, ceea ce ne face să bănuim că este vorba de o manevră pentru a-l înlătura pe aspirantul la președinție cel mai bine situat în sondaje. Cel mai ciudat este că, rând pe rând, candidații declară pe un ton grav că „eu cred în aceste acuzații”, lucru total de prisos, deoarece conduita lui Biden a fost, tot timpul, cunoscută în mod public și transmisă de decenii încoace de canalele de televiziune.

Spre deosebire de alți democrați, Biden nu a îmbrățișat ultimele tendințe radicale, ci continuă să se situeze în centrul moderat, ceea ce i-ar putea atrage masa de votanți indeciși sau independenți, ale căror voturi ar hotărî cine va ajunge la Casa Albă.

Pentru Donald Trump, care deocamdată este pe culmea valului de prosperitate economică, situația nici că putea fi mai bună, deoarece aceste răfuieli moraliste îl ajută să scape de cel care ar putea fi rivalul său cel mai periculos.

Comentariile din multe mijloace de informare semnalează greșeala Partidului Democrat care promovează candidați radicali lipsiți de posibilitatea de a câștiga, însă, luptele interne dintre generații și lestul care încă se mai simte de la grava recesiune din 2008, par de nedepășit.

În definitiv, de la nașterea acestei națiuni tinere, s-a tot spus că societatea americană este deschisă tuturor și că le oferă toate opțiunile, printre ele cea conform căreia, oricine poate deveni președinte…după cum se dovedește, în mod repetat, din patru în patru ani.

TRUMPDonald Trump

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Maniatado, con ceniza en la frente… y Trump para rato     Washington, Diana Negre

ESPACIO INTIMOJoe Biden – Espacio íntimo

A menos de un año de empezar la campaña para las elecciones presidenciales del año próximo, la oposición demócrata tiene una verdadera plétora de candidatos entre los que Joe Biden -quien fue vicepresidente con Barak Obama- va a la cabeza en intención de voto.

Biden, exsenador del pequeño estado de Delaware, no ha anunciado su candidatura y nadie sabe si al final decidirá echarse al ruedo, pero ya antes de empezar le han caído las críticas de una serie de damas que, envalentonadas por una machacona cobertura televisiva, lo hacen aparecer poco menos que como un sátiro.

Desde que una congresista con poco éxito electoral en el estado de Nevada hizo público su “incomodo” por la proximidad física de Biden durante diversas campañas, cada día parece surgir otra dama que recuerda episodios semejantes.

En todos estos casos, no le acusan de “acoso” sexual, sino de unos gestos de afecto excesivos que constituyen el nuevo pecado en el catecismo progresista del país: “invadir el espacio personal”.

Hasta ahora, todas ellas aseguran que se sintieron sorprendidas pero no acosadas, aunque insisten en que deben divulgar estos hechos para que Biden y el país saquen las consecuencias y el público pueda juzgar por sí mismo.

Aún es pronto para saber qué opinarán las mujeres norteamericanas de la conducta de un hombre que, a sus 76 años, ha aparecido en múltiples actos televisados abrazando a diversas personas, tanto hombres como mujeres, en lo que él consideraba expresiones de afecto y apoyo. Los pecados de Biden consisten en abrazar a las damas, hundir su nariz en su cabellera y ponerles las manos en los hombros.

JOE BINDEN 4Joe Biden

En un país de herencia puritana, donde mirar a alguien a los ojos puede entenderse como una violación de su intimidad, este nuevo maximalismo no resulta sorprendente, especialmente en la nueva generación que, según diversos estudios, no busca el contacto físico con gente de su edad, tanto del mismo como del otro sexo: el teléfono móvil, según varias encuestas. parece satisfacer los deseos de intimidad.

La sorpresa de Biden fue evidente en sus primeras reacciones, pero no quiso correr ningún riesgo y no perdió tiempo en expresarse compungido por sus actos: no pidió perdón porque nadie le ha acusado de acoso, pero sí dijo que la forma de comportarse ha ido cambiando y hoy las expectativas son diferentes.No lo prometió, pero probablemente no volveremos a ver sus manos en la cabeza o los hombros de ninguna dama.

Tampoco perdió la ocasión de echarse ceniza por su actuación hace varias décadas, en la comisión judicial del Senado, cuando no tomó partido por la jurista Anita Hill que presentó unas acusaciones contra Clarence Thomas, en las sesiones para confirmarlo como magistrado para el Supremo.

Hill, como el año pasado la señora Ford que acusó al también hoy magistrado Brett Kavanaugh de acoso sexual, no pudo aportar pruebas que sus afirmaciones. Pero a diferencia de Ford, que no pudo decir dónde ni cuándo ocurrió el intento de violación, cómo llegó a su casa, ni contó a nadie lo ocurrido, Hill podía hablar de que ambos eran compañeros de oficina, donde Thomas le hacía comentarios y proposiciones eróticas.

Biden no le concedió entonces el peso que hoy desearía haberle dado para satisfacer a una parte del electorado actual y, para compensar semejante fallo, se lanzó recientemente a un comentario plañidero contra la cultura social del “hombre blanco” que, según él “ha de acabar”.

JOE BINDEN 1Joe Biden

Al margen de lo que uno crea, llama la atención que las críticas contra Biden salen de personas próximas a otros candidatos demócratas, lo que hace sospechar que se trata de una maniobra para quitar de en medio al aspirante a la presidencia con mayor intención de voto. Los más curioso es que un candidato tras otro declara con cara de gravedad “yo creo estas acusaciones”, algo totalmente innecesario pues la conducta de Biden ha sido pública y transmitida por décadas en las televisiones.

A diferencia de otros correligionarios, Biden no ha abrazado las últimas tendencias radicales sino que sigue en el centro moderado, lo que puede atraer a la masa de votantes indecisos o independientes cuyo voto decide quién ocupará la Casa Blanca. Para Trump, quien de momento cabalga a ola de la bonanza económica, la situación no puede ser mejor, pues estas trifulcas moralistas le ayudan a librarse de quien podría ser su rival más peligroso.

JOE BIDEN Y ESPACIO INTIMOJoe Biden y el espacio íntimo

Los comentarios en muchos medios informativos señalan el despropósito del Partido Demócrata en promover a candidatos radicales con pocas posibilidades ganar, pero las pugnas internas resultantes del choque intergeneracional y del lastre que aún se arrastra de la grave recesión de 2008, parecen insuperables.

A fin de cuentas, desde el nacimiento de este joven país siempre se ha dicho que esta es una sociedad abierta a todos y que les da todas las opciones, entre ellas las de que cualquiera puede llegar a presidente… como se demuestra repetidamente cada cuatro años.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg

ZIUA CĂRȚII – Ida Vitale, Uruguay

Etiquetas

, , , , , ,

IDA VITALE 6

Ida Vitale, Premiul pentru Literatură în limba spaniolă: Miguel de Cervantes 2018

 

Anul acesta, sărbătoarea cărții s-a numit ZIUA CĂRȚII ȘI A DREPTURILOR DE AUTOR.

Ca de obicei, în Spania, momentul cel mai așteptat, a fost ceremonia de înmânare a Premiului Miguel de Cervantes, considerat a fi un adevărat Nobel pentru cei care creează valori literare în limba spaniolă.

Premiul i-a revenit poetei uruguayene, Ida Vitale.

În mod tradițional,ceremonia are loc în Salonul de festivități – el Paraninfo – al Universității din Alcalá de Henares, din capitala Spaniei, Madrid.

Regii Spaniei sunt cei care înmânează diploma și medalia celui sau celei care a fost distins(ă) cu acești lauri – cei mai prestigioși – ai literaturii în limba spaniolă, vorbită, azi, de peste 600 de milioane de persoane. (Spania+țările din America Latină, exceptând Brazilia).

Premiul este decernat pentru anul anterior (2018) de un juriu format din personalități propuse de diferite instituții prestigioase din domeniul literelor.

Au ținut discursuri și alocuțiuni: ministrul culturii din Spania, persoana căreia i s-a decernat premiul – anul acesta, poeta uruguayană Ida Vitale, ajunsă la venerabila vârstă de 95 de ani! -, și regele Spaniei.

IDA VITALE 3

În alocuțiunea sa de acceptare și mulțumire, poetesa Ida Vitale, cu nebănuită vitalitate și umor, a vorbit despre …Don Quijote de la Mancha, despre lecturile sale – din copilărie – din această capodoperă a literaturii spaniole și universale. De fapt, toată alocuțiunea ei a fost un poem dedicat acestei „cărți a vieții sale”.

IDA VITALE 4

Între calitățile poeziei poetei Ida Vitale, se evidențiază puterea și concretețea limbajului : intelectual și popular, universal și personal, transparent și profund- în același timp.( “por su lenguaje, uno de los más destacados y reconocidos de la poesía hodierna en español, que es al mismo tiempo intelectual y popular, universal y personal, transparente y hondo.”).

IDA VITALE 5

IDA VITALE:    LA PALABRA

Expectantes palabras,
fabulosas en sí,
promesas de sentidos posibles,
airosas,
aéreas,
airadas,
ariadnas.

Un breve error
las vuelve ornamentales.
Su indescriptible exactitud
nos borra.

***

CUVÂNTUL

Cuvinte la pândă,
fabuloase prin ele însele
promisiuni ale unor înțelesuri posibile
mărețe,
aeriene,
furioase,
ariadne.

O mică greșeală
le face să fie doar un ornament.
Exactitatea lor de nedescris
ne șterge.

 

Notă: Ariadna: una din fiicele legendarului rege al Cretei, Minos. Ea i-a arătat atenianului Tezeu cum să nu se rătăcească în Labirintul Minotaurului. De aceea, Ariadna simbolizează „persoana care-ți arată ieșirea din Labirint”, care îți arată drumul cel bun, te ajută să nu te rătăcești…te salvează.

RESIDUA
Corta la vida o larga, todo
lo que vivimos se reduce
a un gris residuo en la memoria.

De los antiguos viajes quedan
las enigmáticas monedas
que pretenden valores falsos.

De la memoria sólo sube
un vago polvo y un perfume.
¿Acaso sea la poesía?

REZIDUĂ
Viața scurtă sau lungă, tot
ce trăim se reduce
la un reziduu gri din memorie.

Din vechile călătorii rămân
enigmaticele monezi
care pretind valori false.

Din memorie urcă doar
un praf confuz și un parfum.
Să fie, oare, poezia ?
***

REUNIÓN
Érase un bosque de palabras,
una emboscada lluvia de palabras,
una vociferante o tácita
convención de palabras,
un musgo delicioso susurrante,
un estrépito tenue, un oral arcoíris
de posibles oh leves leves disidencias leves,
érase el pro y el contra,
el sí y el no,
multiplicados árboles
con voz en cada una de sus hojas.
Ya nunca más, diríase,
el silencio.

ÎNTRUNIRE
A fost o pădure de cuvinte,
o ploaie de cuvinte prinsă în desiș,
o vociferantă sau tăcută
întrunire a cuvintelor,
un mușchi (verde) delicios susurând,
un zgomot delicat, un curcubeu oral
din posibile, oh! ușoare ușoare dizidențe ușoare,
erau acolo și pro și contra,
și da și nu,
arbori înmulțiți
cu voci în fiecare din frunzele lor.
Încât niciodată n-a mai fost, s-ar putea spune,
tăcerea.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

FLORIILE – SĂRBĂTOAREA INTRĂRII LUI IISUS HRISTOS ÎN IERUSALIM

Etiquetas

, , , , , , , , , , ,

De la Floralia la Florii

INTRAREA ÎN IERUSALIM 3Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Cappella Palatina, Palermo, circa 1150/The Yorck Project (2002) 10.000 Meisterwerke der Malerei (DVD-ROM), distributed by DIRECTMEDIA Publishing GmbH

  1. Numele sărbătorii: de ce Florii ?

Sărbătoarea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim are, la români, şi un nume popular: Florii.

Florii vine din Floralia. Aşa numeau romanii serbările zeiţei Flora care ţineau 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai.

Flora era o străveche Zeiță italică a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi. Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare, tinere și pline de seve) și a tinereții abia înmugurite. O zeiță a tinereții nubile, înfloritoare, a speranței fetelor de măritat, a dulceții și voluptății… inocente a copilelor și femeilor.

Interesant este faptul că numele Floralia s-a păstrat numai în română, desigur sub forma de Florii. Trebuie că Săptămâna Mare, care începea, de fapt, din Duminica Intrării în Ierusalim, cădea deseori în acelaşi timp cu Floraliile, serbările Florei, lucru care a făcut ca Floraliile să devină Florii în mintea strămoşilor noştri, latinizaţi şi creştinaţi în acelaşi timp.

În limbile romanice, numele sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim vine din Evanghelia după Ioan (12, 13) unde se spune că mulţimea, aflând că Iisus vine în Ierusalim, a luat crengi de palmier ca să-L întâmpine cum se cuvine.

În textul original al Evangheliei, cel grecesc, crengile de palmier sunt vaia ton finikon/βαΐα τῶν φοινίκων,  în traducerea latină (în Vulgata, sau Biblia Latină): rami palmarum.

De aceea grecii îi spun Duminicii Intrării în Ierusalim: Kiriaki ton Vaion/Κυριακή των Βαΐων, adică Duminica ramurilor, iar latinii o numesc după rami palmarum:  italienii îi spun: Domenica delle Palme, spaniolii: Domingo de Ramos, francezii: Dimanche des Rameaux sau, în sudul Franţei: Dimanche des Palmes sau dimenche di Rampau (din Ramis palmæ, în provensală), germanii: Palmsonntag  şi englezii: Palm Sunday.

  1. De ce românii primesc, de Florii, crengi sfinţite de salcie ?

La noi, credincioşii primesc la sfârşitul liturghiei de Florii crengi sfinţite de salcie (stâlpări), ca unii care-i întruchipează pe pelerinii veniţi din întregul Israel, la Ierusalim, să-l vadă pe Iisus dar, neîndoios, şi pentru Pesah/Paşte. De ce salcie?

Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea îi așternea lui Iisus, la picioare, haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier (βαα τν φοινκων).Românii au ales salcia pentru că nu aveau finic/palmier, și pentru că, la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

INTRAREA ÎN IERUSALIM GIOTTO

Intrarea lui Iisus în Ierusalim (Ciclul Viața lui Iisus), frescă, Giotto di Bondone; 1304 – 1306/File:Giotto_di_Bondone_-_No._26_Scenes_from_the_Life_of_Christ_-_10._Entry_into_Jerusalem_-_WGA09206.jpg

  1. De când sărbătoresc creștinii Floriile/Intrarea Domnului în Ierusalim ?

Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie că era sărbătorită de toate comunitățile creștine încă de la formarea lor și era legată, desigur, de Învierea Domnului, de Paște. Și, cum Paștele este cea mai veche sărbătoare creștină (începutul ei este în vremea Apostolilor), și Floriile trebuie că sunt la fel de vechi. Să spunem, totuşi, că primele mărturii ne vin din secolul al IV-lea.

Ambele praznice se țin, întotdeauna, duminica: Duminica Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim (Duminica Floriilor) și Duminica Învierii Domnului Iisus Hristos (Duminica Paștelui).

Teologii consideră că Duminica Floriilor este chiar intrarea în Săptâmâna Sfântă, numită și Săptâmâna Mare sau Săptâmâna Patimilor.

La început Intrarea Domnului în Ierusalim se sărbătorea împreună cu Învierea lui Lazăr, duminica, dar, cu timpul, Învierea lui Lazăr a fost mutată în sâmbăta de dinainte, care s-a numit apoi Sâmbăta lui Lazăr.

INTRAREA IN IERUSALIM 5

  1. Ce sărbătorim de Florii ?

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, adică momentul în care Iisus Hristos a fost recunoscut public drept Dumnezeu!

În pericopa din Duminica Floriilor, din Evanghelia lui Ioan (cap. 12) Iisus este întâmpinat de noii Săi credincioși în Ierusalim, înaintea Paștelui, fie ca „cel despre care au scris profeții” că va fi regele lui Israel, fie ca Dumnezeu, pentru că Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este rugăciunea de binecuvântare cu care pelerinii evrei intrau în Ierusalim la cele trei mari sărbători ale anului.

Și nu greșeau, Iisus era Dumnezeu întrupat.

Textul este important, însă, pentru altceva: pentru lecția și promisiunea învierii. O promisiune pe care Iahve n-o mai făcuse niciodată poporului lui Israel.

Iată textul:

Ioan 12, 1-18: Așadar, Iisus a venit cu șase zile înaintea Paștelui în Betania, unde era Lazăr, cel care murise și pe care-l înviase din morți. Și I-au făcut o cină acolo și Marta servea (la masă). Iar Lazăr era unul dintre cei ce stăteau la masă cu El. Maria, luând o litră de mir de nard curat, de mare preț, I-a uns picioarele lui Iisus și, cu părul ei, I le-a șters și casa s-a umplut de mireasma mirului. Și a spus atunci unul din ucenicii Lui, Iuda Iscariotul, fiul lui Simon, cel ce avea să-L dea pe mâna (arhiereilor): de ce mirul acesta nu s-a vândut cu trei sute de dinari și nu s-a dat săracilor ? Iuda  zisese așa nu pentru că-i păsa lui de săraci, ci pentru că era hoț. El ținea punga cu bani și fura din ce primeau (Iisus și ucenicii). Și a spus Iisus: las-o, pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți mereu. Și mulțime multă de iudei știa că-i acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Și arhiereii  se sfătuiau să-l omoare pe Lazăr, pentru că, prin el, mulți iudei veneau și credeau în Iisus. A doua zi mulțime multă, cei care veniseră  la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim au luat crengi de finic (βαΐα τῶν φοινίκων) și I-au ieșit în întâmpinare și I-au strigat: Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel. Găsind Iisus un măgăruș, a șezut pe el așa cum stă scris: nu te teme, fiică a Sionului, iată regele tău vine șezând pe mânzul asinei. La început, ucenicii Lui nu pricepeau ce voiau să însemne aceste cuvinte, dar și-au dat seama, când Iisus S-a preamărit, că fuseseră scrise despre El și că tot ce făcuseră ei până atunci, pentru El făcuseră (ca ele să se împlinească). Și mulțimea a dat mărturie (despre ce văzuse), mulțimea ce fusese cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.

Iisus venea din Efraim. Trecea prin Iudeea în drum spre Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște!

Se ascundea de arhiereii care deciseseră că trebuia să moară: dacă nu, atunci Legea lui Moise s-ar fi transformat în Legea lui Iisus ! Iar ei nu se simțeau parte din planul Lui ! Prea multă lume începuse să creadă că Iisus e Mesia și prea mulți erau pregătiți să devină… creștini.

Mai ales după ce acest Fiu al lui Dumnezeu le demonstrase că învierea/nemurirea/viața veșnică este atât de reală și atât de la îndemână. De fapt, vindecările și învierile făcute de Iisus i-au atras pe toți: nimeni nu mai voia să moară și învierea lui Lazăr din Betania îi umpluse de speranță.

Iisus voia să facă o mică, dar esențială demonstrație: că, de fapt, nu există moarte, că morții „se trezesc, se scoală” din moarte, ca dintr-un somn, și trăiesc din nou.

Venind acasă la Lazăr, Iisus le arată noilor săi credincioși cam ce ar putea fi învierea/ renașterea, pe măsura nivelului lor de înțelegere: stă la masă și mănâncă și bea cu un om care fusese mort timp de patru zile și care acum trăiește la fel ca înainte.

De ce-l alege pe Lazăr ? Poate pentru că-l iubea foarte mult (vedem în capitolul 11), semn că era un bărbat special, probabil delicat, smerit, cuminte cucernic și un mare iubitor de oameni, un binefăcător. De altfel vedem că era bogat: uleiul curat de nard (neamestecat cu alte arome inferioare), cu care sora lui, Maria, Îi unge picioarele lui Iisus, era foarte scump.

O litră costa 30 de dinari (dinarul era moneda romană) și era aproape salariul pe un an al unui lucrător: nardul se aducea tocmai din India (unde în sanscrită i se spunea narda, de unde nered/(נֵרְדְּ) în ebraică). Și nu era vorba doar de câteva grame, ci de o litră întreagă (litra era măsura romană) adică  327,25 de grame, așadar aprox. 330 de grame ! Maria Îl răsplătise pe Iisus cu o ungere… regească!

De altfel, nardul era un balsam al maharajahilor, al regilor, și, de aceea, era balsamul cel mai potrivit pentru trupul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Regelui Lumii!

Maria îi unsese picioarele lui Iisus pentru că era oaspetele lor și, desigur, în semn de recunoștință și de iubire. Dar, fără să știe, ea era de acum o mironosiță, adică o femeie care spală și unge cu balsam trupul mort, care grijește mortul cum spunem noi.

Și  nu întâmplător casa i s-a umplut de mireasma mirului, a uleiului de nard: era semnul prezenței lui Dumnezeu.

Poate Iuda, ucenicul care-L va preda arhiereilor, era invidios. Era altfel decât i-o arăta numele, pentru că Iuda înseamnă „cel lăudat” sau „cel căruia i se aduc mulțumiri” și era altfel decât o arăta porecla: Iscariotul: „orășanul” sau „civilizatul”. E de înțeles ! Iisus era tratat, la propriu, ca un rege, iar el, ca un simplu paznic al pungii cu… donațiile pe care le primeau, un paznic al… cutiei milelor!

Iisus rege, da: așa îl vedeau și mulțimile care așteptau de la El să le învețe… să nu mai moară. Îl întâmpinau la intrarea în Ierusalim așa cum strămoșii lor îi întâmpinaseră pe regii victorioși, triumphatori, ai lui Israel, cu ramuri de finic, adică de palmier – un simbol al biruinței, al regalității și al dumnezeirii. Aici, finicul este, desigur, simbolul biruinței asupra morții!

Un rege călare pe un măgăruș ! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spusese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit.  Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului!

Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/σανν, adică: salvează-ne, Te rog! De fapt, hoșa-na! Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/הוֹשִׁיע:a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te!

Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu !

Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului (Trad. Biblia Sinodală)…

… psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini… atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă.

 Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

INTRAREA IN IERUSALIM 3

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus).  Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu… și că

… Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”…  altfel  spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu.

Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei./Trad. Biblia Sinodală.

Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu/Mesia ! Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții !

O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce  Iisus S-a … preamărit !

Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt.

De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând… peste moarte.

Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât… a trece peste… moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea!

Așadar, să ne învețe cum să trăim fără de moarte !

INTRAREA ÎN IERUSALIM Pietro Lorenzetti

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Pietro Lorenzetti (1320); Basilica Sf. Francisc din Assisi, Biserica de Jos, transeptul sudic./File:Assisi-frescoes-entry-into-jerusalem-pietro_lorenzetti.jpg

  1. Mărturii despre sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim

Iată ce scria împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (Cel născut în purpură; cu anii de domnie: 913-959) în cartea sa Despre ceremoniile de la Curtea Bizanţului/De Cerimoniis Aulae Byzantinae (I,31) despre Sâmbăta lui Lazăr:

În Sâmbăta lui Lazăr, seara se deschid porţile palatului şi intră toţi senatorii, magistrații, proconsulii, patricienii şi cubicularii (eunucii în grija cărora se află dormitorul sacru al basileului – n.n.). Împăratul stă în Biserica Sfântului Dimitrie, în faţa icoanei Maicii Domnului dinspre poarta care dă spre solarium. Senatorii ies apoi prin porţile de argint de la Răsărit, în biserică se dă semnalul şi senatorii intră înşiruiţi, unul câte unul, în Biserica Sfântului Dimitrie şi primesc din mâna împăratului  câte o creangă înfrunzită de finic, maghiran şi alte flori înmiresmate de primăvară. (…). Prin cealaltă poartă a Bisericii Sf. Dimitie, intră apoi în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a Farului şi deîndată începe vecernia (slujba de seară – n.n.). La sfârşit cântă o parte cubicularii şi o parte preoţii imperiali: „Cu Tine îngropatu-ne-am sub pământ”. Cei din fruntea statului primesc crengi mari de finic (palmier) pe care le impart cu propriile lor mâini celor din cubiculum. După vecernie, ies toţi prin Poarta de Fildeş.

INTRAREA IN IERUSALIM 1

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KIEV: O PREȘEDINȚIE DE DOUĂ MILIARDE/KIEV: UNA PRESIDENCIA DE 2.000 MILLONES

Etiquetas

, , , , , ,

Volodimir Zelenski 1Volodimir Zelenski

KIEV: O PREȘEDINȚIE DE DOUĂ MILIARDE

Dacă ceea ce spune presa ucraineană e adevărat, alegerile prezidențiale din acest an nu și le-au disputat un comic – Volodimir Zelenski – și miliardarul președinte căruia i s-a terminat mandatul, Petro Poroshenko, ci doi oligarhi, cândva buni prieteni: Poroshenko și Igor Kolomoiski.

Și dacă ar fi să dăm crezare în continuare presei ucraineene, ceea ce își dispută acești doi oligarhi este puterea și două miliarde de dolari … Zelenski nu ar fi, în toată treaba aceasta, decât un om de paie, care face să râdă o țară întreagă, cu excepția lui Poroshenko.

Kolomoiski este una dintre multele figuri care au apărut după prăbușirea comunismului din negura partidului, pentru a se face milionari cât ai bate din palme. Cu un trecut comun, interese asemănătoare și același simț al prăzii, ambii oligarhi au fost pe aceeași baricadă  la „revoluția din Maidan” (2014), care l-a urcat pe Poroshenko la președinția Republicii. Aveau atâtea lucruri în comun, încât noul președinte l-a numit pe Kolomoiski în funcția de guvernator al provinciei Donbas; oficial, pentru „merite patriotice”, întrucât, acesta din urmă a organizat și plătit, din propriul său buzunar, un corp de combatanți anti-separatiști în orașul său natal, Dniepropetrovsk (azi, în ucraineană se numește, Dnipro).

Igor Kolomoiski 1Igor Kolomoiski

Comunitatea de interese a acestui duo oligarh s-a menținut doar doi ani. În 2016, când Kolomoiski era deja stăpânul celei mai mari bănci private din Ucraina –„Privatbank”, cu un capital social de două miliarde de dolari – Poroshenko l-a dat afară pe colegul său din guvernul din Donbas și i-a expropriat „Privatbank”, pentru o presupusă delapidare de cinci miliarde cinci sute de milioane de $. Chiar nefondate nu erau acuzațiile lui Poroshenko, de vreme ce același lucru l-au constatat și analiștii Fondului Monetar Internațional, iar Kolomoiski a fugit de justiția ucraineană, stabilindu-și reședința, mai întâi, în Elveția, și pe urmă, în Israel, unde locuiește și în prezent.

De fapt, cu fostul stăpân al „Privatbank” s-a judecat mai multă lume, de la un fost asociat al lui Kolomoiski – Vadim Shulman – care îi pretinde 500 de milioane de $, până la tribunalele londoneze, care au blocat depozitele și bunurile din Marea Britanie ale magnatului ucrainean, în valoare de  două miliarde cinci sute de milioane de dolari.

Petro Poroshenko 1Petro Poroshenko

Cele prezentate până acum deschid întrebarea: ce caută un comic de primprejur – ca Selenski – în încleștarea acestor miliardari cu o moralitate îndoielnică. Răspunsul se află într-un contract de muncă: cel semnat de Selenski cu postul de televiziune „1 + 1”, una dintre multele proprietăți ale lui Kolomoiski. Din studiourile “1 + 1”, Selenski a făcut să râdă toată Ucraina; și a dobândit o popularitate care l-a încovoiat pe Poroshenko la urne (ceea ce nu înseamnă chiar un dar pentru ucraineeni): iar, acum, îi joacă în strună lui Kolomoiski.

Legătura lui Zelenski cu Kolomoiski este atât de intensă, încât comicul a declarat, de curând, că el este un aprig susținător al moralei și un dușman de moarte al corupției și al oligarhiei. De aceea, a spus că, dacă va ajunge președinte, va restitui Ucrainei toți banii negri care au fugit din țară: delapidatorii vor putea să se întoarcă acasă cu banii, dacă vor plăti un impozit special de 5%…!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Poroshenko y KolomoiskiPoroshenko y Kolomoiski

KIEV: UNA PRESIDENCIA DE 2.000 MILLONES

Igor Kolomoiski 3Igor Kolomoiski

Si lo que dice la Prensa ucraniana es cierto, las elecciones presidenciales de este año no las han disputado un cómico – Volodimir Selenski – y el multimillonario y presidente saliente, Petro Poroshenko, sino dos oligarcas, otrora muy amistados: el mismo Poroshenko e Igor Kolomoiski.

Y de seguir creyendo a la Prensa de ese país, lo que se disputan esos dos oligarcas es el poder y dos mil millones de dólares… Selenski no sería en ese relato más que un hombre de paja que hace reír a todo el país, menos a Poroshenko.

Kolomoiski es una de las tantas figuras que surgieron con la caída del comunismo de las negruras del partido, para hacerse millonarios en un visto y no visto. Y por pasado común, similitud de intereses e idéntico sentido de rapiña, ambos oligarcas militaron en el mismo bando en la “revolución del Maidan” (2014), que acabó encaramando a Poroshenko en la presidencia de la República. Las coincidencias fueron tantas que el nuevo mandatario nombró a Kolomoiski gobernador de la provincia de Donbas; oficialmente, por “méritos patrióticos”, ya que, este último había organizado y financiado, de su bolsillo, un cuerpo de combatientes antiseparatistas en su ciudad natal, Dniepropetrovsk (llamada hoy y en ucraniano, Dnipro).

Igor Kolomoiski 2Igor Kolomoiski

La comunidad de intereses del dúo oligarca duró apenas dos años. En el 2016, cuando Kolomoiski era ya dueño del mayor banco privado de Ucrania – el “Privatbank”, con un capital social de 2.000 millones de dólares – Poroschenko echó a su colega del Gobierno de Donbas y le expropió el “Privatbank” por un presunto desfalco de cinco mil quinientos millones de $. Muy desencaminadas no debían ser las acusaciones de Poroshenko, cuando se vieron ratificadas por los analistas del Fondo Monetario Internacional y Kolomoiski se sustrajo a la justicia ucraniana fijando su residencia, primero en Suiza y luego en Israel, dónde vive actualmente.

Petro Poroshenko 2Petro Poroshenko

En realidad, contra el expropiado dueño del “Privatbank” se ha querellado más gente, desde un antiguo socio de Kolomoiski – Vadim Shulman – quien le reclama 500 millones de $ y los tribunales londinenses, que han decretado un embargo de los bienes británicos del magnate ucraniano por valor de 2.500 millones de dólares.

   Todo lo relatado hasta aquí abre la pregunta de qué pinta un cómico de la legua – como Selenski – en la pugna de multimillonarios de cuestionable moralidad. Y la respuesta se halla en un contrato laboral: el de Selenski con la emisora ucraniana de TV “1 + 1”, una de las tantas propiedades de Kolomoiski. Desde los estudios del “1 + 1”, Selenski ha hecho reír a toda Ucrania; ha alcanzado una popularidad capaz de doblegar a Poroshenko en las urnas (lo que no es precisamente un galardón para la opinión pública ucraniana): y le baila las aguas financieras a su promotor.

Volodimir Zelenski 2Volodimir Selenski

Porque este vínculo laboral de Selenski con Kolomoiski es tan intenso que el cómico declaró, hace poco, que él es un auténtico paladín de la moralidad y enemigo mortal de la corrupción y la oligarquía. Por ello, dijo, si ganase la presidencia, devolverá a Ucrania todo el dinero negro huido del país: ¡ los defraudadores podrán regresar a la república con su dinero si pagan un impuesto especial del 5%…!

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

ETIMOLOGII VI – APRILIE – LUNA FLOREI (II)

Etiquetas

, , , , , ,

Aprilie – luna înfloririi

FLORA 3Flora, sec. I î. Hr., Villa di Arianna, Stabiae, lângă Pompeii;  Museo Archeologico Nazionale di Napoli, Italia

Aprilie – luna zeiţelor

Aprilie era a doua lună în vechiul calendar roman, folosit de romani până în anul 44 î. Hr. când Iulius Caesar a așezat în capul anului ultimele două luni: ianuarie, numită după zeul Ianus, zeul începuturilor, şi februarie, numită după zeul Februus, zeul purificărilor.

Dacă Martie era luna lui Marte, atunci Aprilie era luna Venerei şi a zeiţelor mai vechi sau mai noi, italice sau împrumutate de la alte popoare, zeiţe ale primăverii, rodniciei, feminităţii sau maternităţii, ale nubilității feminine, ale iubirii în floare sau abia înmugurite, ale iubirii fără griji, pasionale, sau ale grânelor, florilor, naturii, turmelor în perioada împerecherii. Toate, de fapt, ipostaze, amintiri ale Marii Zeiţe, Născătoarea prin excelenţă.

În Aprilie, romanii le sărbătoreau pe Magna Mater sau Marea Mamă a Muntelui Ida (al cărei cult a apărut în Anatolia, Turcia de azi, în jurul Muntelui Ida, lângă Troia), pe Tellus (Glia) sau pe Ceres (Mama cerealelor, a creşterii (grâului) şi a creaţiei/ rodirii) şi, desigur pe Flora, zeiţa înfloririi.

FLORA 5Francesco Melzi, aprox. 1520, Hermitage

Numele Florei

Numele-i vine din flos, floris, floare. Iar flos vine din rădăcina indo-europeană *bhle- = a înflori, a îmboboci, a prospera, care, la rându-i, s-a născut din rădăcina *bhel- (3) = a-i merge bine, a-i prii, a înflori, a creşte, a prospera… a fi binecuvântat de divinitate… şi nu întâmplător din *bhel- provine şi englezescul bless, a binecuvânta şi binecuvântare.

Flora era o străveche Zeiță italică a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi. Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare, tinere și pline de seve) și a tinereții abia înmugurite. Și ea, ca și Marte, îi ocrotea de brumă și rugină.

O zeiță a tinereții nubile, înfloritoare, a speranței celei bune a fetelor, a dulceții și voluptății… inocente a copilelor și femeilor.

Sărbătoarea ei ținea, la Roma, 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai, și se numea Floralia, adică Sărbătoarea Florilor.

Filipepi Botticelli, La PrimaveraFilipepi  Botticelli, La Primavera,  1481 – 1482, Galeria Uffizi, Florența

FLORA 6Flora, detaliu

Flora Mater (Mama Primăverii și Născătoarea vegetației) era chemată/invocată ca să aducă primăvara. Era îmbunată cu jertfe și cu jocuri vesele, cu petreceri și cu mese bogate, împodobite cu flori, trandafiri – spune Ovidiu – ca să ocrotească mugurii pomilor și ai florilor de pe câmp și din grădini, de întoarcerea iernii. Oamenii purtau cununi, atârnau cununi de flori la uși și femeile se îmbrăcau în cât mai multe culori puteau.

Când vorbea, spune tot Ovidiu, din gură-i ieșeau trandafiri de primăvară (dum loquitur, uernas efflat ab ore rosas, Fasti, V, 194).

În basmele noastre Flora a ajuns… Zâna florilor ! Poate tot de la Ovidiu: Stăpâna florilor fii, zeiță, îi zise soțu-i, Zefirul… (Arbitrium tu, dea, floris habe, Fasti, V, 212)…

… pentru că, soțul ei era Zefirul, adică Vântul de Vest, fiul Aurorei.

Floralia, un carnaval am putea spune, de fapt, ce s-a mai păstrat din obiceiurile străvechiului An Nou de primăvară, s-a transformat, în Dacia romanizată și creștinată, în… Florii.

FLORA 4Flora, Marie Louise Élisabeth Vigée-Lebrun. Muzeul Bordeaux

De la Floralia la Florii

O singură legătură se mai vede între cele două sărbători: crengile de salcie sau „stâlpările” care se sfințesc la biserică, în Duminica Floriilor. De ce salcie? Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea venise să-L întâmpine pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim, așternându-i la picioare haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier.

Românii au ales salcia pentru că, și la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.

Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

Cât despre ramurile verzi, ele erau, în vechiul Israel, un semn al triumfului și al izbânzii.

Cu ramuri verzi era întâmpinat și onorat, de obicei, un învingător sau un rege.

De ce au păstrat românii numele de Floralia? S-au gândit la biruință. La biruința din fiecare an asupra iernii și la întoarcerea primăverii și la biruința promisă de Iisus Hristos asupra morții și la întoarcerea la viață… la viața fără de moarte.

***

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PANAIT ISTATI – ENRACINEMENT

Etiquetas

, , , , , , ,

PANAIT ISTRATI 4

Le 16 avril, le jour de la mort de Panaït Istrati.

 «Adrien Zograffi, âgé de vingt-deux ans, quitte son pays, pour la première fois, en décembre 1906. Il s’embarque à Constantza pour Alexandrie d’Égypte.

C’est une date qui compte dans son existence. Jusqu’à la veille de la Grande Guerre, notre jeune idéaliste sera l’amant de la Méditerranée. La Roumanie, Braïla, où sa mère peine dans l’angoisse, ne le reverront plus que le temps nécessaire aux hirondelles pour élever leurs petits.

Dans les pages qui suivent, Adrien raconte lui-même les scènes capitales de sa féerie méditerranéenne

C’est la très courte présentation de deux récits qui composent le diptyque: Méditerranée: Lever du soleil et Coucher du soleil.

MEDITERANA RĂSĂRIT

MEDITERANA APUS

Mais, Méditerranée c’est, plutôt, un journal de voyage. Écrits à la première personne, les récits narrent les aventures ou, plus précisément,  les mésaventures du jeune Adrien Zograffi/Panaït Istrati.

Les péripéties du jeune âgé de vingt-deux ans, qui est parti pour gagner le monde, pour connaître le monde. Précisément, une partie du monde, celui de la Méditerranée Orientale: Alexandrie et Le Caire, Beyrouth et Ghazir, en Liban, Damas, en Syrie… la Méditerranée dont il… sera l’amant ! C’est Adrien, lui-même, qui le dit: Adrien est épris des terres méditerranéennes !

Ce voyage est le premier de sa vie, un voyage ou un parcours initiatique où il connaît son premier Labyrinthe. Et, comme tout vrai Labyrinthe, celui-ci le conduit vers soi-même, vers la Roumanie et vers la ville de Braïla. Parce que, en parcourant ce Labyrinthe, il rencontre, partout, des gens qui portent, tendrement, dans leur cœur, la Roumanie, comme une cachette, des gens qui rêvent des mets délicats de la cuisine roumaine, des gens qui parlent le roumain…

C’est un voyage plein de péripéties. Il ne saurait en être autrement. Comment devenir un initié si on n’a pas beaucoup d’ épreuves, d’abstinence, si on n’a pas de ténèbres sur le chemin ? Le mot grec péripétie vient de l’adjectif grec peripetis/ περιπετής: quelqu’un se réveillant au milieu d’une mauvaise situation. Les mots péripétie et peripetis viennent du verbe peripipto/περιπίπτω: tomber, à l’improviste, dans une mauvaise affaire.

Mais, au bout de ce voyage, Panaït va comprendre que sa Roumanie natale, la ville de Braïla l’ont accompagné partout.

Méditerranée  (Lever du soleil et Coucher du soleil) est parue en septembre 1934. Panaït mourut le 16 avril 1935, c’est à dire, quelques mois plus tard. Curieusement, son premier journal, qui raconte ses errances, depuis l’an 1906, a été publié peu avant sa mort. Pourquoi a t-il éprouvé le désir, avant de quitter cette vie, de revivre ces évènemments ? C’était le temps de son enracinement ! Aussi étrange que cela puisse paraître, ce sont, précisément les gens qu’il a rencontrés et leurs souvenirs de leur Roumanie qui l’ont redonné aux terres auxquelles il s’était arraché il y avait longtemps.

Le jeune Adrien Zograffi, c’est-à-dire Adrien le „peintre en bâtiment”, parce que zugrav en roumain signifie peintre et peintre en bâtiment (ce mot vient de zográfos/ζωγράφος, peintre, en grec), voulait fuir sa banlieue de Braïla, qu’il avaitnommée, dans son récit Mikhail: un Sahara de l’esprit humain. Le destin a voulu qu’il se retrouve, après une absence de 30 ans, dans son Sahara, et qu’il y pousse des racines très fortes.

Voyons maintenant qui sont ces gens:

Moussa, le juif d’une soixantaine d’années, peintre en bâtiment, comme moi... sa fille Rebecca/Sara qui veut cuisiner, pour le repas de Noël, choucroute au porc…

Bianchi, cet Italien au cœur roumain qui aime à se souvenir, avec tendresse, du pays où il a vu le jour. Il parle ma langue sans aucun accent. Sur l’octave la plus haute du piano, il joue en sourdine Ciocârlia  (L’Alouette). Pendant  ce  temps,  son  corps  se  penche  avec  tendresse sur  l’instrument, la  poitrine  couvre  la  main  qui  chante cet hommage matinal de l’oiseau du laboureur, tandis que son visage s’empourpre et ses yeux m’interrogent:«Tu vois? Je n’oublie pas le pays de ma mère ! » (…) tout près de pleurer sur une rengaine qui lui rappelle la  terre  de  son  enfance…

Solomon Klein,  à  Beyrouth: J’eus le sentiment qu’un bonheur patriarcal régnait dans ce foyer roumain, perdu sur cette côte de l’Asie Mineure…

Simon Herdan, son patron à Damas: Je méditais sur ce problème de la vie, tout en allant le nez au vent. Et soudain, je lus, au-dessus d’une boutique: SIMON HERDAN, FERBLANTIER-COUVREUR. Celui-là, me  dis-je, doit  être  un  Juif  de  chez  nous. L’enseigne est en fort mauvais état. Si ce Juif est un Roumain, il me donnera son enseigne à refaire et je gagnerai aussitôt un peu d’argent… Non… Je ne suis pas roumain… Je suis juif, mais juif de Roumanie. En cette qualité,  je t’invite à un narguilé, si cela ne te vexe pas ! Malgré  mon  vagabondage, je  suis  resté  roumain, de  tout  mon cœur et de tout mon estomac. Je sais préparer nos saucisses/ caltabosh, nos muraturi, notre incomparable choucroute, nos piments farcis, et je sais les manger avec un appétit à faire ressusciter les morts

Ah, le caltabosh, à mon avis, il est la somme de la cuisine roumaine.

Ce sont des petites choses, mais ce sont celles qui ont conduit Panaït Istrati à aimer ses racines, celles qui l’ont conduit à son vrai enracinement.

PANAIT ISTRATI 3

LECTURES CONNEXES:

Constantin Cavafy – La Ville (1910)

Tu dis : « J’irai vers d’autres pays, vers d’autres rivages. Je finirai bien par trouver une autre ville, meilleure que celle-ci, où chacune de mes tentatives est condamnée d’avance, où mon cœur est enseveli comme un mort. Jusqu’à quand mon esprit résistera-t-il dans ce marasme ? Où que je me tourne, où que je regarde, je vois ici les ruines de ma vie, cette vie que j’ai gâchée et gaspillée pendant tant d’années.»
Tu ne trouveras pas de nouveaux pays, tu ne découvriras pas de nouveaux rivages. La ville te suivra. Tu traîneras dans les mêmes rues, tu vieilliras dans les mêmes quartiers, et tes cheveux blanchiront dans les mêmes maisons. Où que tu ailles, tu débarqueras dans cette même ville. Il n’existe pour toi ni bateau ni route qui puisse te conduire ailleurs. N’espère rien. Tu as gâché ta vie dans le monde entier, tout comme tu l’as gâchée dans ce petit coin de terre. »

Traduction du grec de Marguerite Yourcenar et Constantin Dimaras – Editions Gallimard/Poésie

***

Georges Moustaki – Le Meteque

Avec ma gueule de métèque
De juif errant, de pâtre grec
De voleur et de vagabond

Avec ma peau qui s’est frottée
Au soleil de tous les étés
Et tout ce qui portait jupon

Avec mon cœur qui a su faire
Souffrir autant qu’il a souffert
Sans pour cela faire d’histoires

Avec mon âme qui n’a plus
La moindre chance de salut
Pour éviter le purgatoire

Avec ma gueule de métèque
De juif errant, de pâtre grec
Et mes cheveux aux quatre vents

Je viendrai ma douce captive
Mon âme sœur, ma source vive
Je viendrai boire tes vingt ans

Et je serai prince de sang
Rêveur ou bien adolescent
Comme il te plaira de choisir

Et nous ferons de chaque jour
Toute une éternité d’amour
Que nous vivrons à en mourir

Et nous ferons de chaque jour
Toute une éternité d’amour
Que nous vivrons à en mourir.

PANAIT ISTRATI NISA 1Panaït Istrati, Nice, 1921. Collection Panaït Istrati, Bibliothèque Lettres, Arts, Sciences humaines PaI 127(2)

PANAIT ISTRATI Saint-RochPanaït Istrati dans son nouveau métier de photographe ambulant à la sortie de l’hôpital Saint-Roch après sa tentative de suicide, mars 1921. Collection Panaït Istrati. Bibliothèque Lettres, Arts, Sciences humaines PaI 127(2)

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ISRAEL: SPRE DREAPTA !/ISRAEL: A LA DERECHA, ¡ ARRE !

Etiquetas

, , ,

Binyamin Netanyahu 5Binyamin Netanyahu

ISRAEL: SPRE DREAPTA !

Despre victoria lui Binyamin Netanyahu, de 69 ani, în alegerile legislative de săptămâna trecută, se poate spune că era previzibilă, că are ceva de circ în ea și că este amară.

Previzibilă, deoarece sondajele o anunțau.

De circ, deoarece se menține la putere cu toate că partidul său, “Likud”, a obținut același număr de fotolii ca cel al rivalului său, Binyamin Gantz – și va rămâne la putere, grație alianței pe care o are cu maximaliștii confesionali (partidul ”Shas”, al ortodocșilor sefardiți) și cu ultranaționaliști.

Şi amară, deoarece programul său radical-conservator precum și anexarea teritoriilor colonizate de israelieni în Cisiordania nu se vor putea duce la îndeplinire decât cu violență asupritoare. Sau, nu se va  duce la îndeplinire deloc, și atunci, stabilitatea politică în țară va rămâne un scop irealizabil.

ISRAEL-PALESTINIAN-GAZA-CONFLICT-PRESSERBinyamin Gantz

Însă, mai există încă două interpretări ale acestor alegeri. Una, este că ar fi o victorie care îl salvează pe Netanyahu: celor trei procese de corupție care îl așteaptă îi va fi mai ușor să le facă față, dacă e la putere. Desigur, mai ușor nu înseamnă un avantaj definitiv; Tribunalul Suprem din Israel nu a acceptat, până acum, vreo “imunitate pe cât timp Netanyahu își exercită funcția” și este foarte probabil să continue așa și după aceste alegeri legislative.

Cealaltă interpretare este înclinația Israelului – și a Israelului – spre o renunțare la valorile democrației și legalității în favoarea politicii pumnului și a unui conservatorism  exclusiv. Rezultatele acestor alegeri echivalează cu un certificat de deces al ideii de conviețuire în Palestina pe baza unui teritoriu cu două state: unul al palestinienilor, iar celălalt al evreilor.

Din ceea ce s-a văzut până acum, toate celelalte formule de coexistență  au fost tot atâtea eșecuri; au fost leagăne ale terorismului, ale unor războaie civile și ale unor tulburări permanente. Viitorul guvern de coaliție al lui Netanyahu va trebui, în mod sigur, să facă față unei reizbucniri a protestelor islamiste interne și ale țărilor musulmane mai radicale. Cu situația agravantă că – și ea foarte posibilă – un pact cu ultrașii, foarte rar ține o legislatura întreagă, iar, dacă Israelul întreg o ia acum spre dreapta, totuși, nu toată țara împărtășește calea maximalistă a acestei opțiuni.

Cu toate acestea, Netanyahu merită o mică marjă de încredere. Nu fiindcă ar fi descoperit piatra filosofală a radicalismului viabil, ci pentru că are o lungă traiectorie în care a amărât și nu a declanșat.Toată cariera sa politică a fost un șirag de promisiuni care au plăcut poporului, iar pe urmă, când să îndeplinească ce a promis… a făcut doar ce se putea face. În viitoarea legislatură, va face exact la fel, cu atât mai mult, cu cât, acum a făcut promisiuni a căror îndeplinire poate declanșa conflicte interne și externe de mare anvergură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ISRAEL 1

ISRAEL: A LA DERECHA, ¡ ARRE !

Binyamin Netanyahu 2Benjamín Netanyahu

La victoria de Benjamín Netanyahu, de 69 años, en los comicios legislativos de la semana pasada, puede definirse de prevista, circense y amarga.

Prevista, porque todas las encuestas la auguraban; circense, porque se mantiene en el poder pese a haber sacado su partido (“Likud”) el mismo número de escaños que el principal rival de Netanyahu – Gantz – y se mantendrá en el poder gracias a la alianza con maximalistas confesionales (partido ”Shas”, de los ortodoxos sefardíes) y ultranacionalistas -; y amarga, porque su programa radical conservador y de anexión de los territorios colonizados por judíos en Cisjordania no podrá realizarse más que con violencia opresora. O no se llevará a cabo, en cuyo caso la estabilidad política del país resultará irrealizable.

Pero, aún existen otras dos lecturas de esta consulta electoral. Una, es que se trata de una victoria “salvavidas” para Netanyahu: Con tres denuncias por corrupción pendientes de juicio, su enfrentamiento con la justicia le será más fácil desde el poder. Claro que más fácil no quiere decir ni mucho menos  una ventaja definitiva; el Tribunal Supremo israelí se ha negado, hasta ahora, a contemplar, para los 3 casos, una “inmunidad temporal por cargo” y es muy probable que se siga negando tras estas legislativas.

Binyamin Gantz 2Benjamín Gantz

La otra lectura es la de la decantación de Israel – también de Israel – por un relegamiento de los valores democráticos y legalistas en beneficio de la política del puño y un conservadurismo excluyente. Los resultados de estos comicios equivalen al certificado de defunción de la idea de convivencia en Palestina a base de un territorio con dos Estados: uno islámico y otro judío.

Y por lo visto hasta la fecha, todas las demás fórmulas de coexistencia  han sido sendos fracasos ; han sido cunas de terrorismo, guerras civiles y disturbios permanentes. El próximo Gobierno de coalición de Netanyahu tendrá que afrontar seguramente un rebrote de la protesta islamista interna y de las naciones musulmanas más radicales. Con el – también muy probable – agravante de que un pacto con los ultras rara vez aguante una legislatura entera y si todo Israel está girando ahora a la derecha, en cambio no todo el país comparte la vía maximalista de esta opción.

A todo esto, Netanyahu se merece, a pesar de todo, un pequeño margen de confianza. Y no porque vaya a descubrir la piedra filosofal del radicalismo viable, sino porque tiene una larga trayectoria de amagar y no disparar. Toda su vida política ha sido un rosario de decirle y prometerle al pueblo lo que a éste le gustaba oír y luego hacer… lo que buenamente podía hacer. Es de suponer que, en la próxima legislatura, hará lo mismo, tanto más, cuanto que, ahora, ha hecho promesas cuyo cumplimento puede generar conflictos internos y externos de gran envergadura.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

LIBIA: RĂZBOIUL CIVIL AL TUTUROR /LIBIA: LA GUERRA CIVIL DE TODOS

Etiquetas

, , , ,

LIBIA 2

LIBIA: RĂZBOIUL CIVIL AL TUTUROR

Ofensiva actuală a generalului libian oriental, Khalifa Haftar, împotriva capitalei Tripoli se poate explica prin două modalități: una imediată simplă și de prisos, și alta pe termen lung. Prima este: pentru că poate, iar guvernul național doar cu numele, cu sediul în Tripoli, condus de Fayez Sarraj, nu.

Și, cum luna aceasta urmează să se întrunească o mare adunare națională pentru a încerca – pentru a câta oară? (pentru a câta oară, cu ajutorul ONU) – să pacifice și să unifice țara, Haftar vrea să se folosească de superioritatea militară pe care o are acum, și de coeziunea politică ceva mai mare a triburilor din partea de răsărit a țării, pentru a avea o situație privilegiață la negocieri.

Khalifa Haftar 1Khalifa Haftar

Fayez Sarraj 1Fayez Sarraj

Explicația istorică a supremației militare a lui Haftar vine din vremea înlăturării de la putere a lui Gaddafi, acum 8 ani. Atunci, puterile occidentale, stârnite de Franța și sprijinite de brațul armat al OTAN, au stimulat o răscoală care a pus capăt regimului lui Gaddafi.

Însă, dacă occidentalii s-au folosit de arme pentru a-l înlătura pe Gaddafi, după căderea lui, n-au vrut să ocupe țara. Consecințele au fost: un haos enorm (care nu s-a rezolvat nici în ziua de azi) în toată Republica; o debandadă a mercenarilor care au luptat în armata lui Gaddafi, care a fost cât pe ce să altereze fragila stabilitate din Mali (țară în care Franța este foarte implicată); și transformarea Libiei într-o permanentă scenă de război între bande locale și într-un câmp de luptă între aproape toate antagonismele importante din lumea de azi.

Islamismul conservator, condus de Arabia Saudită, Emiratele Arabe (Aviația acestora din urmă a intervenit direct în luptele desfășurate de Haftar) și Egiptul îl sprijină pe față pe Haftar și triburile din Libia Orientală. Această intervenție vrea să stârpească orice reizbucnire a ideologiei “social-islamice” a Fraților Musulmani. Dar și orice încercare de expansiune shiită a Iranului, condus de ayatolahi. La fel, participă la această luptă și Turcia lui Erdogan, și Qatar – însă, de partea libienilor occidentali ai lui Sarraj -, mai ales, pentru a tăia aripile islamismului  conservator. Și desigur, se înfruntă și Rusia cu SUA, din cauza antagonismului lor dintotdeauna, însă, mult mai parcimonios, din rațiuni economice.

În contextul acesta, războiul civil libian este, la ora actuală, o luptă preluată de toată lumea care are interese în Orientul Apropiat și Mijlociu. De asemenea, este un război cinic, în care toată lumea pune atuuri – unii cu bani, soldați și arme, iar alții, doar cu bani și cu manevre politice -, dar, în acest război, sângele vărsat este, în primul rând, libian.

Cu toate acestea, petrolul libian continuă să se vândă ca înainte, numai că, acum, într-o relativă clandestinitate.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LIBIA 1

LIBIA: LA GUERRA CIVIL DE TODOS

Sarraj y HaftarSarraj y Haftar

La actual ofensiva del general libio oriental Jalifa Haftar contra Trípoli se puede explicar de dos maneras: una, inmediata a lo Pere Grullo, y otra de largo recorrido. La primera es: porque él, sí puede, y el Gobierno nominalmente nacional y con sede en Trípoli de Fayez Sarradch, no.

Dado que este mes se ha de reunir una gran asamblea nacional para tratar por enésima vez (y por enésima vez, con la ayuda de la ONU) de pacificar y unificar el país, Haftar quiere aprovechar su superioridad militar actual, así como la mayor cohesión política de las tribus orientales del país para llegar a las negociaciones en una situación privilegiada.

La explicación histórica de la supremacía militar de Haftar se remonta al derrocamiento de Gaddafi, hace ocho años. En aquel entonces, las potencias occidentales, instigadas por Francia y apoyadas en el brazo armado de la OTAN, impulsaron un alzamiento que acabó con el Gobierno de Gaddafi.

Khalifa Haftar 2Khalifa Haftar

Pero, si los occidentales usaron las armas para acabar con Gaddafi, se negaron a ocupar el país después del derrocamiento. La consecuencia fue un caos mayúsculo (y que sigue sin resolverse hoy en día) en toda la República; una desbandada de mercenarios del ejército de Gaddafi, que estuvo en un tris de acabar con la frágil estabilidad de Malí (dónde Francia está muy implicada); y la transformación de Libia en el escenario bélico permanente de banderías locales y un campo de batalla de casi todos los antagonismos importantes del mundo actual.

Fayez Sarraj 2Fayez Sarraj

El islamismo conservador, encabezado por Arabia Saudí, los Emiratos Árabes (la Aviación de estos últimos ha intervenido directamente en las luchas llevadas a cabo por Haftar) y Egipto apoyan declaradamente a Haftar y las tribus de Libia Oriental. Esta intervención quiere abortar cualquier rebrote de la ideología “socio-islámica” de los Hermanos Musulmanes. Y de paso, pero no menos importante, abortar también los conatos de expansionismo chiita del Irán de los ayatolás. Asimismo, están en esta pugna la Turquía de Erdogan y Qatar – pero, ambas del lado de los libios occidentales, los de Sarradch -, ante todo, para tratar de cortarle las alas al islamismo sumamente conservador. Y, naturalmente, también compiten Rusia y los EE.UU. por el antagonismo de siempre, pero, con mucha más parsimonia que nunca, por razones económicas.

En este contexto, la guerra civil libia es, hoy en día, una lucha subrogada de todo el mundo que tiene intereses en el Oriente Medio y Próximo. Y es también una guerra cínica en la que todo el mundo mete baza – algunos con dinero, soldados y armas, y otros, sólo con dinero y maniobras políticas -, pero, en la que la sangre derramada es, ante todo, libia.

Ah, y a todo esto, el petróleo libio sigue vendiéndose casi como siempre, sólo que, ahora, con relativa clandestinidad.

Khalifa Haftar 3Khalifa Haftar

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU