PARABOLELE LUI IISUS (IV) – IERTAREA FIULUI RISIPITOR

fiul-risipitor-3

O poveste despre un tată care își iartă fiul risipitor și căzut și despre un fiu (ce părea cu neputință de salvat) regăsit, îndreptat și mântuit.

Povestea întoarcerii fiului risipitor este tot o parabolă din seria  celor despre iertarea celor păcătoși…

… văzuți ca unii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu… dar nu pentru totdeauna.

Ea apare, ca și pilda Vameşului şi Fariseului, numai în Evanghelia după Luca, numit de bibliști: evanghelistul îndurării.

Iat-o:

Luca XV, 11-32: Și le-a spus Iisus următoarea pildă: un om avea doi fii. Fiul cel mai tânăr i-a zis tatălui: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, acest fiu și-a strâns tot ce avea și a plecat într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit toată bogăția trăind în desfrâu și petreceri. Cheltuind el tot ce avusese, a venit o foamete grozavă asupra țării aceleia și a început să trăiască în sărăcie. S-a dus atunci de s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia și acela l-a trimis la câmp să-i pască porcii. Și a vrut să-și umple pântecul cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Venindu-și în sine, a zis: câți argați ai tatălui meu se satură și au belșug de pâine, iar eu pier de foame. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune: tată, am greșit Cerului și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca unul din argații tăi. Și a pornit el la drum plecând din țara aceea îndepărtată și a venit acasă la tatăl său. Și, pe când era încă departe, l-a văzut tatăl și i s-a făcut o milă adâncă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat cu dor, iar și iar. Fiul i-a zis: tată, am greșit Cerului și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Atunci a spus tatăl robilor lui: aduceți haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea și dați-i inelul pe mână și încălțări în picioare și mai aduceți și vițelul cel îngrășat și-l jertfiți, să mâncăm, să ne bucurăm și să petrecem, că acest fiu al meu mort era și acum trăiește iarăși și pierdut era și a fost găsit. Și au început ei să se bucure. Fiul cel mare era atunci la câmp și, când se apropia de casă, a auzit muzică și dansuri. A chemat-o pe una din slugi și a întrebat-o ce se petrecea în casă. Sluga i-a spus că i-a venit fratele și că tatăl lui a jertfit vițelul cel îngrășat pentru că-și văzuse fiul întors acasă sănătos. S-a mâniat fiul cel mare și n-a vrut să intre. Atunci a ieșit tatăl de la ospăț și l-a poftit cu blândețe, rugându-se de el să vină. Fiul cel mare, însă, i-a răspuns: uite, de atâția ani te slugăresc și-ți muncesc ca un rob și niciodată nu ți-am călcat vreo poruncă  dar tu mie nu mi-ai dat niciodată vreun ied să mă bucur și să petrec cu prietenii mei. Iar când fiul ăsta al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, a venit, i-ai jertfit vițelul cel îngrășat. Și tatăl i-a răspuns: copilul meu, tu ești tot timpul cu mine și toate ale mele ale tale sunt, dar trebuie să ne veselim, să petrecem și să ne bucurăm pentru că acest frate al tău mort era și trăiește iarăși și pierdut era și a fost găsit.

prodigal-16

Εἶπε δέ· ἄνθρωπός τις εἶχε δύο υἱούς. καὶ εἶπεν ὁ νεώτερος αὐτῶν τῷ πατρί· πάτερ, δός μοι τὸ ἐπιβάλλον μέρος τῆς οὐσίας. καὶ διεῖλεν αὐτοῖς τὸν βίον. καὶ μετ᾿ οὐ πολλὰς ἡμέρας συναγαγὼν ἅπαντα ὁ νεώτερος υἱὸς ἀπεδήμησεν εἰς χώραν μακράν, καὶ ἐκεῖ διεσκόρπισε τὴν οὐσίαν αὐτοῦ ζῶν ἀσώτως. δαπανήσαντος δὲ αὐτοῦ πάντα ἐγένετο λιμὸς ἰσχυρὸς κατὰ τὴν χώραν ἐκείνην, καὶ αὐτὸς ἤρξατο ὑστερεῖσθαι. καὶ πορευθεὶς ἐκολλήθη ἑνὶ τῶν πολιτῶν τῆς χώρας ἐκείνης, καὶ ἔπεμψεν αὐτὸν εἰς τοὺς ἀγροὺς αὐτοῦ βόσκειν χοίρους. καὶ ἐπεθύμει γεμίσαι τὴν κοιλίαν αὐτοῦ ἀπὸ τῶν κερατίων ὧν ἤσθιον οἱ χοῖροι, καὶ οὐδεὶς ἐδίδου αὐτῷ. εἰς ἑαυτὸν δὲ ἐλθὼν εἶπε· πόσοι μίσθιοι τοῦ πατρός μου περισσεύουσιν ἄρτων, ἐγὼ δὲ λιμῷ ἀπόλλυμαι! ἀναστὰς πορεύσομαι πρὸς τὸν πατέρα μου καὶ ἐρῶ αὐτῷ· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου. οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου· ποίησόν με ὡς ἕνα τῶν μισθίων σου. καὶ ἀναστὰς ἦλθε πρὸς τὸν πατέρα αὐτοῦ. ἔτι δὲ αὐτοῦ μακρὰν ἀπέχοντος εἶδεν αὐτὸν ὁ πατὴρ αὐτοῦ καὶ ἐσπλαγχνίσθη, καὶ δραμὼν ἐπέπεσεν ἐπὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ καὶ κατεφίλησεν αὐτόν. εἶπε δὲ αὐτῷ ὁ υἱός· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου, καὶ οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου. εἶπε δὲ ὁ πατὴρ πρὸς τοὺς δούλους αὐτοῦ· ἐξενέγκατε τὴν στολὴν τὴν πρώτην καὶ ἐνδύσατε αὐτόν, καὶ δότε δακτύλιον εἰς τὴν χεῖρα αὐτοῦ καὶ ὑποδήματα εἰς τοὺς πόδας, καὶ ἐνέγκαντες τὸν μόσχον τὸν σιτευτὸν θύσατε, καὶ φαγόντες εὐφρανθῶμεν, ὅτι οὗτος ὁ υἱός μου νεκρὸς ἦν καὶ ἀνέζησε, καὶ ἀπολωλὼς ἦν καὶ εὑρέθη. καὶ ἤρξαντο εὐφραίνεσθαι. ῏Ην δὲ ὁ υἱὸς αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος ἐν ἀγρῷ· καὶ ὡς ἐρχόμενος ἤγγισε τῇ οἰκίᾳ ἤκουσε συμφωνίας καὶ χορῶν, καὶ προσκαλεσάμενος ἕνα τῶν παίδων ἐπυνθάνετο τί εἴη ταῦτα. ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ ὅτι ὁ ἀδελφός σου ἥκει καὶ ἔθυσεν ὁ πατήρ σου τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν, ὅτι ὑγιαίνοντα αὐτὸν ἀπέλαβεν. ὠργίσθη δὲ καὶ οὐκ ἤθελεν εἰσελθεῖν. ὁ οὖν πατὴρ αὐτοῦ ἐξελθὼν παρεκάλει αὐτόν. ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπε τῷ πατρί· ἰδοὺ τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον, καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ· ὅτε δὲ ὁ υἱός σου οὗτος, ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν, ἦλθεν, ἔθυσας αὐτῷ τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν. ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ· τέκνον, σὺ πάντοτε μετ᾿ ἐμοῦ εἶ, καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν·εὐφρανθῆναι δὲ καὶ χαρῆναι ἔδει, ὅτι ὁ ἀδελφός σου οὗτος νεκρὸς ἦν καὶ ἀνέζησε, καὶ ἀπολωλὼς ἦν καὶ εὑρέθη.

Iisus a spus această parabolă „vameșilor și păcătoșilor” care veniseră să-L vadă, să-L cunoască și să-L asculte, undeva în drumul Său spre Ierusalim, dar și fariseilor care erau erau întotdeauna pe-aproape, observând, ascultând și comentând, și care tare ar fi vrut să-L înțeleagă pe acest rabin atât de… neobișnuit.

Un rabin, un învățător al Legii/Scripturii, prieten al celor căzuți, al păcătoșilor, marginalilor și impurilor, al disprețuiților și exclușilor, care mănâncă, bea cu ei și-i „primește la El”, adică nu se simte… spurcat de prezența lor impură.

Este o poveste destul de neobișnuită pentru evrei.

Iisus o spune ca să răspândească o nouă credință, una care răsturna tot ce credeau și știau vechii israeliți despre Dumnezeul lor, Iahve, de fapt, tot ce scria Scriptura despre El.

Poveștile pe care le spune Iisus… dezmoșteniților soartei le arată că Dumnezeu este iubitor și atotiertător și nu gelos, așa cum scrie în Exod, a doua Carte a lui Moise, cap. 20 unde citim:

… Eu, Iahve, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos: stau veșnic cu ochii pe tine și pedepsesc răutatea, nedreptatea și vina părinților, iar pedeapsa Mea cade asupra copiilor până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și îi iert și le dăruiesc grația, îndurarea și mila Mea, până la multe mii de neamuri, celor ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele/Exod, 20, 5-6.

Anohi Iehova Eloheiha El kana poked avon avot al-banim  al-șileșim ve-al- ribeim le-soneai

   אָֽנֹכִי יְהוָה אֱלֹהֶיךָ אֵל קַנָּא פֹּקֵד עֲוֹן אָבֹת עַל־בָּנִים עַל־שִׁלֵּשִׁים וְעַל־רִבֵּעִים לְשֹׂנְאָֽי

Ve-ose hesed la-alafim le-ohavai u-le-șomrei mițotav

וְעֹשֶׂה חֶסֶד לַאֲלָפִים לְאֹהֲבַי וּלְשֹׁמְרֵי מִצְוֹתָֽי

… așadar, un Dumnezeu care-i pedepsește pe păcătoși și care-i iubește doar… pe cei ce-L iubesc și Îl ascultă.

Dumnezeu din poveștile lui Iisus nu pedepsește, nu poartă ranchiună, nu reproșează, nu judecă, ci doar iubește și de aceea iartă și vindecă. Îi iubește și îi iartă deopotrivă pe toți fiii Lui, pe cei buni și pe cei răi, oricât de căzuți și de înrăiți ar fi. Să nu uităm că singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru ! Începutul ei: Tatăl nostru… ne spune limpede că Dumnezeu ne este Tată, nu stăpân, că noi suntem fiii și nu robii Lui.

De altfel, în toate poveștile pe care le spune Iisus, oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, nu robii Lui, cum stătea scris în Lege (probabil dintr-o lipsă de înțelegere).

Un dezmoștenit este și fiul risipitor din parabola… fiului risipitor. Un dezmoștenit, din voia lui (renunțase la condiția de fiu) dar care, până la urmă, ajunge să moștenească avutul cel mai prețios al tatălui său: iubirea necondiționată și nesfârșită.

Fiul acesta, probabil și cel mai iubit, își cere partea de avere în bani (cam o treime din toată averea părintească, după legea iudaică, pentru că două treimi îi reveneau fiului cel mare, primului născut) și pleacă în lume să se bucure de toate deliciile și desfătările ei.

Nu face negoț, nu are vreo afacere, nu investește, nu cumpără pământ. Pur și simplu își cheltuiește banii în străinătate cu femeile, dând petreceri și ospețe, trăind în lux și depravare. Așa se simțea el bine. Trăia clipa. Era alegerea lui !

Trăia printre goimi, ne-evrei. Probabil mânca ca ei (animale necurate), se îmbrăca ca ei, trăia ca ei, gândea ca ei, credea în zeii lor, adică se lepădase de Lege și de Dumnezeul părinților săi, de religia și de obiceiurile de acasă (Șabatul nu mai era pentru el ziua sfântă, de odihnă, dedicată lui Dumnezeu).

Și, mai mult, trăia ca un desfrânat, risipindu-și averea părintească, adică banii pe care nu el îi câștigase, ci tatăl lui, și se risipea pe el însuși. Trăia ca un înstrăinat de Dumnezeu și de tatăl lui, ca un rătăcit și un pierdut de calea cea bună.

Și această viață făcea din el un decăzut, un imposibil de mântuit… un ἄσωτος/asotos, pentru că asta înseamnă ἄσωτος/ asotos în greacă: fără putință de mântuire, cineva care nu poate fi salvat. Traducătorii Bibliei l-au tradus cu … risipitor.

De fapt, el este fiul ce nu mai poate fi salvat/mântuit niciodată, fiul pierdut pentru totdeauna, ca unul care este necumpătat, risipitor cu averea-i și cu el însuși, desfrânat, adică captiv al simțurilor, cu mintea și sufletul adormite, de fapt… moarte !

Asta, însă, până când în „țara depărtată” unde emigrase (acesta este sensul verbului grecesc ἀποδημέω/apodimeo, a emigra) se întâmplă să vină o foamete mare (λιμὸς ἰσχυρὸς/limos ishiros = foamete groaznică). Și, pe timp de foamete, mâncarea devine mai scumpă ca aurul !

Acesta este începutul trezirii !

O trezire ajutată de… Dumnezeu, pentru că, evident, foametea nu este altceva decât strâmtorarea, impasul care nu-i dă de ales… fiului risipitor și multora ca el, pentru care nu mai era nici o speranță de salvare.

Decăderea și degradarea lui par și mai mari: se angajează porcar (meseria cea mai înjositoare pentru un evreu: porcul era unul din animalele necurate în Israel), dar e muritor de foame. Și uitându-se cu jind la roșcovele pe care le mâncau porcii își amintește că, acasă, chiar și argații părintelui său au mâncare din belșug, pe săturate.

Este momentul în care se produce trezirea, schimbarea: își vine în sine. A-și veni în sine este o expresie care în ebraică și aramaică înseamnă a se căi, a-i părea rău. Este momentul în care cel pierdut își găsește drumul înapoi spre sine și drumul spre casă, de fapt, spre Dumnezeu. Momentul în care cel pierdut se regăsește pe sine … ajutat de strâmtorare ! De impasul… salvator !

Și, odată trezit, se întoarce acasă profund schimbat, metamorfozat, plin de căință, smerit și plin de umilință, dar înțelepțit.

În greacă, căință se spune metania (μετάνοια), adică „mintea cea de pe urmă”, „răz-gândirea”, înțelepțirea cuiva după ce-și recunoaște greșala și înțelege că trebuie să se schimbe pentru că nu poate altfel.

 Schimbarea este sugerată de verbul porevo/πορεύω = a face să treacă, a duce, a conduce spre, care aici, în text, este la diateza medie, porevome/πορεομαι = a merge, a pleca, a trece, a traversa. Este un verb format din poros/πόρος = trecere, traversare (a mării sau a unui râu), cale, drum.

Un verb ales nu întâmplător, pentru că sugerează schimbarea ca o trecere de la păcat și risipire de sine la cumințenie și apărarea de sine.

 Acesta este, de fapt, adevăraul mesaj al parabolelor lui Iisus: metania, schimbarea în bine ajutată de smerenie.

Răsplata lui ? Iertarea și iubirea totală a tatălui care nu renunțase la el nicio clipă. De unde știm ?

Faptul că tatăl și-a văzut fiul de departe ne arată că-l aștepta zi și noapte cu ochii ațintiți la drum. Și faptul că-i aleargă în întâmpinare, înnebunit de bucurie, ne arată că se socotea tată și nu stăpân al copiilor lui. În lumea orientală un tată este, conform legii, stăpânul, nu părintele copiilor.

Și faptul că tatăl  „îi cade peste grumaz” și nu se mai satură să-l tot sărute ne arată bucuria și iubirea lui nemărginită.

 Îl sărută vrea să spună: îl acoperă, îl potopește cu sărutări pline de iubire pentru că, în greacă, verbul katafileo/καταφιλω este un intensiv (datorită prepoziției de intensitate kata-) care înseamnă:  a tot săruta, iar și iar, a potopi cu sărutări, a săruta cu tandrețe și afecțiune.

 Iar sărutul acesta potopitor este un semn al iertării totale, necondiționate, fără reproșuri. Tatăl nu consideră că se umilește alergând la fiul lui care se întoarce în sfârșit acasă, pentru că abia aștepta să se întoarcă.

 Mai mult, tatălui i se face milă: de fapt i se rupe inima de milă și iubire.

 În greacă, verbul splanhnizome/σπλαγχνζομαι înseamnă: a fi mișcat profund, până la măruntaie, a fi pătruns de milă și iubire până în rărunchi, pentru că splanhnon/σπλγχνον, de unde vine, înseamnă: viscere, măruntaie, rărunchi, sânul părintesc, al mamei și al tatălui, inimă, suflet, miezul ființei…

Și-și onorează fiul întors îmbrăcându-l cu haina cea mai bună, adică cu haina stăpânului casei, dându-i inelul său, care era, de fapt, sigiliul său și însemnul autorităii sale și încălțându-l cu încălțări, sandale probabil, care erau semnul omului liber, pentru că robii/sclavii umblau desculți…

Și, peste toate acestea, îl onorează jertfind pentru ospățul dat în cinstea lui vițelul cel îngrășat, în condițiile în care carnea era un lux, se mânca rar și mai degrabă la sărbători. Și ce sărbătoare putea fi întoarcerea acestui fiu risipitor ?

Și nu se spune întâmplător… jertfind, pentru că, pentru o asemenea binefacere, se mulțumește cu o jertfă !

Era sărbătoarea învierii lui din morți, pentru că un păcătos era socotit un om mort.  Nu întâmplător, Luca folosește aici verbul anazao/ναζω: a trăi din nou, a te reîntoarce la viață, la viața cea adevărată, cea bună.

O sărbătoare cu muzici, cântări și dansuri, cu bătăi din palme și chiuituri de bucurie.  De fapt, unul din cuvintele cheie ale acestui text este bucuria: să ne bucurăm, să ne veselim, să petrecem.

Desigur că tatăl din poveste este Dumnezeu însuși, un Dumnezeu cu totul nou, un Părinte al tuturor, și al celor care-L ascultă și care „umblă în căile Lui” dar și al celor care s-au îndepărtat de El și pe care se încăpățânează să-i recupereze cu o bucurie și cu o iubire totală… dumnezeiască !

Un Dumnezeu care se bucură de păcătosul recuperat, îndreptat, reîntors la viață, un păcătos care se regăsește pe sine și care găsește drumul spre El. Un Dumnezeu care ne arată  că nimeni nu este, niciodată, iremediabil pierdut.

Un Dumnezeu care ne învață să fim sau să redevenim fiii și nu robii Lui: nu întâmplător fiul cel mare îi reproșează tatălui că „i-a muncit ca un rob” (dulevo si/δουλεύω σοι, de la dulos/δούλος, sclav, rob)…

… niște fii care-L iubesc și care-L ascultă tocmai pentru că-L iubesc, nu pentru că așa e legea în familie.

***

Iată câteva din lucrările artistului britanic Charlie Mackesy (numit evanghelistul nonconformist) care a creat o serie celebră numită Fiul risipitor/Fiica risipitoare, de fapt, chipuri ale iertării paterne:

I. PRODIGAL SON

prodigal-1

fiul-risipitor-17

fiul-risipitor-18

prodigal-2

prodigal-3

prodigal-4

fiul-risipitor-16

fiul-risipitor-3

prodigal-5

prodigal-6

prodigal-7

prodigal-8

prodigal-9

prodigal-10

prodigal-12

prodigal-13

prodigal-14

prodigal-15

II. PRODIGAL DAUGHTER

fiica-risipitoare-2

fiica-risipitoare

prodigal-daughter-1

prodigal-daughter-2

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios