NECAZURILE VIROTICE ALE SAUDIȚILOR/CUITAS VÍRICAS DE LOS SAUDÍES

Etiquetas

Arabia Saudită, economie, Erdogan, Meca, Muhammad bin Salman, Orient, petrol, Riad, Turcia

Muhammad bin Salman

NECAZURILE VIROTICE ALE SAUDIȚILOR

Dacă există o țară pe care pandemia de COVID-19 a prins-o pe picior greșit, aceea este Arabia Saudită. La costurile sanitare enorme ale acestei plăgi se adaugă, acum, grijile unei prăbușiri a prețului petrolului – baza aproape exclusivă a economiei naționale -, eșecurile păgubosului război din Yemen și implementarea incipientelor reforme sociale.

Pentru Riad, situația este alarmantă, dar fără să fie îngrijorătoare, deoarece rezervele financiare ale țării sunt fabuloase (aproape 300 de miliarde de $). Însă, criza aceasta multiplă are loc în cel mai rău moment pentru prințul moștenitor, Mohamed Bin Salman: tocmai când Arabia Saudită urmează să preia președinția Conferinței G 20, în luna noiembrie a acestui an.

Iar dacă lucrurile nu se schimbă radical în următoarele luni – ceea ce este puțin probabil – prințul nu va mai prezida de la înălțimea unei țări cheie pe piața hidrocarburilor, ci din poziția unui regat cu un bilanț fiscal tot atât sau chiar mai negativ decât cel al unei țări din lumea a treia.

Căci, din cauza unei neavenite OPEC și a unei nefericite gestiuni a Riadului a situației care a dus la prăbușirea hidrocarburilor, Arabia Saudită a putut să constate că exporturile sale de petrol s-au redus cu 30% și, în același timp, prețul țițeiului a scăzut cu 50%. La această enormă pierdere de venituri se adaugă faptul că pandemia va anula, probabil, anul acesta, tradiționalul pelerinaj musulman la Meca, pelerinaj al aproape două milioane de credincioși, care, an de an, au un aport de 20% din PIB-ul saudit.

Toată această pierdere financiară are loc tocmai când Bin Salman întreprinde o reformă profundă a societății, în care creșterea demografică va face ca tineretul actual să se confrunte, în viitor, cu un șomaj perpetuu, ceea ce îi va stârni o profundă nemulțumire. Spre deosebire de Iran, marele său rival din lumea islamică, Arabia Saudită nu dispune de o economie diversificată și o industrializare importantă, care să absoarbă măcar o parte din noile generații.

Cireașa de pe tortul acestor probleme de care se lovesc saudiții o pune Turcia lui Erdogan, ale cărei aspirații de a se erija în putere hegemonică în lumea islamică sunt încurajate, acum, de regresul Riadului, datorat acestor cauze economice, și care nu mai are protagonismul pe care îl avea de ani buni încoace.

Recep Tayyip Erdogan

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CUITAS VÍRICAS DE LOS SAUDÍES

Muhammad bin Salman

Si hay un país al que la pandemia del covid-19 le haya pillado más inoportunamente, este es Arabia Saudí. Y es que a los enormes costes sanitarios de la plaga se le suman, ahora, las angustias de un desplome del precio del petróleo, base casi exclusiva de la economía nacional, los reveses en la ruinosa guerra del Yemen y la implementación de las incipientes reformas sociales.

La situación es alarmante para Riad sin ser angustiosa, porque las reservas financieras del país son fabulosas (aproximadamente, 300.000 millones de $). Pero, la múltiple crisis se produce en el peor momento para el príncipe heredero, Mohamed Bin Salman: justo cuando Arabia Saudí ha de asumir la presidencia de la Conferencia de los G 20 del próximo noviembre.

Y si las cosas no cambian radicalmente en los próximos meses – cosa muy improbable -, el príncipe ya no presidirá desde la cúspide de una nación clave en el mercado de los hidrocarburos, sino desde la de un reino con un balance fiscal tanto o incluso más negativo que el de cualquier país tercermundista.

Porque, a causa de una mal avenida OPEP y una desafortunada gestión de Riad en el desplome de los hidrocarburos, Arabia Saudí ha visto cómo sus exportaciones de petróleo han disminuido un 30% y, al mismo tiempo, que el precio del crudo se ha reducido un 50%. A esta enorme pérdida de ingresos hay que sumar que la pandemia anulará muy probablemente este año la tradicional peregrinación musulmana a la Meca, cuyos dos millones de fieles aportan, año tras año, cerca del 20% del PIB saudí.

Toda esta merma financiera se produce justo cuando Bin Salman está emprendiendo una reforma profunda de la sociedad, en la que el crecimiento demográfico enfrenta a la juventud actual con un porvenir de paro perpetuo y el consiguiente descontento. A diferencia de su gran rival en el mundo islámico – Irán – Arabia Saudí carece de una economía diversificada y una industrialización importante capaces de absorber, por lo menos, en parte a las nuevas generaciones.

La guinda de ese pastel de contratiempos saudíes la pone la Turquía de Erdogan, cuyas pretensiones de erigirse en potencia hegemónica del mundo islámico se ven alentadas por el obligado retroceso – por causas económicas – del protagonismo que ha venido teniendo Riad, en los últimos lustros.

Recep Tayyip Erdogan

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

DEZASTRU SAUDIT ÎN YEMEN/ DEBACLE SAUDÍ EN YEMEN

Etiquetas

Abd Rabbo Mansur Hadi, Arabia Saudită, houthi, Yemen

Abd Rabbo Mansur Hadi

DEZASTRU SAUDIT ÎN YEMEN

Războiul din Yemen, în care Arabia Saudită și aliații săi – mai ales, Emiratele Arabe Unite – luptă împotriva  triburilor shiite Houthi din Nordul țării, merge din ce în ce mai rău. Iar, săptămâna trecută, saudiții au avut parte de un adevărat dezastru. Nu numai că forțele houthi au obținut importante victorii în teritoriile lor, dar, la Aden, puterea a fost preluată de un „Consiliu Meridional de Tranziție”, în dauna președintelui legitim (agreat de Riad), Abd Rabbo Mansur Hadi.

Multele înfrângeri militare suferite de alianța saudită de-a lungul celor cinci ani de când este război în Yemen sunt mai puțin grave decât răscoala separatistă din Aden. Pentru eșecurile militare există explicații și chiar justificări. Luptele au loc pe teritoriul houthi, cu toate avantajele pe care le oferă relieful țării; triburile yemenite primesc importante ajutoare militare și tehnice din partea Iranului; și, în general, cronica luptelor forțelor saudite și aliate arată că acestea nu sunt în stare de mari isprăvi militare.

Însă, lovitura separatistă este, întâi de toate, un dezastru politic. Înseamnă prăbușirea alianței, împreună cu inamiciția restului țării. Adică, acum se vede că Riad și Abu Dabi nu luptă pentru unitatea Yemenului, ci pentru propriile lor interese în Peninsula Arabică.

În al doilea rând, unul dintre atuurile cheie ale politicii sunt resursele financiare. Ori, atât Riad, cât și Abu Dabi au cheltuit foarte mulți bani în conflictul yemenit… cu niște rezultate politice tot atât de slabe sau chiar mai slabe decât cele înregistrate pe câmpul de luptă.

În al treilea rând, și poate cel mai important, secesionismul din Aden revelează o dezinformare, și chiar o indiferență majusculă a aliaților față de protagoniștii yemeniți ai dramei. Căci, secesioniștii au declarat, în primul lor comunicat, că au făcut acest pas „…deoarece Mansur Hadi a arătat o incompetență absolută în lupta împotriva COVID-19 și împotriva epidemiei de holeră, precum și împotriva corupției care domnește în țară…”, pe lângă faptul că a neglijat grav gestiunea publică în general. Cu alte cuvinte, omul Riadului și al Abu Dabi în Yemen nu are alte merite politice decât cele ale sponsorilor străini care îl mențin în postul de președinte.

Ca disculpă a prințului saudit moștenitor, Mohamed bin Salman, să amintim că Riad-ul a fost amestecat în viesparul yemenit mult înainte ca el să preia frâiele guvernului saudit. Ruta războinică deja era trasată când el a preluat de facto puterea, iar reproșul cel mai mare care i se poate face lui Salman este foarte discutabil: nu a găsit o modalitate onorabilă pentru a ieși din acest război.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

                    

 

  DEBACLE SAUDÍ EN YEMEN

Abd Rabbo Mansur Hadi

La guerra del Yemen, en la que Arabia Saudita y sus aliados – principalmente, los Emiratos Árabes – luchan contra los Houthi (tribus chiitas del Yemen septentrional) va de mal en peor y la semana pasada registró una auténtica debacle saudí. No sólo lograron los houthi notables victorias en sus territorios, sino que en Adén asumió el poder un “Consejo Meridional de Transición” en detrimento del presidente legítimo (y del agrado de Riad), Abd Rabbo Mansur Hadi.

Los muchos reveses militares sufridos por la alianza saudí a lo largo de los cinco años que ya dura la guerra del Yemen son menos graves que la asonada separatista de Adén. Para los fracasos bélicos hay explicaciones y hasta justificaciones. Las luchas se llevan a cabo en territorio houthi, con la ventaja que supone para estas la orografía del país; las tribus yemenitas reciben una importante ayuda militar y técnica del Irán; y, en general, el historial guerrero de sauditas y aliados tampoco permite esperar de ellos grandes hazañas.

Pero el golpe separatista es ante todo una debacle política. En primer lugar significa el desmoronamiento de la alianza, con la disensión justamente del resto del Yemen. Es decir, ahora resulta que Riad y Abu Dabi no luchan por la unidad del Yemen, sino por sus propios intereses en la Península Arábica.

En segundo lugar, una de las bazas clave de la política son los recursos financieros. Y tanto Riad como Abu Dabi tienen las arcas bien forradas, habiéndose gastado un dineral en el conflicto yemení… con unos resultados políticos tan malos o peores que los registrados en campos de batalla.

Abd Rabbo Mansur Hadi y  Mohamed bin Salman

Y en tercer lugar, quizá el más importante, el secesionismo de Adén revela una desinformación o, incluso, indiferencia supina de los aliados hacia los protagonistas yemeníes del drama. Porque los secesionistas declararon en su primer comunicado que habían dado el paso “…debido a que Mansur Hadi ha mostrado una incompetencia absoluta en la lucha contra el covid-19 y la epidemia de cólera, así como la corrupción imperante…”, amén de haber desatendido gravemente la gestión pública en general. Con otras palabras, el hombre de Riad y Abu Dabi en el Yemen no tiene más méritos políticos que los patrocinadores extranjeros que le mantienen en la presidencia.

En descargo del príncipe heredero saudí, Mohamed bin Salman, hay que recordar que Riad se ha visto involucrado en el avispero yemení mucho antes de que él se erigiera en el hombre fuerte del Gobierno saudita. La ruta belicista estaba ya trazada cuando él asumió el poder fáctico y el mayor reproche que se le puede hacer a Salman es muy discutible: el que no haya encontrado una forma airosa de salirse de esta guerra.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE/EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

Etiquetas

Arabia Saudită, Aramco, economie, Mohamed bin Salman, politică

Muhammad bin Salman

PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE

Arabia Saudită s-a lansat într-o reformă profundă, pentru a-și asigura cu milioanele de azi viitorul de mâine. Mohamed bin Salman, prințul moștenitor și adevăratul guvernant al țării, și-a asumat sarcina de a moderniza o țară, care a trăit (foarte bine) timp de decenii cu o singură sursă de venituri – petrolul –, care scade tot atât de repede, pe cât crește populația regatului.

De fapt, Arabia Saudită are multe probleme. În 20 de ani, populația s-a dublat (acum are 34 de milioane de locuitori); în fiecare an, năvălesc pe piața muncii 400.000 de tineri și sunt tot mai multe femeile bine pregătite care își cer felia lor din această piață. Astfel, nu numai că trebuie să se creeze în țară industrii și afaceri pentru a absorbi această avalanșă de mână de lucru, dar, e nevoie să i se dea societății o nouă structură – dinamică și deschisă –, adecvată acestor parametri. Prin urmare, trebuie să se reducă enorma influență a clerului sunit în viața saudiților; să se obțină capitalul necesar menținerii prestațiilor sociale pentru o populație în creștere, în paralel cu investițiile industriale, care, azi, pornesc, practic, de la zero.

Proiectul este urgent, curajos și foarte necesar, însă, modalitatea de a-l înfăptui suscită îndoieli. Mai întâi, deoarece se pare că urmează o cale eminamente saudită. Capitalul trebuie să provină din ieșirea la bursă a întreprinderii care comercializează petrolul din această țară -„Aramco”-, dar, această capitalizare este alarmant de naționalistă și exclusivistă. Din cele 30 de miliarde de $ care se speră că se vor obține prin vânzarea de acțiuni, capitalului străin (și odată cu el, tehnologiilor moderne) i se rezervă o fracțiune neînsemnată. Prințul moștenitor se pare că dorește ca „Aramco” să continue să fie o feudă saudită, la fel și viitoarea industrie a regatului. Evident, nu se caută încorporarea capitalului privat străin, ci doar a celui național. Rămâne de văzut atât dacă capitaliștii saudiți cred în programul („Viziunea 2030”) prințului, cât și dacă tehnologia străină va paria pe acest proiect, în care nu are nicio putere de decizie.

Această a doua îndoială se datorează atât reticenței occidentalilor în a se îmbarca în niște domenii naționaliste închise, cât și în angajamentul politic pe care îl presupune „Viziunea 2030”. Mohamed bin Salman ar vrea să reformeze radical totul; totul, cu excepția puterii politice. Aceasta urmează să rămână în mâinile dinastiei Saud care guvernează absolutist, încă de la crearea regatului.

Pe lângă aceste probleme strict naționale și foarte mari, proiectul prințului se izbește de mari probleme internaționale. Mai întâi, rivalitatea crescândă și tenace dintre Riad și Teheran pentru a domina lumea musulmană și piața mondială a petrolului. Această luptă  le-a costat pe ambele țări, râuri de aur și multe vieți omenești (mai multe iraniene, decât arabe). Însă, mai ales războiul din Yemen – unde, această rivalitate, care s-a manifestat în forma sa cea mai sângeroasă și nemiloasă, a evidențiat o incredibilă ineficiență a forțelor armate saudite.

S-ar putea afirma deci, că prințul Mohamed bin Salman a pornit pe drumul cel bun, dar, de o manieră atât de periculoasă, încât s-ar putea spune că a ales el drumul cel bun, dar, merge greșit pe el …

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS

Muhammad bin Salman

Arabia Saudita se ha lanzado a una reforma profundísima para asegurarse con los millones de hoy el futuro de mañana. Mohamed bin Salman, el príncipe heredero y auténtico gobernante del país, ha asumido el desafió de modernizar una nación que ha vivido (muy bien) durante decenios de un único ingreso – el petróleo – que está menguando casi tan deprisa como se incrementa el censo del Reino.

En realidad, los problemas saudíes son muchos. En 20 años, el censo se ha doblado (hoy cuenta con 34 millones de habitantes); cada año irrumpen en el mercado laboral 400.000 jóvenes y cada vez hay más mujeres bien preparadas que reclaman su tajada en ese mercado. Y así, no sólo se trata de crear en el país industrias y negocios para absorber ese alud de mano de obra, sino también de darle a la sociedad una estructura nueva – dinámica y abierta –, adecuada a esos parámetros. Se trata, pues, de reducir la exorbitante influencia del clero sunnita en la vida saudí; de lograr el ingente capital necesario para mantener las prestaciones sociales de una población creciente, al mismo tiempo que se llevan a cabo las inversiones industriales que hoy en día parten prácticamente de cero.

El proyecto es urgente, valiente e imprescindible, pero el modo de hacerlo suscita dudas. En primer lugar, porque parece seguir una vía eminentemente saudí. El capital ha de surgir de la salida a bolsa de “Aramco” – la empresa comercializadora del petróleo del país -, pero esta capitalización es alarmantemente nacionalista y exclusivista. De los 30.000 millones de $ que se espera recaudar con el primer paso de la venta de acciones, al capital foráneo (y con él, las tecnologías punteras) se le reserva una fracción insignificante. El príncipe heredero parece empeñado en que “Aramco” siga siendo un feudo saudí y la futura industria del reino, también. Evidentemente, no se busca incorporar capital privado extranjero, sino tan sólo el nacional. Y está por ver tanto si los capitalistas saudíes creen en el programa (“Visión 2030”) del príncipe, como si la tecnología extranjera apostará por ese proyecto en el que no tiene voz ni voto.

Y esta segunda duda se debe tanto a la reluctancia de los occidentales a embarcarse en cotos nacionalistas cerrados, como al planteamiento político que conlleva “Visión 2030”. Porque Mohamed bin Salman lo quiere reformar radicalmente casi todo; todo, menos el poder político. Este ha de seguir estando en manos de la dinastía Saud que Gobierna de forma absolutista desde la creación del Reino.

Además de estos problemas estrictamente nacionales y de por sí ya muy grandes, el proyecto del príncipe se enfrenta unos no menores de tipo internacional. En primer lugar, la empecinada y creciente rivalidad entre Riad y Teherán por dominar el mundo musulmán y el mercado mundial del petróleo. Esta lucha les ha costado a ambas naciones ríos de oro y muchas vidas humanas (más iraníes que árabes). Pero, sobre todo la guerra del Yemen – donde esa rivalidad se ha escenificado de la manera más sangrienta y despiadada posible, ha evidenciado una increíble ineficiencia de las fuerzas armadas saudíes.

Visto todo esto, se podría decir que el príncipe Mohamed bin Salman ha emprendido el camino debido, pero de una manera tan peligrosa que bien podría ser el buen camino mal andado…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL/IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL

Etiquetas

Arabia Saudită, Irán, Saud, SUA, Trump

IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL     Washington, Diana Negre

Recentul atac devastator asupra instalațiilor petroliere saudite este de necontestat, însă, nu se știe, nici acum, cine sunt autorii și nici cum au acționat. Cu toate acestea, toată lumea – cu excepția Teheranului și a aliaților săi, desigur – arată spre Iran ca adevăratul vinovat al agresiunii.

Probabil, în spatele operațiunii militare se află banii și geniul militar iranian, însă, pot exista alternative. Să amintim că primele informații vorbeau de un bombardament al yemeniților huti cu ajutorul unei escadrile de drone. Puțin mai târziu, au apărut știri care atribuiau distrugerea unui atac cu rachete de pe baze iraniene sau irakiene. Desigur, Washingtonul și Riadul arătau spre Iran ca fiind autorul atacului.

Aceasta, deoarece, din punct de vedere politic, marele dușman al celor două țări este Iranul ayatolahilor. Și deoarece precizia cu care s-a desfășurat operațiunea militară este mult peste știința și echipamentul militar al yemeniților huti. Chiar dacă atacul a fost executat cu drone de pe teritoriul yemenit, conducerea operațiunii trebuie că a fost în sarcina unor tehnicieni foarte bine pregătiți, tehnicieni care, în ziua de azi, nu luptă în rândurile yemeniților huti.

Dar, mai există o a treia posibilitate – sabotajul – despre care nu prea se vorbește, atât pentru că, dacă ar fi așa, ar arăta existența unei slăbiciuni politice  și a serviciilor de securitate saudite alarmante; mult mai alarmantă decât scăderea trecătoare a producției de petrol sau veșnicele insuccese militare din războiul împotriva yemeniților huti.

De fapt, Arabia Saudită se luptă cu o dizidență internă în constantă creștere, cu toate că familia regală cumpără literalmente adeziunea cetățenilor saudiți la o politică care s-ar putea numi pomană față de supușii ei. Familia regală Saud încă reușește să mențină, în felul acesta, o majoritate, dar, izbucniri violente de dizidență au tot existat, în ultimele decenii, de la atacul din timpul unui pelerinaj la Mecca, până la crearea grupului terorist Al Qaeda de către Bin Laden, cetățean saudit și membru al unei familii bogate, apropiată de Casa Regală Saud.

La toate acestea se adaugă faptul că 20% din populația țării este șiită, ramura Islamului învrăjbită de secole cu suniții, care domnesc în Arabia Saudită chiar de la formarea acestei țări, și care sunt tot atât de porniți împotriva șiiților ca restul lumii islamice.

Victimă colaterală a acestui atac asupra instalațiilor petroliere saudite este chiar Casa Albă. Criza a izbucnit tocmai într-un moment în care se întrevedea o posibilă apropiere între Teheran și Washington, și, în plus, plasează politica externă americană într-o situație foarte dificilă. Agresiunea a fost prea spectaculoasă și gravă pentru a o șterge cu câteva declarații teatrale de solidaritate neangajantă. Pe de altă parte, nu a fost destul de gravă pentru a întreprinde represalii militare de anvergură.

Însă, există ceva și mai rău: situația creată de acest atac cu drone sau rachete evidențiază una dintre marile contradicții ale președinției lui Donald Trump. Afirmațiile sale că este dur și intransigent nu s-au transformat niciodată (slavă Domnului!) în acțiuni războinice pe măsură. Acest lucru nu a avut vreun efect, până acum, asupra opiniei publice americane, deoarece niciuna dintre aceste contradicții nu a fost atât de gravă, încât să mobilizeze masele.

Dar, cu asemenea incidente – sau cum este sechestrarea unor petroliere în strâmtoarea Ormuz – încolțește în subconștientul maselor (și în mintea rivalilor politici din afara frontierelor americane) ideea că Trump se aseamănă tot mai mult cu câinele din zicala: latră, dar, nu mușcă… deloc.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

              

IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL       Washington, Diana Negre

El destructor ataque del pasado fin de semana contra las instalaciones petroleras saudíes es innegable, pero, no así su autoría, ni el modus operandi. Pese a ello, todo el mundo – salvo Teherán y sus aliados, claro – señala al Irán como auténtico culpable de la agresión.

Y si es probable que detrás de la operación militar esté el dinero y el genio militar iraní, no se puede descartar ninguna alternativa. Basta recordar que las primeras informaciones hablaban de un bombardeo de los hutís yemenitas mediante una escuadrilla de drones. Y poco después, surgieron noticias que atribuían el estropicio a un ataque con misiles desde bases iraníes o iraquíes. Naturalmente, Washington y Riad señalaron al Irán como autor.

Lo hicieron porque políticamente el gran enemigo de ambos es el Irán de los ayatolás. Y también porque la precisión de la operación militar con drones parece muy por encima del saber y equipamiento de los hutís. Incluso si el ataque fue llevado a cabo con drones desde territorio yemenita, la dirección de la operación tuvo que estar a cargo de técnicos muy preparados, técnicos que, hoy por hoy, no militan en el bando hutí.

Pero, aún cabe una tercera opción – el sabotaje – de la que no se habla, tanto porque es la menos probable, como porque, de ser cierta, señalaría una debilidad política y policial saudita realmente alarmante; muchísimo más alarmante que la merma transitoria en la extracción de crudo o los reveses militares constantes en la guerra contra los hutís.

En realidad, Arabia Saudita lucha con una disidencia interna creciente, pese a que la casa real compra literalmente la adhesión de sus ciudadanos con una política que podría llamarse de sopa boba para con sus súbditos. Todavía mantienen así los Saud la adhesión de la mayoría, pero brotes violentos de disidencia no han faltado en los últimos decenios, desde el golpe de mano durante la peregrinación a la Meca o la creación del grupo terrorista de Al Qaeda por Bin Laden, ciudadano saudita y miembro de una acaudalada familia cercana a los Saud.

A todo esto, hay que añadir que el 20% de la población del país es chií, la rama del Islam enfrentada desde hace siglos a los sunitas, que gobiernan Arabia Saudita desde sus inicios y que están tan enfrentados a la rama chií como en el resto del mundo.

Víctima colateral de este ataque contra los yacimientos saudíes es nada menos que la Casa Blanca. Y es que no sólo surge la crisis en un momento en que se vislumbraba un eventual acercamiento entre Teherán y Washington, sino que pone a la política exterior estadounidense en un brete. La agresión es demasiado aparatosa y grave para liquidarla con unos cuantos aspavientos de solidaridad de boquilla. Y, por otro lado, no es lo suficientemente dañina para emprender unas represalias militares de envergadura.

Peor aún: la situación creada por este ataque con drones o misiles evidencia una de las grandes contradicciones de la presidencia de Donald Trump. Sus alardes de dureza e intransigencia no se han reflejado nunca (gracias a Dios) en unas acciones bélicas equivalentes. Esto no ha impactado, hasta ahora, en la opinión pública estadounidense, porque ninguna de estas contradicciones ha sido tan grave como para movilizar a las masas.

Pero, con incidentes como éste – o el secuestro de petroleros en el Estrecho de Ormuz – va cristalizando en el subconsciente de las masas (y la mente de los rivales políticos de allende las fronteras estadounidenses) que Trump se parece cada vez más al can del refrán: ladrador, pero nada mordedor.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

YEMENUL INDIGEST/EL YEMEN INDIGESTO

Etiquetas

Arabia Saudită, Irán, Yemen

YEMENUL INDIGEST

Pentru Arabia Saudită, Yemenul devine Afganistanul său, într-un război care nu se poate câștiga. Acum, ar fi posibil să se câștige, dar, cu alte ármate, nu cu cele pe care le-au trimis acolo saudiții. Pe lâgă alte armate, ar mai trebui și o altă politică; deoarece cu cea pe care o promovează Riadul, Arabia Saudită rămâne singură în înfruntarea directă cu etnia houthi și indirectă cu Iranul, aliatul acestei etnii.

Pe lângă acestea, puținele succese militare sunt desigur din vina comandanților și a trupelor saudite. Însă, eșecurile politice se datorează mai ales idiosincraziei arabe, unde, alianțele sunt bune și țin doar cât coincid interesele. Ultima alianță a încetat între Riad și Abu Dhabi deoarece, la începutul conflictului, Emiratele Arabe și Arabia Saudită se temeau atât de influența iraniană în Peninsula Arabică, cât și de politica eratică a triburilor houthi.

Însă, văzând că nu se înlătura nimic cu tunurile, ceea ce au obținut Arabia Saudită și Emiratele în Yemen este un sângeros status quo militar și politic -, Emiratele au încetat să mai aibă aceleași obiective ca Riad.

Adică, au începu să-și retragă trupele din Yemen (înlocuindu-le cu miliții mercenare, a căror loialitate este o pură chestiune de soldă) și să se preocupe mai mult ca lupta să se termine cu o divizare a Yemenului. Un Yemen de Sud independent și guvernat din punct de vedre economic de orașul-port Aden, ar fi mult mai convenabil pentru interesele comerciale ale Emiratelor. Iar, acum, toată politica promovată de Abu Dhabi se orientează spre acest obiectiv, cu toate că se bate cap în cap cu planurile lui Mohamed bin Salman, prințul moștenitor saudit.

Și cum întotdeauna știrile neplăcute vin grămadă, iată că Oman se tot îndepărtează de „neutralitatea filo-saudită”, pentru a se înclina spre o neutralitate de semn contrar. Deoarece, cu stagnarea situației militare și generosul ajutor financiar iranian pentru triburile yemenite, Omanul face superbe afaceri, tolerând pe sub mână contrabanda cu arme pentru Yemen.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL YEMEN INDIGESTO

Para Arabia Saudita el Yemen se está transformando en su Afganistán, en la guerra que no se puede ganar. Bueno, quizá se pudiera ganar, pero, con otros ejércitos y no con los enviados allá por los sauditas. Y, además de otros ejércitos, haría falta también otra política; porque con la actual de Riad, Arabia Saudita se va quedando sola en el enfrentamiento directo contra los houthi e indirecto contra el Irán, aliado de estos últimos.

A todo esto, los pocos éxitos militares son seguramente culpa de los mandos y tropas saudíes. Pero, los fracasos políticos van mayormente a cargo de la idiosincrasia árabe, donde las alianzas valen y duran tanto cuánto dura la coincidencia de intereses. Y esta última dejó de existir muy pronto entre Riad y Abu Dhabi ya que, al comienzo del conflicto, los Emiratos Árabes y Arabia Saudita temían por un igual la influencia iraní en la Península Arábica y la política errática de las tribus houthi.

Pero, en vista de que a cañonazos no se eliminaba ni lo uno, ni lo otro – lo más que han logrado Arabia Saudí y Emiratos en la república yemenita es un sangriento statu quo militar y político -, los Emiratos dejaron de compartir objetivos con Riad.

Es decir, comenzaron a retirar tropas del Yemen (sustituyéndolas por milicias mercenarias, cuya lealtad es pura cuestión de soldada) y a preocuparse más de que la lucha acabe con una división de Yemen. Un Yemen del Sur independiente y gobernado económicamente por la ciudad portuaria de Adén resultaría muy conveniente para los intereses comerciales de los Emiratos. Y actualmente toda la política de Abu Dhabi se orienta a ello, pese a que resulta absolutamente antagónica a los planes de Mohamed bin Salman, el príncipe heredero saudita.

Y cómo las malas noticias llegan siempre en tropel, ahora Omán va alejándose cada vez más de la “neutralidad filo saudí” para decantarse hacia una neutralidad de signo contrario. Porque con el estancamiento de la situación militar y la generosa ayuda financiera del Irán a las tribus yemenitas, Omán está haciendo magníficos negocios tolerando bajo mano el contrabando de armas con el Yemen.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

O AMBASADOARE FEMINISTĂ FOARTE ACTIVĂ/UNA EMBAJADORA DE FALDAS TOMAR

Etiquetas

Arabia Saudită, Bandar bin Sultan, Jaled Bin Bandar, Mohamed bin Salman, Reema Bint Al Saud, Riad, SUA

Reema Bint Al Saud

O AMBASADOARE FEMINISTĂ FOARTE ACTIVĂ   Washington, Diana Negre

Arabia Saudită a dărâmat ziduri și, în același timp, a făcut o mișcare foarte abilă prin numirea, ca ambasadoare saudită în SUA, a Reemei Bint Al Saud.

Zidul dărâmat este cel ancestral și de ne atins, până acum, al macismului arab: Reema, născută în Riad în 1975, este prima femeie ambasadoare saudită. De fapt, această femeie – nepoată a prințului moștenitor și guvernant atotputernic al regatului, Mohamed Bin Salman – a dărâmat acest zid de mai multe ori până acum: a fost ministru al sportului, întreprinzătoare (a creat în țara sa o întreprindere de lux) și este o feministă luptătoare.

Ca întreprinzătoare, a deschis piața muncii pentru femeile saudite. Ca ministru, a introdus în școli orele de gimnastică, a autorizat deschiderea de gimnazii publice pentru fete, a creat spații pentru spectatoare în tribunele stadioanelor și în spațiile publice ale orașelor, precum și zone rezervate pentru ca familii întregi, bărbați și femei să poată practica diferite sporturi.

Reema Bint Al Saud

Reema are o inteligență vie și o elocvență demnă de Demostene, dar, dacă nu ar fi fost nepoata – o nepoată foarte iubită – a celui mai puternic om din țară, cu greu ar fi obținut toate aceste lucruri, într-un timp atât de scurt.

De fapt, în Arabia Saudită, căile guvernamentale sunt, în marea lor majoritate, pentru numeroasa familie a Sauzilor. Iar, Reema este rudă cu vârful familiei Saud: fratele ei, Jaled Bin Bandar, tocmai a lăsat ambasada de la Berlin, pentru a o prelua pe cea din Londra, iar tatăl lor, Bandar bin Sultan, a fost ambasador al Arabiei Saudite la Washington, din 1983, până în 2005.

Și tocmai acest lucru face ca numirea Reemei să fie o subtilă manevră diplomatică: prin formarea ei academică și prin experiențele și trăirile ei, noua ambasadoare este atât saudită, cât și americană.

A crescut în Washington, a urmat cursurile uneia dintre cele mai bune universități din capitala americană – George Washington University-, are relații foarte bune cu cele mai puternice familii din SUA și cunoaște foarte bine valorile și obiceiurile politice americane. De fapt, tatăl ei, care a ajuns să fie un bun prieten al celor doi președinți Bush, a rezolvat cu mult tact și într-un timp record sarcina dificilă de a restabili încrederea dintre Riad și Washington, în urma atentatelor contra turnurilor gemene din New York.

Reemei îi revine, acum, o sarcină și mai dificilă: să restabilească încrederea guvernanților americani în Mohamed Bin Salman, după asasinarea lui Kashoggi, în consulatul saudit din Istanbul.

Muhammad Bin Salman

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

UNA EMBAJADORA DE FALDAS TOMAR   Washington, Diana Negre

Reema Bint Al Saud

Arabia Saudita ha roto muros, al tiempo que ha hecho una jugada maestra con la designación de Reema Bint Al Saud, como nueva embajadora ante los EE.UU.

El muro derribado es el ancestral y hasta ahora intocable machismo árabe: Reema, nacida en Riad en 1975, es la primera mujer en ocupar un cargo de embajadora saudí. En realidad, esta mujer – sobrina del príncipe heredero y gobernante casi todopoderoso del reino, Mohamed Bin Salman – ha roto ese muro ya varias veces, porque ha sido ministra (de Deportes), empresaria (montó en su patria una empresa de lujo) y feminista de pro.

Como empresaria, abrió el mercado laboral a las mujeres saudíes. Y como ministra impuso en las escuelas la asignatura de gimnasia, autorizó la apertura de gimnasios públicos para mujeres, impuso espacios para espectadoras en las gradas de los estadios y en los espacios públicos de las ciudades, zonas reservadas para prácticas deportivas de familias enteras, hombres y mujeres.

Reema Bint Al Saud

A Reema nadie la niega una inteligencia viva y una labia digna de Demóstenes, pero alguien que no fuera sobrina – y además una sobrina bienquista – del hombre más poderoso del país difícilmente habría logrado todo esto en tan poco tiempo.

En realidad, en Arabia Saudí las vías gubernamentales son mayormente para la numerosísima familia de los Saud. Y Reema está emparentada a la cúspide de los Saúd: Su hermano, Jaled Bin Bandar, acaba de dejar la embajada de Berlín para asumir la de Londres y el padre de ellos, Bandar bin Sultán, fue embajador saudí en Washington, desde 1983 hasta 2005.

Y es justamente este hecho el que hace del nombramiento de Reema una sutil maniobra diplomática: Por su formación académica y sus vivencias, la nueva embajadora es tan saudí, como estadounidense.

Ha crecido en Washington, ha cursado estudios en una de las mejores universidades de la capital – George Washington University-, ha tratado durante años con las familias más poderosas de EE.UU. y conoce como nadie los valores y las costumbres políticas estadounidenses. Al fin y al cabo, su padre, que llegó a ser amigo personal de los dos presidentes Bush, resolvió con mucho tacto y en un tiempo récord la difícil tarea de restablecer la confianza entre Riad y Washington, tras los atentados contra las torres gemelas de Nueva York.

A Reema le toca ahora una más difícil todavía: restablecer la confianza de los gobernantes estadounidenses en Mohamed Bin Salman, tras el asesinato de Kashoggi en el consulado saudí de Estambul.

Muhammad Bin Salman

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

EMINENȚA GRI A LUMII ARABE/LA EMINENCIA GRIS DEL MUNDO ÁRABE

Etiquetas

Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Mohamed bin Salman, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan, Teherán, Yemen

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

EMINENȚA GRI A LUMII ARABE

Toată lumea îl știe pe prințul moștenitor saudit – Mohamed Bin Salman -, însă, foarte puțini sunt cei care știu că adevărata eminență cenușie a lumii arabe este prințul moștenitor al Emiratelor Arabe, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan.

Protagonismul moștenitorului saudit în fața opiniei publice mondiale este logic, dată fiind importanța țării sale în sectorul hidrocarburilor și rezervele financiare imense de care dispune. Însă, inspiratorul – ca să nu spunem mentorul – politicii saudite actuale, atât interne, cât și externe, este Bin Zayed, care s-a născut acum 57 de ani, în marea oază de la Al Ain, și tată a nouă copii.

Caracterul și politica prințului Bin Zayed s-ar putea defini ca fiind o extremă bipolaritate, s-ar putea chiar spune o conjuncție  de incompatibilități. Astfel, Bin Zayed, cel care, de fapt, conduce țara, promovează modernizarea  Emiratelor, și, în același timp, este un fanatic ecologist și un pasionat al vânătorii cu șoimi. Cheltuiește foarte mulți bani din averea sa personală pentru a susține o fundație – ”Muhammed bin Zayed Species Conservation Fund” – dar, alocă și imense sume din banul public pentru războiul din Yemen și pentru  a dota Emiratele cu o armată înzestrată cu cele mai moderne arme.

Mohammed Bin Salman Al Saud

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

De fapt, conduita prințului moștenitor este condiționată de un lucru evident: viitorul țării sale se află în construcția, cu banii obținuți din petrol, a unei economii care să nu mai depindă de petrol – și de o convingere. Aceasta din urmă s-ar putea numi chiar o intransigență absolută: repudiază categoric orice erezie islamică – în frunte cu shiismul iranian – pe care le consideră ca fiind intolerabile. Și, dacă pentru el, Iranul ayatolahilor reprezintă inamicul numărul unu, “Frații Musulmani” se află pe locul al doilea. Nu o dată, s-a referit la ei cu termenul de “teroriști”.

Această convingere explică încăpățânarea cu care continuă războiul din  Yemen, care, pentru el și pentru omologul său saudit, nu este decât un scenariu, situat prea aproape, a expansionismului iranian. Răscoala huti împotriva guvernului yemenit este finanțată și dotată de Teheran.

Inflexibilitatea cu care încearcă să-și impună politica Bin Zayed se pare că se datorează faptului că a fost educat ca militar. A fost format în faimoasa Academie militară britanică de la Sandhurst, în care a intrat la 18 ani, obținând titlul de pilot de elicopter. Formația sa militară l-a determinat pe tatăl său, fondatorul Statului, să-l numească, în 1993, șef al Marelui Stat Major, și pe urmă, ministru al Apărării. Din cauza bolii tatălui său, Mohamed bin Zayed este cel care conduce emiratul, de câțiva ani buni.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 LA EMINENCIA GRIS DEL MUNDO ÁRABE

Todo el mundo conoce al príncipe heredero saudí – Mohamed Bin Salman -, pero, son pocos los que saben que la auténtica eminencia gris del mundo árabe es el príncipe heredero de los Emiratos Árabes, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan.

El protagonismo del heredero saudí ante la opinión pública mundial es lógico, dada la importancia de su país en el sector de los hidrocarburos y las enormes reservas financieras de que dispone. Pero, el inspirador – para no decir el mentor – de la actual política saudí, tanto en el interior, como en el exterior es Bin Zayed, nacido hace 57 años en el gran oasis de Al Ain, y padre de nueve hijos.

El carácter y la política del príncipe Bin Zayed se caracterizan por una extrema bipolaridad, una conjunción – se podría decir – de incompatibilidades. Así, en lo personal Bin Zayed, que es quien, de hecho, gobierna el país, es tanto el impulsor de la modernización de los Emiratos, como un fanático ecologista y un apasionado de la cetrería. Se gasta un dineral de su fortuna personal en el mantenimiento de una fundación – la ”Muhammed bin Zayed Species Conservation Fund” – y, al mismo tiempo, desembolsa enormes sumas del Erario público en la guerra del Yemen y en dotar a los Emiratos de un ejército pertrechado con los armamentos más modernos.

Mohammed Bin Salman Al Saud

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

En realidad, la conducta del príncipe heredero está condicionada por una evidencia – la de que el futuro del país se halla en la construcción, con el dinero del petróleo, de una economía que no dependa del petróleo – y una convicción. Esta última se podría llamar incluso una intransigencia absoluta : repudia tajantemente todas las herejías islámicas – con el chiismo iraní a la cabeza – que considera que son intolerables. Y si para él el Irán de los ayatolás es el enemigo número 1, los “Hermanos Musulmanes” ocupan el nº 2. En más de una ocasión, se ha referido a ellos como “terroristas”.

Esta convicción explica el empecinamiento con que prosigue la guerra del Yemen que para él y su colega saudí no es más que un escenario demasiado próximo del expansionismo iraní. La rebelión de los huti contra el Gobierno yemenita está financiada y equipada por Teherán.

La inflexibilidad con que trata de imponer su política Bin Zayed quizá se deba a su educación militar. Se formó en la afamada academia militar británica de Sandhurst, en la que ingresó al cumplir los 18 años y que le otorgó el título de piloto de helicóptero. Su formación militar determinó a su padre, fundador del Estado, nombrarle, en 1993, jefe del estado mayor y, luego, ministro de Defensa. Debido a la enfermedad del padre, Mohamed bin Zayed es quien lleva las riendas del emirato, desde hace años.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

REGATUL CELUI RĂU/EL REINO DEL MAL

Etiquetas

acord nuclear, Arabia Saudită, Irán, Israel, SUA, Teherán, Trump

REGATUL CELUI RĂU                              Washington, Diana Negre

Decizia președintelui Trump de a părăsi unilateral Tratatul încheiat de marile puteri cu Iranul are câteva rațiuni interne și multe dandanale de politică externă.

Mai întâi, să ne reamintim că Trump a tot criticat acest acord, iar denunțarea lui a fost una dintre promisiunile sale electorale. În plus, unul dintre atuurile actualului președinte pentru a fi, eventual, reales, este să le demonstreze americanilor că toată politica dusă de Obama a fost o mare greșeală…ori, tratatul cu Iranul l-a semnat, nimeni altul, decât Obama. În politica externă, pilonii pe care se sprijină Trump sunt Israelul și Arabia Saudită pentru a stabiliza Orientul Mijlociu, aceste două țări fiind dușmani totali ai Teheranului. În sfârșit, un posibil beneficiu colateral al unei noi izolări comerciale a Iranului ar fi o piață a petrolului mult mai ușor de controlat de axa Riad – Washington, dacă ar lipsi importanta ofertă iraniană.

Și cu aceasta, am epuizat aspectele pozitive ale unei analize mai mult decât binevoitoare a deciziei președintelui american. Căci, în definitiv, ceea ce  Trump le reproșează ayatolah-ilor este politica lor expansionistă în Orientul Mijlociu și în lumea islamică. Ceea ce este foarte adevărat, dar, acest lucru nu a putut fi menționat în acordul internațional cu privire la renunțarea Iranului la idea de a-și dezvolta un arsenal nuclear.

Pe de altă parte, singurul semnatar care părăsește pactul trezește suspiciunea de a fi și singurul dintre semnatari care nu are dreptate…sau chiar e lipsit de rațiune. Această suspiciune sporește atunci când vedem că nimeni – cu excepția, desigur, a Casei Albe – nu i-a crezut pe israelieni când aceștia au prezentat rapoarte asupra unei presupuse reînarmări nucleare a Iranului.

Iar, dacă ar fi să prezicem vreun succes sau vreun eșec pe măsură, o primă analiză ar indica mai degrabă eșecul, deoarece, la ora actuală, doar Rusia, Arabia Saudită și SUA ar prefera un petrol mai scump. Dacă restul lumii se va încăpățâna să cumpere țiței și gaze iraniene, măsura americanilor pare a fi, din start, un eșec. În plus, să nu uităm că ne aflăm într-un moment de ușoară redresare mondială, ori toate piețele sunt importante, iar cea a Iranului, mare exportator, este deosebit de importantă. Deocamdată, la prima vedere, nu se disting alți aliați totali ai lui Trump împotriva Iranului, decât Israelul și Arabia Saudită.

În sfârsit, acest gest al Casei Albe înseamnă să-i pui zurgălăi terorismului fundamentalist tocmai când acesta se pare că-și pierde suflul. Ori, această activitate atât de irațională și emoțională, cum este terorismul fundamentalist, crește mult mai mult cu o umilire sau cu o demonstrație de mare forță, decât cu înrolarea a mii de luptători sau cu capturarea unui mare arsenal.

Iar, spre deosebire de Coreea de Nord, Iranul nu este nici izolat, și nici nu e, din când în când, secătuit de foamete.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL REINO DEL MAL                               Washington, Diana Negre

La decisión del presidente Trump de romper unilateralmente el tratado de las grandes potencias con el Irán tiene algunas razones internas y muchas sinrazones de política exterior.

Así, no hay que olvidar que Trump criticó siempre dicho acuerdo y el denunciarlo ha sido una de sus promesas electorales. Además, una de las mejores bazas del actual presidente para su eventual reelección es demostrarle al pueblo estadounidense que la política de Obama fue un error de cabo a rabo…y el tratado con el Irán lo firmó Obama. En política exterior, Trump apuesta más que fuerte por Israel y Arabia Saudí para estabilizar el Oriente Medio y ambos países son enemigos absolutos de Teherán. Por último, un posible beneficio colateral de un nuevo aislamiento comercial del Irán sería un mercado petrolero mundial mucho más fácil de controlar por el eje Riad – Washington sin la importantísima oferta iraní.

Pero aquí se acaban los aspectos positivos de un análisis más que benevolente de la decisión norteamericana. Y es que en el fondo, lo que Trump les reprocha a los ayatolás es su política expansionista en el Oriente Medio y el mundo islámico. Lo cual es cierto, pero este aspecto no forma parte del acuerdo internacional sobre la renuncia iraní al desarrollo de su arsenal nuclear.

Por otro lado, ser el único firmante que rompe un pacto lleva implícita la sospecha de ser el único de los firmantes que no tiene razón… o muy poca razón. Esta sospecha se agrava al ver como nadie – excepto la Casa Blanca, claro – ha dado crédito a los informes israelíes sobre el presunto rearme nuclear iraní.

Además, a la hora de pronosticarle un éxito o fracaso a la medida, un primer análisis apunta más a lo segundo porque en estos momentos sólo Rusia, Arabia Saudí y los EE.UU quieren un petróleo caro. Si el resto del mundo se emperra en comprar crudo y gas iraní, la medida estadounidense parece condenada de antemano. Sin olvidar que, por añadidura, en un momento de tibia reactivación mundial todos los mercados son importantes y el de un Irán gran exportador lo es en grado sumo. A primera vista, en este momento no se ven más aliados incondicionales de Trump contra el Irán que Israel y Arabia Saudí.

Por último, el gesto de la Casa Blanca significa ponerle banderillas de fuego al terrorismo fundamentalista justo cuando este parecía perder fuelle. Y una actividad tan irracional y emocional como es el terrorismo fundamentalista, se crece mucho más con una humillación o con un alarde de prepotencia que con el enrolamiento de unos miles de militantes o la captura de un gran arsenal.

  Ah, y a diferencia de Corea del Norte, Irán ni está aislado ni se ve asolado periódicamente por hambrunas.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

SIRIA : AȘA PRIETENI SĂ AI/SIRIA : AMIGOS ASÍ TENGAS

Etiquetas

Arabia Saudită, Hizbollah, Irán, Israel, Rusia, război, Siria, SUA

SIRIA : AȘA PRIETENI SĂ AI  

Luptele de săptămâna trecută de la frontera siro-israeliană din Golan au evidențiat o mulțime de lucruri și au confirmat un adevăr trist.

Să începem cu adevărul confirmat: în Orientul Mijlociu nu există alianțe, prietenii și nici loialități; când e de rău, fiecare moare singur. Represaliile aviației israeliene împotriva bazelor iraniene din Siria (de unde se presupune că au venit atacurile asupra pozițiilor israeliene din Golan) au fost de o anvergură și duritate fără precedent în războiul civil sirian. Și cu toată prezența pe terioriul Siriei a forțelor rusești și a alianței tacite dintre Moscova și Teheran în conflictul sirian, corpul expediționar iranian a fost lăsat de izbeliște.

Și, în continuare, ce s-a evidențiat: Iranul poate că nu are bombe nucleare (așa cum presupune acordul acestei țări cu marile puteri ale lumii), dar, este evident că, de când are din nou venituri considrabile în urma ridicării sancțiunilor economice din partea Occidentului, ambițiile sale hegemonice în lumea musulmană au devenit mai agresive ca niciodată. Israelul – dușman religios – este prins într-un clește periculos pentru statul evreu, cu un Hizbollah foarte puternic în Liban, și, în ultimul timp, cu un corp expediționat foarte bine antrenat în Siria. Iar, în Yemen, ajutorul iranian pentru rebeli a creat enorme probleme Arabiei Saudite, rival istoric și religios al Persiei. Poate că Trump și Netanyahu au exagerat în privința riscului nuclear iranian, dar, au văzut foarte exact ambițiile hegemonice ale ayatohailor.

Duel cu rachete în Siria între Iran și Israel

Alt lucru „aproape” evidențiat de recentele lupte armate siro-israeliene este adevărul simplu și evident că, dacă puterea militară  a SUA nu este chiar atât de zdrobitor-superioară ca la sfârșitul anilor 40, totuși, rămâne destul de cutremurătoare încât nimeni să nu o provoace fără motive de maximă gravitate. Desigur, în Siria, săptămâna trecută, nimeni nu a văzut și nici nu a vrut să vadă asemenea motive…

S-a evidențiat și faptul că, în timp ce în Orientul Mijlociu toate pactele, prieteniile și cârdășiile au fost până acum „flori de o singură zi”, alianța politico-militară dintre americani și israelieni se menține tare ca granitul, așa cum era din prima zi.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

SIRIA : AMIGOS ASÍ TENGAS  

Alianza  entre fuerzas iraníes e Hizbolah en Siria

La escaramuza de la semana pasada en la frontera sirio-israelí del Golán ha evidenciado un montón de cosas y ratificado una triste verdad.

Para empezar, la verdad ratificada: en el Oriente Medio no hay alianzas, amistades ni lealtades; cuando pintan bastos, se muere siempre solo. La represalia de la aviación israelí contra las bases iraníes de Siria (de dónde se supone que fueron atacadas instalaciones israelíes del Golán) ha sido de una envergadura y dureza sin precedentes en la guerra civil siria. Y pese a la presencia en suelo sirio de fuerzas rusas y la alianza tácita de Moscú y Teherán en el conflicto sirio, el cuerpo expedicionario iraní fue abandonado a su suerte por todo el mundo.

Y ahora, lo evidenciado: Irán quizá no tenga aún bombas nucleares (como prevé su acuerdo con las grandes potencias), pero es innegable que desde que vuelve a tener cuantiosos ingresos por la supresión de las sanciones económicas occidentales, sus ambiciones hegemónicas en el mundo musulmán se han vuelto más agresivas que nunca. A Israel – enemigo confesional – le ha cogido en una pinza alarmante para el Estado judío, con un poderoso Hizbollah en el Líbano y, últimamente, un aguerrido cuerpo expedicionario en Siria. Y en el Yemen, la ayuda iraní a los rebeldes ha puesto en un brete a los árabes saudíes, rival histórico y religioso de Persia. Trump y Netanyahu pueden haber exagerado el riesgo nuclear iraní, pero desde luego no se han pasado de raya al denunciar los peligros que emanan de las ambiciones hegemónicas de los ayatolás.

Fuerzas iraníes

Otra cosa “casi” evidenciada por el incidente armado sirio-israelí, es la perogrullada de que si el poderío militar de la súper potencia estadounidense ya no es tan abrumador como a finales de los 40, sigue siendo aún tan estremecedor como para que nadie quiera provocarlo sin razones de máxima gravedad. Desde luego, en Siria, la semana pasada, nadie ha visto o ha querido ver semejantes razones…

Por último, también se ha evidenciado que, mientras en el Oriente Medio todos los pactos, amistades y confabulaciones han sido hasta ahora “flor de un día”, la alianza político-militar de norteamericanos e israelíes se mantiene granítica desde el primer día.

Fuerzas del Hizbolah en el Líbano

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!/ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

Etiquetas

Arabia Saudită, Liban, Oriente Próximo, Orientul Apropiat, Rafik Hariri, Saad Hariri

Saad Hariri

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!

Ultima criză libaneză – fuga, dus-întors, a primului ministru, Saad Hariri – este un autentic compendiu al modului în care se desfășoară activitatea politică în Orientul Apropiat.

Și aceasta, deoarece criza nu era atât libaneză, cât irano-saudită; nici Saad Hariri nu este chiar libanez, ci ceea ce vrea el în momentele respective: are trei cetățenii (libaneză, saudită – s-a născut în Arabia Saudită în 1970 – și franceză); renunțarea la șefia guvernului a fost mai mult o țopăială histrionică, decât o adevărată demisie; și nici din punct de vedere politic nu reprezintă, într-adevăr, interesele vreunui sector al populației din Liban, ci – până acum ! – mai mult interesele Arabiei Saudite. Ceea ce este autentic libanez la acest tânăr „puternic în casa lui” este apartenența sa la una dintre cele mai importante familii din Liban: este fiul lui Rafik Hariri, cel care a fost prim ministru și martir, considerat un erou național.

Atât prietenii, cât și inamicii sunt de acord că Saad nu are, nici pe departe, talia și carisma tatălui său, dar, în privința norocului, se pare că îl întrece. Aceasta, deoarece atât în fruntea guvernului, cât și a imperiului comercial al familiei Hariri – pe care Saad l-a condus în cea mai mare parte a timpului din Riad și pe gustul Arabiei Saudite, întrucât este asociat cu un membru al clanului Saud – realizările acestui om de ispravă au fost negative. Averea i s-a redus considerabil pentru a mai putea pretinde că continuă să fie o „putere” în Orientul Apropiat. Iar, în politică, inițiativele sale i-au nemulțumit pe toți, începând cu saudiții, care încă îl sprijină doar în măsura în care opinia publică libaneză continuă să-i mai recunoască figura de de erou-moștenitor. Mai ales, pentru aversiunea pe care i-o arată guvernul iranian.

De fapt, nereușitele lui Saad Hariri se datorează, până la un punct, saudiților înșiși. La moartea lui Rafik Hariri, fiul mai mare al acestuia – Bahaar – trebuia să preia totul: conducerea imperiului economic al familiei, precum și frâiele guvernului libanez. Dar, Bahaar nu numai că era inteligent, dar avea și o voință de fier; prea mare pentru un patron tot atât de autoritar ca și dinastia Saud. Consecința a fost o ostracizare de aur al fratelui mai mare și o promovare împotriva tuturor greutăților și obstacolelor a lui Saad, care, în 2009, devenea prim ministru al guvernului libanez.

Avântul Hizbollah-ului din ultima vreme și iritarea, atât a Teheranului, cât și a Riadului, din cauza piruetelor făcute de Saad, ar fi trebuit să pună capăt carierei politice a acestuia. Dar, omul acesta are noroc că poporul libanez vede în el un martir-succesor și mai are, în lipsa talentelor financiar și politic, talent teatral; și l-a dezvoltat reușind să convingă opinia publică libaneză că el într-adevăr este un martir-patriot, aproape la fel ca tatăl său Rafik…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

La última crisis gubernamental libanesa – la fuga con retorno del jefe del Gobierno, Saad Hariri – es un auténtico compendio del quehacer político en el Oriente Próximo.

Porque la crisis no era tanto libanesa como irano-saudí; Saad Hariri tampoco es propiamente libanés, sino lo que él quiera en cada momento ya que tiene tres nacionalidades (libanesa, saudí – país en el que nació en 1970 – y francesa); su renuncia a la jefatura del Gobierno tiene más de baile de San Vito histriónico que de dimisión en serio; y políticamente, tampoco representa realmente los intereses de un sector de la población del Líbano, sino – ¡ y sólo hasta ahora ! – mayormente, los de la Arabia Saudita. Lo genuinamente libanés en este joven “poderoso por su casa” es la pertenencia a una de las familias más importantes del Líbano, y ser hijo de Rafik Hariri, el que fue jefe de Gobierno y mártir y es recordado aún en la República con cariño cómo un héroe nacional.

Saad Hariri y el rey Salman bin Abdulaziz al Saud

Amigos y enemigos coinciden en que Saad no alcanza ni de lejos la talla y el carisma de su padre, pero parece superarle en cuanto a buena suerte. Porque tanto al frente del Gabinete, como del imperio comercial de los Hariri – que Saad ha dirigido la mayor parte del tiempo desde Riad y, sobre todo, a gusto de Riad, ya que está asociado a un miembro del clan Saud – los logros del buen hombre han sido negativos. La fortuna ha menguado demasiado para pretender seguir siendo “poder” en el Oriente Próximo. Y en política, sus iniciativas han disgustado a todos, empezando por los saudíes que le siguen apoyando sólo en la medida en que la opinión pública libanesa le sigue endosando la figura de héroe-heredero. Y esto, más que nada por la inquina que le profesa el Gobierno iraní.

Rafik Hariri

En realidad, las desventuras de Saad Hariri son hasta cierto punto culpa de los propios saudíes. A la muerte de Rafik Hariri, el hijo mayor de este – Bahaar – debía haberse hecho cargo de todo : del imperio económico familiar y de las riendas del Gobierno libanés. Pero Bahaar no sólo era inteligente, sino que también era voluntarioso; demasiado voluntarioso para un patrono tan autoritario como la dinastía de los Saud. Y la consecuencia fue un dorado ostracismo del hermano mayor y una promoción contra viento y marea de Saad, quien ya en el 2009 asumió la presidencia del Gabinete libanés.

El auge de Hizbollah en los últimos tiempos y la doble irritación musulmana (Teherán y Riad) con las piruetas de Saad deberían haber puesto fin a la vida política de este. Pero el hombre tiene la suerte de que el pueblo libanés vea en él un mártir-sucesor y tiene, a falta de los talentos financiero y político, el talento teatral; este talento se lo ha desarrollado y ha sabido convencer a la opinión pública nacional de que sí, de que es un mártir-patriota, casi tanto como su padre Rafik…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.