O AMBASADOARE FEMINISTĂ FOARTE ACTIVĂ/UNA EMBAJADORA DE FALDAS TOMAR

Etiquetas

Arabia Saudită, Bandar bin Sultan, Jaled Bin Bandar, Mohamed bin Salman, Reema Bint Al Saud, Riad, SUA

Reema Bint Al Saud

O AMBASADOARE FEMINISTĂ FOARTE ACTIVĂ   Washington, Diana Negre

Arabia Saudită a dărâmat ziduri și, în același timp, a făcut o mișcare foarte abilă prin numirea, ca ambasadoare saudită în SUA, a Reemei Bint Al Saud.

Zidul dărâmat este cel ancestral și de ne atins, până acum, al macismului arab: Reema, născută în Riad în 1975, este prima femeie ambasadoare saudită. De fapt, această femeie – nepoată a prințului moștenitor și guvernant atotputernic al regatului, Mohamed Bin Salman – a dărâmat acest zid de mai multe ori până acum: a fost ministru al sportului, întreprinzătoare (a creat în țara sa o întreprindere de lux) și este o feministă luptătoare.

Ca întreprinzătoare, a deschis piața muncii pentru femeile saudite. Ca ministru, a introdus în școli orele de gimnastică, a autorizat deschiderea de gimnazii publice pentru fete, a creat spații pentru spectatoare în tribunele stadioanelor și în spațiile publice ale orașelor, precum și zone rezervate pentru ca familii întregi, bărbați și femei să poată practica diferite sporturi.

Reema Bint Al Saud

Reema are o inteligență vie și o elocvență demnă de Demostene, dar, dacă nu ar fi fost nepoata – o nepoată foarte iubită – a celui mai puternic om din țară, cu greu ar fi obținut toate aceste lucruri, într-un timp atât de scurt.

De fapt, în Arabia Saudită, căile guvernamentale sunt, în marea lor majoritate, pentru numeroasa familie a Sauzilor. Iar, Reema este rudă cu vârful familiei Saud: fratele ei, Jaled Bin Bandar, tocmai a lăsat ambasada de la Berlin, pentru a o prelua pe cea din Londra, iar tatăl lor, Bandar bin Sultan, a fost ambasador al Arabiei Saudite la Washington, din 1983, până în 2005.

Și tocmai acest lucru face ca numirea Reemei să fie o subtilă manevră diplomatică: prin formarea ei academică și prin experiențele și trăirile ei, noua ambasadoare este atât saudită, cât și americană.

A crescut în Washington, a urmat cursurile uneia dintre cele mai bune universități din capitala americană – George Washington University-, are relații foarte bune cu cele mai puternice familii din SUA și cunoaște foarte bine valorile și obiceiurile politice americane. De fapt, tatăl ei, care a ajuns să fie un bun prieten al celor doi președinți Bush, a rezolvat cu mult tact și într-un timp record sarcina dificilă de a restabili încrederea dintre Riad și Washington, în urma atentatelor contra turnurilor gemene din New York.

Reemei îi revine, acum, o sarcină și mai dificilă: să restabilească încrederea guvernanților americani în Mohamed Bin Salman, după asasinarea lui Kashoggi, în consulatul saudit din Istanbul.

Muhammad Bin Salman

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

UNA EMBAJADORA DE FALDAS TOMAR   Washington, Diana Negre

Reema Bint Al Saud

Arabia Saudita ha roto muros, al tiempo que ha hecho una jugada maestra con la designación de Reema Bint Al Saud, como nueva embajadora ante los EE.UU.

El muro derribado es el ancestral y hasta ahora intocable machismo árabe: Reema, nacida en Riad en 1975, es la primera mujer en ocupar un cargo de embajadora saudí. En realidad, esta mujer – sobrina del príncipe heredero y gobernante casi todopoderoso del reino, Mohamed Bin Salman – ha roto ese muro ya varias veces, porque ha sido ministra (de Deportes), empresaria (montó en su patria una empresa de lujo) y feminista de pro.

Como empresaria, abrió el mercado laboral a las mujeres saudíes. Y como ministra impuso en las escuelas la asignatura de gimnasia, autorizó la apertura de gimnasios públicos para mujeres, impuso espacios para espectadoras en las gradas de los estadios y en los espacios públicos de las ciudades, zonas reservadas para prácticas deportivas de familias enteras, hombres y mujeres.

Reema Bint Al Saud

A Reema nadie la niega una inteligencia viva y una labia digna de Demóstenes, pero alguien que no fuera sobrina – y además una sobrina bienquista – del hombre más poderoso del país difícilmente habría logrado todo esto en tan poco tiempo.

En realidad, en Arabia Saudí las vías gubernamentales son mayormente para la numerosísima familia de los Saud. Y Reema está emparentada a la cúspide de los Saúd: Su hermano, Jaled Bin Bandar, acaba de dejar la embajada de Berlín para asumir la de Londres y el padre de ellos, Bandar bin Sultán, fue embajador saudí en Washington, desde 1983 hasta 2005.

Y es justamente este hecho el que hace del nombramiento de Reema una sutil maniobra diplomática: Por su formación académica y sus vivencias, la nueva embajadora es tan saudí, como estadounidense.

Ha crecido en Washington, ha cursado estudios en una de las mejores universidades de la capital – George Washington University-, ha tratado durante años con las familias más poderosas de EE.UU. y conoce como nadie los valores y las costumbres políticas estadounidenses. Al fin y al cabo, su padre, que llegó a ser amigo personal de los dos presidentes Bush, resolvió con mucho tacto y en un tiempo récord la difícil tarea de restablecer la confianza entre Riad y Washington, tras los atentados contra las torres gemelas de Nueva York.

A Reema le toca ahora una más difícil todavía: restablecer la confianza de los gobernantes estadounidenses en Mohamed Bin Salman, tras el asesinato de Kashoggi en el consulado saudí de Estambul.

Muhammad Bin Salman

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Anuncios

EMINENȚA GRI A LUMII ARABE/LA EMINENCIA GRIS DEL MUNDO ÁRABE

Etiquetas

Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Mohamed bin Salman, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan, Teherán, Yemen

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

EMINENȚA GRI A LUMII ARABE

Toată lumea îl știe pe prințul moștenitor saudit – Mohamed Bin Salman -, însă, foarte puțini sunt cei care știu că adevărata eminență cenușie a lumii arabe este prințul moștenitor al Emiratelor Arabe, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan.

Protagonismul moștenitorului saudit în fața opiniei publice mondiale este logic, dată fiind importanța țării sale în sectorul hidrocarburilor și rezervele financiare imense de care dispune. Însă, inspiratorul – ca să nu spunem mentorul – politicii saudite actuale, atât interne, cât și externe, este Bin Zayed, care s-a născut acum 57 de ani, în marea oază de la Al Ain, și tată a nouă copii.

Caracterul și politica prințului Bin Zayed s-ar putea defini ca fiind o extremă bipolaritate, s-ar putea chiar spune o conjuncție  de incompatibilități. Astfel, Bin Zayed, cel care, de fapt, conduce țara, promovează modernizarea  Emiratelor, și, în același timp, este un fanatic ecologist și un pasionat al vânătorii cu șoimi. Cheltuiește foarte mulți bani din averea sa personală pentru a susține o fundație – ”Muhammed bin Zayed Species Conservation Fund” – dar, alocă și imense sume din banul public pentru războiul din Yemen și pentru  a dota Emiratele cu o armată înzestrată cu cele mai moderne arme.

Mohammed Bin Salman Al Saud

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

De fapt, conduita prințului moștenitor este condiționată de un lucru evident: viitorul țării sale se află în construcția, cu banii obținuți din petrol, a unei economii care să nu mai depindă de petrol – și de o convingere. Aceasta din urmă s-ar putea numi chiar o intransigență absolută: repudiază categoric orice erezie islamică – în frunte cu shiismul iranian – pe care le consideră ca fiind intolerabile. Și, dacă pentru el, Iranul ayatolahilor reprezintă inamicul numărul unu, “Frații Musulmani” se află pe locul al doilea. Nu o dată, s-a referit la ei cu termenul de “teroriști”.

Această convingere explică încăpățânarea cu care continuă războiul din  Yemen, care, pentru el și pentru omologul său saudit, nu este decât un scenariu, situat prea aproape, a expansionismului iranian. Răscoala huti împotriva guvernului yemenit este finanțată și dotată de Teheran.

Inflexibilitatea cu care încearcă să-și impună politica Bin Zayed se pare că se datorează faptului că a fost educat ca militar. A fost format în faimoasa Academie militară britanică de la Sandhurst, în care a intrat la 18 ani, obținând titlul de pilot de elicopter. Formația sa militară l-a determinat pe tatăl său, fondatorul Statului, să-l numească, în 1993, șef al Marelui Stat Major, și pe urmă, ministru al Apărării. Din cauza bolii tatălui său, Mohamed bin Zayed este cel care conduce emiratul, de câțiva ani buni.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 LA EMINENCIA GRIS DEL MUNDO ÁRABE

Todo el mundo conoce al príncipe heredero saudí – Mohamed Bin Salman -, pero, son pocos los que saben que la auténtica eminencia gris del mundo árabe es el príncipe heredero de los Emiratos Árabes, Mohamed Bin Zayed Al Nahayan.

El protagonismo del heredero saudí ante la opinión pública mundial es lógico, dada la importancia de su país en el sector de los hidrocarburos y las enormes reservas financieras de que dispone. Pero, el inspirador – para no decir el mentor – de la actual política saudí, tanto en el interior, como en el exterior es Bin Zayed, nacido hace 57 años en el gran oasis de Al Ain, y padre de nueve hijos.

El carácter y la política del príncipe Bin Zayed se caracterizan por una extrema bipolaridad, una conjunción – se podría decir – de incompatibilidades. Así, en lo personal Bin Zayed, que es quien, de hecho, gobierna el país, es tanto el impulsor de la modernización de los Emiratos, como un fanático ecologista y un apasionado de la cetrería. Se gasta un dineral de su fortuna personal en el mantenimiento de una fundación – la ”Muhammed bin Zayed Species Conservation Fund” – y, al mismo tiempo, desembolsa enormes sumas del Erario público en la guerra del Yemen y en dotar a los Emiratos de un ejército pertrechado con los armamentos más modernos.

Mohammed Bin Salman Al Saud

Mohammed Bin Zayed Al Nahyan

En realidad, la conducta del príncipe heredero está condicionada por una evidencia – la de que el futuro del país se halla en la construcción, con el dinero del petróleo, de una economía que no dependa del petróleo – y una convicción. Esta última se podría llamar incluso una intransigencia absoluta : repudia tajantemente todas las herejías islámicas – con el chiismo iraní a la cabeza – que considera que son intolerables. Y si para él el Irán de los ayatolás es el enemigo número 1, los “Hermanos Musulmanes” ocupan el nº 2. En más de una ocasión, se ha referido a ellos como “terroristas”.

Esta convicción explica el empecinamiento con que prosigue la guerra del Yemen que para él y su colega saudí no es más que un escenario demasiado próximo del expansionismo iraní. La rebelión de los huti contra el Gobierno yemenita está financiada y equipada por Teherán.

La inflexibilidad con que trata de imponer su política Bin Zayed quizá se deba a su educación militar. Se formó en la afamada academia militar británica de Sandhurst, en la que ingresó al cumplir los 18 años y que le otorgó el título de piloto de helicóptero. Su formación militar determinó a su padre, fundador del Estado, nombrarle, en 1993, jefe del estado mayor y, luego, ministro de Defensa. Debido a la enfermedad del padre, Mohamed bin Zayed es quien lleva las riendas del emirato, desde hace años.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

REGATUL CELUI RĂU/EL REINO DEL MAL

Etiquetas

acord nuclear, Arabia Saudită, Irán, Israel, SUA, Teherán, Trump

REGATUL CELUI RĂU                              Washington, Diana Negre

Decizia președintelui Trump de a părăsi unilateral Tratatul încheiat de marile puteri cu Iranul are câteva rațiuni interne și multe dandanale de politică externă.

Mai întâi, să ne reamintim că Trump a tot criticat acest acord, iar denunțarea lui a fost una dintre promisiunile sale electorale. În plus, unul dintre atuurile actualului președinte pentru a fi, eventual, reales, este să le demonstreze americanilor că toată politica dusă de Obama a fost o mare greșeală…ori, tratatul cu Iranul l-a semnat, nimeni altul, decât Obama. În politica externă, pilonii pe care se sprijină Trump sunt Israelul și Arabia Saudită pentru a stabiliza Orientul Mijlociu, aceste două țări fiind dușmani totali ai Teheranului. În sfârșit, un posibil beneficiu colateral al unei noi izolări comerciale a Iranului ar fi o piață a petrolului mult mai ușor de controlat de axa Riad – Washington, dacă ar lipsi importanta ofertă iraniană.

Și cu aceasta, am epuizat aspectele pozitive ale unei analize mai mult decât binevoitoare a deciziei președintelui american. Căci, în definitiv, ceea ce  Trump le reproșează ayatolah-ilor este politica lor expansionistă în Orientul Mijlociu și în lumea islamică. Ceea ce este foarte adevărat, dar, acest lucru nu a putut fi menționat în acordul internațional cu privire la renunțarea Iranului la idea de a-și dezvolta un arsenal nuclear.

Pe de altă parte, singurul semnatar care părăsește pactul trezește suspiciunea de a fi și singurul dintre semnatari care nu are dreptate…sau chiar e lipsit de rațiune. Această suspiciune sporește atunci când vedem că nimeni – cu excepția, desigur, a Casei Albe – nu i-a crezut pe israelieni când aceștia au prezentat rapoarte asupra unei presupuse reînarmări nucleare a Iranului.

Iar, dacă ar fi să prezicem vreun succes sau vreun eșec pe măsură, o primă analiză ar indica mai degrabă eșecul, deoarece, la ora actuală, doar Rusia, Arabia Saudită și SUA ar prefera un petrol mai scump. Dacă restul lumii se va încăpățâna să cumpere țiței și gaze iraniene, măsura americanilor pare a fi, din start, un eșec. În plus, să nu uităm că ne aflăm într-un moment de ușoară redresare mondială, ori toate piețele sunt importante, iar cea a Iranului, mare exportator, este deosebit de importantă. Deocamdată, la prima vedere, nu se disting alți aliați totali ai lui Trump împotriva Iranului, decât Israelul și Arabia Saudită.

În sfârsit, acest gest al Casei Albe înseamnă să-i pui zurgălăi terorismului fundamentalist tocmai când acesta se pare că-și pierde suflul. Ori, această activitate atât de irațională și emoțională, cum este terorismul fundamentalist, crește mult mai mult cu o umilire sau cu o demonstrație de mare forță, decât cu înrolarea a mii de luptători sau cu capturarea unui mare arsenal.

Iar, spre deosebire de Coreea de Nord, Iranul nu este nici izolat, și nici nu e, din când în când, secătuit de foamete.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL REINO DEL MAL                               Washington, Diana Negre

La decisión del presidente Trump de romper unilateralmente el tratado de las grandes potencias con el Irán tiene algunas razones internas y muchas sinrazones de política exterior.

Así, no hay que olvidar que Trump criticó siempre dicho acuerdo y el denunciarlo ha sido una de sus promesas electorales. Además, una de las mejores bazas del actual presidente para su eventual reelección es demostrarle al pueblo estadounidense que la política de Obama fue un error de cabo a rabo…y el tratado con el Irán lo firmó Obama. En política exterior, Trump apuesta más que fuerte por Israel y Arabia Saudí para estabilizar el Oriente Medio y ambos países son enemigos absolutos de Teherán. Por último, un posible beneficio colateral de un nuevo aislamiento comercial del Irán sería un mercado petrolero mundial mucho más fácil de controlar por el eje Riad – Washington sin la importantísima oferta iraní.

Pero aquí se acaban los aspectos positivos de un análisis más que benevolente de la decisión norteamericana. Y es que en el fondo, lo que Trump les reprocha a los ayatolás es su política expansionista en el Oriente Medio y el mundo islámico. Lo cual es cierto, pero este aspecto no forma parte del acuerdo internacional sobre la renuncia iraní al desarrollo de su arsenal nuclear.

Por otro lado, ser el único firmante que rompe un pacto lleva implícita la sospecha de ser el único de los firmantes que no tiene razón… o muy poca razón. Esta sospecha se agrava al ver como nadie – excepto la Casa Blanca, claro – ha dado crédito a los informes israelíes sobre el presunto rearme nuclear iraní.

Además, a la hora de pronosticarle un éxito o fracaso a la medida, un primer análisis apunta más a lo segundo porque en estos momentos sólo Rusia, Arabia Saudí y los EE.UU quieren un petróleo caro. Si el resto del mundo se emperra en comprar crudo y gas iraní, la medida estadounidense parece condenada de antemano. Sin olvidar que, por añadidura, en un momento de tibia reactivación mundial todos los mercados son importantes y el de un Irán gran exportador lo es en grado sumo. A primera vista, en este momento no se ven más aliados incondicionales de Trump contra el Irán que Israel y Arabia Saudí.

Por último, el gesto de la Casa Blanca significa ponerle banderillas de fuego al terrorismo fundamentalista justo cuando este parecía perder fuelle. Y una actividad tan irracional y emocional como es el terrorismo fundamentalista, se crece mucho más con una humillación o con un alarde de prepotencia que con el enrolamiento de unos miles de militantes o la captura de un gran arsenal.

  Ah, y a diferencia de Corea del Norte, Irán ni está aislado ni se ve asolado periódicamente por hambrunas.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

SIRIA : AȘA PRIETENI SĂ AI/SIRIA : AMIGOS ASÍ TENGAS

Etiquetas

Arabia Saudită, Hizbollah, Irán, Israel, Rusia, război, Siria, SUA

SIRIA : AȘA PRIETENI SĂ AI  

Luptele de săptămâna trecută de la frontera siro-israeliană din Golan au evidențiat o mulțime de lucruri și au confirmat un adevăr trist.

Să începem cu adevărul confirmat: în Orientul Mijlociu nu există alianțe, prietenii și nici loialități; când e de rău, fiecare moare singur. Represaliile aviației israeliene împotriva bazelor iraniene din Siria (de unde se presupune că au venit atacurile asupra pozițiilor israeliene din Golan) au fost de o anvergură și duritate fără precedent în războiul civil sirian. Și cu toată prezența pe terioriul Siriei a forțelor rusești și a alianței tacite dintre Moscova și Teheran în conflictul sirian, corpul expediționar iranian a fost lăsat de izbeliște.

Și, în continuare, ce s-a evidențiat: Iranul poate că nu are bombe nucleare (așa cum presupune acordul acestei țări cu marile puteri ale lumii), dar, este evident că, de când are din nou venituri considrabile în urma ridicării sancțiunilor economice din partea Occidentului, ambițiile sale hegemonice în lumea musulmană au devenit mai agresive ca niciodată. Israelul – dușman religios – este prins într-un clește periculos pentru statul evreu, cu un Hizbollah foarte puternic în Liban, și, în ultimul timp, cu un corp expediționat foarte bine antrenat în Siria. Iar, în Yemen, ajutorul iranian pentru rebeli a creat enorme probleme Arabiei Saudite, rival istoric și religios al Persiei. Poate că Trump și Netanyahu au exagerat în privința riscului nuclear iranian, dar, au văzut foarte exact ambițiile hegemonice ale ayatohailor.

Duel cu rachete în Siria între Iran și Israel

Alt lucru „aproape” evidențiat de recentele lupte armate siro-israeliene este adevărul simplu și evident că, dacă puterea militară  a SUA nu este chiar atât de zdrobitor-superioară ca la sfârșitul anilor 40, totuși, rămâne destul de cutremurătoare încât nimeni să nu o provoace fără motive de maximă gravitate. Desigur, în Siria, săptămâna trecută, nimeni nu a văzut și nici nu a vrut să vadă asemenea motive…

S-a evidențiat și faptul că, în timp ce în Orientul Mijlociu toate pactele, prieteniile și cârdășiile au fost până acum „flori de o singură zi”, alianța politico-militară dintre americani și israelieni se menține tare ca granitul, așa cum era din prima zi.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

SIRIA : AMIGOS ASÍ TENGAS  

Alianza  entre fuerzas iraníes e Hizbolah en Siria

La escaramuza de la semana pasada en la frontera sirio-israelí del Golán ha evidenciado un montón de cosas y ratificado una triste verdad.

Para empezar, la verdad ratificada: en el Oriente Medio no hay alianzas, amistades ni lealtades; cuando pintan bastos, se muere siempre solo. La represalia de la aviación israelí contra las bases iraníes de Siria (de dónde se supone que fueron atacadas instalaciones israelíes del Golán) ha sido de una envergadura y dureza sin precedentes en la guerra civil siria. Y pese a la presencia en suelo sirio de fuerzas rusas y la alianza tácita de Moscú y Teherán en el conflicto sirio, el cuerpo expedicionario iraní fue abandonado a su suerte por todo el mundo.

Y ahora, lo evidenciado: Irán quizá no tenga aún bombas nucleares (como prevé su acuerdo con las grandes potencias), pero es innegable que desde que vuelve a tener cuantiosos ingresos por la supresión de las sanciones económicas occidentales, sus ambiciones hegemónicas en el mundo musulmán se han vuelto más agresivas que nunca. A Israel – enemigo confesional – le ha cogido en una pinza alarmante para el Estado judío, con un poderoso Hizbollah en el Líbano y, últimamente, un aguerrido cuerpo expedicionario en Siria. Y en el Yemen, la ayuda iraní a los rebeldes ha puesto en un brete a los árabes saudíes, rival histórico y religioso de Persia. Trump y Netanyahu pueden haber exagerado el riesgo nuclear iraní, pero desde luego no se han pasado de raya al denunciar los peligros que emanan de las ambiciones hegemónicas de los ayatolás.

Fuerzas iraníes

Otra cosa “casi” evidenciada por el incidente armado sirio-israelí, es la perogrullada de que si el poderío militar de la súper potencia estadounidense ya no es tan abrumador como a finales de los 40, sigue siendo aún tan estremecedor como para que nadie quiera provocarlo sin razones de máxima gravedad. Desde luego, en Siria, la semana pasada, nadie ha visto o ha querido ver semejantes razones…

Por último, también se ha evidenciado que, mientras en el Oriente Medio todos los pactos, amistades y confabulaciones han sido hasta ahora “flor de un día”, la alianza político-militar de norteamericanos e israelíes se mantiene granítica desde el primer día.

Fuerzas del Hizbolah en el Líbano

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!/ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

Etiquetas

Arabia Saudită, Liban, Oriente Próximo, Orientul Apropiat, Rafik Hariri, Saad Hariri

Saad Hariri

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!

Ultima criză libaneză – fuga, dus-întors, a primului ministru, Saad Hariri – este un autentic compendiu al modului în care se desfășoară activitatea politică în Orientul Apropiat.

Și aceasta, deoarece criza nu era atât libaneză, cât irano-saudită; nici Saad Hariri nu este chiar libanez, ci ceea ce vrea el în momentele respective: are trei cetățenii (libaneză, saudită – s-a născut în Arabia Saudită în 1970 – și franceză); renunțarea la șefia guvernului a fost mai mult o țopăială histrionică, decât o adevărată demisie; și nici din punct de vedere politic nu reprezintă, într-adevăr, interesele vreunui sector al populației din Liban, ci – până acum ! – mai mult interesele Arabiei Saudite. Ceea ce este autentic libanez la acest tânăr „puternic în casa lui” este apartenența sa la una dintre cele mai importante familii din Liban: este fiul lui Rafik Hariri, cel care a fost prim ministru și martir, considerat un erou național.

Atât prietenii, cât și inamicii sunt de acord că Saad nu are, nici pe departe, talia și carisma tatălui său, dar, în privința norocului, se pare că îl întrece. Aceasta, deoarece atât în fruntea guvernului, cât și a imperiului comercial al familiei Hariri – pe care Saad l-a condus în cea mai mare parte a timpului din Riad și pe gustul Arabiei Saudite, întrucât este asociat cu un membru al clanului Saud – realizările acestui om de ispravă au fost negative. Averea i s-a redus considerabil pentru a mai putea pretinde că continuă să fie o „putere” în Orientul Apropiat. Iar, în politică, inițiativele sale i-au nemulțumit pe toți, începând cu saudiții, care încă îl sprijină doar în măsura în care opinia publică libaneză continuă să-i mai recunoască figura de de erou-moștenitor. Mai ales, pentru aversiunea pe care i-o arată guvernul iranian.

De fapt, nereușitele lui Saad Hariri se datorează, până la un punct, saudiților înșiși. La moartea lui Rafik Hariri, fiul mai mare al acestuia – Bahaar – trebuia să preia totul: conducerea imperiului economic al familiei, precum și frâiele guvernului libanez. Dar, Bahaar nu numai că era inteligent, dar avea și o voință de fier; prea mare pentru un patron tot atât de autoritar ca și dinastia Saud. Consecința a fost o ostracizare de aur al fratelui mai mare și o promovare împotriva tuturor greutăților și obstacolelor a lui Saad, care, în 2009, devenea prim ministru al guvernului libanez.

Avântul Hizbollah-ului din ultima vreme și iritarea, atât a Teheranului, cât și a Riadului, din cauza piruetelor făcute de Saad, ar fi trebuit să pună capăt carierei politice a acestuia. Dar, omul acesta are noroc că poporul libanez vede în el un martir-succesor și mai are, în lipsa talentelor financiar și politic, talent teatral; și l-a dezvoltat reușind să convingă opinia publică libaneză că el într-adevăr este un martir-patriot, aproape la fel ca tatăl său Rafik…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

La última crisis gubernamental libanesa – la fuga con retorno del jefe del Gobierno, Saad Hariri – es un auténtico compendio del quehacer político en el Oriente Próximo.

Porque la crisis no era tanto libanesa como irano-saudí; Saad Hariri tampoco es propiamente libanés, sino lo que él quiera en cada momento ya que tiene tres nacionalidades (libanesa, saudí – país en el que nació en 1970 – y francesa); su renuncia a la jefatura del Gobierno tiene más de baile de San Vito histriónico que de dimisión en serio; y políticamente, tampoco representa realmente los intereses de un sector de la población del Líbano, sino – ¡ y sólo hasta ahora ! – mayormente, los de la Arabia Saudita. Lo genuinamente libanés en este joven “poderoso por su casa” es la pertenencia a una de las familias más importantes del Líbano, y ser hijo de Rafik Hariri, el que fue jefe de Gobierno y mártir y es recordado aún en la República con cariño cómo un héroe nacional.

Saad Hariri y el rey Salman bin Abdulaziz al Saud

Amigos y enemigos coinciden en que Saad no alcanza ni de lejos la talla y el carisma de su padre, pero parece superarle en cuanto a buena suerte. Porque tanto al frente del Gabinete, como del imperio comercial de los Hariri – que Saad ha dirigido la mayor parte del tiempo desde Riad y, sobre todo, a gusto de Riad, ya que está asociado a un miembro del clan Saud – los logros del buen hombre han sido negativos. La fortuna ha menguado demasiado para pretender seguir siendo “poder” en el Oriente Próximo. Y en política, sus iniciativas han disgustado a todos, empezando por los saudíes que le siguen apoyando sólo en la medida en que la opinión pública libanesa le sigue endosando la figura de héroe-heredero. Y esto, más que nada por la inquina que le profesa el Gobierno iraní.

Rafik Hariri

En realidad, las desventuras de Saad Hariri son hasta cierto punto culpa de los propios saudíes. A la muerte de Rafik Hariri, el hijo mayor de este – Bahaar – debía haberse hecho cargo de todo : del imperio económico familiar y de las riendas del Gobierno libanés. Pero Bahaar no sólo era inteligente, sino que también era voluntarioso; demasiado voluntarioso para un patrono tan autoritario como la dinastía de los Saud. Y la consecuencia fue un dorado ostracismo del hermano mayor y una promoción contra viento y marea de Saad, quien ya en el 2009 asumió la presidencia del Gabinete libanés.

El auge de Hizbollah en los últimos tiempos y la doble irritación musulmana (Teherán y Riad) con las piruetas de Saad deberían haber puesto fin a la vida política de este. Pero el hombre tiene la suerte de que el pueblo libanés vea en él un mártir-sucesor y tiene, a falta de los talentos financiero y político, el talento teatral; este talento se lo ha desarrollado y ha sabido convencer a la opinión pública nacional de que sí, de que es un mártir-patriota, casi tanto como su padre Rafik…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

ARABIEI SAUDITE… I S-A APLECAT DE ATÂTA YEMEN

Etiquetas

Ali Abdullah Saleh, Arabia Saudită, Bahrain, Orientul Mijlociu, Qatar, Riad, Teherán, Yemen

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

A duce un război, timp de un deceniu, costă… costă, chiar, foarte mult. Dar, a duce un război pentru a… nu învinge… pare a fi ilogic, chiar în logica criminală a războiului. Explicația e simplă : victoria ar costa mai mult decât războiul.

Și atunci, n-ar fi mai bună pacea, renunțând, pur și simplu, la război?

 ARABIEI SAUDITE… I S-A APLECAT DE ATÂTA YEMEN

 

Războiul din Yemen este unul dintre lucrurile incredibile pe care ni le tot oferă Orientul Mijlociu : zece țări arabe bogate s-au aliat împotriva celui mai sărac stat islamic, Yemen–ul, și nu reușesc să-l învingă, la capătul a zece ani de atacuri ne-discriminate, care au costat viața a 10.000 de yemeniți.

Desigur, situația se prezintă astfel doar pe hârtie. Din cei zece aliați, doar Arabia Saudită, Bahrain și Qatar luptă în Yemen, împotriva triburilor zaidite (o sectă șiită) a huthi-lor, iar ofensiva militară a celor trei este exclusiv tehnică, adică, se deșfășoară doar cu aviație și arme sofisticate, deoarece infanteria o formează triburile yemenite care îi dușmănesc pe huthi.

Cu toate că acest mod de a  acționa „în stil american” nu a cauzat pierderi în rândurile armatelor aliate, războiul din Yemen a însemnat pentru Riad o sângerare economică imensă. Din cauza acestei hemoragii, Arabia Saudită s-a văzut nevoită, pentru prima data, în ultimul sfert de secol, să solicite un credit de zece miliarde de dolari.

Suma aceasta este aproape identică cu factura pe care i-au prezentat-o SUA și Marea Britanie Riad-ului,  pentru armele pe care i le-au vândut în ultimii zece ani.

Costul enorm al acestui conflict este cu atât mai dureros pentru Riad, cu cât singura cucerire mai importantă obținută a fost ocuparea portului Aden; încercările de a lua capitala, Sanaa, portul Hudaida, precum și orașul-cheie din munți, Taizz,  nu au  reușit, ele rămânând în mâinile forțelor huthi și a altor triburi prietene cu Saleh.

Ali Abdullah Saleh președintele Republicii  Yemen între 22 mai 1990 și 25 de februarie  2012

yemenit privind dezolat  ruinele din Sanaa

Situația militară specială a Yemen-ului e complicată, fiind mai ușor de explicat decât de înțeles.

Cauza mai veche a conflictului s-a aflat în rivalitatea istorică dintre Teheran și Riad pentru dominația lumii islamice. Cauza imediată este schimbarea bruscă a politicii saudite de a-i retrage încrederea lui Ali Abdullah Saleh, omul forte al Yemen-ului timp de mulți ani, pentru a-l îndepărta de la putere. Saleh și triburile care i-au rămas prietene sunt principalii aliați ai huthi-ilor, în prezent.

Modalitatea de a duce „un război de la distanță”, se datorează, mai ales, neîncrederii Riad-ului în capacitatea trupelor saudite…, dar, și temerii că o eventală cucerire a Yemen-ului ar fi și mai costisitoare decât războiul însuși.

A ocupa o țară muntoasă, sărăcăcioasă, aproape fără structuri statale, este o experiență care i-a înfrânt, la vremea ei, chiar pe ruși și pe americani, în Afganistan. Dacă Riad ar reuși o asemenea ispravă militară, s-ar afla în fața unei situații păguboase : aceea de a hrăni  21.000.000 de locuitori, atât de săraci, încât, doar pentru a face față unor nevoi imediate i-ar trebui, anual – după unele calcule ale ONU – 1,8 miliarde de dolari, pe o perioadă mai mare de cinci ani, posibil, zece.

 

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ARABIA, MAI DEGRABĂ PASIUNE DECÂT LOGICĂ

Etiquetas

Arabia Saudită, conferința țărilor producătoare de petrol, Doha, Irán, Mohamed ben Salman al Saud, Riad, Teherán

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Poate fi ura mai puternică decât simțul practic? Se pare că da!

ARABIA, MAI DEGRABĂ PASIUNE DECÂT LOGICĂ

Mohamed bin Salman, imagine de arhivă

Odată cu ascensiunea celui de al doilea principe moștenitor, Mohamed ben Salman al Saud, la condiția de autentic  deținător al puterii,  Arabia Saudită   părea că a optat pentru logica modernizării țării și asigurării  prosperității ei într-un viitor imediat.

Dar, din data de 17 aprilie a anului curent nu mai e nimic sigur.

În acea zi avea loc la Doha conferința țărilor producătoare de petrol (dar, fără Canada, SUA și Iran). Toți participanții au fost de acord să limiteze extracția de petrol pentru a–i stabiliza prețul. Însă, aflându-se că Teheran-ul  era, în principiu, de acord, cu condiția ca producția sa să revină la nivelul anterior  sancțiunilor economice, ben Salman  a scos cutia tunetelor și a amenințat că va ridica producția saudita la un milion de barili, ba chiar la două milioane de barili pe zi până la sfârșitul anului.

Sosirea ministrului saudit  al petrolului, Ali al-Naimi, la Doha, 17 aprilie 2016

Postura saudită nu numai că a agravat criza acestui sector, dar, indirect, a pus în pericol chiar ambițiosul program de reforme al principelui.

Acest  plan – care se va sfârși în 2030 – pornește de la premisa că țara, care acum are 30 de milioane de locuitori, nu va mai putea trăi numai din veniturile obținute din petrol. În 2030, aurul negru va coborî, de la 47% din PIB, cât este acum, la doar 11%. Consumul de energie al regatului saudit va fi asigurat, tot în acel an, în proporție de 25% din surse fotovoltaice și nu din țiței. Desigur, toată finanțarea planului va veni de la zăcămintele naționale de petrol și de la echipa de tehnocrați formată de principele saudit.

Piesa cheie este, deci, un preț convenabil  și stabil al petrolului, ceea ce este posibil doar dacă există un consens tacit între  Riad, Teheran și Washington. În mod deosebit Iran – mare inamic tradițional al Arabiei Saudite în lumea musulmană – joacă un rol esențial, deoarece poate să producă zilnic 700.000 de barili, inundând piața mondială cu prețuri mici.

În această constelație, tradiționala ură arabo-persană a fost mai puternică decât simțul practic și răbdarea comercială. Riad se pare că pariază pe o confruntare directă din motive demografice si economice (populația iraniană este de două ori mai numeroasă decât cea saudita; la Teheran lipsa  banilor este mai acută decât în Arabia Saudită), dând prioritate urilor istorice și antagonismelor culturale, chiar cu riscul de a-și periclita propriul viitor.

Vom încheia menționând că, la conferința de la Doha, nu au fost invitate Canada și SUA deoarece Constituțiile acestor țări interzic practica monopolistă, în timp ce Iran s-a izbit de veto-ul radical al saudiților.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.