DE LA PING PONG, LA BIG BANG/

Etiquetas

China, dezvoltare, diplomația ping-pong-ulu, economie, Jimmy Carter, Kissinger, Nixon, relaţii, SUA

DE LA PING PONG, LA BIG BANG           Washington, Diana Negre

A trecut jumătate de secol de la “diplomația ping-pong-ului”, prin care, președintele Americii din acea vreme, Richard Nixon, a stabilit relații cu China, care au dus, acum 40 de ani, la restabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări.

Când succesorul său, președintele Jimmy Carter a semnat acordurile diplomatice cu Beijing, în ianuarie 1979, acel moment a însemnat desăvârșirea politicii, uneori rocambolescă, a președintelui Nixon, care, în 1971, și-a trimis secretarul de stat, pe Henry Kissinger, la Beijing, într-un voaiaj atât de secret, făcut pornind din Pakistan, încât i-a păcălit pe ziariști, lăsându-i să creadă că suferea de colici și se odihnea undeva într-un loc îndepărtat. De fapt, Kissinger a fost în China pentru a deschide relații cu această țară, “prea importantă pentru a o menține surghiunită”, după cum se exprima Nixon.

Puțini își imaginau, atunci, că țara aceea cumplit de săracă avea să se dezvolte din punct de vedere militar și economic cu viteza și succesul pe care le-a obținut, însă, și mai surprinzătoare a fost direcția pe care a urmat-o.

Abia acum încep să se audă voci de alarmă, care semnalează că dezvoltarea economică chineză nici nu urmează, nici nu promite să urmeze schemele după care s-au îmbogățit alte țări. Adică, contrar a ceea ce se presupunea, în China nu domnesc valorile occidentale, care, aici, sunt date ca sigure pentru restul lumii, iar, bunăstarea nu aduce, acolo, libertăți mai mari și nici curente democratice.

Și mai rău este faptul că americanii au descoperit că nu numai că nu au înțeles colosul chinez, ci n-au înțeles întreaga zonă indo-pacifică. Acum compară acese relații cu cele pe care le-au avut în timpul celor trei secole de istorie a SUA cu aliații și inamicii din Europa și din America: cu toate diferențele și chiar războaiele dintre ei, au mult mai multe în comun cu aceștia, decât cu culturile asiatice.

Este un lucru care n-ar trebui să-i surprindă, date fiind diferitele evoluții istorice și factorii economici specifici, de o parte și de cealaltă a lumii, însă, ce este sigur este că i-a luat, totuși, prin surprindere pe americani, deoarece nu se așteptau ca lumea asiatică să reacționeze diferit de cea occidentală. Și și-au dat seama foarte târziu de greșeala lor.

Mai ales pentru că Asia este locul unde au loc mai multe schimbări și spre care, din rațiuni demografice și economice, se mută centrul de greutate al politicii americane. Cu toate că pentru noi, europenii, America este continentul situat de cealaltă parte a Atlanticului, SUA este o țară care aparține și Pacificului, ocean ale cărui coaste le împarte cu China și vecinii săi… nu însă, și ideile.

Astfel că, în ultima vreme, plouă cu tot felul de confereințe și analize ale unor experți, care, până acum, nu au prevăzut  ce urma să se întâmple, și vorbesc de o pierdere a puterii și a influenței politice americane, astfel că vor avea loc niște reașezări ale alianțelor în zona indo-pacifică, și chiar posible confruntări militare. În acest caz, ar fi vorba de un Big-Bang pe dos, ca și cum ar fi un sfârșit, în loc de început al lumii, în fața potențialului nuclear chinez și american, cu toate că nimeni nu se gândește, deocamdată, în mod serios la probabilitatea acestei sinucideri colective.

Experți din diferite Universități și instituții de analiză politică semnalează că, pentru moment, există posibilitatea de a evita ca China să-i strivească economic și social pe veciii săi și tot restul lumii, și văd sclipiri de speranță în faptul că celelalte țări din zona ei de influență sunt, tot țări asiatice și au capacitatea de a-i înțelege mai bine pe chinezi.

Unii dintre ei, cum sunt Japonia sau Coreea, sunt aliați ai SUA, iar, ceva mai la vest, India crește ca potențial economic și uman, și poate constitui o contracarare a Beijingului. În privința Indiei, experții americani nu-și mai fac iluzii, așa cum și-au făcut odinioară cu China: India vrea să contracareze influența Chinei, vrea să crească și să se dezvolte, însă nu se străduiește să respecte valorile și libertățile occidentale pentru propia sa societate..

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DEL PING PONG AL BIG BANG           Washington, Diana Negre

Ha pasado ya casi medio siglo de la “diplomacia del ping-pong”, con la que el entonces presidente Richard Nixon estableció contactos con la China que llevaron, hace ahora 40 años, al restablecimiento de relaciones diplomáticas entre ambos países.

Cuando su sucesor, el presidente Jimmy Carter firmó los acuerdos diplomáticos con Pekín en enero de 1979, fue la culminación de la política a veces rocambolesca del presidente Nixon quien, en 1971, envió a su secretario de Estado, Henry Kissinger, en un viaje tan secreto a Pekín que lo hizo desde Pakistán donde despistó a los periodistas haciéndoles creer que tenía cólicos y se hallaba descansando de un lugar remoto. En realidad, Kissinger viajó a la China para abrir relaciones con este país “demasiado importante para tenerlo relegado” según palabras de Nixon.

Pocos imaginaban entonces que aquel país misérrimo se iba a desarrollar militar y económicamente con la velocidad y éxito que ha conseguido, pero todavía más sorprendente ha sido la dirección que ha tomado.

Apenas ahora empiezan a oírse algunas voces de alarma, que señalan que el desarrollo económico chino ni sigue, ni promete seguir, los patrones esperados para otros países que se enriquecen. Es decir, contrariamente a lo que aquí se suponía, en China no imperan los valores occidentales que aquí dan por sentados para el resto del mundo y el bienestar no conduce allá necesariamente a mayores libertades y corrientes democráticas.

Peor todavía: los norteamericanos han descubierto que no se trata solo de que no entienden al coloso chino, sino que les ocurre otro tanto con toda el área indo-pacífica. Ahora comparan estas relaciones a las que han tenido en sus tres siglos escasos de historia con los aliados y enemigos de Europa y América:  a pesar de sus diferencias e incluso guerras, tienen mucho más en común con ellos que con las culturas asiáticas.

Es algo que no habría de sorprenderles, a la vista de las distintas evoluciones históricas y los condicionantes económicos de una y otra parte del mundo, pero lo cierto es que parece haber tomado a los norteamericanos desprevenidos, tanto porque no esperaban que el mundo asiático reaccionara de manera diferente al occidental, como por el retraso en comprender su error.

Especialmente porque Asia es el lugar donde ocurren más cambios y al que, por razones demográficas y económicas, se está trasladando el centro de gravedad de la política norteamericana. Aunque para nosotros América es ese continente al otro lado del Atlántico, Estados Unidos es también un país del Pacífico, cuyas riberas comparte con China y sus vecinos…pero no sus ideas.

Así que últimamente llueven todo tipo de conferencias y análisis de los expertos que hasta ahora no habían visto venir lo que ocurre y hablan desde una pérdida del poderío y la influencia económica norteamericana a un reposicionamiento de alianzas en la zona indo-pacífica, e incluso de posibles enfrentamientos militares. En este caso se trataría del Big-Bang al revés, algo así como el fin en vez del principio de mundo ante el potencial nuclear chino y norteamericano, aunque nadie se plantea por ahora seriamente la probabilidad de este suicidio colectivo.

Expertos de Universidades y de instituciones de análisis político señalan que, de momento, todavía hay cierta posibilidad de evitar que China arrase económica y socialmente a  sus vecinos y al  resto del mundo y ven atisbos de esperanza en el hecho de que los otros países de su zona de influencia son, como es natural, también asiáticos y más capaces de entender a los chinos.

Y algunos de ellos, como Japón o Corea, son aliados de EE. UU. mientras que más al oeste la India va creciendo en potencial económico y humano y puede ser también un contrapunto a Pekín. Aunque aquí los expertos norteamericanos ya no se forjan las ilusiones que hubo en su día con la China: la India desea contrarrestar la influencia china, desea crecer y desarrollarse, pero no anda en pos de los valores y libertades occidentales para su propia sociedad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Anuncios

HONG KONG, PROBLEMĂ ÎMPĂRTĂȘITĂ/HONG KONG, PROBLEMA COMPARTIDO

Etiquetas

Beijing, China, Hong Kong, SUA, Trump

HONG KONG, PROBLEMĂ ÎMPĂRTĂȘITĂ        Washington, Diana Negre

Hong Kong aparține Chinei, nimeni nu pune la îndoială acest lucru, cu excepția unei mari părți a… locuitorilor acestei foste colonii britanice. Însă, faptul că criza din Hong Kong nu este numai o problemă exclusiv a Chinei, ci și a SUA, îi uluiește doar pe observatorii superficiali.

Aceștia sunt uimiți pe bună dreptate, deoarece, față de tulburările de acolo, care durează de ceva vreme, președintele Trump proclamă, sus și tare, că e vorba de o problema internă a Chinei, și că, deasemenea, conducătorul cel mare de la Beijing – Xi Jinping – este  „… un mare om de Stat… care, în mod sigur, va rezolva problema…”.

Conducătorii Partidului Democrat din SUA nu sunt uimiți deloc, lasă însă să se întrevadă că sunt nemulțumiți de faptul că președintele nu se amestecă în această criză și nu condamnă China, nu se implică în găsirea unei soluții pentru acest conflict străin și depărtat.

Totuși, democrații sunt, în ziua de azi, în opoziție și consideră că orice criză e bună pentru a-l coroda pe rival. Și, dacă criza nu-i americană și rezolvarea ei se află dincolo de posibilitățile și responsabilitățile Casei Albe, nu prea le pasă; important este să câștige viitoarele alegeri prezidențiale.

În realitate, China este un nod în gât pentru Trump, cu sau fără criza din Hong Kong. Căci Beijingul post-stalinist a făcut să apară o Chină cu un comerț gigantic, care schimbă regulile economiei mondiale … și nu tocmai pe placul și pe gustul SUA. Îi vine foarte greu, este puțin rentabil pentru America să conviețuiască cu China, dar, nici fără ea nu-i este ușor.

Trump a încercat, în felul său, să reașeze relațiile comerciale cu această țară, adică brusc și smucit. Atât de brusc și de smucit că, de mai multă vreme, se vorbește de un război comercial între acești doi coloși. La urma urmelor, însă, Trump – și odată cu el, toată lumea financiară americană – a constatat că globalizarea politico-economică este, în prezent, atât de încurcată, încât nu se poate să nu ții seamă de ea.

Amânarea bruscă (în loc de septembrie, pentru o dată care să fie după Crăciun) a măririi taxelor vamale americane asupra bunurilor de consum care provin din China ilustrează admirabil acest lucru. această interdependență. Trump a luat această hotărâre în urma unei somații sau amenințări nu din partea Beijingului, ci din partea comercianților americani. Asta pentru că, sporirea taxelor vamale ar fi afectat nu numai respectivele întreprinderi din China (majoritatea depind de Stat), ci și pe cele din SUA, unde ar fi declanșat o creștere a prețurilor și unde ar fi ruinat afacerile de Crăciun ale unui număr foarte mare de comercianți, ca să nu mai vorbim și de bugetele marii mase a consumatorilor finali.

Desigur, consilierilor prezidențiali le-a scăpat această interdependență comercială, atunci când i-au recomandat (sau i-au tolerat) lui Trump o politică de reașezări bruște cu China. Și acum Trump, confruntat cu neașteptatele – pentru el – plângeri ale comercianților naționali, caută o ieșire din situația dificilă „…nici cu tine, nici fără tine…”

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

HONG KONG, PROBLEMA COMPARTIDO    Washington, Diana Negre

Que Hong Kong sea chino no lo pone en duda más que gran parte de los habitantes de la ex colonia británica. Pero, que la crisis de Hong Kong no sea exclusivamente china, sino también estadounidense, solo sorprende a los observadores superficiales.

Estos se sorprenden de buena fe de que, ante los prolongados disturbios de allá, el presidente Trump grite a los cuatro vientos que se trata de un problema interno chino y que el máximo líder de Pekín – Xi Jinping – es “… un gran hombre de Estado… que, a buen seguro, arreglará el problema…”.

Y los dirigentes del Partido Demócrata estadounidense no se sorprenden, pero, hacen ver que sí y que se indignan de que el presidente no se inmiscuya en la crisis y no condene a China y se implique en hallar a una solución al conflicto ajeno y lejano.

Pero, los demócratas son, hoy por hoy, la oposición y consideran que cualquier crisis es buena para desgastar a su rival. Y si la crisis no es americana y su solución se sale de las posibilidades y responsabilidades de la Casa Blanca, no les importa; lo que importa es ganar las próximas presidenciales.

En realidad, China es un mal trago para Trump, con o sin crisis de Hong Kong. Porque el Pekín post estalinista  ha hecho surgir una China comercialmente gigantesca, que está cambiando las reglas de la economía internacional… y no precisamente a gusto y conveniencia de los EE.UU. En primer lugar, porque convivir con ella es poco rentable para ellos, pero, sin ella, tampoco pueden vivir a gusto.

El reajuste de las relaciones comerciales lo ha buscado Trump a su manera, basta y brusca. Tan brusca y basta que hace tiempo que se viene hablando de una guerra comercial entre los dos colosos. Pero, a la hora de la verdad, Trump – y con él, todo el mundo financiero estadounidense – se ha encontrado con que la globalización político-económica del mundo es, actualmente, tan intrincada que la guerra, aunque sea comercial, es mucho peor que la situación actual.

El súbito aplazamiento (de septiembre a pasadas las próximas Navidades) de la subida de los aranceles estadounidense sobre los bienes de consumo chinos ilustran esta interdependencia maravillosamente. Trump no decidió el aplazamiento a instancias o amenazas de Pekín, sino de los comerciantes estadounidenses. Porque el incremento del gravamen habría perjudicado en China a las respectivas industrias (en su mayoría, dependientes del Estado), pero, en los EE.UU., habría causado una elevación de los precios y arruinado el negocio navideño de infinidad de comerciantes, para no hablar de las finanzas domésticas de la masa de consumidores finales.

Evidentemente, los asesores presidenciales pasaron por alto esta interdependencia comercial cuando recomendaron (o toleraron) a Trump una política de reajustes a la brava con China. Y ahora, confrontado con las – para él, inesperadas – quejas de los comerciantes nacionales, Trump está buscándole una salida a aquello de“… ni contigo, ni sin ti…”

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI/TURQUÍA BAILA CON TIGRES

Etiquetas

China, Erdogan, Europa, NATO, Occident, Orient, Patriot, Rusia, SUA, tehnologie, Trump, Turcia

TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI

Istoria recentă a Turciei este o adevărată înșiruire de dragoste și despărțiri de Occident; mai ales de despărțiri. Căci, de la reforma într-adevăr revoluționară a lui Atatürk – care, în anii 20 ai secolului trecut, a făcut din Turcia o țară aproape occidentală – și până astăzi, când Erdogan o orientează din nou spre răsărit și spre islamism, toate încercările Ankarei de a se integra în prima lume au fost tot atâtea eșecuri.

Exceptând admiterea ei în NATO, pact militar occidental din care Turcia face parte, lumea atlantică a respins, până acum, toate încercările de apropiere ale Turciei. Franța, Italia și Germania se tem de concurența economică a Turciei, în cazul în care aceasta devine membru plenar al UE; Europa întreagă se îndoiește că aceasta țară va deveni, vreodată, ideologic europeană. Iar acum, culmea!, se îndoiesc de fidelitatea militară a Turciei chiar și SUA.

Occidentul nu a fost capabil să-și imagineze vreo însoțire cu Turcia, și acest lucru poate fi din vina vestului. Însă, din 2003 – când a preluat puterea în Ankara, Erdogan și partiddul său (AKP) – nerăbdarea guvernului și balansarea politico-economică a Turciei dau dreptate turcofobiei occidentale. Dar, și ostilitatea crescândă a Rusiei și Chinei față de Ankara. S-ar putea spune că, în prezent, Turcia dansează cu trei tigri, care au mai multe reproșuri, decât motive reale de a se apropia de această țară.

Nimic nu ilustrează mai bine această singurătate diplomatică turcească decât istoria echipamentelor sale de apărare anti-rachetă. Până acum, această sarcină o îndeplineau bateriile americane “Patriot”, în cadrul sistemului militar al NATO. Însă, printre discrepanțele în creștere turco-americane, din cauza alianței Pentagonului cu milițiile kurde în războiul din Siria (miliții pe care Ankara le consideră a fi o ramură a interzisului PKK – partid al naționaliștilor și comuniștilor kurzi din Turcia) și datorită încăpățânării AKP de a promova industrializarea Turciei, Ankara a hotărât să renunțe la “Patriot” și să cumpere sisteme străine, cu condiția ca întreprinderile adjudecătare să se angajeze să coopereze cu industriile turcești și să le transfere tehnologie acestora.

Aceasta s-a întâmplat în anul 2009, și au concurat pentru contract – în valoare de la trei la patru miliarde de dolari–chinezi, americani, italo-francezi și ruși. După multe ezitări și reformări ale licitației, Ankara a optat pentru oferta chineză (HQ-9) în anul 2013, pentru că era mai ieftină și venea însoțită de promisiunea că se vor face transferuri de tehnologie. Însă Beijing nu și-a ținut promsiunea de a face transfer de tehnologii, astfel că Erdogan a acceptat oferta rușilor (S-400). Aceasta este mai economică – costă doar două miliarde de $ -, include transferul de tehnologie și intră pe deplin în orientalizarea politicii turcești, care mai include și conducta de petrol și gaze prin Marea Neagră, pe care o promovează Moscova pentru a aproviziona Europa și Turcia.

Recep Tayyip Erdogan

Însă, nu e sigur deloc că rachetele S-400 vor fi desfășurate în luna iunie a acestui an, conform contractului. NATO consideră la unison că acest armament este incompatibil cu restul arsenalului occidental. Iar, SUA au amenințat cu grave sancțiuni economice, care ar cauza mari pierderi economiei turcești, deorece ar fi ștearsă de pe lista furnizorilor de avioane USA F-35, și i s-ar interzice să mai fabrice și să vândă elicoptere T129, sub licență americană, articole pe care Turcia le exportă, în prezent, cu mari beneficii.

Desigur, Ankara încă ar mai putea anula (cu despăgubiri) achiziționarea sistemului anti-rachetă rusesc, dar, e greu de crezut că Erdogan o va face fără vreo compensație (de s-ar putea atât politică, cât și financiară) din partea Americii. E rău că, dacă Erdogan și Trump se aseamănă întrucâtva, această asemănare o au în arta de a se încăpățăna să nu dreagă lucrurile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Putin y Erdogan

TURQUÍA BAILA CON TIGRES

La historia reciente de Turquía constituye todo un rosario de amores y desamores con occidente; sobre todo, de desamores. Porque desde la reforma realmente revolucionaria de Atatürk – que hizo en los años 20 del siglo pasado de Turquía un país casi occidental – y hasta hoy en día, que Erdogan la está reorientando nuevamente al Este y el islamismo, todos los intentos de Ankara de integrarse en el primer mundo han sido sendos fracasos.

Si se exceptúa el ingreso en la OTAN, pacto militar occidental que incluye a Turquía, el mundo atlántico ha rechazado hasta ahora todas las aproximaciones turcas. Francia, Italia y Alemania temen la competencia económica turca si esta llegase a ser miembro pleno de la UE; toda Europa duda de que ese país llegue a ser nunca ideológicamente europeo. Y para colmo, ahora dudan de la fidelidad militar turca también los EE.UU.

Recep Tayyip Erdogan

Occidente no ha sido capaz de imaginar comunidad alguna con Turquía y eso podría ser culpa suya. Pero, es que desde el 2003 – cuando asumió el poder en Ankara, Erdogan y su partido (AKP) – las impaciencias gubernamentales y los vaivenes político-económicos turcos están dando la razón a la turcofobia occidental. Y también a la creciente hostilidad de Rusia y China hacia Ankara. Se podría decir que en la actualidad Turquía está bailando con tres tigres que tienen más quejas de ella que motivos reales de aproximación.

Nada ilustra mejor esa soledad diplomática turca que la historia de su equipo de defensa antimisiles. Hasta ahora, este ha estado a cargo de baterías estadounidenses “Patriot” dentro del sistema militar de la OTAN. Pero entre las crecientes discrepancias turco-norteamericanas a causa de la alianza del Pentágono con las milicias kurdas en la guerra siria (milicias que Ankara consideran una rama del prohibido PKK – nacionalistas comunistas kurdos – turco) y el empeño del AKP de promover la industrialización de Turquía, Ankara decidió renunciar a los “Patriot” y comprar sistemas extranjeros, siempre y cuando las correspondientes empresas adjudicatarias se comprometieran a cooperar con las industrias turcas y transferir tecnología a estas.

Esto sucedió en el 2009 y concurrieron a por el contrato – de entre 3 y 4 mil millones dólares – chinos, estadounidenses, italo-franceses y rusos. Tras muchos titubeos turcos y reformas de la subasta, Ankara optó por la oferta china (HQ-9) en el 2013, dada su baratura y la promesa de transferencias tecnológicas. Pero Pekín no mantuvo la promesa de las transferencias de tecnologías y Erdogan aceptó la oferta rusa (S-400). Esta es más económica – 2.000 millones $ -, incluye la transferencia tecnológica y entra de pleno en la orientalización de la política turca, que incluye también el óleo- gasoducto a través del Mar Negro que promueve Moscú para abastecer Europa y Turquía.

Pero no es nada seguro que los S-400 vayan a ser desplegados el próximo me de julio, según lo contratado. Y es que toda la OTAN considera este armamento incompatible con el resto del arsenal occidental. Y, sobre todo, los EE.UU. han amenazado con graves sanciones económicas; sanciones que causarían grandes pérdidas a la economía turca ya que quedaría excluida de la lista de proveedores del avión USA F-35 y la fabricación y venta del helicóptero T129, de licencia estadounidense, y que es hoy en día uno de los artículos que exporta Turquía con mayor beneficio.

Es evidente que Ankara podría anular aún (indemnizando) la compra de los antimisiles rusos, pero es difícil de creer que Erdogan lo vaya a hacer sin una compensación (a ser posible tanto política como financiera) norteamericana. Lo malo es que, si en algo se parecen Erdogan y Trump, es en el arte de empeñarse en no enmendarla.

Trump y Erdogan

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

COLONIZAREA CHINEZĂ ÎN BALCANI/COLONIZACIÓN CHINA DE LOS BALCANES

Etiquetas

Albania, Bosnia Herzegovina, China, Johannes Hahn, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia, UE

Johannes Hahn

COLONIZAREA CHINEZĂ ÎN BALCANI

Uniunea Europeană a avertizat țările balcanice asupra pericolului care atârnă asupra lor de a deveni o colonie economică chineză. Comisarul UE pentru extindere, Johannes Hahn, semnalează că facilitățile pe care le oferă Beijingul pentru a finanța lucrările publice din Balcani sunt o manevră pentru a pune piciorul în sud-estul Europei.

Apelul lui Hahn se adresează celor cinci țări din zonă care nu sunt membre ale UE – Albania, Bosnia Herzegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia – și care fac parte din proiectul “16 +1” chinez pentru construcția  celei de a doua “rute a mătăsii”, prin care să se promoveze comerțul Chinei cu Occidentul. Kosovo nu face parte din grup, deoarece Beijing nu îl recunoaște.

Cu toate că Hahn semnalează pericole politice, apelul comunitar este, în realitate, o fațetă a luptei economice dintre gigantul asiatic și UE. Cele cinci țări menționate au primit, până acum, credite din partea UE în valoare de patru miliarde o sută douăzeci și patru de milioane € iar, din partea Chinei, trei miliarde șase sute patruzeci și șase de milioane. Însă, în timp ce Bruxelles se zgârcește să mai dea credite, din multe motive, de la enorma corupție balcanică, până la delăsarea cu care se aplică în această regiune normele comunitare în privința competitivității și ecologiei, Beijingul tot oferă credite: încă 4 miliarde 369 de milioane.

Desigur, oferta chineză nu este filantropică și nici sinucigașă din punct de vedere economic. Contractele de finanțare pe care le-a semnat prevăd însușirea lucrărilor în cazul în care nu se plătește datoria. Controlul asupra structurilor de bază din regiune – cum ar fi șoseaua care urmează să unească Serbia cu Croația – ar deschide o imensă poartă pentru pătruderea politică și economică chineză în Europa.

Pe lângă aceasta, la Bruxelles există bănuiala că concesiile făcute de guvernele acestor țări întreprinderilor chineze care efectuează lucrările publice ocolesc normele comunitare și că datele tehnice chiar ale acestor concesii ar fi falsificate. Aproape de fiecare dată, acordarea de credite este legată de contractarea lucrărilor de către o întreprindere chineză.

Lucrul acesta îl știu foarte bine conducăorii celor cinci țări balcanice, însă, aceștia au foarte puțină marjă de manevră, date fiind cerințele europene pentru a obține credite, dar, și o acută nevoie de a-și promova propriile lor țări. Un studiu recent, efectuat de Banca Europeană de Dezvoltare și Reconstrucție, semnalează că, în actualele condiții social-economice, cele cinci țări balcanice ar avea nevoie de 200 de ani pentru a atinge nivelul mediu de viață din actuala UE. Cu alte cuvinte: dacă nu au încotro, aceste guverne ar acepta orice ofertă de credite, oricât de riscantă ar fi, numai să poată accelera promovarea economiilor lor. Iar, în prezent, 10% din populația țărilor balcanice care nu fac parte din UE a emigrat în căutarea unui viitor mai bun.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

COLONIZACIÓN CHINA DE LOS BALCANES

Johannes Hahn

La Unión Europea ha advertido a los países balcánicos del peligro que corren de verse transformados en una colonia económica china. Según el comisario de la UE para la ampliación, Johannes Hahn, las facilidades dadas por Pekín para financiar obras públicas balcánicas son una maniobra para asentarse en el sudeste de Europa.

La llamada de Hahn está dirigida a las cinco naciones de la zona que no son miembros de la UE – Albania, Bosnia Herzegovina, Montenegro, Macedonia del Norte y Serbia – y que forman parte del proyecto “16 +1” chino para construir una segunda “ruta de la seda” que promueva el comercio chino con Occidente. Kosovo no forma parte del grupo porque Pekín no lo reconoce.

Pese a que Hahn alude a peligros políticos, la llamada comunitaria es,  ante todo, una faceta de la lucha económica entre el gigante asiático y la Unión. Los cinco países en cuestión han recibido, hasta ahora, créditos de la UE por valor de 4.124 millones de € y, de China, 3.646 millones. Pero, mientras Bruselas cicatea con más créditos por muchas razones, desde la enorme corrupción balcánica, hasta la laxitud con que se aplican allá las normas comunitarias sobre competitividad y ecología, Pekín ha ofrecido más créditos: 4.369 millones.

Evidentemente, la oferta china no es filantrópica, ni económicamente suicida. Los respectivos contratos de financiación prevén la apropiación de las obras en caso de incumplimiento del pago de la deuda. Controlar las estructuras básicas de la región – como la carretera que quiere unir Serbia con Croacia – abriría un gran portal para la penetración política y económica china en Europa.

Además, en Bruselas se sospecha que las concesiones de los Gobiernos en cuestión a las empresas chinas que realizan las obras públicas se hacen orillando las normas comunitarias o incluso, falsificando los datos técnicos que determinan las concesiones. Porque casi siempre la concesión de los créditos va ligada a la contratación de las obras por una empresa china.

Es evidente también que esto lo saben de sobras los dirigentes balcánicos, pero, éstos tienen muy escaso margen de maniobra, dadas las exigencias crediticias europeas, y una angustiosa necesidad de promocionar sus países. Un reciente estudio del Banco Europeo de Desarrollo y Reconstrucción señala que, en las condiciones socio-económicas actuales, los 5 Estados balcánicos tardarían 200 años en alcanzar el nivel de vida medio de la Unión Europea actual. Con otras palabras: a falta de alternativas, esos Gobiernos se acogerían a cualquier oferta crediticia, por arriesgada que fuera, con tal de acelerar la promoción de sus economías. Ya en la actualidad, el 10% de la población de los Balcanes no integrados en la UE ha abandonado ya sus patrias en busca de un porvenir mejor.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

AMARA DRAGOSTE TURCO-CHINEZĂ/LOS AMARGOS AMORES CHINO-TURCOS

Etiquetas

Abdurehim Heyit, China, Sinkiang, Tayyip Erdogan, Turcia, uiguri

Abdurehim Heyit

AMARA DRAGOSTE TURCO-CHINEZĂ

Relațiile turco-chineze sunt la fel de greu de înțeles ca amorurile pasionale. Astfel, acum zece ani, cu islamiștii de la AKP instalați de curând la putere prin guvernul de la Ankara, președintele turc Tayyip Erdogan denunța “…genocidiul uigur comis de chinezi…”, ca, pe urmă, să treacă printr-o cascadă de apropieri și distanțări de Beijing, predominând, totuși, apropierile.

Pentru a înțelege acest proces trebuie să ținem cont de istorie (trecutul îndepărtat) și economie (prezentul). Istoria ne spune ce probleme a tot avut China chiar de la începuturie sale cu vecinii ei turci (uigurii sunt turcii cei mai legați de China şi, în ziua de azi, ei formează populația din provincia din nord-vestul Chinei, numită Sinkiang). Cu tot procesul de asimilare a uigurilor din această provincie, Beinjing-ul i-a tratat tot timpul cu duritate şi, în ultimii zece-cinsprezece ani, i-a discriminat chiar la ei  acasă, pentru a accelera și a reduce costurile exploatării  enormelor bogății ale subsolului din Sinkiang.

Uigurii au răspuns cu o rezistență pe măsură, rezistență care a generat chiar și campanii teroriste. Răspunsul chinez a fost detenția în lagăre de concentrare a unui milion de uiguri – când populația uigură totală este de trei milioane ! – pentru a fi “reeducați”, precum și o reprimare feroce a oricărei opoziții. Ultima victimă a acestei reprimări a fost poetul și cantautorul Abdurehim Heyit, care a murit în închisoare, după o detenție de doi ani. Fusese condamnat la opt ani, din cauza unui cântec naționalist uigur pe care l-a compus. Moartea lui Heyit a răscolit toată lumea musulmană, datorită enormei popularități de care se bucura.

Abdurehim Heyit

Economía explică de ce lumea musulmană închide ochii față de maltratarea uigurilor. Beijingul dispune de enorme rezerve financiare pe care le folosește atât pentru a-și accelera propria creștere economică, cât și pentru a influența politica țărilor emergente. În cazul Turciei lui Erdogan, care vrea să se erijeze în lider al lumii islamice, Beijing-ul a premiat tăcerea turcilor asupra acestui subiect, acordându-i Ankarei, în primăvara trecută, un credit de trei miliarde șase sute de milioane de dolari. În plus, în ultimul sezon turistic, 400.000 de turiști chinezi au vizitat Turcia… și se știe că Beijing-ul hotărăște chiar și destinația turistică a cetățenilor săi. Lucruri asemănătoare, desigur la dimensiuni diferite în funcție de economiile țărilor respective, au avut loc aproape în toată lumea islamică.

Însă, mobilizarea politică din ce în ce mai mare a țărilor musulmane le-a unificat acestora atitudinea față de restul lumii (luptele interne fac parte integrantă din politica islamică),iar,Beijing-ul se teme,acum,că moartea lui Heyit poate fi un catalizator pentru o mișcare anti-chineză,pe care oportunismul lui Erdogan să o accelereze și mai mult.

Astfel că, față de denunțul foarte dur al Turciei, guvernul chinez, practic, nu a avut nicio reacție oficială și s-a limitat să semnaleze că, în ultimele 25 de luni, nu a mai avut loc niciun atentat terorist, în provincia Sinkiang.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LOS AMARGOS AMORES CHINO-TURCOS

Abdurehim Heyit

Las relaciones turco-chinas son tan difíciles de entender como los amores pasionales. Así, hace diez años, con los islamistas del AKP recién instalados en el Gobierno de Ankara, el presidente turco Erdogan denunció el “…genocidio chino de los uigures…, para pasar luego por un tobogán de aproximaciones y distanciamientos a Pekín en el que acabaron dominando aquellas.

Para intentar entender ese proceso hay que tener en cuenta la Historia (el pasado lejano) y la economía (el presente). La Historia habla de los problemas que ha tenido desde sus inicios China con sus vecinos turcos (los uigures son el pueblo turco más vinculado a China y hoy en día constituye la población de la provincia noroccidental de China, Sinkiang). Pese a la fuerte sinización de los uigures de esa provincia, Pekín los ha tratado siempre con dureza y, en los últimos lustros, los ha discriminado incluso en su propia casa, para avanzar más deprisa y a menor costo en la explotación de las enormes riquezas del subsuelo de Sinkiang.

Los uigures han respondido con una resistencia pareja, resistencia que ha generado incluso campañas terroristas. La respuesta china ha sido el internamiento en gigantescos campos de concentración de más de un millón de uigures – ¡el censo total ronda los 3.000.000 ! – para su “reeducación”, así como una represión feroz de toda disidencia. La última víctima de esta represión ha sido el poeta y cantautor Abdurehim Heyit, quien acaba de morir en la cárcel a los 2 años de ser encerrado. Había sido condenado a 8 años de prisión por una canción nacionalista uigur suya. La muerte de Heyit ha repercutido en todo el mundo musulmán en el que goza de una enorme popularidad.

Abdurehim Heyit

La economía explica la enorme tolerancia del mundo islámico con el maltrato de los uigures. Pekín dispone de enormes reservas financieras y las usa por igual para acelerar el propio crecimiento y para influir en la política de los países emergentes. En el caso de la Turquía de Erdogan, que aspira a erigirse en el líder del mundo islámico, Pekín premió el silencio turco sobre el tema, concediendo, la pasada primavera, a Ankara un crédito de 3.600 millones de $. Además, en la última temporada turística, 400.000 turistas chinos visitaron Turquía… y es bien sabido que Pekín interviene hasta en las orientaciones viajeras de sus súbditos. Hechos similares, aunque de volúmenes diferentes en función de las respectivas economías, se han dado en casi todo el ámbito islámico.

Pero, la creciente movilización política de las naciones musulmanas ha ido cohesionando la actitud de éstas frente al resto del mundo (las luchas internas son parte integrante de la política islámica) y Pekín teme ahora que la muerte de Heyit sea un catalizador de un movimiento anti chino y que el oportunismo de Erdogan lo acelere aún más.

De ahí que, ante la dura denuncia turca, el Gobierno chino se haya abstenido prácticamente de toda reacción oficial y se ha limitado solo a señalar que, en los últimos 25 meses, no se ha registrado ningún atentado terrorista en Sinkiang.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

CEI DINTÂI, ÎN TOATE/EL PRIMERO EN TODO

Etiquetas

America, înarmare, China, datorie, scheltuieli

CEI DINTÂI, ÎN TOATE       Washington, Diana Negre

Nu este nicio îndoială că SUA ocupă primul loc în lume în multe domenii, în cercetare, putere militară, bogăție… și în datorii: guvernul federal american cheltuiește zilnic 1,43 de miliarde de dolari în dobânzi, adică de zece ori mai mult decât Italia, tara care are trista onoare de a ocupa locul al doilea pe lista datornicilor.

Și nu sunt semne că situația se va îmbunătăți, deoarece nici comportamentul fiscal al americanilor nu se află pe făgașul cel drept, nici situația internațională nu este promițătoare. Adică, pe de o parte, guvernul american pare a fi incapabil să-și modereze cheltuielile, și orice politică de austeritate, oricât de moderată ar fi, este sortită eșecului electoral. Pe de altă parte, pe piețele financiare se tinde spre o creștere a dobânzilor, iar acest lucru va scumpi tot mai mult costurile datoriei.

“Motoarele” acestei datorii sunt, aici, la fel ca în restul lumii: costurile sociale care sunt, pe zi ce trece, tot mai mari și care dobândesc prioritate față de orice alte cheltuieli publice, de la pensionări și asistență medicală pentru persoanele peste 65 de ani, până la acoperirea altor servicii pentru veterani și pentru persoane cu venituri mici.

Din cauza complicatului lor sistem de finanțare, SUA au, acum, un sistem bugetar împărțit în două: partea obligatorie, care acoperă cheltuielile sociale, și partea discreționară, care susține diferitele ministere. Proporția dintre părți se schimbă în favoarea celei obligatorii, care, în prezent, este de două treimi din cheltuielile publice și, prin simplul fapt că este obligatorie și din cauza creșterii datoriei, ponderea ei devine tot mai mare.

Portavion american

Dar, SUA nu ocupă primul loc numai în privința datoriei pe care o are, ci și la capitolul cheltuielilor militare, care sunt DE PATRU ORI MAI MARI decât cele ale țării care o urmează pe listă: se prevede ca SUA să cheltuiască, în acest an fiscal, aproximativ 900 de miliarde de dolari, față de China, țara care ocupă locul al doilea, cu 220 de miliarde.

În privința întâietății din alte domenii, nu putem să omitem drogurile, unde americanii sunt tot pe primul loc, cu cel mai mare număr de morți din cauza supradozelor la milionul de locuitori: 245 la milion, urmată imediat de Islanda, cu 221.

Din fericire pentru americani, sunt alte țări care se află înaintea lor în privința morților violente: Salvador, Venezuela sau Guatemala îi întrec de departe, de vreo zece ori mai mult ca număr de victime, proporțional cu populația lor.

În același timp, SUA  pierde poziții în alte domenii mai convenabile, cum ar fi speranța de viață, care crește în alte țări dezvoltate, și scade aici. Și nu pentru că asistența medicală ar fi  mai prejos sau viața mai aspră, ci pentru că noile generații se pare că au mai puțină poftă de a se bucura de ea, căci numărul de sinucideri tot crește printre persoanele sub 40 de ani.

Această lume pe care o părăsesc în mod voluntar, dă semne că este tot mai puțin americană: cu toate enormele lor cheltuieli militare, SUA pierd teren față de China, care își sporește influența prin programe de dezvoltare.  Și, pe zi ce trece, le va putea subvenționa tot mai avantajos: dacă datoria publică a SUA a fost, în 2017, de 80% din economía sa, în China nu a depășit 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL PRIMERO EN TODO      Washington, Diana Negre

No hay duda de que Estados Unidos es el país puntero en multitud de cosas, ya sea en investigación, en poderío militar, en riqueza…y en deuda: El gobierno federal norteamericano gasta DIARIAMENTE 1.43 mil millones de dólares en intereses, nada menos que diez veces más que Italia, el país que tiene el triste honor de ocupar el número dos en la lista de deudores.

La situación no lleva trazas de mejorar, porque ni el comportamiento fiscal de los norteamericanos va camino de enmendarse, ni la situación financiera internacional es prometedora. Es decir, por una parte, el gobierno norteamericano parece incapaz de moderar sus gastos y cualquier política de austeridad, por moderada que sea, está abocada al fracaso electoral. Por la otra, los mercados financieros apuntan a un aumento de los tipos de interés, lo que encarecerá cada vez más el costo de la deuda.

Los “motores” de esta deuda son aquí semejantes a los del resto del mundo: costos sociales cada día más elevados y que toman prioridad sobre cualquier otro gasto público, desde las jubilaciones y atención médica a los mayores de 65 años, hasta la cobertura de otros servicios a veteranos y personas de bajos ingresos.

Debido al complicado sistema de financiación, Estados Unidos se encuentra ahora con su sistema presupuestario dividido en dos: la parte obligatoria que cubre los gastos sociales y la discrecional, que mantiene los diferentes ministerios. La proporción entre ambas partes va cambiando en favor de la obligatoria que ahora representa aproximadamente los dos tercios del gasto público y, por el mismo hecho de ser obligatoria y por el crecimiento de la deuda, tan solo puede ir aumentando en proporción.

Poderío militar de EEUU

Pero EEUU no es puntero tan solo en su deuda, también lo es en sus gastos militares, que son CUATRO VECES mayores que el país que le sigue: se prevé que Estados Unidos gaste en este año fiscal casi 900 mil millones de dólares, comparado a la China, el país que le sigue inmediatamente, con 220 mil millones.

Y puestos a mirar otros lugares destacados, no podemos olvidarnos de las drogas, porque también ahí los norteamericanos van delante, con el mayor número de muertes por sobredosis relativamente a su población: son 245 por cada millón de habitantes, aunque en eso le sigue muy de cerca Islandia con 221.

Afortunadamente para los norteamericanos, hay otros países que van delante en cuestiones como muertes violentas, donde vecinos hemisféricos como El Salvador, Venezuela o Guatemala los superan de largo, con nada menos diez veces el número de víctimas relativo a su población.

Al mismo tiempo, Estados Unidos va perdiendo posiciones en otros terrenos más deseables como la esperanza de vida, que va creciendo en otros países desarrollados y va bajando aquí. Y no se trata de que la atención médica sea peor o la vida más dura, sino que las nuevas generaciones parecen tener menos ganas de vivirla, porque el número de suicidios no para de aumentar entre los menores de 40 años.

Portaaviones norteamericano

Este mundo que abandonan voluntariamente, lleva trazas de ser cada vez menos americano: a pesar de sus enormes gastos militares, Estados Unidos va perdiendo terreno frente a la China que extiende su influencia con programas de desarrollo.  Y cada día los podrá financiar con mayor ventaja: si Washington tenía una deuda pública de casi el 80% de su economía en 2017, China no llegaba al 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

COADA MOSCOVEI /LA COLETA DE MOSCU

Etiquetas

acordul START, China, rachete intercontinentale, rachete nucleare cu rază medie de acțiune, Rusia, SUA

COADA MOSCOVEI        Washington, Diana Negre

Perspectiva ca SUA să renunțe la tratatul asupra controlului rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune (INF), în vigoare de 30 de ani, a stârnit senzație în toată lumea și a motivat inevitabilele condamnări din partea Rusiei, care avertizează că se va declanșa o nouă cursă a înarmărilor.

Amenințările lui Trump, percepute ca încă niște izbucniri, printre multe altele, cu care ne-a obișnuit, nu numai că nu sunt noi, dar ar putea chiar să indice un început, deoarece este foarte posibil ca Washington să renunțe nu numai la armele INF, ci și la acordul START, semnat acum 31 de ani, cu surle și trâmbițe, care limita dezvoltarea rachetelor intercomtinentale.

Prin aceste acorduri, cele două supraputeri din vremea aceea, Uniunea Sovietică și SUA, se angajau să limiteze dezvoltarea  armelor atomice, și, cu toate că respectarea lor a fost departe de a fi exemplară, au constituit, totuși, singura garanție că proliferarea armelor atomice era limitată  și că cele două țări se străduiau să evite un război nuclear.

Dar, din 1987, când președintele din vremea aceea, Ronald Reagan, a ajuns la un acord cu liderul sovietic, Mihail Gorbachov, și din 1991, când sucesorul său, George H. Bush, a reînnoit acordurile, lumea s-a schimbat atât de mult, încât utilitatea ambelor tratate se vede – cel puțin de la Washington – ca având multe limitări.

Mai întâi, unuia dintre semnatarii acestor tratate i-a crescut o coadă chinezească, deoarece Rusia, moștenitoare și succesoare a URSS, cu toate că dispune încă de arsenale atomice, nu mai reprezintă amenințarea care a ținut lumea în mare tensiune, în timpul deceniilor de “război rece” cu SUA, și a ajuns să fie doar o piesă în angrenajul  Beijing-Washington.

Moscova din zilele noastre a moștenit slăbiciunea Moscovei de odinioară, slăbiciune pe care a exploatat-o intens președintele Reagan pentru a obține victoria în “războiul rece”: potențialul său economic este mult mai mic decât arsenalele de care dispune, considerabil inferior celui american.

În plus, există o mare diferență, deoarece, astăzi, nu mai trăim ca atunci într-o lume bipolară Washington-Moscova, căci a apărut un element nou – CHINA – care, pe lângă faptul că îi face umbră Rusiei, amenință direct supremația americană. Și nu pentru a stabili o lume cu trei poli, ci pentru a lua locul Moscovei și chiar pentru a înlătura SUA de pe primul loc.

În numai câteva decenii, China a devenit o putere economică, al cărei produs intern brut îl egalează, practic, pe cel al Americii, ceea ce face ca aspirațiile ei militare să devină o amenințare pentru Washington, mult mai mare decât a fost vreodată URSS.

Iar tratatele care controlau armele nu au fost semnate cu Beijing, ci cu Moscova, și tocmai pe acestea vrea să le anuleze președintele Trump. Vorbește, desigur, de faptul că rușii nu le-au respectat, însă Rusia, al cărei potențial economic este, aproximativ, cât cel al Texas-ului, nu mai preocupă atât de mult nici Pentagonul, nici Casa Albă. Căci, renunțarea la tratatele INF și START țintește spre Beijing și nu spre Moscova.

Cum China nu s-a angajat să-și limiteze dezvoltarea armelor, poate să-și sporească în voie arsenalele, să construiască rachete, să-și mărească controlul asupra mărilor din Asia, în timp ce SUA erau legate de acordurile semnate cu Moscova.

Experții militari americani atrag atenția asupra faptului că, dacă va continua expansionismul militar actual, China ar putea închide accesul Flotei a Șaptea a SUA la Marea Chinei și să desființeze scutul cu care America își protejează aliații asiatici: Taiwan, Japonia, Coreea de Sud și Filipinele.

Dacă Pentagonul are mână liberă pentru a dezvolta noi arme, este posibil ca și China să fie de acord să semneze un tratat de ne-proliferare, în caz contrar va fi nevoită să facă față unei curse a înarmărilor, în ceea ce deja unii observatori denumesc “cel de al doilea război rece”. Și tocmai în aceasta constă atu-ul actual al Americii: dacă se întâplă repede, avantajul economic al SUA va fi decisiv față de China, care va trebui să se descurce cu un produs intern brut identic cu cel american, dar la o populație de patru ori mai mare decât cea a SUA.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LA COLETA DE MOSCU          Washington, Diana Negre

 

La perspectiva de que Estados Unidos abandone el tratado para control de armas atómicas de medio alcance (INF), en vigor desde hace casi 30 años, ha causado sensación en todo el mundo y ha motivado las inevitables condenas rusas que advierten de una nueva carrera de armamentos.

Las amenazas de Trump, vistas como uno más de sus muchos exabruptos, no solamente que no tienen mucho de nuevo, sino que podrían incluso indicar solamente un principio, ya que es muy posible que Washington no renuncie solamente al tratado de las armas INF, sino también al acuerdo START, firmado hace ahora 31 años a bombo y platillo, para limitar el desarrollo de los misiles intercontinentales.

Ambos acuerdos comprometían a las dos superpotencias del momento, la Unión Soviética y Estados Unidos, a limitar el desarrollo de sus armas atómicas y, si bien su cumplimiento dista mucho de ser ejemplar, es considerado como un seguro de que la proliferación de armas atómicas será limitada y que ambos países tratarán de evitar una guerra nuclear.

Pero, desde 1987, cuando el entonces presidente Reagan llegó a un acuerdo con el líder soviético Gorbachov, y desde 1991, cuando ocurrió otro tanto con su sucesor George H. Bush, el mundo ha cambiado tanto que – al menos desde Washington – la utilidad de ambos tratados tiene muchas limitaciones.

Para empezar, a uno de sus firmantes, le ha salido una coleta china, porque Rusia, la heredera y sucesora de la URSS, aunque sigue teniendo arsenales atómicos ha dejado de ser la amenaza que mantuvo al mundo en tensión durante los decenios de “guerra fría” con Estados Unidos y se ha convertido en una pieza del engranaje Pekín-Washington.

 

El Moscú de hoy ha heredado la debilidad del Moscú de otrora, que tanto explotó el presidente Reagan para lograr la victoria en la “guerra fría”: su potencial económico es muchísimo menor que sus arsenales y, sobre todo, muy inferior al norteamericano.

Pero hay una gran diferencia porque hoy en día ya no vivimos como entonces en el mundo bipolar Washington-Moscú, sino que ha aparecido un nuevo elemento – CHINA – que, además de hacer sombra a Rusia, amenaza directamente la supremacía norteamericana. Y no para llevarnos a un mundo tripolar, sino para tomar el lugar que ocupaba Moscú e incluso suplantar a Estados Unidos.

En pocas décadas, China se ha convertido en una potencia económica cuyo producto interior bruto es prácticamente igual al de Estados Unidos, lo que convierte sus aspiraciones militares en una amenaza para Washington mucho mayor de lo que probablemente nunca fue la URSS.

Pero los tratados de control de armamentos no se firmaron con Pekín sino con Moscú y son estos los que el presidente Trump quiere derogar. Es cierto que habla del incumplimiento ruso, pero Rusia, cuya potencia económica equivale aproximadamente a la del estado de Tejas, no hace perder el sueño ni al Pentágono ni a la Casa Blanca. La renuncia a los tratados de INF y de START apuntan hacia Pekín y no hacia Moscú.

Al no haberse comprometido a limitar su desarrollo armamentista, China puede seguir creciendo, construir misiles, ampliar su control marítimo en Asia, mientras Estados Unidos se ve limitado por sus acuerdos con Moscú.

Los expertos militares norteamericanos señalan que, de seguir el expansionismo militar actual, China podría cerrar el camino a la Séptima Flota norteamericana en el Mar de China y eliminar el escudo con que Estados Unidos protege a sus aliados asiáticos como Taiwan, Japón, Corea del Sur o Filipinas.

Si el Pentágono tiene mano libre para desarrollar nuevas armas, tal vez China se avenga a un tratado de no proliferación o, de no hacerlo, tendrá que enfrentarse a una carrera de armamentos en lo que algunos empiezan a describir como la “guerra fría II”. Y aquí está la baza norteamericana de hoy: si esto ocurre pronto, la ventaja económica de Estados Unidos todavía sería decisiva ante una China obligada a atender, con el mismo producto interior bruto, una población cuatro veces la norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET/PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

Etiquetas

China, Pekin, Wang Qishan, Xi Jinpin

Xi Jinpin  și Wang Qishan

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET

China comunistă, de la moartea lui Mao, a evoluat vertiginos, atât din punct de vedere economic, cât și politic, dar, cu toate acestea, continuă să practice cultul personalității ca în vremea primei dinastii din istoria sa, dinastia Yao (2200 a. C.). Astfel, nu numai că l-a numit pe Xi Jinpin șef suprem pe viață, dar l-a reactivat și pe un pensionar – Wang Qishan, de 69 de ani – ca numărul 2 în aparatul puterii, pentru simplul motiv că este omul de maximă încredere al lui Xi.

Desigur că, pe lângă acest motiv principal al numirii lui Wang, mai există și altele. Un motiv foarte important, în aceste momente, este că Wang este cel mai mare expert chinez în domeniul comerțului chino – american și are cea mai mare experiență în negocierile cu politicienii și oamenii de afaceri americani.

În timpul crizei economice mondiale din anul 2009, el a fost șeful delegației chineze în negocierile cu Washingtonul, iar experiența sa în relația cu SUA a dobândit-o în vremea când a fost, mulți ani, președintele Băncii Chineze de Construcții. Să mai adăugăm că în CV-ul său figurează capacitatea sa deosebită de a gestiona lucruri super-complicate: la începutul acestui mileniu, a fost primar al Pekinului, în mod special în anul 2003, când capitala a fost cuprinsă de panică, din cauza sindromului acut respirator grav, „sars”(severe acute respiratory sindrome).

Xi Jinpin

Pe lângă merite politico-mercantile, Wang este faimos pentru onestitatea sa fără pată: este imun la cârdășii în relațiile de partid sau în prieteniile sale personale. A demonstrat-o în anii în care a condus atotputernica Comisie Disciplinară a Partidului Comunist Chinez, care își asumase lupta împotriva corupției și abuzurilor de putere. Integritatea sa morală s-a evidențiat și mai mult când, anul trecut, – cu toată prietenia sa cu Xi – a renunțat la toate funcțiile pe care le avea în partid și în Administrația publică, deoarece a ajuns la vârsta pensionării și s-a pensionat așa cum prevedeau legile.

Dincolo de merite și de moralitate, prietenia dintre Xi și istoricul Wang s-a născut demult, în vremurile când amândoi erau tineri. În iureșul maoist al reformelor până în pânzele albe, amândoi au căzut în dizgrația regimului de atunci și au fost surghiuniți în aceeași comună agrară pentru a fi „reeducați”…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

La actual China comunista ha evolucionado vertiginosamente tanto económica, como políticamente, desde la muerte de Mao, pero, mentalmente, sigue rindiendo culto a la personalidad, como en tiempos de la primera dinastía, la Yao (2200 a. C.). Así, no sólo ha nombrado a Xi Jinpin jefe máximo vitalicio, sino que ha reactivado a un jubilado – Wang Qishan, de 69 años – como número 2 del aparato de poder, por la mera razón de que es el hombre de confianza máxima de Xi.

Wang Qishan

Claro que si ésta es la causa principal del nombramiento de Wang como vicepresidente, no es la única. Un motivo sumamente importante, en estos momentos, es que él es el primer experto chino para temas económicos del comercio chino-estadounidense y el ciudadano chino de mayor experiencia en la negociación con los políticos y empresarios norteamericanos.

Él fue, en plena crisis económica mundial – 2009 –, el jefe de la delegación china en las negociaciones con Washington y su experiencia en el trato y trata con los norteamericanos ya fue muy larga durante todos los años que presidió el Banco Chino de la Construcción. En su hoja de servicios también hay un sobresaliente para gestiones súper complicadas: su mandato como alcalde de Pekín, a principios de este milenio y, en especial, durante el año 2003, cuando la capital fue presa de una psicosis de pánico por el “sars”.

Wang Qishan encabeza el equipo chino en el diálogo con congresistas norteamericanos

Junto a estos méritos político-mercantiles, Wang reúne también la fama de ser un hombre de honradez cabal, inmune a compincheos, solidaridad de partido o amistades personales. Lo demostró durante los años que dirigió la todopoderosa Comisión Disciplinaria del PC chino, que había asumido la lucha contra la corrupción y los abusos de poder. Su integridad moral se evidenció aún más cuando, el año pasado, – y pese a la amistad con Xi – renunció a todos sus cargos en el partido y la Administración pública, porque esto era lo previsto por las leyes para los funcionarios que se jubilaban.

Méritos y moralidad aparte, la amistad de Xi y el historiador Wang nació de una coincidencia política personal de sus años mozos. En plena vorágine maoísta de reformismos a ultranza, los dos cayeron en desgracia ante el régimen de aquél entonces y fueron desterrados a la misma comuna agraria para su “reeducación”…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului/Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico

Etiquetas

China, hegemonie, SUA

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului – Washington, Diana Negre

De mai mult de un sfert de secol de când s-a năruit Uniunea Sovietică, SUA s-au tot felicitat pentru că s-au aflat în fruntea unei mari victorii asupra ideologiilor totalitare și comuniste, americanii fiind convinși că sistemul lor economic și politic se va extinde împreună cu sistemele democratice.

În linii mari, așa s-a și întâmplat-întocmai în țările europene, mai puțin în cele asiatice- cu un mare pariu încă în desfășurare: China, care astăzi este al doilea gigant economic din lume, după SUA, și care se dezvoltă, crește și se îmbogățește în marș forțat. Mulți au crezut că chinezii vor urma modelul societăților occidentale, unde îmbogățirea materială a populației a adus cu sine și niște exigențe de democrație, materializate în sisteme politice și economii de piață.

Câțiva experți în politică internațională, puțini la număr, avertizează, de câțiva ani buni, că China ar putea fi un animal diferit și Partidul Comunist ar putea opta pentru o liberalizare economică, dar fără să cedeze puterea și fără să creeze instituții democratice. Semnalau că reformele economice care au permis unor sute de milioane să scape de mizerie, au fost conduse de Den Xiaoping, lider care nu numai că vroia un „comunism în stil chinezesc”, dar, probabil își dorea și o piață în versiune comunistă.

Acum, în lumina ultimelor hotărâri luate de Partidul Comunist chinez, care l-a ridicat la rangul de sfințenie politică pe actualul său președinte, Xi Jinping, se profilează o lume cu doi mari poli, a căror putere economică devine din ce în ce mai egală, dar fără să se apropie și concepțiile lor politice.

Xi Jinping

Și, desigur, ultimele măsuri anunțate de Xi nu vizează o democratizare a societății chinezești, ci ceea ce un expert în zona aceasta a lumii, Sebastian Heilmann, numește „leninism digital”, un sistem în care chinezii încearcă să utilizeze cele mai avansate tehnologii, promovând ei înșiși inovația, menținând, în schimb, un sistem de putere evident vertical.

De fapt, se potrivește cu ceea ce au trăit în lunga lor istorie de cinci mii de ani, deoarece China, la fel ca în vremea lor Egiptul faraonic sau imperiul Asirian sau Uniunea Sovietică, trebuie să facă față, de secole, unei enorme mase de cetățeni, astfel încât, Xi Jinping va fi nevoit să se hotărască dacă va duce poporul în ritm de bici, așa cum a făcut Stalin, știind că, după două sau trei generații, se va instala o inevitabilă anchilozare, sau dacă va permite ca, din enorma sa masă umană să apară formule politice și conducători, pe care nu va mai ști și nici nu va mai putea să-i controleze, deoarece îi vor lipsi resursele necesare, precum și premise care să fie cunoscute.

Chinezii – și nu numai Partidul Comunist din Beijing, ci chiar mulți tineri chinezi formați în universități occidentale – pariază pe faptul că proiectul său „de sus în jos”, după cum îl caracterizează însuși partidul, va sfârși prin a da rezultate foarte bune, și mai semnalează că are cel puțin avantajul că va controla populația, pentru a evita curente, ideologice sau de comportament patologic, dăunătoare dezvoltării economice și bunăstării generale.

În schimb, în SUA, problema se pune cu totul altfel: nu guvernanții sunt cei care știu ce e convenabil pentru toată lumea, ci masa populației e cea care alege, practic, printr-o selecție naturală, ce produse sau comportamente au succes.

Este vorba, desigur, de libertatea supremă „a pieței”, principiul sfânt al ideologiei americane, care nu este doar un loc unde se vând și se cumpără mărfuri, ci un for de idei artistice, economice, medicale sau sociale, în care toate se află în competiție – și se impun acelea pe care le vrea populația.

Gigantul american s-a născut într-un context de două ori diferit: populația americană, la început, nu a fost prea numeroasă, dar și pentru că comunitatea de tipare mentale și sociale permitea un control relativ al populației.

În această măsurare a forțelor între Beijing și Washington pentru hegemonie, este imposibil, pentru moment, să știm cine va câștiga, dar ceea ce e sigur este că nici chinezii și nici americanii nu-și vor schimba ideile. Oricât de mult ar vedea conservatorii americani la rivalii lor politici progresiști tendințe comunistoide, este de neimaginat ca o societate americană să adopte un model vertical, ca în marile imperii asiatice – sau de mare influență asiatică, cum este Rusia-, în care, pasivitatea populației să permită conducătorilor ei să impună structuri autoritare.

Cum la fel de neimaginat ar fi ca un miliard treisute de milioane de chinezi să-și facă de cap, fără nicio disciplină, punându-și ideile în practică, fără liderii lor politici.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico              Washington, Diana Negre

Desde hace más de un cuarto de siglo, cuando se derrumbó la Unión Soviética y Estados Unidos se felicitaba por haber liderado una gran victoria sobre las ideologías totalitarias y comunistas, los norteamericanos han estado convencidos de que su sistema político y económico se irá extendiendo de la mano de los sistemas democráticos.

Y más o menos es lo que fue ocurriendo, más en los países europeos y menos en los asiáticos, pero con una gran apuesta pendiente: la China, hoy el segundo gigante económico del mundo después de Estados Unidos y que se desarrolla, crece y enriquece a marchas forzadas. Muchos creían que los chinos seguirían el modelo de las sociedades occidentales, donde el enriquecimiento material de la población trajo unas exigencias democráticas materializadas en sistemas políticos y economías de mercado.

Algunos pocos expertos en política internacional advierten, desde hace años, que China podría ser un animal diferente y que el Partido Comunista podría optar por una liberalización económica, sin por ello ceder el poder y establecer instituciones democráticas. Señalaban que las reformas económicas que permitieron a cientos de millones salir de la miseria, iban dirigidas por Den Xiaoping, quien no solamente quería un “comunismo a la china”, sino, probablemente, también un mercado en versión comunista.

Ahora, a la vista de las últimas decisiones tomadas por el Partido Comunista chino, que ha elevado a la santidad política a su actual presidente Xi Jinping, se perfila un mundo con dos grandes polos, cuyo poder económico es cada vez más semejante, sin que por ello se acerquen sus planteamientos políticos.

Y ciertamente, las últimas medidas anunciadas por Xi no apuntan a una democratización de la sociedad china, sino a lo que el experto en esta zona del mundo, Sebastian Heilmann, llama el “leninismo digital”, un sistema en que los chinos tratan de utilizar las tecnologías más avanzadas y fomentan ellos mismos la innovación, pero mantienen un sistema de poder claramente vertical.

En realidad, corresponde a lo que han vivido en su larga historia de cinco mil años, porque China, como en su día el Egipto faraónico o el imperio Asirio o la Unión Soviética, tiene que apechugar desde hace siglos con una masa ciudadana enorme, de forma que Xi Jinping ha de elegir ante el dilema de llevar al pueblo a golpe de látigo, como hizo Stalin, sabiendo que, al cabo de dos tres generaciones, será inevitable el anquilosamiento, o dejar que, de su enorme masa humana, surjan fórmulas políticas y líderes, a los que ni sepa, ni pueda controlar, tanto por falta de recursos, como de premisas sabidas.

Los chinos – y no sólo el Partido Comunista desde Pekín, sino incluso muchos jóvenes chinos formados en las universidades occidentales – apuestan a que su método de “diseño de arriba abajo”, según lo describe el propio partido, acabará dando resultados mejores y señalan que, por lo menos, tiene la ventaja de controlar a la población, para evitar corrientes, ya sean ideológicas o de conductas patológicas, perjudiciales para el desarrollo económico y el bienestar de todos.

En Estados Unidos, el planteamiento no puede ser más diferente: no son los gobernantes quienes saben lo que conviene a todos, sino que es la masa de la población la que elige, prácticamente por selección natural, los productos o conductas que tienen éxito.

Se trata, naturalmente, de la libertad máxima del “mercado”, el principio sacrosanto en la ideología norteamericana, que no lo ve exclusivamente como un lugar en que se venden y compran mercancías, sino como un foro de ideas artísticas, económicas, médicas o sociales, en que todas compiten – y acaban por imponerse las que la población desea.

El gigante americano nació en un contexto doblemente diferente, tanto porque su población no era al principio muy grande, como por la comunidad de moldes mentales y sociales, que permitían un relativo control de la sociedad.

En el pulso hegemónico entre Pekín y Washington, es imposible, por ahora, saber quién acabará ganando, pero parece evidente que ni los chinos, ni los norteamericanos van a cambiar de ideas.  Por mucho que los conservadores norteamericanos vean en sus rivales políticos progresistas tendencias comunistoides, es impensable que una sociedad norteamericana adopte un modelo vertical, como los grandes imperios asiáticos – o de gran influencia asiática como es Rusia -, donde la pasividad de la población permita a sus dirigentes plantear estructuras autoritarias.

Tan impensable como que mil trescientos millones de chinos vayan por ahí, campando sin disciplina y aplicando sus ideas al margen de sus líderes políticos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Apele se întorc la matcă/Las aguas a su cauce

Etiquetas

Casa Blanca, China, Donald Trump, imigranți hispani, Xi Jingping

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Apele se întorc la matcă        Washington, Diana Negre

Acum 9 ani, președintele Obama, la început de mandat, promitea multe schimbări, printre care, „un nou început” în relațiile Washington-ului cu Moscova. Cam același lucru, dar cu alte cuvinte, anunța imprevizibilul candidat republican, Donald Trump, în 2016, care afirma că se gândea să colaboreze cu Rusia pentru a rezolva problemele lumii.

Atât Obama, cât și Trump, din perspective politice diferite, vedeau limitele politicii americane tradiționale și dădeau asigurări că vor aduce un suflu nou și nu se vor lăsa influențați de tradițiile învechite ale unei diplomații închistate și ale unor funcționari împietriți.

Însă, promisiunile lor s-au  evaporat, iar politicile lor s-au schimbat deîndată ce s-au izbit de irezistibila realitate, care se dovedea mai puternică decât promisiunile electorale: dacă SUA au urmat o asemenea politică față de Rusia, conduse de președinți cu ideologii foarte diferite, de-a lungul diferitelor faze economice, aceasta demostrează că, pur și simplu, au fost nevoiți să se încline, ca Obama și Trump, în fața realităților echilibrului internațional.

Războiul rece nu a putut fi evitat, cu toate că președintele Roosevelt a lăsat o jumătate de Europă în mâinile rușilor, iar „noua ordine internațională”, pe care o promitea primul Bush, nu a adus o mare armonie, poate deoarece aranjamentele dintre două supraputeri nu funcționează, oricât ar fi una de bogată și occidentală, și săracă și semi-asiatică cealaltă.

Noua înfruntare cu Moscova, pe care secretarul de stat, Tillerson, nu a încercat să o ascundă în timpul recentei sale vizite la Kremlin, nu este unica schimbare pe care o înregistrează Trump de când s-a mutat la Casa Albă: nici NATO nu este o instituție învechită sau depășită, cum a tot spus, mai înainte, nici Mexicul nu va plăti pentru noua versiune a zidului chinezesc, care ar urma să se construiască de-a lungul frontierei, și nici China n-ar mai fi cel mai mare manipulator de valută, după cum nici NAFTA (tratatul de liber schimb din America de Nord) n-ar mai fi pe cale de dispariție. De abia dacă mai auzim formula “America First” (America, mai întâi de toate!), de care se temeau atâția oameni că va lansa o nouă eră de izolaționism, cu toate că Trump o mai folosește la unele adunări populare.

De fapt, nu prea îl mai vedem pe candidatul înflăcărat, care era sigur că are cele mai bune idei pentru a impune țării sale și restului lumii experiențele care l-au transformat din băiatul-tatii cel bogat, într-un magnat al finanțelor imobiliare. Din acel proaspăt om politic nestăpânit, a devenit un om care vorbește mult mai puțin, care-și schimbă echipa de colaboratori, și care adoptă practicile antecesorilor săi, atunci când citește discursuri pregătite de experți, în loc să mai rostească primul lucru care-i trece prin minte

Desigur, mai păstrează unele din tacticile sale, cum sunt mesajele trimise pe tweet, dar acum, sunt mult mai puține. Dimensiunile schimbării se văd în alarma care s-a declanșat în mijloacele de informare mai conservatoare, cum este de pildă rețeaua de televiziune FOX: toată săptămâna, comentatorii și prezentatorii s-au arătat alarmați de schimbarea care se petrece cu Trump și au avertizat că, dacă adoptă politicile globalizatoare și renunță la promisiunile sale populiste, va pierde, foarte curând, pestrițul electorat care l-a adus la Casa Albă, iar președinția sa va fi un eșec rapid.

Schimbarea de macaz a lui Trump a fost tot atât de rapidă ca încercările sale inițiale de a schimba total direcția : nu se află nici măcar de o sută de zile la Casa Albă, și iată că, în loc să lucreze în echipă cu Rusia pentru a desființa Statul Islamic, acuză, acum, Kremlinul că  este complice în folosirea armelor chimice în Siria. Au rămas mult în urmă comentariile sale în care cerea serviciilor secrete din Rusia să o cerceteze pe rivala sa, Hillary Clinton, deoarece,  acum, trebuie să se apere de acuzațiile că s-a folosit de Moscova pentru propriile sale scopuri electorale. Vede foarte bine că Rusia nu va ajuta Washington-ul în política sa în Orientul Apropiat, și nici în problemele pe care le are cu Corea de Nord, unde ciudatul președinte Kim Jon-un nu renunță la intențiile sale de a îngrozi SUA și pe aliații lor asiatici.

Asta îl aruncă în brațele chinezilor, pe care Trump i-a acuzat că practicau toate capcanele comerciale posible, amenințându-i voalat că își vor pierde principalul client. Iată că acum, Trump solicită ajutorul Chinei pentru a pune capăt aventurilor atomice ale Coreei de Nord, iar Pekin-ul, cu tradiționalul său simț practic, i-a dat un os de ros, suspendând importurile de căbune nordcorean, ca represalii pentru  experiențele nucleare ale Pyonyang-ului. Nu este numai un gest diplomatic, ci și o posibilă piață pentru cărbunele american…extras de cei mai credincioși susținători ai lui Trump din Kentucky și Virginia de Vest.

Donald Trump, președintele SUA și Xi Jingping, președintele Chinei

Însă matca încă nu s-a schimbat de tot la râurile interioare: echipa lui Trump continuă, totuși, pregătirile pentru construirea gardului la frontera din sud. Încearcă, de asemenea, să mărească centrele de deportare, precum și numărul judecătorilor de la Imigrări. Dar, este posibil ca și în această chestiune să dea înapoi, deoarece nici congresmanii sau senatorii nu vor să se aloce bani pentru asemenea cheltuieli, și nici întreprinzătorii nu găsesc  înlocuitori pentru milioanele de imigranți fără acte, care adună recoltele, jumulesc găini sau sacrifică vite. Ori, Trump are nevoie și de unii și de altii : primii au cheia de la casa de bani, iar ultimii sunt cei ce aduc banii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Las aguas a su cauce        Washington, Diana Negre

Hace 9 años, el recién elegido presidente Obama prometió muchos cambios, entre ellos “un nuevo comienzo” en las relaciones de Washington con Moscú. Casi lo mismo, aunque con otras palabras, aseguró el imprevisible candidato republicano de 2016, Donald Trump, quien nos anunciaba que pensaba colaborar con Rusia para enderezar los problemas del mundo.

Tanto Obama como Trump, desde distintas perspectivas políticas veían las limitaciones de la política tradicional norteamericana y aseguraban que traerían aires nuevos, sin dejarse contaminar por las rancias tradiciones de diplomáticos acartonados y funcionarios inmovilistas.

Pero sus promesas se desvanecieron y sus políticas cambiaron en cuanto se enfrentaron con algo tan irresistible como la realidad, que acaba demostrándose más potente que las promesas electorales: Si Estados Unidos ha seguido una política semejante frente a Rusia, a cargo de presidentes de ideologías diversas y a lo largo de distintas fases económicas, lo más probable es que simplemente han tenido que plegarse, como Obama o Trump, a las realidades del equilibro internacional.

La guerra fría no se pudo evitar, aunque el presidente Roosevelt entregase media Europa a los soviéticos y el “nuevo orden internacional” que se prometía el primer Bush no trajo gran armonía, quizá porque los apaños entre dos superpotencias no funcionan, por mucho que una sea rica y occidental, y la otra pobre y semi-asiática

El nuevo enfrentamiento con Moscú, que el secretario de Estado, Tillerson, no trató de ocultar durante su reciente visita al Kremlin, no es el único cambio de Trump desde que se mudó a la Casa Blanca: ni la OTAN es ya una institución caduca como antes decía, ni dice que México pagará por la nueva versión de la muralla china que se había de construir a lo largo de la frontera, ni que China sea el mayor manipulador en divisas, ni que el NAFTA (tratado de libre comercio de Norteamérica) esté en vías de desaparición. Apenas oímos la famosa frase de “America First”, que tantos temían iba a lanzar una nueva era de aislacionismo, aunque algunas veces Trump la siga usando en actos populares.

En realidad, ni siquiera vemos mucho del candidato flamígero, seguro de tener las mejores ideas y de imponer a su país y al resto del mundo las experiencias que le habían transformado de un rico hijo de papá, en un magnate de las finanzas inmobiliarias. De aquel indomable político recién estrenado hemos pasado a un hombre que habla mucho menos, que está cambiando su equipo de colaboradores y que adopta las prácticas de sus antecesores a la hora de leer discursos preparados por expertos en vez de decir lo primero que se le ocurre.

Es cierto que mantiene algunas de sus tácticas, como los mensajes enviados por tweet, pero son ahora muchos menos. La magnitud del cambio es evidente en la alarma de los medios informativos más conservadores como la cadena de televisión FOX: durante toda esta semana, sus comentaristas y presentadores se declararon alarmados por el cambio que observan en Trump y advierten que, si vuelve a las políticas globalizadoras y abandona sus promesas populistas, perderá al abigarrado electorado que le llevó a la Casa Blanca y su presidencia será un rápido fracaso.

El giro de Trump ha sido tan rápido como sus intentos iniciales de cambiar de rumbo: no lleva ni cien días en la Casa Blanca, y en vez de trabajar en equipo con Rusia para derrotar al Estado Islámico (EI)  acusa al Kremlin de complicidad en el uso de armas químicas en Siria. Lejos quedan ya los comentarios en que pedía a los servicios secretos rusos que investigaran a su rival Hillary Clinton, porque ahora lo que le ocupa es defenderse de las acusaciones de haber usado a Moscú para sus propios fines electorales. Ve claro que Rusia ni ayudará a Washington en su política del Oriente Próximo, ni en sus problemas con Corea del Norte – donde también va viendo que su errático gobernante Kim Jon-un no se apea de sus propósitos de asustar a Estados Unidos y sus aliados asiáticos.

Esto le lleva a los brazos de los tan vilipendiados chinos, a quienes Trump acusó de todas las trampas comerciales posibles con amenazas veladas de que perderían a su principal cliente. Ahora, en cambio Trump busca que China le ayude para contener las aventuras atómicas de Corea del Norte y Pekín, con su tradicional sentido práctico, le ha dado un hueso que roer al suspender las importaciones norcoreanas de carbón, en represalia por las pruebas nucleares de Pyongyan. Y esto no es solo un gesto diplomático, sino un posible mercado para el carbón norteamericano…extraído por los más fieles seguidores de Trump en Kentucky y West Virginia.

Donde el cauce aún no ha cambiado del todo es en los ríos internos: el equipo Trump sigue adelante con los preparativos para construir el muro en su frontera del sur. Aunque ya no hable de que México lo pagará y trata de ampliar los centros de deportación y  EL NÚMERO DE los jueces de inmigración.  Pero aquí tal vez también habrá de pasar cuentas y dar marcha atrás, porque ni los congresistas y senadores quieren abrir el bolsillo para estos gastos, ni los empresarios encuentran substitutos para los millones de indocumentados que recogen cosechas, despluman gallinas y sacrifican ganado. Y Trump necesita a ambos: los unos porque tienen la llave de la caja fuerte y los otros porque ponen el dinero en la caja.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.