COLONIZAREA CHINEZĂ ÎN BALCANI/COLONIZACIÓN CHINA DE LOS BALCANES

Etiquetas

Albania, Bosnia Herzegovina, China, Johannes Hahn, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia, UE

Johannes Hahn

COLONIZAREA CHINEZĂ ÎN BALCANI

Uniunea Europeană a avertizat țările balcanice asupra pericolului care atârnă asupra lor de a deveni o colonie economică chineză. Comisarul UE pentru extindere, Johannes Hahn, semnalează că facilitățile pe care le oferă Beijingul pentru a finanța lucrările publice din Balcani sunt o manevră pentru a pune piciorul în sud-estul Europei.

Apelul lui Hahn se adresează celor cinci țări din zonă care nu sunt membre ale UE – Albania, Bosnia Herzegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia – și care fac parte din proiectul “16 +1” chinez pentru construcția  celei de a doua “rute a mătăsii”, prin care să se promoveze comerțul Chinei cu Occidentul. Kosovo nu face parte din grup, deoarece Beijing nu îl recunoaște.

Cu toate că Hahn semnalează pericole politice, apelul comunitar este, în realitate, o fațetă a luptei economice dintre gigantul asiatic și UE. Cele cinci țări menționate au primit, până acum, credite din partea UE în valoare de patru miliarde o sută douăzeci și patru de milioane € iar, din partea Chinei, trei miliarde șase sute patruzeci și șase de milioane. Însă, în timp ce Bruxelles se zgârcește să mai dea credite, din multe motive, de la enorma corupție balcanică, până la delăsarea cu care se aplică în această regiune normele comunitare în privința competitivității și ecologiei, Beijingul tot oferă credite: încă 4 miliarde 369 de milioane.

Desigur, oferta chineză nu este filantropică și nici sinucigașă din punct de vedere economic. Contractele de finanțare pe care le-a semnat prevăd însușirea lucrărilor în cazul în care nu se plătește datoria. Controlul asupra structurilor de bază din regiune – cum ar fi șoseaua care urmează să unească Serbia cu Croația – ar deschide o imensă poartă pentru pătruderea politică și economică chineză în Europa.

Pe lângă aceasta, la Bruxelles există bănuiala că concesiile făcute de guvernele acestor țări întreprinderilor chineze care efectuează lucrările publice ocolesc normele comunitare și că datele tehnice chiar ale acestor concesii ar fi falsificate. Aproape de fiecare dată, acordarea de credite este legată de contractarea lucrărilor de către o întreprindere chineză.

Lucrul acesta îl știu foarte bine conducăorii celor cinci țări balcanice, însă, aceștia au foarte puțină marjă de manevră, date fiind cerințele europene pentru a obține credite, dar, și o acută nevoie de a-și promova propriile lor țări. Un studiu recent, efectuat de Banca Europeană de Dezvoltare și Reconstrucție, semnalează că, în actualele condiții social-economice, cele cinci țări balcanice ar avea nevoie de 200 de ani pentru a atinge nivelul mediu de viață din actuala UE. Cu alte cuvinte: dacă nu au încotro, aceste guverne ar acepta orice ofertă de credite, oricât de riscantă ar fi, numai să poată accelera promovarea economiilor lor. Iar, în prezent, 10% din populația țărilor balcanice care nu fac parte din UE a emigrat în căutarea unui viitor mai bun.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

COLONIZACIÓN CHINA DE LOS BALCANES

Johannes Hahn

La Unión Europea ha advertido a los países balcánicos del peligro que corren de verse transformados en una colonia económica china. Según el comisario de la UE para la ampliación, Johannes Hahn, las facilidades dadas por Pekín para financiar obras públicas balcánicas son una maniobra para asentarse en el sudeste de Europa.

La llamada de Hahn está dirigida a las cinco naciones de la zona que no son miembros de la UE – Albania, Bosnia Herzegovina, Montenegro, Macedonia del Norte y Serbia – y que forman parte del proyecto “16 +1” chino para construir una segunda “ruta de la seda” que promueva el comercio chino con Occidente. Kosovo no forma parte del grupo porque Pekín no lo reconoce.

Pese a que Hahn alude a peligros políticos, la llamada comunitaria es,  ante todo, una faceta de la lucha económica entre el gigante asiático y la Unión. Los cinco países en cuestión han recibido, hasta ahora, créditos de la UE por valor de 4.124 millones de € y, de China, 3.646 millones. Pero, mientras Bruselas cicatea con más créditos por muchas razones, desde la enorme corrupción balcánica, hasta la laxitud con que se aplican allá las normas comunitarias sobre competitividad y ecología, Pekín ha ofrecido más créditos: 4.369 millones.

Evidentemente, la oferta china no es filantrópica, ni económicamente suicida. Los respectivos contratos de financiación prevén la apropiación de las obras en caso de incumplimiento del pago de la deuda. Controlar las estructuras básicas de la región – como la carretera que quiere unir Serbia con Croacia – abriría un gran portal para la penetración política y económica china en Europa.

Además, en Bruselas se sospecha que las concesiones de los Gobiernos en cuestión a las empresas chinas que realizan las obras públicas se hacen orillando las normas comunitarias o incluso, falsificando los datos técnicos que determinan las concesiones. Porque casi siempre la concesión de los créditos va ligada a la contratación de las obras por una empresa china.

Es evidente también que esto lo saben de sobras los dirigentes balcánicos, pero, éstos tienen muy escaso margen de maniobra, dadas las exigencias crediticias europeas, y una angustiosa necesidad de promocionar sus países. Un reciente estudio del Banco Europeo de Desarrollo y Reconstrucción señala que, en las condiciones socio-económicas actuales, los 5 Estados balcánicos tardarían 200 años en alcanzar el nivel de vida medio de la Unión Europea actual. Con otras palabras: a falta de alternativas, esos Gobiernos se acogerían a cualquier oferta crediticia, por arriesgada que fuera, con tal de acelerar la promoción de sus economías. Ya en la actualidad, el 10% de la población de los Balcanes no integrados en la UE ha abandonado ya sus patrias en busca de un porvenir mejor.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Anuncios

AMARA DRAGOSTE TURCO-CHINEZĂ/LOS AMARGOS AMORES CHINO-TURCOS

Etiquetas

Abdurehim Heyit, China, Sinkiang, Tayyip Erdogan, Turcia, uiguri

Abdurehim Heyit

AMARA DRAGOSTE TURCO-CHINEZĂ

Relațiile turco-chineze sunt la fel de greu de înțeles ca amorurile pasionale. Astfel, acum zece ani, cu islamiștii de la AKP instalați de curând la putere prin guvernul de la Ankara, președintele turc Tayyip Erdogan denunța “…genocidiul uigur comis de chinezi…”, ca, pe urmă, să treacă printr-o cascadă de apropieri și distanțări de Beijing, predominând, totuși, apropierile.

Pentru a înțelege acest proces trebuie să ținem cont de istorie (trecutul îndepărtat) și economie (prezentul). Istoria ne spune ce probleme a tot avut China chiar de la începuturie sale cu vecinii ei turci (uigurii sunt turcii cei mai legați de China şi, în ziua de azi, ei formează populația din provincia din nord-vestul Chinei, numită Sinkiang). Cu tot procesul de asimilare a uigurilor din această provincie, Beinjing-ul i-a tratat tot timpul cu duritate şi, în ultimii zece-cinsprezece ani, i-a discriminat chiar la ei  acasă, pentru a accelera și a reduce costurile exploatării  enormelor bogății ale subsolului din Sinkiang.

Uigurii au răspuns cu o rezistență pe măsură, rezistență care a generat chiar și campanii teroriste. Răspunsul chinez a fost detenția în lagăre de concentrare a unui milion de uiguri – când populația uigură totală este de trei milioane ! – pentru a fi “reeducați”, precum și o reprimare feroce a oricărei opoziții. Ultima victimă a acestei reprimări a fost poetul și cantautorul Abdurehim Heyit, care a murit în închisoare, după o detenție de doi ani. Fusese condamnat la opt ani, din cauza unui cântec naționalist uigur pe care l-a compus. Moartea lui Heyit a răscolit toată lumea musulmană, datorită enormei popularități de care se bucura.

Abdurehim Heyit

Economía explică de ce lumea musulmană închide ochii față de maltratarea uigurilor. Beijingul dispune de enorme rezerve financiare pe care le folosește atât pentru a-și accelera propria creștere economică, cât și pentru a influența politica țărilor emergente. În cazul Turciei lui Erdogan, care vrea să se erijeze în lider al lumii islamice, Beijing-ul a premiat tăcerea turcilor asupra acestui subiect, acordându-i Ankarei, în primăvara trecută, un credit de trei miliarde șase sute de milioane de dolari. În plus, în ultimul sezon turistic, 400.000 de turiști chinezi au vizitat Turcia… și se știe că Beijing-ul hotărăște chiar și destinația turistică a cetățenilor săi. Lucruri asemănătoare, desigur la dimensiuni diferite în funcție de economiile țărilor respective, au avut loc aproape în toată lumea islamică.

Însă, mobilizarea politică din ce în ce mai mare a țărilor musulmane le-a unificat acestora atitudinea față de restul lumii (luptele interne fac parte integrantă din politica islamică),iar,Beijing-ul se teme,acum,că moartea lui Heyit poate fi un catalizator pentru o mișcare anti-chineză,pe care oportunismul lui Erdogan să o accelereze și mai mult.

Astfel că, față de denunțul foarte dur al Turciei, guvernul chinez, practic, nu a avut nicio reacție oficială și s-a limitat să semnaleze că, în ultimele 25 de luni, nu a mai avut loc niciun atentat terorist, în provincia Sinkiang.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LOS AMARGOS AMORES CHINO-TURCOS

Abdurehim Heyit

Las relaciones turco-chinas son tan difíciles de entender como los amores pasionales. Así, hace diez años, con los islamistas del AKP recién instalados en el Gobierno de Ankara, el presidente turco Erdogan denunció el “…genocidio chino de los uigures…, para pasar luego por un tobogán de aproximaciones y distanciamientos a Pekín en el que acabaron dominando aquellas.

Para intentar entender ese proceso hay que tener en cuenta la Historia (el pasado lejano) y la economía (el presente). La Historia habla de los problemas que ha tenido desde sus inicios China con sus vecinos turcos (los uigures son el pueblo turco más vinculado a China y hoy en día constituye la población de la provincia noroccidental de China, Sinkiang). Pese a la fuerte sinización de los uigures de esa provincia, Pekín los ha tratado siempre con dureza y, en los últimos lustros, los ha discriminado incluso en su propia casa, para avanzar más deprisa y a menor costo en la explotación de las enormes riquezas del subsuelo de Sinkiang.

Los uigures han respondido con una resistencia pareja, resistencia que ha generado incluso campañas terroristas. La respuesta china ha sido el internamiento en gigantescos campos de concentración de más de un millón de uigures – ¡el censo total ronda los 3.000.000 ! – para su “reeducación”, así como una represión feroz de toda disidencia. La última víctima de esta represión ha sido el poeta y cantautor Abdurehim Heyit, quien acaba de morir en la cárcel a los 2 años de ser encerrado. Había sido condenado a 8 años de prisión por una canción nacionalista uigur suya. La muerte de Heyit ha repercutido en todo el mundo musulmán en el que goza de una enorme popularidad.

Abdurehim Heyit

La economía explica la enorme tolerancia del mundo islámico con el maltrato de los uigures. Pekín dispone de enormes reservas financieras y las usa por igual para acelerar el propio crecimiento y para influir en la política de los países emergentes. En el caso de la Turquía de Erdogan, que aspira a erigirse en el líder del mundo islámico, Pekín premió el silencio turco sobre el tema, concediendo, la pasada primavera, a Ankara un crédito de 3.600 millones de $. Además, en la última temporada turística, 400.000 turistas chinos visitaron Turquía… y es bien sabido que Pekín interviene hasta en las orientaciones viajeras de sus súbditos. Hechos similares, aunque de volúmenes diferentes en función de las respectivas economías, se han dado en casi todo el ámbito islámico.

Pero, la creciente movilización política de las naciones musulmanas ha ido cohesionando la actitud de éstas frente al resto del mundo (las luchas internas son parte integrante de la política islámica) y Pekín teme ahora que la muerte de Heyit sea un catalizador de un movimiento anti chino y que el oportunismo de Erdogan lo acelere aún más.

De ahí que, ante la dura denuncia turca, el Gobierno chino se haya abstenido prácticamente de toda reacción oficial y se ha limitado solo a señalar que, en los últimos 25 meses, no se ha registrado ningún atentado terrorista en Sinkiang.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

CEI DINTÂI, ÎN TOATE/EL PRIMERO EN TODO

Etiquetas

America, înarmare, China, datorie, scheltuieli

CEI DINTÂI, ÎN TOATE       Washington, Diana Negre

Nu este nicio îndoială că SUA ocupă primul loc în lume în multe domenii, în cercetare, putere militară, bogăție… și în datorii: guvernul federal american cheltuiește zilnic 1,43 de miliarde de dolari în dobânzi, adică de zece ori mai mult decât Italia, tara care are trista onoare de a ocupa locul al doilea pe lista datornicilor.

Și nu sunt semne că situația se va îmbunătăți, deoarece nici comportamentul fiscal al americanilor nu se află pe făgașul cel drept, nici situația internațională nu este promițătoare. Adică, pe de o parte, guvernul american pare a fi incapabil să-și modereze cheltuielile, și orice politică de austeritate, oricât de moderată ar fi, este sortită eșecului electoral. Pe de altă parte, pe piețele financiare se tinde spre o creștere a dobânzilor, iar acest lucru va scumpi tot mai mult costurile datoriei.

“Motoarele” acestei datorii sunt, aici, la fel ca în restul lumii: costurile sociale care sunt, pe zi ce trece, tot mai mari și care dobândesc prioritate față de orice alte cheltuieli publice, de la pensionări și asistență medicală pentru persoanele peste 65 de ani, până la acoperirea altor servicii pentru veterani și pentru persoane cu venituri mici.

Din cauza complicatului lor sistem de finanțare, SUA au, acum, un sistem bugetar împărțit în două: partea obligatorie, care acoperă cheltuielile sociale, și partea discreționară, care susține diferitele ministere. Proporția dintre părți se schimbă în favoarea celei obligatorii, care, în prezent, este de două treimi din cheltuielile publice și, prin simplul fapt că este obligatorie și din cauza creșterii datoriei, ponderea ei devine tot mai mare.

Portavion american

Dar, SUA nu ocupă primul loc numai în privința datoriei pe care o are, ci și la capitolul cheltuielilor militare, care sunt DE PATRU ORI MAI MARI decât cele ale țării care o urmează pe listă: se prevede ca SUA să cheltuiască, în acest an fiscal, aproximativ 900 de miliarde de dolari, față de China, țara care ocupă locul al doilea, cu 220 de miliarde.

În privința întâietății din alte domenii, nu putem să omitem drogurile, unde americanii sunt tot pe primul loc, cu cel mai mare număr de morți din cauza supradozelor la milionul de locuitori: 245 la milion, urmată imediat de Islanda, cu 221.

Din fericire pentru americani, sunt alte țări care se află înaintea lor în privința morților violente: Salvador, Venezuela sau Guatemala îi întrec de departe, de vreo zece ori mai mult ca număr de victime, proporțional cu populația lor.

În același timp, SUA  pierde poziții în alte domenii mai convenabile, cum ar fi speranța de viață, care crește în alte țări dezvoltate, și scade aici. Și nu pentru că asistența medicală ar fi  mai prejos sau viața mai aspră, ci pentru că noile generații se pare că au mai puțină poftă de a se bucura de ea, căci numărul de sinucideri tot crește printre persoanele sub 40 de ani.

Această lume pe care o părăsesc în mod voluntar, dă semne că este tot mai puțin americană: cu toate enormele lor cheltuieli militare, SUA pierd teren față de China, care își sporește influența prin programe de dezvoltare.  Și, pe zi ce trece, le va putea subvenționa tot mai avantajos: dacă datoria publică a SUA a fost, în 2017, de 80% din economía sa, în China nu a depășit 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL PRIMERO EN TODO      Washington, Diana Negre

No hay duda de que Estados Unidos es el país puntero en multitud de cosas, ya sea en investigación, en poderío militar, en riqueza…y en deuda: El gobierno federal norteamericano gasta DIARIAMENTE 1.43 mil millones de dólares en intereses, nada menos que diez veces más que Italia, el país que tiene el triste honor de ocupar el número dos en la lista de deudores.

La situación no lleva trazas de mejorar, porque ni el comportamiento fiscal de los norteamericanos va camino de enmendarse, ni la situación financiera internacional es prometedora. Es decir, por una parte, el gobierno norteamericano parece incapaz de moderar sus gastos y cualquier política de austeridad, por moderada que sea, está abocada al fracaso electoral. Por la otra, los mercados financieros apuntan a un aumento de los tipos de interés, lo que encarecerá cada vez más el costo de la deuda.

Los “motores” de esta deuda son aquí semejantes a los del resto del mundo: costos sociales cada día más elevados y que toman prioridad sobre cualquier otro gasto público, desde las jubilaciones y atención médica a los mayores de 65 años, hasta la cobertura de otros servicios a veteranos y personas de bajos ingresos.

Debido al complicado sistema de financiación, Estados Unidos se encuentra ahora con su sistema presupuestario dividido en dos: la parte obligatoria que cubre los gastos sociales y la discrecional, que mantiene los diferentes ministerios. La proporción entre ambas partes va cambiando en favor de la obligatoria que ahora representa aproximadamente los dos tercios del gasto público y, por el mismo hecho de ser obligatoria y por el crecimiento de la deuda, tan solo puede ir aumentando en proporción.

Poderío militar de EEUU

Pero EEUU no es puntero tan solo en su deuda, también lo es en sus gastos militares, que son CUATRO VECES mayores que el país que le sigue: se prevé que Estados Unidos gaste en este año fiscal casi 900 mil millones de dólares, comparado a la China, el país que le sigue inmediatamente, con 220 mil millones.

Y puestos a mirar otros lugares destacados, no podemos olvidarnos de las drogas, porque también ahí los norteamericanos van delante, con el mayor número de muertes por sobredosis relativamente a su población: son 245 por cada millón de habitantes, aunque en eso le sigue muy de cerca Islandia con 221.

Afortunadamente para los norteamericanos, hay otros países que van delante en cuestiones como muertes violentas, donde vecinos hemisféricos como El Salvador, Venezuela o Guatemala los superan de largo, con nada menos diez veces el número de víctimas relativo a su población.

Al mismo tiempo, Estados Unidos va perdiendo posiciones en otros terrenos más deseables como la esperanza de vida, que va creciendo en otros países desarrollados y va bajando aquí. Y no se trata de que la atención médica sea peor o la vida más dura, sino que las nuevas generaciones parecen tener menos ganas de vivirla, porque el número de suicidios no para de aumentar entre los menores de 40 años.

Portaaviones norteamericano

Este mundo que abandonan voluntariamente, lleva trazas de ser cada vez menos americano: a pesar de sus enormes gastos militares, Estados Unidos va perdiendo terreno frente a la China que extiende su influencia con programas de desarrollo.  Y cada día los podrá financiar con mayor ventaja: si Washington tenía una deuda pública de casi el 80% de su economía en 2017, China no llegaba al 19%.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

COADA MOSCOVEI /LA COLETA DE MOSCU

Etiquetas

acordul START, China, rachete intercontinentale, rachete nucleare cu rază medie de acțiune, Rusia, SUA

COADA MOSCOVEI        Washington, Diana Negre

Perspectiva ca SUA să renunțe la tratatul asupra controlului rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune (INF), în vigoare de 30 de ani, a stârnit senzație în toată lumea și a motivat inevitabilele condamnări din partea Rusiei, care avertizează că se va declanșa o nouă cursă a înarmărilor.

Amenințările lui Trump, percepute ca încă niște izbucniri, printre multe altele, cu care ne-a obișnuit, nu numai că nu sunt noi, dar ar putea chiar să indice un început, deoarece este foarte posibil ca Washington să renunțe nu numai la armele INF, ci și la acordul START, semnat acum 31 de ani, cu surle și trâmbițe, care limita dezvoltarea rachetelor intercomtinentale.

Prin aceste acorduri, cele două supraputeri din vremea aceea, Uniunea Sovietică și SUA, se angajau să limiteze dezvoltarea  armelor atomice, și, cu toate că respectarea lor a fost departe de a fi exemplară, au constituit, totuși, singura garanție că proliferarea armelor atomice era limitată  și că cele două țări se străduiau să evite un război nuclear.

Dar, din 1987, când președintele din vremea aceea, Ronald Reagan, a ajuns la un acord cu liderul sovietic, Mihail Gorbachov, și din 1991, când sucesorul său, George H. Bush, a reînnoit acordurile, lumea s-a schimbat atât de mult, încât utilitatea ambelor tratate se vede – cel puțin de la Washington – ca având multe limitări.

Mai întâi, unuia dintre semnatarii acestor tratate i-a crescut o coadă chinezească, deoarece Rusia, moștenitoare și succesoare a URSS, cu toate că dispune încă de arsenale atomice, nu mai reprezintă amenințarea care a ținut lumea în mare tensiune, în timpul deceniilor de “război rece” cu SUA, și a ajuns să fie doar o piesă în angrenajul  Beijing-Washington.

Moscova din zilele noastre a moștenit slăbiciunea Moscovei de odinioară, slăbiciune pe care a exploatat-o intens președintele Reagan pentru a obține victoria în “războiul rece”: potențialul său economic este mult mai mic decât arsenalele de care dispune, considerabil inferior celui american.

În plus, există o mare diferență, deoarece, astăzi, nu mai trăim ca atunci într-o lume bipolară Washington-Moscova, căci a apărut un element nou – CHINA – care, pe lângă faptul că îi face umbră Rusiei, amenință direct supremația americană. Și nu pentru a stabili o lume cu trei poli, ci pentru a lua locul Moscovei și chiar pentru a înlătura SUA de pe primul loc.

În numai câteva decenii, China a devenit o putere economică, al cărei produs intern brut îl egalează, practic, pe cel al Americii, ceea ce face ca aspirațiile ei militare să devină o amenințare pentru Washington, mult mai mare decât a fost vreodată URSS.

Iar tratatele care controlau armele nu au fost semnate cu Beijing, ci cu Moscova, și tocmai pe acestea vrea să le anuleze președintele Trump. Vorbește, desigur, de faptul că rușii nu le-au respectat, însă Rusia, al cărei potențial economic este, aproximativ, cât cel al Texas-ului, nu mai preocupă atât de mult nici Pentagonul, nici Casa Albă. Căci, renunțarea la tratatele INF și START țintește spre Beijing și nu spre Moscova.

Cum China nu s-a angajat să-și limiteze dezvoltarea armelor, poate să-și sporească în voie arsenalele, să construiască rachete, să-și mărească controlul asupra mărilor din Asia, în timp ce SUA erau legate de acordurile semnate cu Moscova.

Experții militari americani atrag atenția asupra faptului că, dacă va continua expansionismul militar actual, China ar putea închide accesul Flotei a Șaptea a SUA la Marea Chinei și să desființeze scutul cu care America își protejează aliații asiatici: Taiwan, Japonia, Coreea de Sud și Filipinele.

Dacă Pentagonul are mână liberă pentru a dezvolta noi arme, este posibil ca și China să fie de acord să semneze un tratat de ne-proliferare, în caz contrar va fi nevoită să facă față unei curse a înarmărilor, în ceea ce deja unii observatori denumesc “cel de al doilea război rece”. Și tocmai în aceasta constă atu-ul actual al Americii: dacă se întâplă repede, avantajul economic al SUA va fi decisiv față de China, care va trebui să se descurce cu un produs intern brut identic cu cel american, dar la o populație de patru ori mai mare decât cea a SUA.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LA COLETA DE MOSCU          Washington, Diana Negre

 

La perspectiva de que Estados Unidos abandone el tratado para control de armas atómicas de medio alcance (INF), en vigor desde hace casi 30 años, ha causado sensación en todo el mundo y ha motivado las inevitables condenas rusas que advierten de una nueva carrera de armamentos.

Las amenazas de Trump, vistas como uno más de sus muchos exabruptos, no solamente que no tienen mucho de nuevo, sino que podrían incluso indicar solamente un principio, ya que es muy posible que Washington no renuncie solamente al tratado de las armas INF, sino también al acuerdo START, firmado hace ahora 31 años a bombo y platillo, para limitar el desarrollo de los misiles intercontinentales.

Ambos acuerdos comprometían a las dos superpotencias del momento, la Unión Soviética y Estados Unidos, a limitar el desarrollo de sus armas atómicas y, si bien su cumplimiento dista mucho de ser ejemplar, es considerado como un seguro de que la proliferación de armas atómicas será limitada y que ambos países tratarán de evitar una guerra nuclear.

Pero, desde 1987, cuando el entonces presidente Reagan llegó a un acuerdo con el líder soviético Gorbachov, y desde 1991, cuando ocurrió otro tanto con su sucesor George H. Bush, el mundo ha cambiado tanto que – al menos desde Washington – la utilidad de ambos tratados tiene muchas limitaciones.

Para empezar, a uno de sus firmantes, le ha salido una coleta china, porque Rusia, la heredera y sucesora de la URSS, aunque sigue teniendo arsenales atómicos ha dejado de ser la amenaza que mantuvo al mundo en tensión durante los decenios de “guerra fría” con Estados Unidos y se ha convertido en una pieza del engranaje Pekín-Washington.

 

El Moscú de hoy ha heredado la debilidad del Moscú de otrora, que tanto explotó el presidente Reagan para lograr la victoria en la “guerra fría”: su potencial económico es muchísimo menor que sus arsenales y, sobre todo, muy inferior al norteamericano.

Pero hay una gran diferencia porque hoy en día ya no vivimos como entonces en el mundo bipolar Washington-Moscú, sino que ha aparecido un nuevo elemento – CHINA – que, además de hacer sombra a Rusia, amenaza directamente la supremacía norteamericana. Y no para llevarnos a un mundo tripolar, sino para tomar el lugar que ocupaba Moscú e incluso suplantar a Estados Unidos.

En pocas décadas, China se ha convertido en una potencia económica cuyo producto interior bruto es prácticamente igual al de Estados Unidos, lo que convierte sus aspiraciones militares en una amenaza para Washington mucho mayor de lo que probablemente nunca fue la URSS.

Pero los tratados de control de armamentos no se firmaron con Pekín sino con Moscú y son estos los que el presidente Trump quiere derogar. Es cierto que habla del incumplimiento ruso, pero Rusia, cuya potencia económica equivale aproximadamente a la del estado de Tejas, no hace perder el sueño ni al Pentágono ni a la Casa Blanca. La renuncia a los tratados de INF y de START apuntan hacia Pekín y no hacia Moscú.

Al no haberse comprometido a limitar su desarrollo armamentista, China puede seguir creciendo, construir misiles, ampliar su control marítimo en Asia, mientras Estados Unidos se ve limitado por sus acuerdos con Moscú.

Los expertos militares norteamericanos señalan que, de seguir el expansionismo militar actual, China podría cerrar el camino a la Séptima Flota norteamericana en el Mar de China y eliminar el escudo con que Estados Unidos protege a sus aliados asiáticos como Taiwan, Japón, Corea del Sur o Filipinas.

Si el Pentágono tiene mano libre para desarrollar nuevas armas, tal vez China se avenga a un tratado de no proliferación o, de no hacerlo, tendrá que enfrentarse a una carrera de armamentos en lo que algunos empiezan a describir como la “guerra fría II”. Y aquí está la baza norteamericana de hoy: si esto ocurre pronto, la ventaja económica de Estados Unidos todavía sería decisiva ante una China obligada a atender, con el mismo producto interior bruto, una población cuatro veces la norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET/PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

Etiquetas

China, Pekin, Wang Qishan, Xi Jinpin

Xi Jinpin  și Wang Qishan

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET

China comunistă, de la moartea lui Mao, a evoluat vertiginos, atât din punct de vedere economic, cât și politic, dar, cu toate acestea, continuă să practice cultul personalității ca în vremea primei dinastii din istoria sa, dinastia Yao (2200 a. C.). Astfel, nu numai că l-a numit pe Xi Jinpin șef suprem pe viață, dar l-a reactivat și pe un pensionar – Wang Qishan, de 69 de ani – ca numărul 2 în aparatul puterii, pentru simplul motiv că este omul de maximă încredere al lui Xi.

Desigur că, pe lângă acest motiv principal al numirii lui Wang, mai există și altele. Un motiv foarte important, în aceste momente, este că Wang este cel mai mare expert chinez în domeniul comerțului chino – american și are cea mai mare experiență în negocierile cu politicienii și oamenii de afaceri americani.

În timpul crizei economice mondiale din anul 2009, el a fost șeful delegației chineze în negocierile cu Washingtonul, iar experiența sa în relația cu SUA a dobândit-o în vremea când a fost, mulți ani, președintele Băncii Chineze de Construcții. Să mai adăugăm că în CV-ul său figurează capacitatea sa deosebită de a gestiona lucruri super-complicate: la începutul acestui mileniu, a fost primar al Pekinului, în mod special în anul 2003, când capitala a fost cuprinsă de panică, din cauza sindromului acut respirator grav, „sars”(severe acute respiratory sindrome).

Xi Jinpin

Pe lângă merite politico-mercantile, Wang este faimos pentru onestitatea sa fără pată: este imun la cârdășii în relațiile de partid sau în prieteniile sale personale. A demonstrat-o în anii în care a condus atotputernica Comisie Disciplinară a Partidului Comunist Chinez, care își asumase lupta împotriva corupției și abuzurilor de putere. Integritatea sa morală s-a evidențiat și mai mult când, anul trecut, – cu toată prietenia sa cu Xi – a renunțat la toate funcțiile pe care le avea în partid și în Administrația publică, deoarece a ajuns la vârsta pensionării și s-a pensionat așa cum prevedeau legile.

Dincolo de merite și de moralitate, prietenia dintre Xi și istoricul Wang s-a născut demult, în vremurile când amândoi erau tineri. În iureșul maoist al reformelor până în pânzele albe, amândoi au căzut în dizgrația regimului de atunci și au fost surghiuniți în aceeași comună agrară pentru a fi „reeducați”…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

La actual China comunista ha evolucionado vertiginosamente tanto económica, como políticamente, desde la muerte de Mao, pero, mentalmente, sigue rindiendo culto a la personalidad, como en tiempos de la primera dinastía, la Yao (2200 a. C.). Así, no sólo ha nombrado a Xi Jinpin jefe máximo vitalicio, sino que ha reactivado a un jubilado – Wang Qishan, de 69 años – como número 2 del aparato de poder, por la mera razón de que es el hombre de confianza máxima de Xi.

Wang Qishan

Claro que si ésta es la causa principal del nombramiento de Wang como vicepresidente, no es la única. Un motivo sumamente importante, en estos momentos, es que él es el primer experto chino para temas económicos del comercio chino-estadounidense y el ciudadano chino de mayor experiencia en la negociación con los políticos y empresarios norteamericanos.

Él fue, en plena crisis económica mundial – 2009 –, el jefe de la delegación china en las negociaciones con Washington y su experiencia en el trato y trata con los norteamericanos ya fue muy larga durante todos los años que presidió el Banco Chino de la Construcción. En su hoja de servicios también hay un sobresaliente para gestiones súper complicadas: su mandato como alcalde de Pekín, a principios de este milenio y, en especial, durante el año 2003, cuando la capital fue presa de una psicosis de pánico por el “sars”.

Wang Qishan encabeza el equipo chino en el diálogo con congresistas norteamericanos

Junto a estos méritos político-mercantiles, Wang reúne también la fama de ser un hombre de honradez cabal, inmune a compincheos, solidaridad de partido o amistades personales. Lo demostró durante los años que dirigió la todopoderosa Comisión Disciplinaria del PC chino, que había asumido la lucha contra la corrupción y los abusos de poder. Su integridad moral se evidenció aún más cuando, el año pasado, – y pese a la amistad con Xi – renunció a todos sus cargos en el partido y la Administración pública, porque esto era lo previsto por las leyes para los funcionarios que se jubilaban.

Méritos y moralidad aparte, la amistad de Xi y el historiador Wang nació de una coincidencia política personal de sus años mozos. En plena vorágine maoísta de reformismos a ultranza, los dos cayeron en desgracia ante el régimen de aquél entonces y fueron desterrados a la misma comuna agraria para su “reeducación”…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului/Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico

Etiquetas

China, hegemonie, SUA

Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului – Washington, Diana Negre

De mai mult de un sfert de secol de când s-a năruit Uniunea Sovietică, SUA s-au tot felicitat pentru că s-au aflat în fruntea unei mari victorii asupra ideologiilor totalitare și comuniste, americanii fiind convinși că sistemul lor economic și politic se va extinde împreună cu sistemele democratice.

În linii mari, așa s-a și întâmplat-întocmai în țările europene, mai puțin în cele asiatice- cu un mare pariu încă în desfășurare: China, care astăzi este al doilea gigant economic din lume, după SUA, și care se dezvoltă, crește și se îmbogățește în marș forțat. Mulți au crezut că chinezii vor urma modelul societăților occidentale, unde îmbogățirea materială a populației a adus cu sine și niște exigențe de democrație, materializate în sisteme politice și economii de piață.

Câțiva experți în politică internațională, puțini la număr, avertizează, de câțiva ani buni, că China ar putea fi un animal diferit și Partidul Comunist ar putea opta pentru o liberalizare economică, dar fără să cedeze puterea și fără să creeze instituții democratice. Semnalau că reformele economice care au permis unor sute de milioane să scape de mizerie, au fost conduse de Den Xiaoping, lider care nu numai că vroia un „comunism în stil chinezesc”, dar, probabil își dorea și o piață în versiune comunistă.

Acum, în lumina ultimelor hotărâri luate de Partidul Comunist chinez, care l-a ridicat la rangul de sfințenie politică pe actualul său președinte, Xi Jinping, se profilează o lume cu doi mari poli, a căror putere economică devine din ce în ce mai egală, dar fără să se apropie și concepțiile lor politice.

Xi Jinping

Și, desigur, ultimele măsuri anunțate de Xi nu vizează o democratizare a societății chinezești, ci ceea ce un expert în zona aceasta a lumii, Sebastian Heilmann, numește „leninism digital”, un sistem în care chinezii încearcă să utilizeze cele mai avansate tehnologii, promovând ei înșiși inovația, menținând, în schimb, un sistem de putere evident vertical.

De fapt, se potrivește cu ceea ce au trăit în lunga lor istorie de cinci mii de ani, deoarece China, la fel ca în vremea lor Egiptul faraonic sau imperiul Asirian sau Uniunea Sovietică, trebuie să facă față, de secole, unei enorme mase de cetățeni, astfel încât, Xi Jinping va fi nevoit să se hotărască dacă va duce poporul în ritm de bici, așa cum a făcut Stalin, știind că, după două sau trei generații, se va instala o inevitabilă anchilozare, sau dacă va permite ca, din enorma sa masă umană să apară formule politice și conducători, pe care nu va mai ști și nici nu va mai putea să-i controleze, deoarece îi vor lipsi resursele necesare, precum și premise care să fie cunoscute.

Chinezii – și nu numai Partidul Comunist din Beijing, ci chiar mulți tineri chinezi formați în universități occidentale – pariază pe faptul că proiectul său „de sus în jos”, după cum îl caracterizează însuși partidul, va sfârși prin a da rezultate foarte bune, și mai semnalează că are cel puțin avantajul că va controla populația, pentru a evita curente, ideologice sau de comportament patologic, dăunătoare dezvoltării economice și bunăstării generale.

În schimb, în SUA, problema se pune cu totul altfel: nu guvernanții sunt cei care știu ce e convenabil pentru toată lumea, ci masa populației e cea care alege, practic, printr-o selecție naturală, ce produse sau comportamente au succes.

Este vorba, desigur, de libertatea supremă „a pieței”, principiul sfânt al ideologiei americane, care nu este doar un loc unde se vând și se cumpără mărfuri, ci un for de idei artistice, economice, medicale sau sociale, în care toate se află în competiție – și se impun acelea pe care le vrea populația.

Gigantul american s-a născut într-un context de două ori diferit: populația americană, la început, nu a fost prea numeroasă, dar și pentru că comunitatea de tipare mentale și sociale permitea un control relativ al populației.

În această măsurare a forțelor între Beijing și Washington pentru hegemonie, este imposibil, pentru moment, să știm cine va câștiga, dar ceea ce e sigur este că nici chinezii și nici americanii nu-și vor schimba ideile. Oricât de mult ar vedea conservatorii americani la rivalii lor politici progresiști tendințe comunistoide, este de neimaginat ca o societate americană să adopte un model vertical, ca în marile imperii asiatice – sau de mare influență asiatică, cum este Rusia-, în care, pasivitatea populației să permită conducătorilor ei să impună structuri autoritare.

Cum la fel de neimaginat ar fi ca un miliard treisute de milioane de chinezi să-și facă de cap, fără nicio disciplină, punându-și ideile în practică, fără liderii lor politici.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico              Washington, Diana Negre

Desde hace más de un cuarto de siglo, cuando se derrumbó la Unión Soviética y Estados Unidos se felicitaba por haber liderado una gran victoria sobre las ideologías totalitarias y comunistas, los norteamericanos han estado convencidos de que su sistema político y económico se irá extendiendo de la mano de los sistemas democráticos.

Y más o menos es lo que fue ocurriendo, más en los países europeos y menos en los asiáticos, pero con una gran apuesta pendiente: la China, hoy el segundo gigante económico del mundo después de Estados Unidos y que se desarrolla, crece y enriquece a marchas forzadas. Muchos creían que los chinos seguirían el modelo de las sociedades occidentales, donde el enriquecimiento material de la población trajo unas exigencias democráticas materializadas en sistemas políticos y economías de mercado.

Algunos pocos expertos en política internacional advierten, desde hace años, que China podría ser un animal diferente y que el Partido Comunista podría optar por una liberalización económica, sin por ello ceder el poder y establecer instituciones democráticas. Señalaban que las reformas económicas que permitieron a cientos de millones salir de la miseria, iban dirigidas por Den Xiaoping, quien no solamente quería un “comunismo a la china”, sino, probablemente, también un mercado en versión comunista.

Ahora, a la vista de las últimas decisiones tomadas por el Partido Comunista chino, que ha elevado a la santidad política a su actual presidente Xi Jinping, se perfila un mundo con dos grandes polos, cuyo poder económico es cada vez más semejante, sin que por ello se acerquen sus planteamientos políticos.

Y ciertamente, las últimas medidas anunciadas por Xi no apuntan a una democratización de la sociedad china, sino a lo que el experto en esta zona del mundo, Sebastian Heilmann, llama el “leninismo digital”, un sistema en que los chinos tratan de utilizar las tecnologías más avanzadas y fomentan ellos mismos la innovación, pero mantienen un sistema de poder claramente vertical.

En realidad, corresponde a lo que han vivido en su larga historia de cinco mil años, porque China, como en su día el Egipto faraónico o el imperio Asirio o la Unión Soviética, tiene que apechugar desde hace siglos con una masa ciudadana enorme, de forma que Xi Jinping ha de elegir ante el dilema de llevar al pueblo a golpe de látigo, como hizo Stalin, sabiendo que, al cabo de dos tres generaciones, será inevitable el anquilosamiento, o dejar que, de su enorme masa humana, surjan fórmulas políticas y líderes, a los que ni sepa, ni pueda controlar, tanto por falta de recursos, como de premisas sabidas.

Los chinos – y no sólo el Partido Comunista desde Pekín, sino incluso muchos jóvenes chinos formados en las universidades occidentales – apuestan a que su método de “diseño de arriba abajo”, según lo describe el propio partido, acabará dando resultados mejores y señalan que, por lo menos, tiene la ventaja de controlar a la población, para evitar corrientes, ya sean ideológicas o de conductas patológicas, perjudiciales para el desarrollo económico y el bienestar de todos.

En Estados Unidos, el planteamiento no puede ser más diferente: no son los gobernantes quienes saben lo que conviene a todos, sino que es la masa de la población la que elige, prácticamente por selección natural, los productos o conductas que tienen éxito.

Se trata, naturalmente, de la libertad máxima del “mercado”, el principio sacrosanto en la ideología norteamericana, que no lo ve exclusivamente como un lugar en que se venden y compran mercancías, sino como un foro de ideas artísticas, económicas, médicas o sociales, en que todas compiten – y acaban por imponerse las que la población desea.

El gigante americano nació en un contexto doblemente diferente, tanto porque su población no era al principio muy grande, como por la comunidad de moldes mentales y sociales, que permitían un relativo control de la sociedad.

En el pulso hegemónico entre Pekín y Washington, es imposible, por ahora, saber quién acabará ganando, pero parece evidente que ni los chinos, ni los norteamericanos van a cambiar de ideas.  Por mucho que los conservadores norteamericanos vean en sus rivales políticos progresistas tendencias comunistoides, es impensable que una sociedad norteamericana adopte un modelo vertical, como los grandes imperios asiáticos – o de gran influencia asiática como es Rusia -, donde la pasividad de la población permita a sus dirigentes plantear estructuras autoritarias.

Tan impensable como que mil trescientos millones de chinos vayan por ahí, campando sin disciplina y aplicando sus ideas al margen de sus líderes políticos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Apele se întorc la matcă/Las aguas a su cauce

Etiquetas

Casa Blanca, China, Donald Trump, imigranți hispani, Xi Jingping

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Apele se întorc la matcă        Washington, Diana Negre

Acum 9 ani, președintele Obama, la început de mandat, promitea multe schimbări, printre care, „un nou început” în relațiile Washington-ului cu Moscova. Cam același lucru, dar cu alte cuvinte, anunța imprevizibilul candidat republican, Donald Trump, în 2016, care afirma că se gândea să colaboreze cu Rusia pentru a rezolva problemele lumii.

Atât Obama, cât și Trump, din perspective politice diferite, vedeau limitele politicii americane tradiționale și dădeau asigurări că vor aduce un suflu nou și nu se vor lăsa influențați de tradițiile învechite ale unei diplomații închistate și ale unor funcționari împietriți.

Însă, promisiunile lor s-au  evaporat, iar politicile lor s-au schimbat deîndată ce s-au izbit de irezistibila realitate, care se dovedea mai puternică decât promisiunile electorale: dacă SUA au urmat o asemenea politică față de Rusia, conduse de președinți cu ideologii foarte diferite, de-a lungul diferitelor faze economice, aceasta demostrează că, pur și simplu, au fost nevoiți să se încline, ca Obama și Trump, în fața realităților echilibrului internațional.

Războiul rece nu a putut fi evitat, cu toate că președintele Roosevelt a lăsat o jumătate de Europă în mâinile rușilor, iar „noua ordine internațională”, pe care o promitea primul Bush, nu a adus o mare armonie, poate deoarece aranjamentele dintre două supraputeri nu funcționează, oricât ar fi una de bogată și occidentală, și săracă și semi-asiatică cealaltă.

Noua înfruntare cu Moscova, pe care secretarul de stat, Tillerson, nu a încercat să o ascundă în timpul recentei sale vizite la Kremlin, nu este unica schimbare pe care o înregistrează Trump de când s-a mutat la Casa Albă: nici NATO nu este o instituție învechită sau depășită, cum a tot spus, mai înainte, nici Mexicul nu va plăti pentru noua versiune a zidului chinezesc, care ar urma să se construiască de-a lungul frontierei, și nici China n-ar mai fi cel mai mare manipulator de valută, după cum nici NAFTA (tratatul de liber schimb din America de Nord) n-ar mai fi pe cale de dispariție. De abia dacă mai auzim formula “America First” (America, mai întâi de toate!), de care se temeau atâția oameni că va lansa o nouă eră de izolaționism, cu toate că Trump o mai folosește la unele adunări populare.

De fapt, nu prea îl mai vedem pe candidatul înflăcărat, care era sigur că are cele mai bune idei pentru a impune țării sale și restului lumii experiențele care l-au transformat din băiatul-tatii cel bogat, într-un magnat al finanțelor imobiliare. Din acel proaspăt om politic nestăpânit, a devenit un om care vorbește mult mai puțin, care-și schimbă echipa de colaboratori, și care adoptă practicile antecesorilor săi, atunci când citește discursuri pregătite de experți, în loc să mai rostească primul lucru care-i trece prin minte

Desigur, mai păstrează unele din tacticile sale, cum sunt mesajele trimise pe tweet, dar acum, sunt mult mai puține. Dimensiunile schimbării se văd în alarma care s-a declanșat în mijloacele de informare mai conservatoare, cum este de pildă rețeaua de televiziune FOX: toată săptămâna, comentatorii și prezentatorii s-au arătat alarmați de schimbarea care se petrece cu Trump și au avertizat că, dacă adoptă politicile globalizatoare și renunță la promisiunile sale populiste, va pierde, foarte curând, pestrițul electorat care l-a adus la Casa Albă, iar președinția sa va fi un eșec rapid.

Schimbarea de macaz a lui Trump a fost tot atât de rapidă ca încercările sale inițiale de a schimba total direcția : nu se află nici măcar de o sută de zile la Casa Albă, și iată că, în loc să lucreze în echipă cu Rusia pentru a desființa Statul Islamic, acuză, acum, Kremlinul că  este complice în folosirea armelor chimice în Siria. Au rămas mult în urmă comentariile sale în care cerea serviciilor secrete din Rusia să o cerceteze pe rivala sa, Hillary Clinton, deoarece,  acum, trebuie să se apere de acuzațiile că s-a folosit de Moscova pentru propriile sale scopuri electorale. Vede foarte bine că Rusia nu va ajuta Washington-ul în política sa în Orientul Apropiat, și nici în problemele pe care le are cu Corea de Nord, unde ciudatul președinte Kim Jon-un nu renunță la intențiile sale de a îngrozi SUA și pe aliații lor asiatici.

Asta îl aruncă în brațele chinezilor, pe care Trump i-a acuzat că practicau toate capcanele comerciale posible, amenințându-i voalat că își vor pierde principalul client. Iată că acum, Trump solicită ajutorul Chinei pentru a pune capăt aventurilor atomice ale Coreei de Nord, iar Pekin-ul, cu tradiționalul său simț practic, i-a dat un os de ros, suspendând importurile de căbune nordcorean, ca represalii pentru  experiențele nucleare ale Pyonyang-ului. Nu este numai un gest diplomatic, ci și o posibilă piață pentru cărbunele american…extras de cei mai credincioși susținători ai lui Trump din Kentucky și Virginia de Vest.

Donald Trump, președintele SUA și Xi Jingping, președintele Chinei

Însă matca încă nu s-a schimbat de tot la râurile interioare: echipa lui Trump continuă, totuși, pregătirile pentru construirea gardului la frontera din sud. Încearcă, de asemenea, să mărească centrele de deportare, precum și numărul judecătorilor de la Imigrări. Dar, este posibil ca și în această chestiune să dea înapoi, deoarece nici congresmanii sau senatorii nu vor să se aloce bani pentru asemenea cheltuieli, și nici întreprinzătorii nu găsesc  înlocuitori pentru milioanele de imigranți fără acte, care adună recoltele, jumulesc găini sau sacrifică vite. Ori, Trump are nevoie și de unii și de altii : primii au cheia de la casa de bani, iar ultimii sunt cei ce aduc banii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Las aguas a su cauce        Washington, Diana Negre

Hace 9 años, el recién elegido presidente Obama prometió muchos cambios, entre ellos “un nuevo comienzo” en las relaciones de Washington con Moscú. Casi lo mismo, aunque con otras palabras, aseguró el imprevisible candidato republicano de 2016, Donald Trump, quien nos anunciaba que pensaba colaborar con Rusia para enderezar los problemas del mundo.

Tanto Obama como Trump, desde distintas perspectivas políticas veían las limitaciones de la política tradicional norteamericana y aseguraban que traerían aires nuevos, sin dejarse contaminar por las rancias tradiciones de diplomáticos acartonados y funcionarios inmovilistas.

Pero sus promesas se desvanecieron y sus políticas cambiaron en cuanto se enfrentaron con algo tan irresistible como la realidad, que acaba demostrándose más potente que las promesas electorales: Si Estados Unidos ha seguido una política semejante frente a Rusia, a cargo de presidentes de ideologías diversas y a lo largo de distintas fases económicas, lo más probable es que simplemente han tenido que plegarse, como Obama o Trump, a las realidades del equilibro internacional.

La guerra fría no se pudo evitar, aunque el presidente Roosevelt entregase media Europa a los soviéticos y el “nuevo orden internacional” que se prometía el primer Bush no trajo gran armonía, quizá porque los apaños entre dos superpotencias no funcionan, por mucho que una sea rica y occidental, y la otra pobre y semi-asiática

El nuevo enfrentamiento con Moscú, que el secretario de Estado, Tillerson, no trató de ocultar durante su reciente visita al Kremlin, no es el único cambio de Trump desde que se mudó a la Casa Blanca: ni la OTAN es ya una institución caduca como antes decía, ni dice que México pagará por la nueva versión de la muralla china que se había de construir a lo largo de la frontera, ni que China sea el mayor manipulador en divisas, ni que el NAFTA (tratado de libre comercio de Norteamérica) esté en vías de desaparición. Apenas oímos la famosa frase de “America First”, que tantos temían iba a lanzar una nueva era de aislacionismo, aunque algunas veces Trump la siga usando en actos populares.

En realidad, ni siquiera vemos mucho del candidato flamígero, seguro de tener las mejores ideas y de imponer a su país y al resto del mundo las experiencias que le habían transformado de un rico hijo de papá, en un magnate de las finanzas inmobiliarias. De aquel indomable político recién estrenado hemos pasado a un hombre que habla mucho menos, que está cambiando su equipo de colaboradores y que adopta las prácticas de sus antecesores a la hora de leer discursos preparados por expertos en vez de decir lo primero que se le ocurre.

Es cierto que mantiene algunas de sus tácticas, como los mensajes enviados por tweet, pero son ahora muchos menos. La magnitud del cambio es evidente en la alarma de los medios informativos más conservadores como la cadena de televisión FOX: durante toda esta semana, sus comentaristas y presentadores se declararon alarmados por el cambio que observan en Trump y advierten que, si vuelve a las políticas globalizadoras y abandona sus promesas populistas, perderá al abigarrado electorado que le llevó a la Casa Blanca y su presidencia será un rápido fracaso.

El giro de Trump ha sido tan rápido como sus intentos iniciales de cambiar de rumbo: no lleva ni cien días en la Casa Blanca, y en vez de trabajar en equipo con Rusia para derrotar al Estado Islámico (EI)  acusa al Kremlin de complicidad en el uso de armas químicas en Siria. Lejos quedan ya los comentarios en que pedía a los servicios secretos rusos que investigaran a su rival Hillary Clinton, porque ahora lo que le ocupa es defenderse de las acusaciones de haber usado a Moscú para sus propios fines electorales. Ve claro que Rusia ni ayudará a Washington en su política del Oriente Próximo, ni en sus problemas con Corea del Norte – donde también va viendo que su errático gobernante Kim Jon-un no se apea de sus propósitos de asustar a Estados Unidos y sus aliados asiáticos.

Esto le lleva a los brazos de los tan vilipendiados chinos, a quienes Trump acusó de todas las trampas comerciales posibles con amenazas veladas de que perderían a su principal cliente. Ahora, en cambio Trump busca que China le ayude para contener las aventuras atómicas de Corea del Norte y Pekín, con su tradicional sentido práctico, le ha dado un hueso que roer al suspender las importaciones norcoreanas de carbón, en represalia por las pruebas nucleares de Pyongyan. Y esto no es solo un gesto diplomático, sino un posible mercado para el carbón norteamericano…extraído por los más fieles seguidores de Trump en Kentucky y West Virginia.

Donde el cauce aún no ha cambiado del todo es en los ríos internos: el equipo Trump sigue adelante con los preparativos para construir el muro en su frontera del sur. Aunque ya no hable de que México lo pagará y trata de ampliar los centros de deportación y  EL NÚMERO DE los jueces de inmigración.  Pero aquí tal vez también habrá de pasar cuentas y dar marcha atrás, porque ni los congresistas y senadores quieren abrir el bolsillo para estos gastos, ni los empresarios encuentran substitutos para los millones de indocumentados que recogen cosechas, despluman gallinas y sacrifican ganado. Y Trump necesita a ambos: los unos porque tienen la llave de la caja fuerte y los otros porque ponen el dinero en la caja.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

Istoria nu are un punct final/La historia sin final

Etiquetas

China, Donald Trump, Estados Unidos, Europa Liberă, propaganda, Radio Libertatea, Radio Liberty, Radio y TV Martí, Rusia, Rusia Astăzi, Russia Today, SUA, TeleSur, Washington

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Cel mai rău dușman vine deghizat în prieten…

Istoria nu are un punct final                           Washington,                     Diana Negre

Acum 25 de ani, când  s-a prăbușit Cortina de Fier, iar Washintonul se credea în stare să rezolve chiar și problema palestiniană, Francis Fukuyama scria „sfârșitul Istoriei”, cu convingerea bazată mai mult pe dorință, decât pe logică, că victoria „lumii libere” asupra tiraniei urma să deschidă o epocă de concordie universală, fără războaiele care au umplut Istoria chiar înainte de a avea o istorie scrisă.

 „Ce vedem acum este nu numai sfârșitul Războiului Rece sau al unei etape deosebite de după război, ci chiar sfârșitul Istoriei ca atare, punctul final al evoluției ideologice a Umanității și universalizării democrațiilor liberale occidentale, ca formă  desăvârșită de guvernare umană”, scria în ceea ce avea să devină un best-seller și una dintre cele mai citate cărți  la televiziuni și prin ziare.

După cum, pe vremuri, Mahomed dădea asigurări, în ultima sa scriere, că după el nu vor mai fi profeți și nici religii noi, la fel credea și  profesorul de atunci de Științe Politice  la Universitatea  Johns Hopkins în instalarea definitivă a sistemului democratic.

Și nu era singurul, deoarece și președintele George H.W. Bush saluta „noua ordine mondială”, care trebuia să urmeze după Războiul Rece, câștigat de țările occidentale din  „lumea liberă”, în frunte cu SUA.

Cu o criză economică ce l-a costat realegerea pe primul  președinte Bush, cu 21 de milioane de veterani și niște cheltuieli militare care înghițeau 20% din bugetul național, nu a fost de mirare că senzația victoriei a dus la o dezarmare, atât militară, cât și propagandistică: bugetul Apărării a tot scăzut ca procentaj din cheltuielile publice, iar posturile oficiale de  radio Europa Liberă și Radio Libertatea, care emiteau pentru Europa din spatele Cortinei de Fier, au fost reduse considerabil. Chiar și biroul însărcinat să proiecteze pe plan internațional o imagine favorabilă a Statelor Unite ale Americii a fost desființat în 1999, când președinte era Bill Clinton, iar USIA (United States Information Agency) a fost absorbită de Departamentul de Stat.

Reducerea cheltuielilor militare nu a afectat poziția dominantă a SUA în domeniul militar, deoarece continuă să dețină cel mai modern armament și cele mai avansate tehnologii, care îi conferă o superioritate indiscutabilă. Dar, în alte domenii, demobilizarea propagandistică sau complezența au șubrezit poziția americană și au lăsat câmp liber celor care, pe vremuri, erau inamici, iar astăzi, nu sunt chiar atât de amici pe cât credeau unii.

Încrederea era bipartită : cel de al doilea președinte Bush îl privea pe Vladimir Putin în ochi și credea că îi vede sufletul, în timp ce Obama promitea „un nou început” în relațiile cu Rusia, când încă nu era decât simplu candidat la Casa Albă.

În timp ce poporul american împărtășea atitudinea acestor doi președinți, Rusia și China își dezvoltau niște aparate propagandistice care, în multe locuri, le dădeau la o parte pe cele americane construite din timp și cu  mari eforturi financiare. Până și Venezuela cu televiziunea ei TeleSur, avea pretenția să fie la nivelul Washingtonului, înainte  ca prăbușirea prețurilor petrolului să o oblige  să fie mai reținută, dar, chiar și atunci a avut ajutorul Argentinei, care a sprijinit proiectul lui Hugo Chavez, subvenționând 16%  din programele de propagandă socialistă, până ce Cristina Kirchner a cedat guvernarea unui președinte conservator.

Când Mitt Romney, candidat prezidențial în 2012, a tras semnalul de alarmă că Rusia nu era chiar prietenul pe care Washingtonul vroia să-l aibă – ci, mai degrabă, era cea mai mare amenințare care se profila – americanii nu l-au luat în seamă, și nici președintele Omaba,care a continuat într-o veselie politica sa de destindere și dezarmare propagandistică unilaterală.

În mulțimea de canale disponibile clienților de cablu din SUA figurează programele RT (Russia Today), adică, Rusia Astăzi, nu numai în engleză, ci chiar și în spaniolă, a cărui propagandă în favoarea Kremlinului numai discretă nu este, critica sa împotriva sistemului american fiind foarte agresivă. La fel de ușor se pot găsi programe în chineză, care, însă, nu au atâta agresivitate ca rușii, când  condamnă Washingtonul.

In această perspectivă, reproșurile lui Trump că s-a deteriorat hegemonia americană în lume este bine primită, dar, rămâne de văzut dacă va mări cheltuielile publice și va întări șubrezita mașinărie de propgandă.

Cubanezii, de pildă, deplâng decăderea posturilor de Radio y TV Martí, care emit împotriva regimului castrist, cu toate că, în realitate, emisiunile TV nu au fost prea eficiente, în 26 de ani de când s-au tot transmis: nu s-au putut urmări în Cuba, în mod obișnuit, deoarece guvernul de la Havana le-a bruiat. Ar fi fost nevoie de  milioane de dolari pentru a avea un satelit ca releu, dar nu s-au găsit fonduri pentru așa ceva. Ambele aceste posturi, de radio și televiziune, au pierdut din importanță odată cu venirea lui Obama la Casa Albă și cu speranța că, în Cuba, vor avea loc schimbări care să deschidă drumul spre democrație.

Această democrație nici nu a sosit și nici nu e pe drum, dar structura „Martí” cum o numesc cubano-americanii, s-a redus într-atât încât cu greu își va putea recupera puterea de a-și îndeplini misiunea, într-o perioadă de reduceri și cu directori puși pe economisire de fonduri.

Primele indicii ni le oferă declarațiile lui Trump, care, la fel ca unii dintre predecesorii săi, va încerca să avanseze în felul său. Adică, va încerca să-l câștige pe Putin pentru care a avut, în repetate rânduri, cuvinte de laudă, și căruia îi trimite ca ambasador un prieten, pe Rex Tillerson, care chiar a fost decorat de Putin pentru felul în care a condus compania  petrolieră Shell Oil.

Dar, totuși, nu putem ști încă dacă Trump crede că a ghicit, așa cum a făcut-o, la timpul său, George W Bush, ce anume e în sufletul stăpânului de la Kremlin sau dacă și-a format o părere și are deja o politică definită. Și dacă are o asemenea politică, nu ne-a spus care este aceasta și încotro se îndreaptă ea.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

 El peor enemigo viene disfrazado de amigo…

La historia sin final                Washington,                        Diana Negre

Hace casi 25 años, cuando había caído el telón de acero y Washington se creía capaz de poner fin incluso al problema palestino, Francis Fukuyama escribió “el final de la Historia”, con la creencia más basada en el deseo que en la lógica, de que victoria del “mundo libre” sobre la tiranía iba a abrir una época de concordia universal y sin las guerras que han llenado la historia desde antes de empezar a escribirse.

“Lo que estamos viendo no es simplemente el final de la Guerra Fría ni de una etapa particular de la post-guerra, sino el final de la Historia como tal, el punto final de la evolución ideológica de la Humanidad y la universalización de las democracias liberales occidentales, como forma final del gobierno humano”, escribía en lo que fue un best-seller y uno de los libros más citados en televisiones y diarios.

Así como Mahoma aseguraba en su último escrito que después de él ya no habría más profetas ni nuevas religiones, también creía el entonces profesor de Ciencias Políticas de la Universidad Johns Hopkins en el establecimiento definitivo del sistema democrático.

En esto no andaba sólo, porque también el presidente George H.W. Bush celebraba el “nuevo orden mundial” que iba a suceder a la Guerra Fría, ganada por los países occidentales en lo que se ha dado en ese “mundo libre” liderado por Estados Unidos.

Con una crisis económica que le costó la re-elección al primer presidente Bush, con 21 millones de veteranos y unos gastos militares que devoraban el 20% del presupuesto nacional, no es de sorprender que la sensación de victoria llevara a un desarme, tanto en el terreno militar como en el propagandístico: el presupuesto de Defensa no ha dejado de bajar como porcentaje del gasto público y las emisoras oficiales de radio como Radio Free Europe o Radio Liberty, que transmitían a la Europa de detrás del Telón de Acero, han quedado muy menguadas. Incluso la oficina encargada de proyectar internacionalmente una imagen favorable de Estados Unidos desapareció en 1999, durante la presidencia de Bill Clinton, cuando USIA (United States Information Agency) fue absorbida por el Departamento de Estado.

Los recortes militares no han menguado la posición dominante de Estados Unidos en el terreno militar, pues sigue teniendo el armamento más moderno y las tecnologías más avanzadas que le dan una superioridad indiscutida. Pero en otros terrenos, el desarme propagandístico y la complacencia han debilitado la situación norteamericana y dejado el campo abierto a los que otrora eran enemigos y no son, hoy en día, tan amigos como algunos confiaban.

Y la confianza era bipartidista: el segundo presidente Bush miró a Vladimir Putin a los ojos y creyó ver allí su alma, mientras que Obama prometió un “nuevo comienzo” en las relaciones con Rusia cuando todavía era candidato a la Casa Blanca.

Mientras el pueblo americano compartía tanto la actitud de uno y otro de los presidentes, Rusia y China desarrollaban aparatos propagandísticos que en muchos lugares desbancan los establecidos con grandes esfuerzos en tiempo y dinero por Estados Unidos. Incluso Venezuela, con su canal TeleSur, se iba subiendo a las barbas de Washington antes de que el derrumbe de los precios de petróleo le obligara a plegar velas, pero aún entonces tuvo el socorro de Argentina, que se sumó al proyecto chavista y financió el 16% de los programas de propaganda socialista, hasta que Cristina Kirchner cedió la Casa Rosada a un presidente conservador.

Cuando Mitt Romney, candidato presidencial en 2012, lanzó la voz de alarma de que Rusia no era el amigo que Washington deseaba tener -sino que era más bien la mayor amenaza a que se enfrentaba, los norteamericanos le hicieron tan poco caso como el presidente Obama, quien siguió alegremente su política de distensión y desarme propagandístico unilateral.

Entre la multitud de canales disponibles a los clientes de cable en Estados Unidos, se encuentran los programas de RT (Russia Today), no solo en inglés sino incluso en español, cuya propaganda a favor del Kremlin dista tanto de ser discreta, como es agresiva su crítica contra el sistema norteamericano.  Es igual de fácil encontrar programas chinos, aunque les falta la agresividad rusa a la hora de condenar a Washington.

En este panorama, las quejas de Trump por el desgaste de la hegemonía norteamericana en el mundo encuentran oídos favorables, pero está por ver si habrá en él la disposición de aumentar el gasto público y reforzar la maltrecha maquinaria de propaganda.

Los cubanos, por ejemplo, lamentan el desgaste de las emisoras Radio y TV Martí, dirigidas contra el régimen castrista, aunque a decir verdad la TV nunca fue efectiva porque en sus 26 años de existencia nunca se ha podido ver en Cuba de forma regular debido a las interferencias del gobierno de la Habana. Tan solo podrían haberse superado con millones de dólares destinados a un satélite, pero nunca hubo fondos para ello.  Ambas emisoras perdieron poder con la llegada de Obama a la Casa Blanca y la esperanza de que los cambios en Cuba abrieran el camino democrático.

Esa democracia ni ha llegado ni parece próxima, pero la estructura de “las Martí” como los cubano-americanos las llaman, ha cambiado tanto que difícilmente podrían recuperar su misión con rapidez en una época de recortes y con directivos encargados de ahorrar fondos.

Las primeras indicaciones que nos dan las declaraciones de Trump es que también él, como algunos de sus predecesores, intentará avanzar a su manera.  Esta manera parece ser ganarse a Putin para quien ha tenido repetidamente palabras de elogio y a quien envía un amigo como embajador, pues el designado, Rex Tillerson, fue incluso condecorado por Putin por sus gestiones al frente de la petrolera Shell Oil.

Pero aún no podemos saber si también Trump cree haber adivinado, como en su día George W Bush, qué hay en el alma del amo del Kremlin o si ya tiene formado su juicio y determinado su política. Y de ser así, tampoco nos ha dicho hacia donde se orienta.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.