CIPRU: AL CUI E GAZUL ?/CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?

Etiquetas

AKP, Ankara, Atena, Cipru, Erdogan, Nicosia, Rusia, Turcia, UE

CIPRU: AL CUI E GAZUL ?

Dacă e să credem cu supușenie parametrii noii crize internaționale turcești, politica din Mediterana este un adevărat joc al unor smintiți. Căci, Ankara cumpără arme (rachete S 400) de la ipoteticul inamic (Rusia), în detrimentul prietenului dintotdeauna (SUA); caută hidrocarburi în ape teritoriale străine (cipriote) și râde de sancțiunile Uniunii Europene (UE), deoarece – spune ea – sunt himerice, întrucât aceasta nu dispune de mijloace pentru a le pune în practică. În principal, pentru că o ruptură cu Turcia ar anula acordul din 2016 asupra controlului refugiaților, deschizându-se, astfel, porțile unui nou aflux masiv de migranți în Europa.

Și cu toate că acest lucru este relativ adevărat – discutabil și, totuși, reversibil -, contextul economico-politic-militar devine foarte logic, dacă este încadrat în slăbiciunile financiare și electorale tot mai mari ale președintelui Erdogan și ale partidului său, AKP.

Erdogan suferă o tot mai mare uzură politică, deoarece cel mai mare atu electoral al său – avântul economic al țării din ultimii 15 ani – a luat sfârșit. Și încleștat în setea sa de putere, președintele turc a răspuns la această evoluție democratică obișnuită acaparând funcții și atribuții cu puternice nuanțe dictatoriale. Ultima măsură în acest sens a fost să-și subordoneze banca centrală a țării ordinelor sale directe, pentru a-i putea impune o reducere a prețului banilor, în încercarea de a reanima, astfel, conjunctura.

 La acești nori grei care se cern deasupra democrației turcești se adaugă problemele cauzate de megalomania lui Erdogan, care ar vrea să facă din țara sa puterea cheie din Orientul Mijlociu. Ambiția este legitimă la orice politician… doar dacă este realistă. Ori, cea a lui Erdogan nu este. Pentru ambițiile sale nu dispune nici de o forță economică pertinentă, nici de aliați care să le facă posibile. Din rațiuni strategice, se izbește de Moscova; din motive dogmatice, cu Teheran (dar, de petrolul căruia nu se poate lipsi); din criterii etnice, cu Siria și cu kurzii (din propria sa țară și cu cei din Irak); din ură istorică, cu grecii de la Atena și Nicosia.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, prospecținile petroliere din apele cipriote o fac să se înfrunte cu UE și cu Egiptul. Acesta, pe tăcute, dispunând de cele mai mari zăcăminte de gaz din Mediterana, a format o asociație de țări riverane pentru a exploata împreună aceste resurse … asociație la care Turcia niciodată nu a vrut să adere.

Dar, pentru proiectele lui Erdogan cel mai rău lucru este recesiunea care afectează Turcia. Dacă nu inversează repede conjunctura, nemulțumirea populară va crește atât de mult și de repede, încât, în mod sigur, va pierde la următoarele alegeri. Contrar a ceea ce semnala directorul general al băncii centrale, Erdogan vrea să reducă cu un punct sau două dobânzile.

Teoretic este posibil, deoarece dobânda reală (cea oficială, după ce se scade inflația) este de 8,3% în Turcia, cea mai mare din primele 50 economii ale lumii), însă, după părerea destituitului director, este total inoportună. O astfel de reducere, în condițiile recesiunii, ar declanșa o masivă plecare a capitalului străin investit în țară. Ceea ce – spune bancherul destituit – ar duce Turcia pe marginea prăpastiei.

Astfel că, în fața tensiunilor și a crizei pe care le acumulează Ankara, se pare că Erdogan încearcă o ieșire în stil nord-corean: să declanșeze o tensiune internațională atât de mare, încât inamicii să fie primii interesați să o evite, oferind împrumuturi masive. Însă, ceea ce e rău pentru Erdogan, este că paralelismul dintre Turcia și Coreea de Nord îl vede numai el, dacă îl vede într-adevăr.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?

De creerse a pies juntillas los parámetros de la nueva crisis internacional turca, la política del Mediterráneo es un auténtico juego de orates. Porque Ankara compra armas (misiles S 400) al teórico enemigo (Rusia) en detrimento del amigo de siempre (los EEUU); busca hidrocarburos en aguas territoriales ajenas (chipriotas) y se ríe de las correspondientes sanciones de la Unión Europea (UE) porque – dice – son quiméricas ya que esta carece de medios para ejecutarlas. En primer lugar, porque una rotura con Turquía anularía el acuerdo del 2016 sobre el control de fugitivos, abriendo así las puertas de nuevas entradas masivas de migrantes en Europa.

Y pese a que todo esto es relativamente cierto – aunque discutible y reversible -, el contexto económico-político-militar de la situación se vuelve de la mar de lógico si se le enmarca en las crecientes debilidades financieras y electorales del presidente Erdogan y su partido, el AKP

Erdogan sufre un creciente desgaste político porque su mayor baza electoral – el auge económico del país en los últimos lustros – se ha agotado. Y empecinado en su pasional amor al poder, el presidente turco ha respondido a esta habitual evolución democrática con un acaparamiento de funciones y atribuciones de fuerte tinte dictatorial. La última medida de este tipo ha sido someter al banco central del país a las órdenes directas del presidente para imponer así una reducción del precio de dinero a fin de reactivar así la coyuntura.

 A esos nubarrones sobre la democracia turca se suman los problemas generados por la megalomanía de Erdogan, quien quiere hacer de su país la potencia clave del Oriente Medio. La ambición en un político es legítima… siempre y cuando sea realista. Y la de Erdogan no lo es. Para sus ambiciones carece tanto de la fortaleza económica pertinente como de aliados que la hagan posible. Por razones estratégicas choca con Moscú; por motivos dogmáticos, con Teherán (pero de cuyo petróleo no puede prescindir); por criterios étnicos, con Siria y los kurdos (los propios y los del Irak); por odios históricos, con los griegos de Atenas y Nicosia.

Y por si todo esto fuera poco, las prospecciones petroleras en aguas chipriotas la enfrentan a la UE y a Egipto. Este, a la chita callando y con los mayores campos gasísticos del Mediterráneo en su poder, ha formado una asociación de naciones ribereñas para la explotación conjunta de los yacimientos… asociación a la que Turquía no se quiso unir nunca.

Pero, lo peor de todo para los proyectos de Erdogan es la recesión que está padeciendo Turquía. Si no revierte muy pronto la coyuntura, el descontento popular crecerá tanto y tan deprisa que seguramente perdería las próximas elecciones. En contra del director general del banco central, Erdogan quiere rebajar en uno o dos puntos el tipo de interés.

Ello es teóricamente factible ya que el tipo real (el oficial una vez descontada la inflación) es del 8,3% en Turquía, el más alto imperante en las primeras 50 economías mundiales), pero a criterios del director destituido es absolutamente inoportuna. Una rebaja así en un momento de recesión seria provocaría una salida masiva de capitales extranjeros invertidos en la República. Y eso – según el banquero destituido – llevaría en estos momentos a Turquía al borde la bancarrota.

Así que, a la vista de las tensiones y crisis que acumula Ankara, parece que Erdogan está tanteando una salida a lo norcoreano: provocar una tensión internacional tan grande como para que los enemigos sean los primeros interesados en evitarla, concediendo grandes préstamos. Lo malo para Erdogan es que el paralelismo Turquía – Corea del Norte no le ve más que él, si es que él lo ve de verdad.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

GAZE NATURALE ISRAELIENE CARE NU PREA SE VÂND/GAS ISRAELÍ DE MAL VENDER

Etiquetas

Cipru, Egipt, Iordania, Israel, Leviathan, petrol, Tamar, zăcăminte de gaze

GAZE NATURALE ISRAELIENE CARE NU PREA SE VÂND

La o asemenea situație nu s-au așteptat niciodată conducătorii israelieni: să găsească mari zăcăminte de gaze în apele lor teritoriale și să nu le poată vinde.

Din cauza piedicilor politice și a abundenței ofertelor de gaze de pe piața actuală a hidrocarburilor, perspectivele imediate ale bogăției în gaze naturale a Israelului se pare că nu vor depăși limita autoaprovizionării țării.

În apele teritoriale israeliene s-au descoperit, încă la finele mileniului trecut, două mari zăcăminte de gaze naturale („Leviathan” și „Tamar”), însă, și în prezent, aceste bogății rămân sterile, în loc să fie un fluviu de aur.

Pe de o parte, niciun client logic potențial – țările vecine – nu vrea să facă afaceri cu Israelul; unele dintre ele sunt ele însele exportatoare de hidrocarburi, iar altele nu cumpără din cauza boicotului la care supun musulmanii statul evreu. Doar Egiptul, aliniat în politica sa externă cu SUA, și Iordania au relații normale cu Israelul.

Pe de altă parte, în prezent, există un enorm excedent de oferte pe piața mondială de gaze naturale (numai SUA oferă, anual, 110.000 de milioane de m³ pentru export), iar Mediterana Orientală este ultima descoperire de mari rezerve în acest domeni. În plus, israelienilor le amărăște viața și faptul că până și avantajul lor teoretic – se află aproape de bogata Europă industrială – este anulat de concurența rușilor și a turcilor, care, la rândul lor, luptă  pentru a cuceri piața europeană cu proiecte de gazoducte prin Mediterana și Marea Neagră, și se străduiesc să torpileze încercările israelienilor de a întinde propriul lor gazoduct până în Italia sau Grecia, trecând prin Cipru.

Cu această panoramă, consorțiului americano-israelian care exploatează zăcămintele „Leviathan” și „Tamar” nu-i rămân, în aceste momente, alte perspective decât de a vinde doar pe piața internă israeliană (mai mult de jumătate din centralele electrice ale țării funcționează cu cărbuni), și niște vânzări descrescătoare pentru Egipt, țară care preferă  să-și exploateze propriile zăcăminte, care sunt de două ori mai mari decât cele israeliene, și să-și reactiveze instalațiile de lichefiere a gazelor de care dispune – un tratat în acest sens este deja semnat între cele două țări -, însă, lichefierea hidrocarburilor a fost mereu o ramură cu mare risc, din cauza costurilor și a vulnerabilităților enorme pe care le comportă.

Aguas jurisdiccionales en el Mediterráneo Oriental

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

GAS ISRAELÍ DE MAL VENDER

Instalaciones israelíes de extracción de gas natural en el Mediterráneo

Esto no se lo habían esperado jamás los dirigentes israelíes: hallar grandes yacimientos de gas en sus aguas territoriales y encontrar enormes dificultades para venderlo.

Pero, entre las trabas políticas y las cuantiosas ofertas de gas en el mercado actual de los hidrocarburos, las perspectivas inmediatas de la riqueza gasística israelí no parece que vaya a superar los beneficios del autoabastecimiento.

Ya en los dos últimos decenios del siglo pasado se descubrieron en aguas territoriales israelíes dos grandes yacimientos de gas (“Leviathan” y “Tamar”), pero, hoy en día, esto ya representa más una riqueza estéril que un río de oro.

Y es que, por una parte, ninguno de los clientes potenciales lógicos – las naciones vecinas – quieren hacer negocios con Israel; unas, porque son ellas mismas exportadoras de hidrocarburos y las otras, por el boicot musulmán al Estado judío. Tan sólo Egipto, alineado en política exterior con los EE.UU., y Jordania mantienen relaciones normales con Tel Aviv.

Yacimientos de gas natural en aguas jurisdiccionales israelíes

Por otra parte, en estos momentos hay un enorme excedente de ofertas en el mercado mundial de gas natural (tan sólo los EE.UU. ofrecen anualmente 110.000 millones de m³ para la exportación), siendo el Mediterráneo Oriental el último descubrimiento de grandes reservas de este carburante. Para amargarles aún más la vida a los israelíes, su teórica ventaja de ubicación – la proximidad a la rica Europa industrial – se ve anulada por la competencia rusa y turca, que también luchan por el mercado europeo con proyectos de gasoductos a través del Mediterráneo y el Mar Negro y tratan, por ello, de torpedear los intentos israelíes de tender un gasoducto propio hasta Italia o Grecia, pasando por Chipre.

Con este panorama, al consorcio americano-israelí que explota “Leviathan” y “Tamar” no le quedan, en estos momentos, más perspectivas inmediatas de venta que el propio mercado israelí (más de la mitad de las centrales eléctricas del país funcionan con carbón), unas ventas menguantes a Egipto, que prefiere explotar sus propios yacimientos dos veces mayores que los israelíes  y una reactivación de las instalaciones licuadoras de gas existentes en Egipto – el correspondiente tratado entre los dos países ya está firmado -, pero, ésta ha sido siempre una rama muy arriesgada del negocio de hidrocarburos por su carestía y fácil vulnerabilidad.

Posibles proyectos…de escasas perspectivas

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VIZITA PREȘEDINTELUI EDOGAN ÎN GRECIA: UN BRAS DE FER DIPLOMATIC

Etiquetas

Alexis Tsipras, Cipru, Erdogan, Grecia, Procopis Pavlopulos, Tratatul de la Lausanne, Turcia

Turcia va fi întotdeauna Stăpâna jocului – este concluzia nerostită a vizitei președintelui Erdogan în Grecia.

Vizita oficială pe care a făcut-o pe 7 și 8 decembrie președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, în Grecia  a fost considerată istorică.

Și nu doar pentru că au trecut 65 de ani de când un președinte turc, Celal Bayar, a vizitat ultima oară Atena, în anul 1952.

A fost, într-adevăr, istorică pentru că Atena și Ankara au arătat că-și doresc, sincer, să-și relanseze relațiile amenințate mai tot timpul de provocările „nevinovate” ale Ankarei.

Dar, mai ales, istorică pentru că a fost o vizită cu dueluri: președintele turc și-a încrucișat spada, pe rând, cu omologul său Procopis Pavlopulos și cu premierul Alexis Tsipras.

Comentatorii politici au spus că așa ceva nu s-a mai văzut: cei trei bărbați politici s-au înfruntat cu eleganță, dar fără menajmente. Au abandonat frazele politicoase, diplomatice și protocolare și și-au împărtășit pe față… nemulțumirile !

Prima monomahie a avut-o președintele turc cu omologul său elen, care a decis să poarte discuțiile fără menajamente. A doua monomahie a avut-o cu premierul Tsipras care, vrând-nevrând, a trebuit să urmeze exemplul președintelui său.

De ce o vizită cu dueluri ?

Pentru că așa și-a dorit-o Recep Tayyip Erdogan: el „și-a început vizita” chiar în ajunul ei, cu un interview incendiar, acordat la Ankara, canalului grec de televiziune SKAI. Incendiar pentru că declara că, odată ajuns la Atena, va cere „actualizarea” … de la A la Z (!) a tratatului de pace de la Lausanne din 1923, un tratat semnat de 11 țări, printre care Japonia și România…

… cel mai important tratat pentru Grecia și Turcia, ca unul care le-a stabilit granițele, după destrămarea Imperiului Otoman, și care a permis un schimb important de populații ( foarte multe familii de turci au plecat în  Turcia, și, în schimb, numeroși greci au venit din Turcia în Grecia).

Președintele grec Procopis Pavlopulos, care l-a primit pe omologul său turc la Palatul Prezidențial, cel mai probabil revoltat de interview, a început convorbirile intrând direct în subiect spunând că „Tratatul de la Lausanne nu are nevoie nici de revizuire, nici de actualizare” ! Și astfel, aproape toate discuțiile vizitei s-au purtat, până la urmă, în jurul acestui Tratat, care a fost o surpriză mai mult decât neplăcută pentru partea greacă.

Presa din Grecia a numit întâlnirea celor doi președinți un skandenberg sau bras de fer  diplomatic.

Totuși, deși Tratatul de la Lausanne a aprins spiritele pe tot parcursul vizitei,  tot el a făcut ca cele două părți să-și exprime, pentru prima dată public, în fața camerelor, cu sinceritate, neprotocolar, nemulțumirile pe care le au una față de cealaltă.

Din păcate, această vizită a fost un răsunător eșec, întrucât pozițiile președintelui Turciei s-au dovedit inflexibile și atitudinea sa a fost provocatoare, cu un președinte Erdogan practicând cu voluptate ironia tragică. Și, probabil, ea a tensionat în loc să detensioneze relațiile turco-elene.

În ce privește discuțiile, urmate de o conferință comună de presă, pe care domnul Erdogan le-a avut cu premierul Tsipras, ele au fost tot un bras de fer . Iată care au fost temele lor principale și pozițiile celor doi:

1. Tratatul de la Lausanne.

Toate convorbirile de la Atena n-au fost, de fapt, altceva decât răspunsuri la declarațiile domnului Erdogan cu privire la necesitatea actualizării, aducerii la zi, a Tratatului de la Lausanne,

Astfel, premierul Tsipras i-a răspuns președintelui turc că „numai după ce Turcia va deveni membru al UE ar putea fi posibilă o „actualizare”, și nu a întregului Tratat, ci numai a câtorva teme și numai pe baza dreptului european. El a numit Tratatul „piatra de temelie a relațiilor celor două țări” și a afirmat că este nenegociabil ! La rândul său, președintele turc a declarat că dorește actualizarea lui nu pentru că „a pus ochii pe integritatea teritorială a vreunei țări sau unei țări vecine”, ci „pentru că există câteva probleme nerezolvate, rămase în suspensie”.

Şi totuşi preşedintele Erdogan a spus despre Lausanne, în interview-ul pe care l-a dat ziariştilor turci în avionul cu care se întorcea la Ankara, că a abordat această temă în interview-ul pentru SKAI din ajunul vizitei numai pentru că canalul grec de televiziune i-a adresat o întrebare despre Tratat.

„Cred că răspunsul pe care l-am dat în interview-ul meu pentru televiziunea grecească (SKAI-n.n.) înaintea vizitei, la întrebarea lor despre Lausanne, a provocat nelinişte. S-a creat împresia că Turcia râvnește la teritoriile Greciei. Dar eu nu am spus niciodată aşa ceva. Noi nu râvnim teritoriile nimănui. Eu doar am răspuns la întrebarea care mi s-a pus în legătură cu Lausanne și am spus că „dacă trebuie, se poate face şi o actualizare”. De altfel, Tratatul de la Lausanne nu este un Tratat între Turcia şi Grecia. Şi am şi explicat asta acolo (la Atena-n.n.). Lausanne este un Tratat detaliat care implică şi alte ţări… Eu cred că, dacă trebuie, poate foarte bine să fie schimbat. Asta cred eu. Dumneavoastră puteţi să nu fiţi de acord. Preşedintele grec este de părere că astfel de acorduri nu pot fi amendate. (…) Dar mi se pare că subiectul a devenit un fel de obsesie”.

2. Desele violări ale spațiului aerian și maritim grecesc.

Președintele Erdogan i-a răspuns premierului grec care s-a plâns de desele încălcări ale spațiilor aerian și maritim ale Greciei: „piloții noștri sunt tineri și entuziaști. Ofițerii îi tot avertizează și le tot spun să fie atenți… ” și și-a exprimat speranța că „de acum înainte nu vom mai asista la asemenea încălcări ale spațiului aerian”.

3. Chestiunea cipriotă.

Președintele Erdogan crede că problema cipriotă a rămas nesoluționată timp de 43 de ani (!) doar pentru că comunitatea greco-cipriotă a refuzat să aplice „planul Annan” ! Plan care a fost supus unui referendum în cele două comunități abia în 2004 !

Ciudat este că el a declarat că Turcia este dispusă să lucreze alături de Grecia pentru găsirea unei soluții și, doar la o zi după această declarație, le spunea ziariștilor turci, în avionul care-l ducea acasă, că „eleno-ciprioţii nu încetează să vadă Ciprul ca pe o insulă grecească” şi că acesta este „un vis care nu se va realiza niciodată”.

În schimb, Alexis Tsipras arăta că Grecia vede o rezolvare a problemei prin reunificarea insulei și formarea unei Republici Federale a Ciprului, fără garanți și fără armate străine. O republică în care eleno-ciprioții și turco-ciprioții să trăiască în siguranță. El a adăugat că această soluție trebuie să se bazeze pe cadrul creat de secretarul general al ONU (Kofi Annan).  și că speră că și Turcia va fi de acord, ca să poată începe convorbirile cât mai curând posibil.

4. Minoritatea musulmană din Grecia, dar minoritatea greacă din Turcia.

Acesta a fost adevăratul scop, nerostit însă, al deplasării domnului Erdogan în țara vecină ! El s-a aflat în cea de-a doua zi vizitei sale, la Komotini, în Tracia de Vest, unde există o numeroasă comunitate de turci și un consulat al Turciei…

… o comunitate pe care statul grec refuză s-o recunoască ca turcească, numind-o musulmană, pe considerentele că, în Grecia, nu există minorități naționale (cea aromână, în treacăt fie spus, este chiar foarte numeroasă) ci doar minorități religioase și că „în minoritatea musulmană din Tracia de Vest se regăsesc turci, pomaci (slavi islamizați-n.n.) și rromi”.

Domnul Erdogan a profitat de faptul că partenerii săi greci de discuții, simțindu-se provocați, au dat cărțile pe față și le-a dat și el. Concret, în convorbirea sa cu premierul Tsipras și la conferința de presă comună și-a enumerat toate reproșurile la adresa Greciei în legătură cu starea turcilor din Tracia. Și a spus că, în timp ce Turcia are grijă de cei 10.000 de greci de pe teritoriul ei, Grecia îi neglijează și îi discriminează pe cei 100.000 de turci din Tracia. Iată principalele sale plângeri:

a.Statul grec nu permite minorității musulmane să-și aleagă marele muftiu, ci desemnează el unul.

„Vedem că (în Grecia-n.n.) marele muftiu este un funcționar public numit, iar Tratatul de la Lausanne prevede că muftiul trebuie să fie ales. În Turcia, Patriarhul Ecumenic este ales de Sfântul Sinod și Sfântul Sinod trebuie să aibă un anumit număr de membri ca să poată alege Patriarhul Ecumenic. Când membrii Sfântului Sinod s-au împuținat i-am trimis un mesaj Patriarhului (Ecumenic-n.n.) și i-am spus Dați-mi numele unor mitropoliţi cărora să le dăm cetățenia turcă ca să poată deveni membri ai Sinodului. De la 7 câți mai erau, după propunerile făcute de Patriarhul Ecumenic Sfântul Sinod are acum 17 membri, încât va putea alege noul Patriarh. În Tratatul de la Lausanne exista prevederea ca atunci când se deplasează în străinătate Patriarhul Ecumenic trebuie să aibă aprobarea și învoirea eparhului Fanarului. Noi am desființat-o” !

„Este important să se aplice drepturile pe care le prevede Tratatul de la Lausanne pentru minorităţi. Dar, vedem că alegerea muftiului, deşi se discută de ani buni, rămâne încă o problemă nerezolvată. (…) Ce să mai spun despre moscheea din Atena ? (…) Nici nu seamănă a moschee ! Nici minarete nu are. În cultura noastră, moschee fără minarete e ceva de neconceput … aşa cum de neconceput ar fi o biserică fără clopote”.

b.Tracia Occidentală este mult mai săracă decât restul Greciei.

Președintele turc a  afirmat că există o prăpastie între veniturile Traciei Occidentale, de 2.500 de euro pe cap de locuitor, și veniturile înregistrate în restul Greciei, de 15.000 de euro pe cap de locuitor.

Iar premierul elen a răspuns că Sfânta Sofia – simbolul Ortodoxiei – este pe cale să devină din nou moschee, de vreme ce acolo se ține rugăciunea de vineri a musulmanilor, asta în timp ce geamiile din toată Grecia sunt restaurate.

Cât despre vizita sa în Komotini, Tracia, președintele Erdogan s-a aflat la moscheea Kirmahalle pentru rugăciunea de vineri, și la liceul cu gimnaziu Celal Bayar unde a avut loc chiar un mic incident diplomatic.

Domnul Erdogn s-a adresat, neoficial, mulțimii care l-a întâmpinat la Celal Bayar cu cuvintele: „Sunteți cetățeni ai Greciei și trebuie să lucrați pentru binele ei” și „Grecia datorează multe Turciei precum și Turcia datorează multe Greciei” și că Turcia este o țară democrată și laică…

        … aceasta după ce secretarul de stat în Ministerul elen de Externe Iannis Amanatidis a refuzat, la început, să-i dea președintelui turc microfonul pentru a vorbi mulțimii adunate în curtea școlii, spunându-i că în protocolul stabilit cu mult înainte nu era prevăzut niciun discurs la liceu.

Și pentru că tot a primit un microfon, domnul Erdogan a spus mulțimii de … minoritari musulmani (sintagmă care apare în toată presa greacă): „Grecia este vecinul nostru și Turcia este vecinul Greciei. Între Turcia și Grecia există 150 de probleme” (!) adăugând: „voi, concetățenii mei (!), sunteți o punte între Turcia și Grecia, așa vă vedem”.

Se pare că nu așa văd lucrurile grecii din cartierul turcesc din Komotini care au însemnat casele vecinilor lor musulmani cu cruci și care au răspândit în ajunul vizitei la Komotini fluturași pe care scria: Gândește-te bine. Erdogan pleacă, tu însă vei fi și mâine aici/Σκέψου ξανά. Ο Ερντογάν θα φύγει, εσύ όμως θα είσαι και αύριο εδώ.

În ciuda atmosferei tensionate în care au avut loc convorbirile, n-au lipsit declaraţiile de bune intenţii. De pildă, Grecia i-a propus Turciei să deschidă un nou capitol în relaţiile bilaterale, un capitol – a subliniat domnul Tsipras – „care nu trebuie să se întemeieze pe provocări… ci pe un efort constant de a construi punţi”…

… pentru că … „dacă nu veţi accepta, vor avea de suferit popoarele noastre, regiunea noastră şi desigur, relaţiile dintre Grecia şi Turcia, dar şi cele dintre UE şi Turcia”.

„Vă chem să deschidem un nou capitol în relaţiile noastre, un capitol care să se bazeze nu pe suspiciune reciprocă şi pe provocările care sunt atât de uşor de făcut, ci pe zidirea unor punţi așezate pe temelii solide, pe respectul reciproc şi pe solidaritate” – a spus Alexis Tsipras.

La rândul său preşedintele Procopis Pavlopulos l-a asigurat pe omologul său turc că „lucrurile care ne unesc sunt mai multe decât cele care ne despart”.

Iar răspunsul președintelui turc a fost: „scopul vizitei mele este o construire diferită a viitorului prin unitate, cooperare şi solidaritate”.

Ar fi bine să fie așa, spun analiștii, dar cam greu de crezut, având în vedere că, pe tot parcursul vizitei, el n-a făcut altceva decât să provoace la tot pasul, neferindu-se să arate că Turcia va fi întotdeauna stăpâna jocului.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE/EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

Etiquetas

brexit, Cipru, Dublin, Europa, Irlanda, Irlanda de Nord, Marea Britanie, Turcia, Ulster

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – brexit-ul – este pe cale de a se împotmoli exact acolo unde nimeni nu se aștepta: în Irlanda.

Evoluțiile brexit-ului ne arată un guvern britanic mult mai dispus să plătească scump ieșirea sa din UE decât era la începutul acestui an. La masa negocierilor a apărut, însă, o problemă ce părea a fi fost rezolvată de acum câteva decenii: cea a frontierei dintre cele două Irlande.

Chestiunea traficului persoanelor și mărfurilor între Ulster și Republica Irlanda s-a rezolvat prin anii 20, prin CTA (Common Travel Act) care, practic, transforma această frontieră într-o graniță virtuală, fără controale sau taxe. Nu existau probleme deoarece atât Irlanda, cât și Ulster-ul (parte a Regatului Unit) formau parte din același bloc, în plus, de la intrarea britanicilor în U.E., toți cei interesați aparțineau unuia și aceluiași sistem.

Însă, din 2019, Marea Britanie – și odată cu ea, Irlanda de Nord – vor părăsi U.E., în timp ce Republica Irlanda va rămâne. Ori, normele comunitare sunt clare în privința vămilor și controalelor asupra mărfurilor și cetățenilor din afara comunității. Problema nu mai este de natură economică, deoarece trece în sfera suveranităților naționale și a principiilor juridice. Astfel, Dublinul amenință să împiedice orice acord asupra brexit-ului dacă este afectat CTA; Londra nu vrea nici măcar să audă despre o eventuală mutare a frontierei anglo-irlandeze din interiorul insulei irlandeze pe brațul mării care o desparte de Marea Britanie, iar Bruxelles-ul caută cu disperare o soluție acceptabilă pentru toată lumea.

În aceste condiții, surprizele pot să se înmulțească dacă privirile negociatorilor se îndreaptă spre Cipru. Și nu pentru că acolo ar putea să apară propuneri geniale, ci pentru că în cazul Ciprului s-a găsit o soluție modestă, dar pragmatică, pentru o problemă asemănătoare. Jumătatea occidentală a insulei face parte din Uniunea Europeană, în timp ce sectorul ei oriental, nu; de la ocuparea lui de către Turcia, această parte a insulei este pământ extracomunitar.

Formula este simplă: se aplică măsuri excepționale pentru traficul persoanelor și mărfurilor între cele două părți ale insulei. Însă aplicarea acestei soluții este dificilă în cazul Irlandei, deoarece conducătorii Ulster-ului și nu puțini politicieni englezi se tem că, în felul acesta, s-ar face un pas important spre reunificarea Irlandei. Ori, aceasta este o cu totul altă chestiune…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

La salida de Gran Bretaña de la Unión Europea – el brexit – amenaza con empantanarse donde menos se esperaba: en Irlanda.

Y puestos a sorprender, las evoluciones del brexit van mostrando un Gobierno británico mucho más dispuesto a pagar cara su salida de la U.E. de lo que esperaban en Bruselas a principios de año, al tiempo que en la mesa de negociaciones ha surgido un problema que parecía superado desde hace lustros: el de la frontera intrairlandesa.

La cuestión del tráfico de personas y mercancías entre el Ulster y la República de Irlanda la resolvieron ya en los años 20 los interesados con la CTA (Common Travel Act) que transformaba prácticamente dicha frontera en una división virtual, sin controles ni gravámenes. Claro que tampoco tenía que haber problemas para ello por cuanto tanto Irlanda como el Ulster (parte del Reino Unido) formaban parte del mismo bloque económico y desde el ingreso británico en la U.E., todos los interesados volvían a pertenecer a un mismo sistema.

Pero, a partir del 2019, Gran Bretaña – y con ella, Irlanda del Norte – abandonarán la U.E. en tanto que la República de Irlanda seguirá en esta. Y las normas comunitarias son claras en cuanto a aranceles y controles para mercaderías y ciudadanos extracomunitarios. Con ello, el problema se sale del ámbito económico para entrar en el de las soberanías nacionales y los principios jurídicos. Así, Dublín amenaza con vetar cualquier acuerdo sobre el brexit si se toca el CTA, Londres no quiere ni oír hablar del eventual traslado de la frontera anglo irlandesa de esta última isla al brazo de mar que la separa de Gran Bretaña y Bruselas se desespera buscando una solución aceptable para todo el mundo.

En estas condiciones, el rosario de las sorpresas puede seguir creciendo si bien hoy por hoy las miradas de los negociadores se dirigen hacia Chipre. Y no porque se espera que surjan allá propuestas geniales, sino porque allá se encontró una solución modesta, pero pragmática, para un problema similar. La mitad occidental de Chipre es miembro de la Unión Europea en tanto que el sector oriental, no; desde su ocupación por Turquía, esa parte de la isla es tierra extracomunitaria.

La fórmula fue sencilla: aplicar medidas excepcionales para el tráfico de personas y mercancías entre las dos partes de la Isla. La aplicación de esa solución al caso irlandés es, sin embargo, difícil porque los dirigentes ulsterianos y no pocos de los políticos ingleses temen que con ello se dé un paso importante hacia la reunificación de Irlanda. Y esta, evidentemente, es harina de otro costal…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

 

CU BOGĂȚIE ÎȚI GĂSEȘTI ȘI PATRIE / UBI FORTUNA, IBI PATRIA/

Etiquetas

cetățenie, Cipru, Nicosia, oligarh, UE

CU BOGĂȚIE ÎȚI GĂSEȘTI ȘI PATRIE / UBI FORTUNA, IBI PATRIA

Romanii, cunoscuți pentru pragmatismul lor când era vorba de putere, au ajuns să definească patria ca fiind locul unde ne simțim bine (“Ubi bene, ibi patria), iar ciprioții din zilele noastre – buni negustori – au adaptat idea la vremurile actuale, făcând din cetățenia lor – care se poate cumpăra -, patria posesorilor de bogății….

După cum informează rapoartele senzaționaliste ale presei britanice, Republica Cipru, care a intrat în Uniunea Europeană în anul 2004, a obținut, în ultimii 5 ani, peste 4 miliarde de euro, acordând cetățenia cipriotă bogătașilor care au fost în stare să investească mari sume de bani în bunuri imobile sau în afaceri cu baza în insulă.

Această „vânzare” a cetățeniei nu este o găselniță cipriotă și nici o pornire de nestăpânit mercantilistă. La tentația de a atrage mari capitaluri în țară în schimbul acordării dreptului deplin de ședere sau a cetățeniei au cedat multe țări înaintea Ciprului; chiar Statele Unite ale Americii acordă, în zilele noastre, dreptul de ședere („Green card”) oricui poate să investească jumătate de milion de dolari într-o locuință sau într-o afacere în țară. Dispoziții asemănătoare figurează și în legislațiile altor țări comunitare.

În plus, guvernul de la Nicosia nu s-a lansat în această afacere a cetățeniei din aviditate, ci mânat de zdrobitoarea criză a băncii chipriote din anul 2013; o criză care era cât pe aci să arunce țara în faliment. Până în anul acela, „acordarea cetățeniei în schimbul investiției de capitaluri” s-a mai practicat în Cipru, dar, într-o formă foarte restrictivă. Deveneau chiprioți doar cei care cumpărau bunuri imobile în valoare de 26 de milioane de € sau investeau în afaceri sau întreprinderi minimum 85 de milioane de €. Dar, amenințarea unui iminent faliment național din cauza crizei bancare a impus coborârea ștachetei economice pentru acordarea cetățeniei cipriote.

Central Bank of Cyprus

Astfel, clienții băncii cipriote, care au pierdut, în timpul crizei, trei milioane de euro sau mai mult – în marea lor majoritate, oligarhi din Rusia și Ucraina –, erau „compensați” prin acordarea imediată a cetățeniei, dacă aceștia o solicitau. Și cum acești macro-păgubiți ai băncii cipriote erau în marea lor majoritate întreprinzători de afaceri tulburi în multe locuri de pe glob și cu averi uriașe investite în multe țări, cetățenia cipriotă era o „compensație” foarte bine venită. În definitiv, o bună parte dintre așa numiții întreprinzători opaci, apăruți în Europa de răsărit după prăbușirea comunismului, locuiau sau își petreceau o bună parte din timp în Cipru. Și cum erau niște oaspeți atât de buni și doriți, Nicosia a coborât ștacheta investițiilor cerute: mai întâi la 10 și, pe urmă, la 5 milioane de €.

Lemesos (Limassol), iahturi rusești

Iar acum, cu economia lumii libere în căutare de investiții pentru a cimenta incipienta sa recuperare, guvernul cipriot a redus, din nou, tarifele pentru cetățenie în schimbul investiției („Citizenship by Investment Program”) : în prezent, este suficient să aduci în insulă un capital de două milioane și jumătate de € pentru a obține cetățenia cipriotă, în cel mult 3 luni, iar cine vrea, o obține și pentru părinții săi…

 

Caravanseraiul Büyük Han (Marele Han), Nicosia (Lefkosia)

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Central Bank of Cyprus

UBI FORTUNA, IBI PATRIA

Los romanos, insignes pragmáticos del poder, llegaron a definir la patria como el lugar dónde se está bien (“Ubi bene, ibi patria) y los chipriotas de hoy en día – insignes mercaderes – han adaptado la idea a los tiempos actuales y han hecho de su nacionalidad la patria de los afortunados… que la puedan comprar.

Según informes sensacionalistas de la Prensa británica, la República Chipre que ingresó en la Unión Europea en el 2004 ha recaudado en los últimos 5 años más de 4.000 millones de € concediendo la nacionalidad chipriota a los afortunados que fueran capaces de invertir grandes sumas en bienes inmuebles o negocios asentados en la isla.

En realidad, esta “venta” de la nacionalidad ni es un invento chipriota ni es un desenfreno mercantilista. A la tentación de atraer grandes capitales al país a cambio de la graciosa concesión del pleno derecho de residencia o de la nacionalidad sucumbieron muchas naciones antes que Chipre y hasta los muy ricos Estados Unidos de América conceden hoy en día el derecho de residencia (“carta verde”) a quien es capaz de invertir medio millón de $ o más en una vivienda o un negocio del país. Disposiciones similares se hallan también en las legislaciones de otras naciones comunitarias.

Más aún : el Gobierno de Nicosia no se lanzó al negocio del pasaporte por avaricia, sino por mor de la demoledora crisis de la banca chipriota del 2013; una crisis que estuvo en un tris de precipitar la República en la bancarrota. Hasta ese año, la vía de “la nacionalización por inversión de capitales” existió en Chipre de una forma muy restrictiva. Sólo se volvían chipriotas los que compraban bienes inmuebles por valor de 26.000.000 de € o en negocios o industrias con un giro anual mínimo de 85.000.000 €. Pero la amenaza de una inminente quiebra nacional por culpa de la crisis bancaria obligó a bajar el listón económico de la nacionalización chipriota.

Nicosia

Así, a los clientes de la banca chipriota que hubiesen perdido en la crisis tres millones de euros o más – en su inmensa mayoría, oligarcas de Rusia y Ucrania – se les “compensaba” con una concesión inmediata de la nacionalidad si la solicitaba. Y como estos macro damnificados de la banca chipriotas eran mayormente empresarios de negocios turbios en muchos lugares del planeta y con ingentes fortunas invertidas en diversas naciones, la nacionalización resultaba una “compensación” muy aceptable. Al fin y al cabo, buena parte de los llamados empresarios opacos, surgidos en la Europa del Este tras el colapso del comunismo, ya vivían o pasaban gran parte de su tiempo en la isla de Chipre. Y cómo eran tan buenos – ¡ y deseados !  – huéspedes, Nicosia bajó el listón de las inversiones exigidas: primero a 10 y luego a 5 millones de €.

Y ahora, con la economía del mundo libre en pos de inversores para cimentar su incipiente recuperación, el Gobierno chipriota ha vuelto a ajustar las tarifas de nacionalización por inversión (“Citizenship by Investment Program”) : ahora basta aportar a la isla un capital de dos millones y medio de € para obtener la nacionalidad en un plazo máximo de 3 meses y si se quiere, extensiva también a los padres…

Calle en Nicosia

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

CIPRU, „RUTA CEA REA” A MIGRAȚIEI/CHIPRE, “RUTA MALA” DE LA MIGRACIÓN

Etiquetas

Chipre, Cipru, Grecia, migranți, Nicosia, política migratoria

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

CIPRU, „RUTA CEA REA” A MIGRAȚIEI

Insula Cipru se află la „o azvârlitură de băț” față de Siria – 60 de mile marine, adică, ceva mai mult de 100 de km – și face parte din Uniunea Europeană (U.E.). Cu toate acestea, până acum, nu a fost asaltată de marea masă a migranților, care vor să ajungă în Europa cea bogată, pe rutele Mediteranei Orientale. În prezent, Cipru cu cei 1.200.000 de locuitori ai săi găzduiește doar câteva mii de refugiați în cele două tabere pentru migranți pe care le are.

Cifra aceasta redusă surprinde, dacă vom compara prețurile traficului cu persoane: pentru a aduce pe cineva din Orientul Mijlociu în Italia, traficanții cer 8.000 $ (ceva mai puțin, dacă ruta este cea a Balcanilor), în timp ce traseul Siria – Cipru nu depășește 2.000 $.

Via aceasta cipriotă ieftină nu este rezultatul ignoranței sau al vreunui capriciu migratoriu; ruta cipriotă este, în realitate o fundătură. Pe de o parte, insula aceasta nu face parte din grupul Schengen și, prin urmare, a veni în Cipru nu înseamnă acces spre națiunile comunitare care asigură o asistență generoasă.

Pe de altă parte, autoritățile de la Nicosia au învățat lecția insulelor grecești din Marea Egee, unde îngrămădirea migranților a făcut viața localnicilor și a refugiaților infernală. Astfel, au creat legi pentru a opri o avalanșă umană ca cele din insulele grecești din Marea Egee. Prestațiile sociale sunt sărăcăcioase, demersurile administrative pentru a recunoaște cererile de azil sunt lente și incredibil de restrictive – sunt aprobate  doar 10% dintre ele; la aceasta se mai adaugă și faptul că nu li se recunoaște dreptul la reunificare a familiei. Azilantul din Cipru nu are nicio șansă să-și aducă soția, copiii, frații sau părinții. În plus, în declarații  ne-oficiale, autoritățile cipriote  au spus, în repetate rânduri, că „…ar prefera ca migranții să fie creștini ortodocși…” Dar, imensa majoritate a refugiaților este musulmană!

Politica Nicosiei față de migranți a dat, până acum, rezultatele dorite, ajungându-se la situația extremă în care, dacă ambarcațiunile refugiaților ajungeau în porturi cipriote, aceștia  nu voiau, în ruptul capului, să coboare, astfel încât erau aduși pe uscat cu forța. Și totuși, începând cu ultimele luni ale anului trecut, numărul încercărilor de a intra ilegal pe insulă este în creștere. Cauza este, în mare măsură, umplerea până la refuz cu migranți a insulelor din Marea Egee, precum și prezența, în țările din Orientul Mijlociu, a unei mase imense de aspiranți săraci, care nu pot aduna între 5.000 $ și 8.000 $, cât este prețul unei călătorii clandestine spre Europa cea bogată. În aceste condiții, migranților și traficanților de ființe umane le vine bine chiar și „ruta dură” a migrării spre Cipru.

Grecia, 2016

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

CHIPRE, “RUTA MALA” DE LA MIGRACIÓN

La isla de Chipre está a un tiro de piedra de Siria – 60 millas marinas, algo más de 100 kms. – y forma parte de la Unión Europea (U.E.), pero apenas ha sido asaltada hasta ahora por la masa de migrantes que pretenden entrar en la Europa rica por las rutas del Mediterráneo Oriental. Hasta la fecha, Chipre con sus 1.200.000 habitantes, sólo alberga a unos mil refugiados en sus dos campamentos de fugitivos.

Lo reducido de esta cifra resulta sumamente sorprendente si se comparan los precios del contrabando humano : llevar a una persona desde el Oriente Próximo a Italia ronda los 8.000 $ y (algo menos, si es al centro de la UE por la ruta de los Balcanes) en tanto que el trayecto Siria –  Chipre no sobrepasa los 2.000 $.

Naturalmente, este ninguneo de la vía chipriota no es fruto de ignorancia o caprichos migratorios; la ruta chipriota es en la práctica un callejón sin salida. Por una parte, la Isla no figura en el grupo Schengen y, por tanto, la entrada en ella no facilita en absoluto la llegada a las naciones comunitarias de asistencia social generosa.

Por otro lado, las autoridades de Nicosia han aprendido la lección de las islas griegas del Egeo, donde la acumulación de migrantes ha hecho la vida de indígenas y fugitivos una antesala del infierno. Así, han reformado su legislación para impedir un alud humano como el registrado en el Egeo. Las prestaciones sociales son magra;, los trámites administrativos para el reconocimiento de las solicitudes de asilo, lentas e increíblemente restrictivas – se aprueba alrededor del 10% de las demandas –; y, además, no se les reconoce a los fugitivos el derecho a la reunión familiar. Por ser asilado en Chipre no se tiene oportunidad alguna de traer, consortes, hijos, hermanos o padres. Y por si todo esto fuera poco, en declaraciones oficiosas, los gobernante chipriotas han dicho repetidas veces que de acoger a alguien, “…preferirían que los migrantes fuesen cristianos ortodoxos…”¡ Cuándo la inmensa mayoría de los fugitivos es musulmana !

La política migratoria de Nicosia ha dado hasta ahora los resultados apetecidos, llegándose al extremo de que en los casos en que sus barcos atracaban en los puertos chipriotas, los fugitivos se negaban a desembarcar y tenían que ser llevados a tierra a la fuerza. Pero desde los últimos meses del año pasado ha comenzado a crecer el número de intentos de entrada ilegal en la Isla. La causa es, en gran medida, el atasco migratorio en las islas del Egeo y también por la acumulación en los países del Oriente Próximo de una masa de aspirantes pobres – incapaces de reunir de 5.000 $ a 8.000 $, precio de un viaje clandestino a la Europa rica. En estas condiciones, a los migrantes y a los contrabandistas de seres humanos les sale a cuenta la “vía dura” de la migración por Chipre.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Migrantes, Grecia, 2015