SEFER MASA’OT – CARTEA CĂLĂTORIILOR – Binyamin de Tudela

Etiquetas

Binyamin de Tudela, Cartea Călătoriilor, călătorii, Europa, Ierusalim, iudaism, Sefer Masa’ot, Spania, Tudela

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă este dedicată unui autor sefard, din secolul al XII-lea, Binyamin de Tudela, care, după ştiinţa noastră, este foarte puţin cunoscut în România. Interesul pentru acest autor ni l-a trezit singura sa carte SEFER MASA’OT – CARTEA CĂLĂTORIILOR, cunoscută şi cu titlul de ITINERARIUL LUI BINYAMIN DE TUDELA, o carte care circulă în toată lumea încă din Evul Mediu până astăzi şi care a intrat în biblioteca multor savanţi şi enciclopedişti [1].

Am întreprins studiul acestei cărţi, care n-a fost încă tradusă în româneşte, într-o încercare de a evidenţia  gândirea rabinului Binyamin de Tudela, contextul istoric în care a trăit şi a scris, motivele care l-au determinat să redacteze Sefer Masa’ot, unicitatea şi importanţa CĂRŢII CĂLĂTORIILOR şi, toate acestea, în lipsa unor explicaţii directe ale autorului.

Am dorit, de asemenea,să semnalăm existenţa acestui document şi faptul că el reprezintă un izvor important pentru cunoaşterea spaţiului evreiesc din secolul al XII-lea.

CAPITOLUL I – CINE ESTE BINYAMIN  DE  TUDELA ?

În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se presupune, între anii 1130-1173, a trăit, în Spania, un rabin care, pornind din Tudela, a mers spre Orient, străbătând aproape toată lumea cunoscută pe atunci. De la el ne-a rămas un inedit jurnal de călătorie, scris în ebraică, jurnal în care a notat: oraşele, regiunile, ţările şi continentele unde a întâlnit sau unde a auzit că există comunităţi de evrei.

Numele acestui rabin, precursor al lui Marco Polo [2], este Binyamin bar Yonah sau Binyamin de Tudela, numit astfel după oraşul său de baştină din Regatul Navarrei.

Roadele peregrinărilor sale, adică însemnările sale de călătorie, ni s-au păstrat prin grija unui copist care le-a adunat într-un volum şi le-a răspândit sub forma unei cărţi cunoscute, de atunci, drept Cartea Călătoriilor, Masa’ot (şel) rabi Binyamin sau Sefer Masa’ot, după primele cuvinte ale prologului [3]. Masa’ot şel rabi Binyamin, sau Sefer Masa’ot  (Cartea Călătoriilor), s-a răspândit uimitor de repede şi a circulat mult în toată Europa Evului Mediu, atât în cercurile iudaice, cât şi în cele creştine. Este, de altfel, de înţeles interesul uriaş pe care trebuie că l-a stârnit jurnalul unui rabin care, pentru prima dată în istorie, făcuse înconjurul lumii cunoscute în acea vreme.

Printre savanţii medievali, Buxtorff [4] vorbea cu o consideraţie deosebită despre Itinerariul lui Binyamin de Tudela, iar prietenul său, Joseph Scaliger, îi mărturisea, într-o scrisoare, că-şi doreşte cu ardoare şi cu orice preţ Călătoriile lui Binyamin, pe care, de altfel, avea sa le primeasca, ca pe un dar nepreţuit, de la prietenul său mai sus citat [5].

La rândul său, părintele Athanase Kircher, îl numeşte pe Rabbi Binyamin „un călător demn de toată încrederea” [6], iar Mr. de la Rocque îl cita frecvent, elogiindu-l şi considerând Sefer Masa’ot”… o relatare plină de lucruri foarte rare şi adevărate” [7].

Din păcate ea este, cel puţin până azi, singura sursă de informaţii despre autorul ei. Mai mult decât ne spune în prolog copistul care a redactat-o, nu ştie nimeni, de aceea redăm, în continuare, paragrafele  care-l descriu, succint:

„Aceasta este Cartea Călătoriilor, pe care a scris-o Rabbi Binyamin, fiul lui Yonah, din  ţinutul Navarrei [8].

Acest R. Binyamin a plecat din Tudela, cetatea sa natală, a călătorit şi a străbătut multe ţări îndepărtate, aşa cum povesteşte el însuşi în carte; şi oriunde a ajuns, a scris tot ce a văzut şi a auzit din gura unor oameni de încredere (anaşei-emet), lucruri despre care nimeni nu mai auzise vreodată în Spania. Astfel, el notează numele unor înţelepţi şi al unor principi [evrei] din fiecare loc pe unde a trecut. Şi a adus cu sine această carte când s-a întors în Castilia, în anul 4933 (1173).

Rabbi Binyamin [era] cunoscut ca un om inteligent şi luminat, ca un desăvârşit cunoscător al Torei şi al Halaha [9] şi stăpân pe toate lucrurile [despre care a scris], care au fost apoi verificate ca să se vadă dacă erau adevărate sau nu. Şi s-a dovedit că toate erau reale, exacte şi cu neputinţă de tăgăduit, pentru că el era un om iubitor de adevăr   (iş  emet) ”.

Binyamin de Tudela în Sahara, Dumouza, sec. al XIX-lea

CAPITOLUL II – CARTEA CALATORIILOR – UN SINGULAR JURNAL DE CĂLĂTORIE 

Datare

Cei care au studiat Sefer Masa’ot sunt de părere, luându-se după referinţele cuprinse în carte [10] că acest rabin călător şi-a parcurs întregul itinerariu în şapte ani, şi dau două date ale plecării: 1165 sau 1166 şi două ale întoarcerii: 1172 sau 1173, situând-o în timpul domniei lui Sancho al VI-lea cel Înţelept, regele Navarrei [11].

Abraham Zacut, profesor la Salamanca, astronom şi istoriograf al regelui Portugaliei, la sfârşitul secolului al XV-lea, spunea că „Rabbi Binyamin, autorul unor călătorii, un mare luminător, a carui strălucire a luminat tot Israelul, a murit în anul 933, adică în 1173 după Iisus Hristos”[12].

Itinerariul

Itinerariul rezumat al lui R. Binyamin este acesta:

Din orasul Tudela, situat în sudul regatului Navarrei – Reino de Navarra – a coborât, pe valea râului Ebru, a ajuns la Zaragoza, Tortosa, Tarragona, Barcelona, a  urcat în sus, spre Gerona, şi a ajuns în Provence [13]. S-a îmbarcat în Marsilia, a trecut prin Genova, Pisa şi Roma, unde a poposit ceva vreme, judecând după insemnarile pe care le-a făcut despre acest oraş.

S-a îndreptat spre sudul Peninsulei Italice, s-a îmbarcat, din nou, în Otranto, a trecut prin Corfu si Arta, a traversat Grecia şi s-a oprit în Constantinopol ca să culeagă date şi informaţii despre viaţa, condiţiile şi situaţia social-economică a constantinopolitanilor, evrei si ne-evrei.

A traversat Marea Egee-insulele Mytilene,Chios,Samos şi Rhodos, a ajuns în Cipru şi, de acolo, pe continent, a trecut prin Antiohia, Sidon şi Tir; a intrat în Israel prin Acra, care, a acea vreme,se afla în mâinile cruciaţilor. A străbătut Ţara Sfântă şi a descris Locurile Sfinte, lăsând un document important pentru cunoaşterea Palestinei din acea epocă.

S-a îndreptat spre nord, a trecut prin Tiberiada, Damasc, Alep şi Mosul, pe un parcurs pe care, fie l-a stabilit el însuşi, fie l-a urmat datorită unor recomandări. A ajuns la Bagdad, oraş pe care l-a descris cu o mulţumire nereţinută. Probabil, a călătorit în lungul şi în latul Mesopotamiei şi Persiei, cu toate că, relătarile asupra acestor locuri abundă în legende. Este puţin probabil să fi călătorit şi mai departe, cu toate că vorbeşte, cu o oarecare fantezie, despre China, India şi Ceylon (Sri Lanka de astazi).

La întoarcere, a făcut o descriere a Egiptului, a condiţiilor de viata ale egiptenilor şi evreilor din Cairo si Alexandria. În acest ultim oraş s-a îmbarcat, a sosit în Sicilia, a făcut o descriere îngrijită şi pitorească a orasului Palermo, a străbătut Germania, a vizitat Parisul şi, de aici, se presupune că s-a întors, pe mare, în Spania.

Ce este Sefer Masa’ot ?

La prima vedere, întreprinderea lui R. Binyamin nu pare singulară, ştiut fiind că epoca în care a trăit a fost o epocă a marilor călătorii şi pelerinaje. Spunem, la prima vedere, pentru că, de fapt, această călătorie este unică. Este, cel puţin, din câte cunoaştem până azi, primul înconjur al lumii cunoscute la acea vreme.

De la primii, până la cei mai recenţi, exegeţii lui R. Binyamin prezintă Cartea Călătoriilor drept un jurnal de călătorie, cu note şi impresii culese în lungul său periplu în jurul lumii; un jurnal, spun ei, citând autorul prologului şi totodată copistul acestor note, unde a notat lucruri memorabile pe care le-a văzut el însuşi sau pe care le-a auzit „de la oameni demni de încredere (anaşei-emet)” . [14]

Cu toate că părerea lor unanimă este că avem de-a face cu un jurnal de călătorie, noi credem că, mai degrabă, avem de-a face cu un dosar de rapoarte, menit să servească unor scopuri mult mai practice.

De altfel, în sprijinul afirmaţiei noastre vine constatarea că genul literar al cărţilor de călătorie nu a avut tradiţie în literatura ebraică. Desigur, existau descrieri sporadice de calătorii, dar nu şi o carte dedicată, în întregime, unui voiaj în jurul lumii. Un precursor al lui R. Binyamin ar putea fi Eldad ha-Dani, din secolul al IX-lea, însa, „minunile” pe care le povesteste Eldad, spun cunoscătorii, aparţin, mai degrabă, genului legendei [15].

De altfel, „În bogata producţie literară lăsată de iudaismul mediaval hispanic, se remarcă puţinătatea operelor istoriografice sau geografice. (…) Cele doar câteva opere care ne-au rămas ne arată că exista o concepţie mai puţin elaborată despre ceea ce se înţelege, de obicei, prin „istorie”: nu atât relatarea obiectivă a faptelor, mai mult sau mai puţin memorabile, era importantă, cât, mai ales, intenţia de a menţine vie şi actuală transmiterea Legii Orale, adică tradiţia rabinică” [16].

Sefer Masa’ot îndeplineşte această condiţie, dar, în acelaşi timp, urmăreşte mult mai mult decât atât.

Noi credem că era, cum am spus mai înainte, un dosar cu rapoarte despre starea  evreilor oecoumenei [17], cuprinzând, de fapt, rapoarte despre starea naţiunii. Un dosar care ar fi putut să se intituleze  OECOUMENE  JUDAICA.

Despre scopul unui asemnea dosar ne propunem să vorbim pe larg, într-un capitol aparte, dat fiind că, aceasta este, de fapt, tema centrală a prezentei lucrări. Pentru a înţelege mai bine motivaţia deplasării lui R. Binyamin, până aproape la capătul lumii, în căutarea evreilor de orice fel, vom încerca să răspundem la două întrebări:

1. Care a fost contextul istoric care a fãcut posibil acest voiaj
2. Care au fost scopurile voiajului

CAPITOLUL III – NAVARRA  LUI  R.  BINYAMIN

Regatul Navarrei  si  Fuero de Nájera

Yehuda ha-Levi şi R. Binyamin, aproape contemporani şi concitadini, tudelani adică, au putut deveni cei pe care-i cunoaştem, poate, şi graţie mediului favorabil în care s-au format. Iar, acest mediu s-a datorat, în special, unui decret: Fuero de Nájera.

În secolul al XI-lea, Sancho al III-lea cel Mare, rege al Navarrei (1000-1035), a acordat oraşului Nájera o cartă cunoscută ca Fuero de Nájera (pe baza căreia s-a constituit legislaţia navarreză). Printre multe alte prevederi, această cartă, acest cod juridic, considerată cea mai evoluată, secole de-a rândul, confirmată şi reconfirmată, de mai multe ori, până în 1420, în Regatul Navarrei, urmărea rechemarea refugiaţilor, evrei şi musulmani în oraşele recucerite de regii navarrezi din mâinile califilor arabi [18].

Fuero de Nájera a fost catalizatorul care a transformat această regiune a Spaniei înt-un spaţiu benefic evreilor navarrezi si celor de pe valea râului Ebru, dându-le un statut special, care a dus la întărirea tuturor comunităţilor evreieşti din Pamplona, Estella, Sanguesa şi Puente de la Reina.

În ceea ce îi priveşte pe evreii tudelani, Carta de la Nájera le-a oferit mai multe drepturi considerabile:

–  dreptul de a locui în oricare localitate din regat

– dreptul de a sta în propriile lor case, de a le închiria sau de a le vinde, cu singura obligaţie de a se îngriji de fortăreaţa oraşului – nu şi de turnul ei

– dreptul de a nu plăti impozit

– dreptul de a nu purta însemne vexatorii, ca în Franţa sau în alte regate din Peninsula Iberică

– dreptul de a desfăşura orice activitate

– dreptul de a deţine proprietăţi funciare: ogoare, vii şi livezi

– dreptul de a avea propriul lor cimitir

Mai mult decât atât, acelaşi decret îi scutea pe evreii rezidenţi în Regatul Navarrei de more judaico, care a fost înlocuit cu formula juro y amen, ce trebuia rostită de zece ori.

Fuero de Nájera a intrat în vigoare, în Tudela, în anul 1122, trei ani după capitularea califilor almoravizi (la 25 februarie 1119) şi a fost garantat de Alfonso el Batallador, noul rege navarrez. Este de la sine înţeles de ce: fără populaţia evreiască şi arabă, oraşul era depopulat şi economia locală ruinată.

În afara documentelor din care rezultă că, aici, în secolul al XII-lea, exista un climat de prosperitate şi toleranţă, există documente mai vechi care atestă că o comunitate evreiască se formase în Tudela încă din 803, an în care cetatea a fost cucerită de Amrus ibn Yusuf-al Muwallad, un general al califului Al Hakan I.

De altfel, în prima jumătate a secolului al X-lea, sunt atestate mai multe comunităţi evreieşti în localităţile Arnedo, Calahorra si Nájera, aflate sub stăpânire navarreză. Este cunoscută prezenţa, la curtea reginei navarreze, doña Toda, în anul 959, a marelui rabin, şef al comunităţii din Cordoba, om de litere, medic şi diplomat, Hasday ibn Shaprut, trimis de Abd al Rahman al III-lea, califul Cordobei, ca să-l trateze de obezitate pe Sancho cel Gras [19]. Ar mai trebui adăugat şi faptul că, pe lângă Fuero de Nájera, la prosperitatea aljama-lelor a contribuit şi înflorirea activităţii comerciale, prilejuite de pelerinajul la Santiago de Compostela (Camino de Santiago).

1. Tudela – patria chica

Aljama-ua (comunitatea evreiască) din Tudela natală a lui R. Binyamin era una bine închegată, adică avea:

– sinagogă cu rabini şi profesori de Talmud  (amoraim) provenind din familia  Menir

– bet din, tribunalul însărcinat să adune a treia parte din amenzile date infractorilor

– un consiliu, format din personalităţile cele mai de seamă, care redacta regulamentele comunităţii, takanot, ca de pildă:celebrarea sărbătorilor, căsătoriile în afara regatului, activitatea tribunalelor, redactarea documentelor, comerţul sau camăta; care pedepsea delictele grave cu excomunicarea, herem, iar pe cele mai puţin grave, cu expulzarea  pentru câteva luni, nidduy.

– Consiliul celor 20, ce răspundea pentru întreaga comunitate, ajutat de notabili, respectiv procurori, profesori, notari si rabini, provenind din familiile Menir, Orabuena, Ben Abbas, Ben Shuaib, Falaquera, Ben Peshat sau Benveniste.

Evreii tudelani aveau, de asemenea, conform documentelor care s-au păstrat, libertatea totală de a desfaşura orice activitate, de la cei mai săraci, până la cei mai bogaţi, menţionaţi în registrele epocii: Yosef ben Abbas, Haim Frances, Abraham Gamiz şi Azach Binyamin care, în marea lor majoritate, aveau terenuri agricole: lanuri de cereale, vii  si livezi.

În Tudela existau evrei latifundiari. Între 1160 şi 1180, cele mai bogate familii erau: Falaquera, Menir, Benardut, Ben Peshat şi Abolfazan. Existau, ca, de altfel, pe toată valea râului Ebru, experţi în irigaţii, atât pentru propriile lor vii şi grădini de zarzavat, cât şi pentru cele ale unor creştini.

În Tudela existau, de asemenea, evrei: veterinari, măcelari, croitori, negustori, medici, cămătari, furnizori, bancheri sau administatori la Curtea regală; în secolul al XIV-lea, erau şi ambasadori şi agenţi secreţi în serviciul regilor navarrezi, date fiind relaţiile pe care aceştia le aveau cu alţi evrei din Peninsula Iberică şi din afara ei [20].

În Tudela trăiau, ca în toate comunităţile evreieşti din Navarra, în secolele XI şi XII, filosofi, scriitori sau biblişti, ca de pildă rabinul Shem Tov ben Yitzhaq Shaprut, care a polemizat cu cardinalul Pedro de Luna, într-o celebră disputatio, organizată în Pamplona, de Carol al II-lea, sau Haim ben Shemuel de Tudela, din familia Menir, autor al unei Glose la comentariul Berakhot-urilor [21].

În Pamplona, de exemplu, un Robert de Ketton traducea cărţi de alchimie, astronomie şi algebră [22], dar cel mai cunoscut şi fecund scriitor evreu din Navarra, în secolul al XIII-lea a fost Shem Tov (1225-1295) – filosof, elenist si arabist, partizan al lui Maimonide. Poate nici ei şi nici Binyamin bar Yonah n-ar fi devenit cei ştiuţi, dacă, în acest ţinut, Reconquista n-ar fi creat, datorită minţii deschise a noilor regi creştini, o „bonanza”, climatul de pace, prosperitate şi libertate, creator de valori.

Unul dintre aceşti regi a fost Sancho al VI-lea cel Înţelept despre care, Analele din Teruel spun că era „ome muy savio e entendido en cosas temporales” adică „un om foarte înţelept şi bun cunoscător al vremurilor”, iar Cronicon-ul Latin îl descrie ca pe un „varón de gran sabiduría“, adică  „un bărbat de o mare înţelepciune” [23].

Sancho al VI-lea cel Înţelept a fost regele în timpul căruia R. Binyamin şi-a realizat călătoria, şi, nu încape nicio îndoială, că această inedită călătorie a fost favorizată de măsurile înţelepte şi productive ale acestui mare legislator. Legile lui au fixat populaţia de refugiaţi în teritoriile disputate cu Castilla şi au adus regatului său prosperitate. Tot el a reînnoit Decretul de la Nájera, în 1170, semn că evreii constituiau  o etnie preţioasă.

1. Generaţia de aur

Yehuda ha-Levi (1070-1141), născut în Tudela [24], mort undeva în Ţara Sfântă sau în Egipt, Maimonide (1135-1204) născut în Cordoba, în El Andalus, mort în Fustat (Cairo), Binyamin de Tudela şi filosoful şi biblistul Abraham Ibn Ezra, prietenul şi tovarăşul de călătorie al lui Yehuda ha-Levi : o generaţie de aur care a trăit într-o „vârstă de aur”; care s-a bucurat de privilegiile unui mediu prosper, în care înfloreau toate disciplinele spiritului şi în care se scriau tratate de gramatică, de logică, de filosofie, de teologie, de magie şi alchimie, de astronomie, de medicină şi botanică, lexicoane şi gramatici, comentarii biblice şi talmudice, exegeză biblică, poezie… toate, într-un fermecător enciclopedism. O generaţie de erudiţi, animată de spiritul emancipării, în toate sensurile.

Cu acestea am răspuns la prima întrebare: care a fost contextul istoric, care a făcut posibil acest voiaj. În partea a doua, vom răspunde la cea de-a doua întrebare: care au fost scopurile acestuia.

Poate  R. Binyamin să fi fost „tipul clasic de evreu rătăcitor” – este de părere Caro Baroja [25], dar, un lucru este sigur, mai era şi tipul nou de căutător de patrii, era tipul evreului sionist  „avant la lettre”, un protosionist, precursor al lui Theodor Hertzel.

CAPITOLUL IV – SCOPUL CĂLĂTORIEI:  PATRIILE POTENŢIALE

Obiectivul principal sau proiectul oecoumene judaica

Din capitolele anterioare se desprinde ideea că R. Binyamin avea o viaţă bună în Tudela lui natală, un adevărat paradis al spiritului. De ce a riscat, plecând să facă înconjurul lumii, ştiind că era posibil să nu se mai întoarcă ? A pornit la un drum, pe care nimeni altcineva nu-l mai făcuse înaintea lui.

Pelerin în Ţara Sfântă ? Da, dar, mult mai mult decât atât.

De ce, aşadar, Sefer Masa’ot ? De ce itinerariul lui Binyamin de Tudela ?

Vom încerca să răspundem plecând de la o prezumţie, lipsiţi fiind de orice mărturisire expresă din partea autorului.

Aparent, Sefer Masa’ot este, pentru cititorul de rând, relatarea unei călătorii în jurul lumii, în căutarea evreilor şi a comunităţilor evreieşti de pretutindeni; la o lectură mai atentă, ea este jurnalul unei misiuni secrete, speciale. Misiunea de a constata starea naţiunii evreieşti.

Cui servea şi de ce ? Responsabililor comunităţilor evreieşti, în caz de necesitate, de refugiu.

Dacă citim Sefer Masa’ot ca pe un Raport despre starea evreilor de pretutindeni, sau un Raport despre oecoumene judaica, observăm că el urmează o anumită logică.

      Ni se spune:

– pe ce cale se poate ajunge în oraşe, pe uscat sau pe mare

– câte zile de mers sunt de la un oraş la altul

– câţi evrei trăiesc în fiecare oraş sau târg

– dacă comunitatea este mare sau mică, dacă este bogată sau mai puţin bogată, importantă sau mai puţin importantă, dacă are şcoli sau academii rabinice, dacă există resurse care pot asigura fie prosperitatea, fie supravieţuirea

– ni se sugerează cine poate primi oaspeţi

– ni se oferă informaţii despre membrii comunităţilor care pot fi:

 1) oameni învăţaţi, cărturari, precum rabinii exersaţi în Tora şi Talmud

 2) agricultori, ca în Krissa din Grecia, unde evreii „seamănă şi culeg pe ogorul lor şi în pământurile lor” .

   3) artizani, ca cei din Teba „unde trăiesc cam 2000 de evrei, cei mai buni meşteşugari din Grecia, care fac veşminte de mătase şi purpură”.

Pe cine interesau toate aceste mici lumi pe care le străbate R. Binyamin sau despre care doar aude povestindu-se, în casele rabinilor în care era găzduit ? Pe evreii de oriunde. Informaţiile trebuiau să circule. Evreii se interesau unii de soarta celorlalţi.

Interesau, în primul rând, cetăţile şi ţările în care exista more judaico, cele care se aflau în drumul cruciaţilor, furibunzi şi însetaţi de sânge de evreu [26], sau cetăţile în care ajunsese influenţa atât de nefastă a almohazilor [27].

Dacă e adevărat că itinerariul lui R. Binyamin a început în 1165 (sau 1166), înseamnă că se întâmpla după cea de-a doua cruciadă (1147-1149). Neîndoios că aceasta a reînviat amintiri dureroase din prima cruciadă şi, probabil, că circula, cel puţin printre comunităţile din Franţa şi din Germania, cronica „Emek Ha-bakha” adică „Valea Plângerii”, a lui Rabbi Yosef  Ha-Cohen din Avignon [28].

Exista, aşadar, pe de o parte El Fuero de Nájera, cu acalmia sa înfloritoare, cu bonanza sa unică, dar, mai existau, pe altă parte, cruciadele, persecuţiile din partea almohazilor (un pericol ceva mai depărtat, dar totuşi, un pericol) şi expediţiile locale de jaf, în special ale francezilor, care pretindeau că „apără” drumul de pelerinaj spre Santiago de Compostela.

Având în vedere toate aceste posibile ameninţări, putem presupune că evreii din Navarra nu erau atât de convinşi că status-ul lor avea să fie perpetuu, cu toate sforţările regilor creştini de a-i atrage şi de a reface, cu ajutorul lor, economia cetăţilor devastate de războaiele de recucerire.

Putem presupune că rabinii, pe umerii cărora apăsa răspunderea pentru soarta comunităţilor, s-au gândit la un proiect de salvare şi la un „comisar” sau „raportor”, cum am spune astăzi, în persoana lui  R. Binyamin.

Putem, de asemenea, presupune că-l vor fi trimis cu misiunea secretă de a descoperi eventuale patrii de refugiu, în faţa unui eventual nou exil. Care, de altfel, avea să se producă, secole mai târziu, în 1492, adeverindu-le, din păcate, aceste temeri.

La aceasta ne fac să ne gândim detaliile minuţioase însemnate în Sefer Masa’ot, pe care o putem considera un Ghid al comunităţilor evreieşti de pretutindeni din acea vreme.

De aceea, consideram că descoperirea unor posibile patrii de refugiu a fost scopul principal al călătoriei prin oecoumene judaica. Dar, nu şi că acesta a fost şi singurul ei obiectiv. Proiectul oecoumene judaica a avut, după părerea noastră, în primul rând, o raţiune practică, despre care am vorbit, dar trebuie că a ţintit şi în alte, multe direcţii.

Aşadar, care să fi fost scopurile, să zicem, particulare, secundare, ale acestui ingenios, riscant şi de o atât de mare anvergură posibil  plan de refugiere a evreilor, atât sefarzi, cât şi aşkenazi ?

1. Obiectivele particulare
2. Să promoveze naţiunea evreiască în rândurile evreilor, dar şi în cele ale ne-evreilor. Să demonstreze cât de prezent şi cât de important este elementul evreiesc în lume: în cultură, în politică, în ştiinţă sau în comerţ.

Cum ? Arătând că societatea evreiască are oameni exemplari. Iar, personalităţile pe care le citează sunt oameni de vază ai timpului lor, atât în cadrul comunităţii, cât şi în lumea creştină şi musulmană, în mijlocul căreia trăiesc. Îndeobşte, aceştia sunt mari cărturari, profesori de Talmud şi rectori, ca să folosim un termen modern, ai academiilor rabinice, ai celebrelor ieşivot, răspândite în toată lumea. R. Binyamin are subtilitatea de a sugera, în subtext, că aceşti rabini sunt echivalentul marilor teologi creştini şi al Părinţilor Bisericii. Exemplari sunt, de asemenea, şi medicii şi meşteşugarii evrei, căutaţi de regi, principi sau de guvernatori, pentru profesionalismul lor, sau cărturarii, din rândul cărora, chiar Papa sau principii  îşi aleg secretarii şi funcţionarii cei mai de încredere.

2. Să întărească credinţa, speranţa şi conştiinţa naţională a evreilor risipiţi în toată lumea, arătându-le că sunt un popor numeros, chiar dacă împrăştiat, care, ca şi grecii sau latinii, se întinde de la un capăt la altul al lumii, al oecoumenei. Rabbi Binyamin s-a străduit să demonstreze, în sumarele, dar extrem de concentratele sale însemnări, pline de exemple, că evreii nu sunt cu nimic mai prejos, ba, dimpotrivă, că au un geniu creator şi un spirit întreprinzător pe măsură.

Atât el, cât şi ceilalţi iluminaţi ştiau că menţinerea identităţii religioase, culturale şi lingvistice,ca şi conservarea spiritului naţional, vitale pentru supravieţuirea iudaismului, sunt posibile numai dacă se sprijină pe cunoaştere şi pe solidaritate, pe ajutorul reciproc, în interiorul comunităţii, dar, şi între comunităţi, indiferent de distanţe.

3. Să trezească evreimea dintr-o letargie periculoasă, dintr-un abandon impropriu spiritului evreiesc, spiritul unui popor exersat să lupte şi să-şi înfrunte destinul. Să le trezească evreilor dorinţa de autoafirmare şi, este mai mult decât elocvent unul dintre ultimele pasaje, la care vom reveni:

 „Israelul este risipit prin toate ţările şi cine rămâne nepăsător şi nu va face nimic ca Israel să se reunească, nu va vedea semnul cel bun şi nu va rămâne cu Israel. Când Dumnezeu Îşi va aduce aminte de pribegia noastră, şi va înălţa slava (keren) Unsului Său [29],  atunci fiecare va spune: Eu îi voi călăuzi pe evrei şi îi voi aduna pe toţi la un loc. (…) Să ne bucurăm, fraţilor, că salvarea va veni într-o clipită de la Dumnezeu, iar dacă ne vom teme că această zi n-o să mai vină şi noi n-o s-o apucăm, atunci nu ne vom mai reuni niciodată în Ereţ-Israel. Totuşi nu vom putea până ce nu va veni vremea privighetorii şi nu se va auzi cântul turturelei [30]. Atunci abia vor veni şi mesagerii care vor spune tot timpul: mărit fie Domnul!  Şi îşi trimit misive unii altora zicând: Întăriţi-vă în religia lui Moise” [31].

Este de la sine înţeles că aceste obiective nu sunt declarate explicit, cu atât mai puţin clamate. Nici nu era cu putinţă. Ele sunt implicite.  Le vom exemplifica pe fiecare, dar, nu introducând pasajele cu formula „aici R. Binyamin urmăreşte să…”, ci îi vom urma modul de lucru. Unul, de altfel, absolut  remarcabil. Îl vom numi fişa tehnică.

CAPITOLUL V – FIŞA TEHNICĂ

În toate relatările sale, R. Binyamin se serveşte de un instrument de lucru foarte eficient. Este pur si simplu vorba de o schemă, de o grilă, am spune astăzi, în care notează punctele de interes. În această fişă tehnică, el cuprinde, aproape întotdeauna, în aceeaşi ordine:

– aşezarea sau poziţia unei cetăţi

– distanţele, măsurate în zile, de la o cetate, la alta, de la regiune sau ţară, la alta, pe uscat sau pe mare, şi cele mai bune rute de urmat

– starea economică a unei cetăţi: prosperă sau modestă

– activităţile ei: economice, comerciale, industriale; ce produce

– dacă există evrei

– numărul evreilor

– meseriile lor

– dacă au proprietăţi

– dacă au drepturi

– cât au rămas de iudei

– iudeii „ sălbatici”

– iudeii sectari sau eretici/ curentele iudaismului

– numele rabinilor, în special al liderilor comunităţii şi numele celor mai de vază evrei aflaţi în serviciul acesteia

– elitele, înalţii funcţionari, oamenii politici

– numărul şcolilor talmudice şi al academiilor rabinice, unde este cazul

– contribuţia comunităţii la menţinerea conştiinţei iudaice

– monumentele cetăţii

– locurile sfinte ale evreilor, locurile credinţei, monumentele şi vestigiile civilizaţiei iudaice; sinagogi, palate, necropole, morminte istorice

– caracterul locuitorilor, obiceiuri, sărbători

– date geografice, istorice, antropologice

Modele de fişă tehnică: fişa restrânsă şi fişa extinsă

Fişa restrânsă

Este şi cea mai importantă, pentru că aduce informaţiile de cel mai mare interes pentru „raportorul” R. Binyamin, anume:

– numărul evreilor dintr-o comunitate [32]

– elitele unei comunităţi, respectiv conducătorii şi susţinătorii ei, care, apropape întotdeauna, sunt rabinii

– ierarhia: rabbi, rev, rabeinu, cohen, haham, nasi, roş ha-Ieşiva, talmidei-hahamim, daian, baalei-ţeduca (evergeţi), asirim, rofe

–  solidaritatea şi iudaitatea unei comunităţi

– celebritatea, reputaţia, renumele „internaţional” al unora dintre marii rabini

–  distanţa, în zile, de la o localitate la alta, calea de acces, pe uscat sau pe mare

– statutul unui oraş: centru comercial sau politic

Iată cum arată paragrafele cu informaţii reale şi cruciale pentru lumea iudaică a vremii:

Relatare: „De aici (Tarragona) până la Barcelona sunt două zile de mers. Există acolo o comunitate sfântă şi bărbaţi înţelepţi şi învăţaţi şi mari principi ( ve-ieş şam kahul kodeş ve anaşim hahamim ve nasiim ghedolim…) ca R. Şeşet, R. Şealtiel, R.Şlomoh şi R. Abraham ben Hisday. E un orăşel mic şi frumos la mare unde vin cu mărfuri negustori din toate părţile, din Grecia, Pisa, Alexandria Egiptului, din Ereţ Israel, din Africa şi din toate colţurile ei. De aici şi până în Gerona este o zi şi jumătate de mers. Aici trăieşte o mică comunitate de evrei” [33].

         sau

Relatare: „De aici (Gerona) sunt trei zile de mers până la Narbona, unde Tora se studiază din vechime ( ve-hi ir kaduma le-Tora). De aici s-a răspândit Tora în toate ţările ( u-me şam iaţa Tora le-kol ha-arţot ). În Narbona sunt înţelepţi, oameni de vază şi prinţi ( ve-bah hahamim ve-ghedolim ve-nasiim u-beraşem Rabbi Kalonimos ) în frunte cu R. Kalonimos [34], fiul marelui principe R. Todros ( Theodoros–n.n.), coborât direct din stirpea lui David. Are posesiuni şi pământuri dăruite de guvernatorul cetăţii şi nimeni nu-l poate expropria. În fruntea lor se află R. Abraham, şeful Ieşivei ( roş ha-ieşiva). R. Makir, R. Yehuda şi alţii care au o mulţime de studenţi ( ve-aharim che-neghedam harbe talmidei-hahamim). În acest moment în cetate sunt 300 de evrei (ve-ieş bah, ha-iom, şaloş meot iehudim)”  [35].

         sau, în continuare,

Relatare: „Din Béziers sunt două zile de mers până la Har Gaaş, numit şi Montpellier, care este un loc prielnic pentru comerţ. E aproape de mare, cam la o leghe. Aici, vin negustori din toate părţile: din Edom (creştini-n.n.), din Ereţ Al Erva (Algarbe), din Lombardia, din regatul Romei, marea capitală, din toată ţara Egiptului, din Ereţ-Israel, din Ereţ Iavan, din Franţa, din Asia şi Anglia. Aici, oameni de toate limbile neamurilor se întâlnesc ca să facă negoţ cu genovezii şi cu pisanii. În Montpellier trăiesc unii dintre cei mai importanţi erudiţi din vremea noastră în frunte cu R. Reuben bar Todros…, R. Şmuel, ha-rev-şelahem… Ei au şcoli deschise tot timpul, unde se studiază Talmudul ( Ve-ieş beinehem batei-midraşot kavoot le-Talmud). Printre ei sunt şi bărbaţi înstăriţi, binefăcători şi oameni care sar  în ajutorul tuturor celor care vin să-l ceară (Ve-ieş beinehem asirim u-baalei-ţeduca ve-omdim be-pereţ le-col ha-baim le-iadam) ” [36].

        şi, în continuare,

Relatare: „De acolo sunt patru leghe până în Lunel, unde trăieşte o comunitate israelită care zi şi noapte se dedică studiului Torei. Acolo trăieşte Rabeinu Meşullam împreună cu cei cinci fii ai săi, mari înţelepţi şi oameni foarte bogaţi, printre care şi R. Aşer, care e ascet, adică stă departe de treburile lumeşti, dedicându-se zi şi noapte studiului Torei, şi care nu mănâncă carne. R. Aşer este şi un mare cunoscator al Talmudului. Mai sunt şi alţii (…) precum şi R. Yehuda  ben Tibon, spaniolul, care îi ajută şi îi învaţă pe cei ce vin din ţări îndepărtate să înveţe Tora. (Aceşti învăţăcei) sunt întreţinuţi şi îmbrăcaţi de către comunitate, în toate zilele, cât timp petrec studiind la şcoală. (Cei din Lunel) sunt bărbaţi înţelepţi, inteligenţi, sfinţi, care ţin poruncile Legii şi care îşi ajută fraţii, mai apropiaţi sau mai depărtaţi” [37].

          sau, tot în continuare

Relatare: „De aici (Lunel) sunt două leghe până la Posquières, care este o urbe mare. Acolo trăiesc cam 40 de evrei. Este o ieşiva de care se îngrijeşte marele rabin R. Abraham bar David, de binecuvântată amintire, un rabin al faptelor mari (rev paalim) , mare cunoscător şi specialist în Talmud şi în Halaha ( haham gadol be-Talmud u-be-pasuk). Vin de departe [studenţi] să înveţe Tora cu el, iar el îi găzduieşte la el acasă şi le predă Legea.  Ba, celor ce nu au bani, le plăteşte toate cheltuielile: e un mare bogătaş. Tot acolo stau şi binefăcătorul ( ha-nadiv ) R. Yosef bar Menahem, R. Benveniste, R. Binyamin, R. Abraham şi R. Yţhac bar Meir, de binecuvântată amintire” [38].

În alte relatări, aproape identice, important este faptul că:

– în Bourg de Saint Gilles, unde locuiesc 100 de evrei, „… ha-nasi Avva Mari, fiul lui R. Yţhac, este funcţionarul contelui Raymond ( ve hu pakid ha-selton Rimond)“ este, adică, un înalt funcţionar.

– în Marsilia există două comunităţi, cu câte trei sute de evrei fiecare şi fiecare cu propria ei ieşiva;

–  Marsilia este cunoscută drept un oraş al gaonim-ilor şi al hahamim-ilor (hi, ir gaonim ve hahamim ), un oraş „… în care se face mult negoţ, port la mare” ( …ve-hi, ir sehura meod al safat [haiam]”  [39].

Era, de asemenea, bine de ştiut că:

– în Crissa (Grecia) „… locuiesc cam 200 de evrei şi că ei înşişi seamănă şi cosesc în averea şi pe pământurile lor ” [40].

– în Teba– „cetatea cea mare”-„trăiesc cam 2000 de evrei. Ei sunt cei mai buni artizani din Grecia. Fac veşminte de mătase şi de purpură. Printre ei se află mari învăţaţi în Mişna şi în Talmud, dar şi învăţaţi dintre cei mai mari ai zilelor noastre (ve-gam ghedolei ha-dor…); ca ei nu există alţii în toată Grecia, cu excepţia Constantinopolului (ve-ein cmotam be-col Ereţ Iavan, huţ me-medinat Constantin)” [41].

– Salonicul „… este un loc în care evreii sunt persecutaţi …“ , dar şi că aici „… ei se ocupă cu manufactura mătăsii“ [42].

– în Cipru „…sunt evrei rabaniţi şi caraiţi, ba chiar şi evrei eretici, numiţi şi epicurei, excomunicaţi de ceilalţi israeliţi, fiindcă profanează noaptea de Şabat şi ţin noaptea de duminică, care este sfârşitul Şabatului” [43].

– în Ereţ Israel, în Cesareea (doar 200)  şi mai ales în Sichem (o mie de suflete)  trăiesc samariteni …care doar respectă Legea lui Moise … dar care se cunoaşte că nu sunt din stirpea lui Israel …“ ( detalii în Capitolul VI).

În sfârşit, o relatare din Ereţ Israel:

„De aici (Izreel) sunt trei leghe până la Safuria… aici se află mormântul rabinului nostru sfânt Rabban Gamaliel. (…)De aici sunt cinci leghe până în Tiberiada, care se numeşte iam Kineret.Acolo cade Iordanul în vale, între doi munţi; umple valea şi formează o mare numită Kineret. Este, de fapt, un râu mare, cu albia lărgită, care seamănă cu o mare. (…) În Tiberiada trăiesc cam 50 de evrei în frunte cu R. Abraham, astrologul, R. Mukhtar şi R. Yţhak. Sunt acolo şi ape termale care ies din pământ.Se numesc Termele din Tiberiada. În apropiere se află sinagoga lui Kaleb ben Yetuneh. Mai este şi un cimitir evreiesc unde sunt  mormintele lui R. Yohanan ben Zakkay şi R. Yehuda ha-Levi“ [44].

            O altă relatare din Yemen:

 „De aici (Hillah),mergând prin deşertul Saba,numit şi Yemen,la hotarul cu Sin’ar, până în nord,la căpătul a 21 de zile de mers prin pustiuri,trăiesc evreii numiţi kaibar, adică locuitorii din Taima.În Taima locuieşte guvernatorul lor (roş memşalah şelahem) şi tot acolo stă şi R. Hanan ha-naşi care-i conduce.Cetatea e mare,iar teritoriul lor se străbate în 16 zile de mers printre munţii din nord.Au cetăţi mari şi bine apărate şi nu sunt sub jugul niciunui alt neam. Pradă şi jefuiesc împreună cu arabii,cu care sunt aliaţi,departe de ţinutul lor.Arabii locuiesc în corturi în deşert ţara lor;nu au case şi trăiesc din ce pradă şi jefuiesc în Sin’ar şi Yemen” [45].

Adăugăm alte două scurte fragmente, din care rezultă numărul important de evrei trăitori în comunităţile „babiloniene”:

– în Kuzestan (fostul Elam, în vechea Persie) în Susa aflată în ruine „trăiesc şase mii de evrei. Ei au 14 sinagogi şi în faţa uneia dintre ele este mormântul lui Daniel”  [46].

– în Katifa, port din peninsula Arabică renumit pentru pescuitul de perle „trăiesc 5000 de evrei. De acolo se culeg perle. (…) Perlele sunt pentru regele acelei ţări şi totul se face sub controlul unui funcţionar evreu”  [47].

1. b) Fişa extinsă

În afară de fişa de lucru restrânsă, R. Binyamin recurge şi la un alt tip de relatare, mai extinsă. Este cazul marilor capitale prin care trece: Roma, Constantinopol, Bagdad sau Cairo. Este o fişă care cuprinde, pe lângă informaţiile care privesc propriu-zis comunitatea, şi descrieri ale acestor megalopolis-uri de o importanţă cu totul specială pentru moştenirea israelită.

Descrierea, mai ales, a urmelor iudaismului din aceste metropole istorice, din aceste reşedinţe: papală, basileică, califală şi fost faraonică sugerează că şederea lui R. Binyamin trebuie să fi fost o şedere prelungită, şi nu doar o simplă trecere.

Aceste relatări mai ample servesc, însă, în primul rând scopul principal al călătoriei: menţionează, cu detaliile obişnuite, prezenţa evreiască, consemnează starea, din acel moment, a evreilor şi răspund, cu precădere, la o întrebare: ce trebuie să ştie evreii oecoumenei despre evreii romani, despre cei constantinopolitani, despre cei din Bagdad sau din Cairo ?

Pentru exemplificare vom analiza câteva din aceste fişe tehnice extinse.

Aşadar, ce trebuie să ştie evreii oecoumenei despre evreii romani?Cei care trăiesc în chiar inima, „ravat ve-roş malcut edom” (capitala şi capul regatului creştinilor)? [48]

1. că numărul lor este de 200,
2. aceşti evrei sunt: „oameni onorabili care nu plătesc impozit niciunui creştin” (ve-şam cmo mataim iehudim mehuvadim, ve-ein porin mas le-şum edom) [49],
3. „unii din ei se află în slujba Papei Alexandru – episcopul şef al creştinătăţii” [50],
4. şi în Roma trăiesc mari erudiţi (hahamim ghedolim) precum R. Daniel ha-rev, rabinul oraşului, sau R. Yehi’el, care este „meşaret ha-afifior“, probabil secretarul de încredere al Papei.

Relatare:„R. Yehi’el este un tânăr frumos,inteligent şi cultivat care intră şi iese când doreşte din reşedinţa Papei şi care este administratorul casei (pontificale-n.n.) şi al tuturor celor ce se află în ea.(…) R. Yehi’el este nepotul lui R. Natan, cel care a scris Sefer he-aruh” [51]

5. au o Ieşiva

Pe lângă aceste informaţii, R. Binyamin îşi completează raportul cu o descriere a celor mai importante monumente ale Romei .

Ce trebuie să ştie evreii oecoumenei despre evreii constantinopolitani din vremea lui Manuel Comnenul ?

1. Că „… nu stau în oraş, împreună cu ei (cu grecii), pentru că au fost transportaţi de partea cealaltă a unuia din braţele mării. Şi, fiind ei înconjuraţi pe o parte de un braţ al mării (Marmara), nu pot veni să facă comerţ cu locuitorii oraşului decât pe mare” [52].
2. „Acolo trăiesc cam două mii de evrei rabaniţi şi vreo cinci sute de caraiţi, despărţiţi unii de alţii de un zid” [53],
3. sunt: „printre ei mătăsari, mulţi comercianţi şi mulţi foarte înstăriţi”,
4. „… în Constantinopol evreilor nu le este permis să urce pe cal, cu excepţia lui R. Şlomo Egipteanul, medicul împăratului. Mulţumită lui evreii au aflat uşurare mare în exilul lor care, de altfel, e foarte apăsător” [54],
5. au de înfruntat zilnic „… ura mare a tăbăcarilor (greci) care-şi aruncă apele murdare pe străzi, chiar în faţa porţilor evreilor, ca să le murdărească curţile” [55],
6. „… grecii îi urăsc pe evrei fără deosebire, fie ei buni sau răi şi că le fac ca jugul să le fie şi mai greu, [deşi] evreii sunt, fără îndoială, bogaţi şi oameni de bine, fac milostenie şi împlinesc întru totul poruncile Legii, îndurându-şi amarul exilului cu resemnare” [56],
7. evreii în Bizanţ locuiesc, de fapt, într-un ghetou: „Şi locul unde trăiesc evreii (ben- iehudim) se numeşte Pera” [57].

Din acest trist tablou se desprinde următoarea idee: evreii constantinopolitani îşi trăiesc în mod exemplar condiţia de elită marginalizată, o elită  înfloritoare ascunsă în sânul unei alte elite înfloritoare, cea grecească. R. Binyamin o sugerează admirabil notând undeva: „Acolo sunt mulţi învăţaţi în toată literatura grecilor“ [58].

În afara acestei fişe, cu acest conţinut absolut esenţial pentru determinarea alegerii sau nu a Bizanţului drept patrie de refugiu, R. Binyamin descrie, în câteva repere, Constantinopolul lui Manuel Comnenul, pe care-l numeşte un centru comercial:

„ …asemenea căruia nu mai există altul în nici o ţară cu excepţia Bagdadului” [59].

        Sfânta Sofia:

Relatare: „Acolo se află Sfânta Sofia [unde slujeşte] Papa al grecilor, care nu urmează religia Papei de la Roma. Bazilica are atâtea altare, câte sunt zilele unui an, şi bani în stive uriaşe, strânşi din impozitul anual din cele două insule, de la fortăreţe şi de la marile capitale de acolo. O asemenea bogăţie nu se mai află nicăieri, în nici o altă biserică din lume”  [60].

         Hipodromul:

Relatare: „Acolo se află un loc unde se distrează regele, aproape de zidul palatului, loc numit Hipodrom.În fiecare an regele organizează în Hipodrom o mare serbare în ziua naşterii lui Iisus. Prin faţa regelui şi a reginei trec oameni de tot soiul, care există în lume, fiinţe care ştiu să facă tot felul de lucruri miraculoase sau nu. Se aduc lei, pantere, urşi şi tigri care sunt puşi să se bată între ei. La fel fac şi cu păsările şi un asemenea spectacol nu există în nici o altă ţară“  [61].

          Luxul grecilor:

Relatare: „Grecii sunt bogaţi în aur şi pietre preţioase şi poartă veşminte de mătase ţesute şi tivite cu aur şi cu încrustaţii de aur, încât, atunci când încalecă, par nişte prinţi” [62].

Poziţia Bizanţului în „clasamentul” celor mai bogate/dezvoltate, cum am spune astăzi, ţări :

Relatare: „Ţara este foarte bogată în de toate, atât în veşminte de tot felul, cât şi în carne şi vin. O asemenea bogăţie nu se mai întâlneşte nicăieri în lume ” [63].

         Ce trebuie să ştie evreii oecoumenei despre evreii din Bagdad ?

1. că: „în Bagdad trăiesc 4000 de evrei israeliţi, în pace şi linişte, supuşi respectaţi ai marelui rege” [64],
2. „evreii din oraş sunt învăţaţi şi foarte bogaţi”,
3. „marele rege Al-Abbasi Hafit, al cărui nume înseamnă ‘Paznicul Coranului’ –

„capul religiei ismaeliţilor, recunoscut de toţi regii ismaeliţi şi cu o autoritate la fel de mare ca aceea a Papei creştinilor “- „îi apreciază mult pe israeliţi” şi că „mulţi din ei îl slujesc” [65],

4. că acest remarcabil calif:

–  „cunoaşte toate limbile şi este versat în Legea lui Israel”

 – „scrie şi citeşte în Limba sfântă”

– „este un bărbat care spune adevărul, credincios” „şi pios” („iş emet”, „baal-amuna“ ve-hu iş hasid”) [66].

– şi… un mare binefăcător, care a construit pe malul Eufratului un cartier al bolnavilor săraci, care vin să se tămăduiască în apele vindecătoare ale râului, şi un sanatoriu regal pentru cei ce înnebunesc din cauza căldurii, întreţinut exclusiv de palat.

5. că „în oraş există zece academii/ ieşivot şi 28 de sinagogi“ [67].
6. că în Bagdad trăieşte poate cea mai bine organizată comunitate (kahul kodeş) din lume:

Relatare:  „Aici, în Bagdad trăiesc cam 4000 de evrei israeliţi, în linişte, pace şi cinste, [sub protecţia] marelui rege. Printre ei sunt mari învăţaţi şi rectori de ieşiva, a căror unică ocupaţie este Tora. În oraş există 10 ieşivot. Rectorul Marii Ieşiva este maestrul R. Şmuel ben Ali, care este şi şeful Ieşivei Ga’on Ya’aqov. E levit. Descinde direct din Moise, rabbenu, pacea fie cu el (…), iar fratele său, R. Hananiah este vicarul leviţilor” (…).

Rectorii celor 10 academii „… se numesc cei 10 oţioşi, pentru că nu se ocupă de nimic altceva decât de nevoile comunităţii. In fiecare zi a săptămânii împart dreptatea tuturor evreilor din ţară, în afară de luni, când se adună toţi la R. Şmuel, care este rectorul  Ieşivei Ga’on; R. Şmuel împarte dreptatea împreună cu ei, cu cei 10 oţioşi, celor ce vin la ei”  [68].

7. că Exilarhul, şeful Diasporei evreieşti, este Daniel ben Hisday:

Relatare: „În fruntea tuturor este Daniel ben Hisday, numit Domnul nostru, Exilarhul întregului Israel, care se înrudeşte direct cu David, regele Israelului. Evreii i se adresează spunându-i Adonenu, Domnul nostru, Roş ha-gola (şeful Diasporei), iar ismaeliţii îl numesc Sayyiduna ibn Daud (Domnul nostru, fiul lui David). Are o mare autoritate asupra tuturor comunităţilor israelite ale Principelui credincioşilor, Domnul ismaeliţilor, pentru că aşa a poruncit Mahomed urmaşilor săi. (…) Când merge la marele rege este însoţit de cavaleri, creştini sau evrei, iar aceştia strigă: ‘ faceţi loc, cum se cuvine, trece Domnul nostru, ben David.(…) El este călare şi poartă veşminte de mătase brodate; pe cap poartă un turban mare.(…) Se înfăţişază dinaintea regelui, îi sărută mâna, iar regele se ridică în picioare şi îi face semn să se aşeze pe un tron; este tronul  pe care Mahomed a poruncit să se facă în cinstea lui. Toţi regii ismaeliţi care vin la rege stau în picioare în faţa Exilarhului.(…) Exilarhul posedă moşii, grădini şi livezi în Babilonia, dar şi pământurile predecesorilor săi, de care nimeni nu-l poate deposeda. (…) Este un om foarte bogat, un mare savant în Tora şi Talmud şi la masa lui mănâncă în fiecare zi mulţi israeliţi (…). Când este reales şi califul îi confirmă autoritatea, este urcat în al doilea car al califului şi condus de la palat până acasă cu tobe şi dansuri“ [69].

8. că şeful celei de-a cincea academii, R. Eliezer ben Ţemah, roş ha-seder şi fratele său

„ştiu să cânte cum o făceau cantorii pe vremea Templului”.

Şi trebuie să mai ştie care sunt obiceiurile de la curtea califului, cu ce protocol trebuie salutat, dar şi că Bagdadul poate fi o minunată patrie adoptivă:

Relatare: „Bagdadul este o cetate mare. Are palmieri, grădini şi livezi ca nicăieri în toată Şin’nar. Aici vin din toate ţările negustori şi poţi întâlni înţelepţi, filosofi şi stăpâni ai tuturor ştiinţelor, dar şi magi pricepuţi la tot felul de vrăji şi descântece ” [70].

CAPITOLUL VI – PATRIILE LUI R. BINYAMIN

Ca orice evreu, R. Binyamin avea mai multe patrii:patria natală, patria spirituală, respectiv Tora şi Talmudul, patria ancestrală, adică Ţara Sfântă, protopatriile, patriile adoptive şi patriile virtuale, de refugiu, în căutarea cărora primise misiunea să pornească.

Patria natală: Tudela

Despre patria natală a lui R. Binyamin, Tudela, din Regatul Navarrei, am vorbit deja, pe larg, la Capitolul III.

Este ştiut, şi mărturisirile atâtor scriitori o confirmă, că meleagurile natale, copilăria şi tinereţea se întipăresc adânc în conştiinţa umană. Ele reprezintă nucleul universului interior al omului. Mai ales în condiţii de linişte şi pace.

Este, de asemenea ştiut, că farmecul patriei natale este inconfundabil, unic. R. Binyamin a purtat cu el Tudela peste tot şi cu ea a comparat tot ce a văzut prin lume.Unele locuri semănau cu ea, altele nu. Un ochi atent îi „prinde” obişnuinţa de a privi şi de a judeca, având în minte patria natală, şi este de înţeles, de vreme ce ea i-a imprimat în gândire o matrice spirituală, de apreciere a valorilor umane. În patrie îşi are, de altfel, rădăcinile dorul, durerea de a fi departe.

În Cartea Călătoriilor nu apare explicit dorul după „patria chica” (patria cea mică), ştim, însă, cu siguranţă, că R. Binyamin a revenit în Tudela. Poate, mai mult decât raportul pe care trebuia să-l scrie şi să-l predea, dorul după Tudela a fost acela care l-a adus teafăr acasă şi l-a făcut să-şi încheie misiunea acolo unde a început-o.

2. Patria spirituală: Tora şi Talmud

Patria spirituală a lui R. Binyamin şi a tuturor evreilor este Tora, este, de asemenea, complexul: Talmud şi Mişna, ieşivot-urile, rabinatul şi toate instituţiile iudaismului, iudaismul în sine. Aceasta este, de fapt, patria în care evreii s-au ancorat întotdeauna în cele trei exiluri: egiptean, babilonian şi mondial. Cu alte cuvinte, Tora a fost locul comun al tuturor evreilor. De oriunde. Deci, un loc care poate exista oriunde.

Citindu-i cu atenţie fişele tehnice, oricine poate observa că R. Binyamin îi dă patriei spirituale locul principal în fiecare relatare. Şi mai poate observa că voiajul lui în jurul lumii, a fost şi o încercare de a contura, de a trasa hotarele aceastei patrii numite iudaism. Şi ce descoperă un cititor atent ? Descoperă că această patrie spirituală, iudaismul, cu un termen generic, se întinde cât se întinde şi prezenţa evreilor în lume, adică se suprapune cu oecoumene, cu lumea civilizată.

Fie că este vorba despre evreii romani, fie despre evreii greci, arabi, spanioli, germani sau francezi, despre evreii ruşi, magrebieni, turci, falaşi, indieni sau chinezi, patria lor spirituală are acelaşi conţinut: Tora şi Talmudul, cultura, moralitatea şi erudiţia rabinică, adică ceea ce am numi cu un termen din antropologie: modelul iudaic.

În ultima relatare, cea cu care se încheie Sefer Masa’ot, R. Binyamin descrie în puţine cuvinte, dar suficiente cât să cuprindă un mesaj larg, comunitatea din Paris:

Relatare: „Din Auxerre până la Paris, oraşul cel mare, sunt şase zile de mers. Este capitala regelui Luis (Ludovic) şi se află pe râul Sena. Acolo sunt erudiţi( talmidei-hahamim) cum nu mai sunt alţii în toată ţara. Zi şi noapte se dedică studiului Torei. Împlinesc poruncile Legii şi sunt ospitalieri cu toţi cei ce sunt în trecere. Sunt fraţii şi prietenii devotaţi ai tuturor fraţilor lor evrei”  [71].

Ce elemente componente ale patriei spirituale evreieşti, ale Israelului spiritual/ virtual, se disting aici ?

– talmidei-hahamim sau discipolii pe viaţă ai înţelepciunii

– exersarea lor, zi şi noapte, atât în studiul ( v. baalei-Tora)  cât şi în practicarea Legii (v. baalei-miţvot)

– solidaritatea şi întrajutorarea lor exemplară în cadrul comunităţii şi între comunităţi.

Ei sunt cei ce păstrează neîntreruptă şi necoruptă legătura întregului popor, legătura unui popor-familie (…fraţilor lor evrei) cu Elohim/Dumnezeu. Şi tocmai această legătură neîntreruptă, nepervertită, netarată, este cheia supravieţuirii. O spune R. Binyamin, la tot pasul, în notele sale, fără să pronunţe chiar aceste cuvinte.

3. Patria ancestrală: Ereţ Israel

Patria evreilor, în sensul propriu al termenului de pământ părintesc se afla din anul 1099, de la sfârşitul primei cruciade, sub ocupaţia lui Edom, cum ar fi spus R. Binyamin, adică sub ocupaţie creştină. În locul lui Ereţ Israel fusese întemeiat Regatul Ierusalimului cu oraşe vasale precum Acra, Sidon, Tyr, Antiohia, Edessa, Tripoli sau Beirut.

Cum arăta ea când a vizitat-o rabinul  tudelan ? Şi cu evrei, puţini, şi fără evrei.

O patrie ocupată, o patrie de relicve „profanate” de prezenţa creştină, cu locurile cele mai sfinte distruse sau confiscate de noua putere a cruciaţilor, cu pseudoevrei (samaritenii), o patrie ruinată pentru evrei, dar înfloritoare pentru neevrei.

Şi este remarcabil faptul că a reuşit să sugereze toate aceste lucruri cu o discreţie exemplară. N-a folosit nici tonul exaltat sau elegiac al marelui său concitadin Yehuda Ha-Levi, din Sionide, nici vreun ton plin de revoltă sau revoluţionar – fără, însă, ca acest lucru să însemne că ar fi fost nepăsător vreo clipă. Este remarcabil că a reuşit să descrie, în fişele sale, starea exactă în care se afla atunci Ereţ Israel, făcând-o ca un analist, astăzi.

Relatările vorbesc de la sine:

Acra – peştera profetului Eliahu

„De aici (Tirul Nou) este o zi de mers până la Acra …de unde începe pământul Israelului. Este aşezată la Marea cea Mare. Aici se află marele port unde sosesc toţi pelerinii care vin la Ierusalim pe mare. În Acra trăiesc cam 200 de evrei în frunte cu R. Ţadoc, R. Yafet şi R. Yonah. De aici sunt trei leghe până la Haifa, la mare. De cealaltă parte e muntele Carmel. La poalele muntelui sunt multe morminte ale israeliţilor (makvarei-Israel). Aici, în munte, se află peştera lui Eliahu – pacea fie cu el; acolo creştinii (bnei-Edom) au făcut o biserică (bima) pe care au numit-o Sfântul Ilie ( San Elias). În vârful muntelui se poate recunoaşte locul altarului pe care Eliahu l-a dărâmat şi apoi l-a reconstruit în timpul lui Ahav. Locul rămas din altarul lui Eliahu este rotund şi măsoară în jur de patru coţi“ [72].

Keila, Sebastia, Naplus sau Ghiv’on – cetăţi unde nu mai trăiesc deloc evrei, sau unde locuiesc pseudo-evrei:

Sebastia „este o cetate foarte bine întărită, în munte. Are fântâni, fiindcă este un pământ udat de multe cursuri de apă. Are grădini, livezi, vii şi măslini. Aici nu trăiesc evrei (Ve ein bah iehudim)” [73].

Naplus „…care este Sichem, (se află) în muntele Efraim: aici nu trăiesc evrei (Ve ein bah iehudim)”.

„(Oraşul) se află într-o vale, între muntele Garizim şi muntele Eval. Sunt acolo cam o mie de cuteeni care doar ţin Legea lui Moise şi se numesc Samariteni. Au preoţi din stirpea lui Aaron care se numesc aaroniţi. (…) Aceşti preoţi fac sacrificii şi aduc arderi de tot în sinagoga lor din Muntele Garizim, cum stă scris în Legea Sa [74](…) Ei spun că sunt din tribul lui Efraim. La ei se află mormântul lui Yosif, fiul patriarhului nostru  Ya’aqov – pacea fie cu el [75]. Dar ei nu au trei litere: he, het şi ain. He din Abraham, pentru că nu au măreţie (hod); het din Yţhac pentru că le lipseşte pietatea (hesed) şi ain din Ya’aqov pentru că le lipseşte umilinţa (anua). În locul acestor trei litere îl folosesc pe alef şi în acest lucru se cunoaşte că nu sunt din stirpea lui Israel, deşi ştiu foarte bine Legea lui Moise, în afară de aceste trei litere“ [76].

Ierusalim (cu o fişă tehnică extinsă):

Relatare: „De aici (Ghiv’on) sunt trei leghe până la Ierusalim, [care] este o cetate mică, fortificată sub trei ziduri. În ea trăiesc multe neamuri; ismaeliţii îi numesc: iacobiţi, armeni, greci, georgieni şi franci, dar mai sunt şi alţii, de toate limbile. Acolo se află casa boiangeriei pentru care evreii plătesc anual regelui un preţ, pentru ca nimeni în Ierusalim, în afară de evrei, să nu aibă vopsele. Sunt cam două sute de evrei în Ierusalim şi locuiesc sub Turnul lui David, la marginea cetăţii. Iar din zidul Turnului lui David numai zece coţi, de la bază, au rămas din zidul vechi, pe care l-au construit strămoşii noştri, restul e zid făcut de ismaeliţi. În toată cetatea nu este vreun loc mai sigur decât Turnul lui David ” [77].

Din restul relatării, evreii oecoumenei puteau afla că în Ierusalim:

– nu e loc pentru ei, cel puţin deocamdată,

– Templul lui Solomon era reşedinţa unor cavaleri, trei sute la număr, care „… ies în fiecare zi la luptă ” ( nu ştim din ce ordin făceau parte),

– „se află o mare biserică numită MORMÂNTUL unde este îngropat omul acela” (ve-şam habima ha-ghedola şe-korin ota SIPURKI ve şam nekvar oto ha-iş şe-holhim kol ha-toeim) [78].

– în locul Templului lui Solomon, pe care-l numeşte TEMPLUM DOMINI, este Moscheea lui Omar

Relatare: „Deasupra lui [a Templului], Umar ibn al-Hattab a construit o uriaşă şi frumoasă cupolă. Neamurile nu pot introduce acolo nici un fel de chip sau de imagine, ci se pot aduna doar ca să se roage. În faţa acestuia se află Zidul de Vest, unul din zidurile rămase din Sfânta Sfintelor; acum se chemă Poarta Milei (Sa’ar ha-Rehamim). Acolo vin toţi evreii ca să se roage dinaintea zidului şi să ceară ajutor” [79].

        sau că:

– în Muntele Sion nu se mai află altceva decât o biserică a ne-circumcişilor

– lângă Bet-Lehem, la o jumătate de milă depărtare, se află mormântul–mausoleu al Raşelei, pe pietrele căruia „ … îşi scriu numele toţi evreii care trec pe acolo” [80].

– în Bet-Lehem trăiesc doar doisprezece evrei vopsitori

– Hebronul se cheamă Sfântul Abraham de Hebron şi că vechea cetate „ construită  în munte este astăzi distrusă” .

– în Hebron se află mormintele patriarhilor şi o adevărată necropolă:

Relatare: „Cetatea (Hebron) este acum în câmpia Macpelei. Acolo se găseşte o mare biserică pe care ei o numesc SANT ABRAM, dar ea a fost sinagogă pe timpul ismaeliţilor. Acolo neamurile (creştinii-n.n.) au făcut şase morminte pe care au scris: Abraham, Sara, Isaac, Rebecca, Iacob şi Lea şi le spun pelerinilor că sunt mormintele patriarhilor. Ca să le poţi vizita trebuie să plăteşti, dar dacă un evreu vine şi dă ceva paznicului peşterii, acesta îi deschide o uşă de fier din timpul strămoşilor noştri şi îl coboară pe scări, în jos, cu o făclie în mână. Nici în primul şi nici în al doilea etaj nu se află nimic, ci abia în al treilea se găsesc cele şase morminte, ale lui Abraham, Sara, Yţhak, Rivka, Ya’aqob şi Lea, faţă-n faţă (…) Aici, în peşteră, arde o torţă zi şi noapte, deasupra mormintelor. Acolo mai sunt şi alte, multe, urne pline cu oasele israeliţilor, pentru că aici se aduceau morţii pe timpul lui Israel şi pentru că fiecare aducea aici oasele părinţilor săi,care aici au rămas până în ziua de azi.Iar afară, la marginea câmpiei Macpelei, se află casa lui Abraham cu o fântână în faţă. Nu se mai poate construi nimic altceva acolo din respect pentru Abraham, părintele nostru” [81].

4. Protopatrii

Am numit protopatrii ţinuturile de unde au venit evreii în Canaan  (moştenirea făgăduită de IHVH lui Abraham) sau ţinuturile unde, fie au emigrat, fie au fost deportaţi, de la începutul istoriei lor până la începutul Diasporei.

Aceste „vetre”  sunt la fel de importante ca şi Ţara Sfântă, pentru că au rămas prezente în mentalul evreilor şi pentru că le-au au modelat şi le-au marcat acest mental o dată pentru totdeauna.

1. Binyamin a vizitat Haranul, Babilonul, Goşenul şi alte spaţii purtătoare de cultură evreiască, spaţii mesopotamiene sau egiptene care, însă, la vremea aceea, erau mai degrabă situri arheologice, decât ţinuturi populate. A descris cu scrupulozitate, ca un arheolog,toate sinagogile, necropolele, palatele, casele, într-un cuvânt toate vestigiile care puteau trezi în mintea oricărui evreu cititor versete din Biblie,ca de pildă: „Leh leha” [82].

Le-a descris cât mai viu cu putinţă, pentru a şterge orice îndoială, în caz că ar fi apărut în sufletul vreunui evreu disperat, cu privire la realitatea trecutului biblic.

Poate mesajul pe care R. Binyamin a dorit să-l transmită poporului său cu aceste fişe de arheolog este acela că evreii au tot avut de trecut câte ceva [83]: fie Iordanul, venind din Urul Caldeii, fie o mare, Marea Roşie, fie un deşert, Sinaiul, fie Marea cea Mare şi că urmele strămoşilor lor sunt peste tot în lume, vii, reale şi puternice.

Am ales, spre exemplificare, câteva relatări:

–  „În Haranul vechi trăiesc vreo 20 de evrei. Acolo se află sinagoga lui Ezra şi locul unde era casa lui Terah, în care trăia împreună cu fiul său Abraham, dar pe locul acela nu s-a mai construit nimic. Ismaeliţii îl cinstesc şi vin aici să se roage” [84].

– în Babilonul vechi se află palatul în ruină al lui Nabucudonosor „în care oamenii se tem să intre din cauza şerpilor şi a scorpionilor ”. Este, clar, un loc damnat şi singurul de care vorbeşte în acest fel.

– în Hillah, următoarea oprire după Babilon, „trăiesc 10 mii de evrei“ şi sunt „patru sinagogi”.

– în Kafri, pe Eufrat, se află sinagoga şi mormântul lui Ezechiel:

Relatare: „…Acest loc este sfânt până în ziua de azi pentru israeliţi, este aproape un sanctuar unde se adună evrei din ţări îndepărtate ca să se roage de la Roş ha-şana până la Yom Kipur. Se face o mare serbare unde vine şi Exilarhul împreună cu şefii celor 10 academii din Bagdad. Se întind pe câmp pe aproape două mile. Vin şi negustori arabi. E o mare sărbătoare care se numeşte Feria; de Yom Kippur scot sulul scris de Ezechiel şi îl citesc. (…) Lângă mormântul lui Ezechiel se află marea casă a sactuarului plină de cărţi (Tora) şi sunt acolo cărţi din timpul primului şi celui de-al doilea Templu. Cine nu are fii îşi donează cărţile. (…) Sinagoga are proprietăţi, pământuri şi sate care au fost ale regelui Yehonia, şi toate aceste posesiuni le-a confirmat şi Mahomed, când a venit, ca aparţinând sinagogii lui Ezechiel. Vin aici să se roage şi mai-marii ismaeliţi din dragoste pentru profetul Ezechiel” [85].

– în „Goşen trăiesc cam 300 de evrei. Este un oraş mare. De aici într-o jumătate de zi se ajunge în Ain-al-Şams, care este Ramses. Sunt numai ruine. Sunt ruinele construcţiilor pe care le-au ridicat strămoşii noştri: turnuri din  cărămizi ” [86].

5. Patrii de refugiu

Este de la sine înţeles că patriile de refugiu, care pot fi intermediare, provizorii sau nu, sunt toate ţinuturile care îndeplinesc anumite criterii, pe care R. Binyamin le-a notat în fişele lui: să poată oferi condiţii de viaţă, resurse, un climat prosper şi paşnic, apărare, să fie centre comerciale, să fie vetre spirituale, şi, în general, să fie locuri deschise şi primitoare.

1. Binyamin a întâlnit în drumul lui asemenea patrii adoptive, atât în Europa cât şi în Orient. Sunt relativ multe relatările despre oraşe înfloritoare din Franţa, Italia sau Grecia, din tot Orientul, oraşe care ar fi putut avea statutul de patrie adoptivă.

În fişele pe care le-am prezentat sunt astfel de locuri “raportate” de R. Binyamin, locuri care îndeplinesc criteriile secrete ale proiectului “oecoumene judaica”.

       Alte exemple:

Amalfi: „Aici trăiesc cam 20 de evrei. Aici locuiesc: R. Hanan’el, medicul, R. Elişa şi Abu al-Gir binefăcătorul. Oamenii ţării sunt negustori care călătoresc cu marfă. Nu seamănă şi nu cosesc, ci cumpără totul cu bani (…). Fără îndioală au multe fructe, pentru că pe aici sunt multe vii, livezi de măslini, livezi de pomi fructiferi şi multe grădini. Nimeni nu poate lupta cu ei“ [87].

Tyrul Nou: „este o cetate foarte bună, cu portul înăuntrul, unde vasele acostează trecând printre două turnuri… şi ca el nu se mai află altul în toată ţara. Este o cetate foarte frumoasă care găzduieşte cam patru sute de evrei. Printre ei sunt înţelepţi ai Talmudului, în frunte cu R. Efraim de Sad, judecătorul… Aici evreii sunt proprietari de corăbii cu care ies pe mare şi tot aici locuiesc evrei care fac cea mai bună striclă, numită sticlă de Tir, cea mai căutată în toată lumea. Tot aici se găseşte şi cel mai bun zahăr, pentru că-l seamănă. Pentru el vin negustori din toată lumea”  [88].

Damascul (cu fişă tehnică lărgită) : „Este o cetate frumoasă, mare şi înconjurată de ziduri. Livezile şi grădinile se întind pe 15 mile de jur-împrejur. Nu mai există vreo altă cetate atât de roditoate în toată ţara. (…) Vin neguţători din toate ţările. (…) În Damasc trăiesc trei mii de evrei; printre ei sunt talmidei-hahamim şi asirim şi tot acolo trăiesc: roş ha-ieşiva şel Ereţ Israel, R. Azaria împreună cu fratele său Sar Şlomo, preşedintele Tribunalului Rabinic (av Beit Din), R. Maţliah, roş ha-seder ha-darşan,(…) şi R. Ţedechia, medicul. Acolo sunt şi cam 100 de caraiţi şi 400 de samariteni. Vieţuiesc în pace unii cu alţii, dar nu se căsătoresc între ei ” [89].

Babilonia (v. Capitolul V, b. Fişa extinsă, Bagdadul)

Qulam, despre care notează că este ţara piperului şi că adăposteşte 1000 de evrei negri, veniţi, poate, din Etiopia: „… toţi Domnii ţării aceleia sunt negri, la fel şi evreii sunt negri; sunt evrei buni, urmează poruncile Legii. Printre ei sunt unii care studiază Tora lui Moise şi Profeţii şi câte ceva din Talmud şi Halaha”  [90].

Egiptul, cu o fişă tehnică extinsă : „… nu există ţară mai întinsă, mai populată şi mai dăruită cu toate bunătăţile pământului”  [91].

6. Patrii de evitat

Există şi o asemenea categorie de patrii. Sidonul, de pildă, fiindcă aici trăiau idolatri ale căror obiceiuri le repugnau israeliţilor, dat fiind că reprezentau tot ce abolise Dumnezeu IHVH prin Tora; sau Rudbar, fiindcă aici evreii erau persecutaţi.

Relatare din Sidon: „…cam la zece lege depărtare trăiesc nişte oameni numiţi druzi; ei sunt păgâni şi nu au nicio religie. Locuiesc în munţi sau în peşteri; nu au nici rege nici principe care să-i conducă. Trăiesc liberi printre munţii şi stâncile lor care se întind până la muntele Hermon, cale de trei zile. Ei se dedau desfrâului, posedând frate pe soră şi tătă pe fiică. În fiecare an au o sărbătoare la care se adună cu toţii, bărbaţi şi femei, să mănânce şi să bea împreună. Toţi bărbaţii îşi schimbă femeile între ei, fiecare cu prietenul lui. Ei spun că sufletul unui om, dacă a fost bun, în clipa morţii, intră în trupul unui copil care se naşte chiar atunci şi că sufletul unui om rău intră în trupul unui câine sau asin, acesta fiind pentru el drumul ruşinii şi al ispăşirii. Printre ei nu trăiesc evrei, dar vin la ei din când în când evrei artizani şi vopsitori şi stau o vreme ca să le lucreze ce au nevoie sau ca să facă negoţ, dar se întorc apoi la casele lor. Druzii îi iubesc pe evrei. În rest, se caţără mai tot timpul pe munţii şi pe colinele lor cu o repeziciune uluitoare şi nimeni nu îndrăzneşte să-i atace şi să se războiască cu ei“  [92].

Relatare din Rudbar: „… sunt acolo 20 000 de evrei şi printre ei erudiţi şi oameni cu stare, dar sunt foarte persecutaţi”.

CAPITOLUL VII – VREMEA TURTURELEI

Mesajele lui R. Binyamin din Sefer Masa’ot devin mai limpezi spre sfârşit, mai precis în trei locuri: „cazul” Al-Roi din Amadyiah, focarul mesianic din Yemen şi mişcarea epistolară „eshatologică”, să spunem aşa, pe care o remarcă în spaţiul aşkenaz.

Este posibil ca o parte a misiunii sale să fi fost şi aceea de a constata starea de spirit a conaţionalilor săi care se pregăteau pentru venirea lui Mesia. E vorba despre evreii care locuiau în spaţiul marcat de revolta lui Al-Roi, despre cei din Yemen şi despre „ cei ce purtau doliu după Sion”  din Europa, printre adepţii cărora fusese şi Yehuda Ha-Levi [93].

Din cele trei relatări, reiese foarte limpede care era părerea sa şi la ce concluzii ajunsese. Înţeleptul şi cumpătatul „raportor” însărcinat cu starea naţiunii evreieşti, R. Binyamin, a constatat la faţa locului atmosfera de intensă aşteptare mesianică şi, în urma „constatărilor” făcute, mesajul său a fost acesta: Dumnezeu nu va da încă semnalul de întoarcere în Pământul Făgăduinţei. Cât despre cucerirea Sionului, nici vorbă.

Reproducem în Anexa II relatarea despre Al-Roi unde se vede clar care fusese, la vremea respectivă,reacţia comunităţilor, pe care le numim generic, din Ereţ Babel. Ea este astăzi un document, izvorul cel mai credibil, despre revolta condusă de acest fals Mesia [94] .

1. Binyamin nu face altceva decât să aducă, din Ereţ-Babel în Europa, chiar după 10 ani, mesajul comunităţilor de acolo, anume că „omul nu prin forţă va învinge” [95], cum îi scriau lui Al-Roi, Exilarhul, Daniel ben Hisday, şi rectorul Ieşivei Ga’on Ya’aqov.

Luciditatea, înţelepciunea şi răbdarea trebuie să fie calea spre Sion, nu „cărţile de magie şi de vrăji” ale lui Al-Roi [96]; strategiile pe termen lung şi determinarea, am spune astăzi, nu o ideologie mistică şi acţiunile necugetate ale unui „mag” exaltat trebuie să fie armele recuceririi Tării Sfinte.

Acesta este mesajul pentru evreii din Europa, dar şi pentru cei din Yemen, care, căzând în aceeaşi greşeală, în anul 1172, cu un an înainte de sfârşitul călătoriei lui R. Binyamin, îi scriau lui Maimonide în Fostat (Cairo), în Egipt, ca să-l întrebe „cum trebuiau să reziste agitaţiilor mesianice ale unor iluminaţi ce pretindeau că era iudaismului era depăşită” [97].

Dorim să cităm în continuare relatările din Yemen şi din Germania, pentru valoarea lor de document:

Yemen

Relatare: „Toţi vecinii lor se tem de evreii kaibar. Printre ei sunt şi unii care lucrează pământul şi sunt pe deplin stăpâni pe roadele muncii lor. Teritoriul lor este foarte întins. Alţii sunt talmidei-hahamim. Aceştia dau zeciuială din tot ce au talmidei-hahamim-ilor care stau tot timpul la şcoală (ha-ioşvim be-beit ha-midraş), săracilor din Israel, asceţilor care poartă doliu pentru Sion şi Ierusalim, asceţi care nu mănâncă carne şi nu beau vin şi care poartă haine cernite, trăiesc în peşteri sau în case dărăpănate, plângând în fiecare zi, în afară de şabat şi de zilele de sărbătoare. Ei Îl roagă neîncetat pe Dumnezeu să Se îndure de Israel cel osândit la exil şi să aibă milă de ei pentru numele Său cel mare şi pentru toţi evreii din Taima şi Tilmas, cetatea  cea mare unde trăiesc o sută de mii de evrei. (…) Cetatea aparţine principelui Şlomo şi fratelui său principele Hanan care sunt din stirpea lui David şi care au şi o carte cu genealogia lor. Ei trimit multe întrebări Exilarhului, ruda lor din Bagdad. Ţin post negru 40 de zile pe an pentru toţi evreii care trăiesc în exil ( al ha-iehudim ha-ioşvim be-galut)” [98].

Germania:

Relatare: „Acestea sunt oraşele din Germania unde există comunităţi israelite: Metz, Treveris, pe malurile Moselei, Coblenza, Andernach, Bonn ,Colonia, Bingen, Münster, Worms.  Israelul este risipit prin toate ţările şi cine rămâne nepăsător şi nu va face nimic ca Israel să se reunească, nu va vedea semnul cel bun şi nu va rămâne cu Israel. Când Dumnezeu Îşi va aduce aminte de pribegia noastră, şi va înălţa slava (keren) Unsului Său [99], atunci fiecare va spune: Eu îi voi călăuzi pe evrei şi îi voi aduna pe toţi la un loc.

În aceste oraşe sunt erudiţi şi comunităţi. Îşi iubesc fraţii şi trăiesc în pace şi cu cei apropiaţi şi cu cei mai de departe. Dacă le vine vreun oaspete, se bucură împreună cu el, dau în cinstea lui un ospăţ şi spun:  ‚Să ne bucurăm, fraţilor, că salvarea va veni într-o clipită de la Dumnezeu, iar dacă ne vom teme că această zi n-o să mai vină şi noi n-o s-o apucăm, atunci nu ne vom mai strânge niciodată în Ereţ-Israel. Totuşi nu vom putea până ce nu va veni vremea privighetorii şi nu se va auzi cântul turturelei. Atunci abia vor veni şi mesagerii care vor spune tot timpul: mărit fie Domnul ’! Şi îşi trimit misive unii altora zicând: ‚Întăriţi-vă în religia lui Moise’.

Cei ce poartă doliu pentru Sion şi cei ce poartă doliu pentru Ierusalim vor cere îndurare de la Dumnezeu şi cei ce se îmbracă numai în haine negre se  vor ruga pentru a nu le fi trecute cu vederea meritele. În afară de oraşele pe care le-am pomenit, în Germania mai sunt şi altele: Strasburg, Wúrzburg… Regensburg… În aceste oraşe sunt mulţi evrei înţelepţi şi bogaţi” [100].

CAPITOLUL VIII -DE CE R. BINYAMIN A SCRIS ÎN LIMBA EBRAICĂ ?

Limba ebraică în Navarra

Cunoaşterea limbii ebraice vorbite şi scrise nu a fost apanajul exclusiv al rabinilor, al notarilor sau al intelectualilor evrei, ci un patrimoniu comun al tuturor, chiar şi al unor oameni simpli, datorită faptului că ea se preda organizat, în cadrul comunitatilor.

În Arhiva Generală din Navarra se păstrează documente evreiesti care nu au fost scrise de rabini sau intelectuali, care nu conţin comentarii biblice sau poezii liturgice, ci care sunt dări de seamă, recensăminte, transferuri etc, redactate de oameni simpli din comunităţile din Tudela, Pamplona si Estella, documente importante pentru cunoaşterea vieţii economice comunitare.

Aceste registre de contabilitate private sau pinkasim consemnează numele multor evrei şi creştini, care, altfel, ar fi rămas necunoscute.

Redactarea acestor texte arată că ebraica a fost nu numai o limbă rituală, ci şi limba pe care o foloseau evreii din Navarra, alături de cea romanică, navarreza).

Desigur, cunoaşterea limbii ebraice diferea, de la excelent – de pildă, cea a rabinului Yosef ha-Levi bar Abraham ha-Levi de Estella, al cărui registru datează din 1323, până la cea plina de cuvinte romanice a doamnei Yamila, văduva lui Azmel Abad.

Deci, nu toti evreii posedau cunoştinte solide de limbă, fie gramatică fie lexic – în unele cazuri, cunoştintele lor erau limitate, iar folosirea limbii romanice din Navarra se suprapunea ebraicei.

Totusi, evreii din Navarra s-au servit, în mod curent, de limba ebraică, semn al fidelităţii lor faţă de poporul lor si de tradiţiile acestuia.

1.Ebraica din Sefer Masa’ot

Ebraica lui R. Binyamin este rabinică pentru că ebraica rabinică era limba standard, tradiţională, în Evul Mediu; este limba de care se serveau rabinii în corespondenţa lor, limba folosită de savanţi în tratate şi limba în care se scriau registrele şi caietele comunităţii.

Ebraica lui R. Binyamin are şi câteva elemente hispanice şi arabizante, ca de pildă:

– verbul „hazar” (a întoarce, a repeta) este folosit cu sensul de: „a deveni, a se schimba” exemplu pentru influenţa limbii spaniole: “se vuelve mas importante”, „devine mai important ”

– prepoziţia „min” (din, de la) apare cu sensul  lui „le” (spre). exemplu pentru influenţa limbii arabe: „karov min” în loc de „karov le” (aproape de)

– substantivele terminate în „ –ut “, de pilda „galut”- Diaspora, sunt masculine

– „medina “ este folosit în locul lui „ir” (oraş, cetate)

Ca observaţie generală se poate spune că limba ebraică din Sefer Masa’ot este o limbă simplă, anume simplă, ca să poată fi înţeleasă uşor de toate comunităţile israelite din lume. De evreii spanioli, italieni, greci, francezi, germani, marocani, egipteni, etiopieni, de cei din Ereţ Israel, de evreii sirieni, persani, indieni, chinezi, într-un cuvânt, de toţi evreii Diasporei.

CONCLUZII

1. Sefer Masa’ot, Cartea Călătoriilor sau Itinerariul lui Binyamin de Tudela este un volum care reuneşte “fişele tehnice” ale locurilor şi localităţilor pe care Rabbi Binyamin din Tudela, Regatul Navarrei, le-a vizitat, în periplul său prin lumea cunoscută, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Este, de asemenea, produsul cercetărilor sale întreprinse în timpul misiunii, care a durat şapte ani. Este vorba despre o misiune de identificare a unor posibile locuri de refugiu sau chiar a unor “patrii” intermediare sau tranzitorii, pentru comunitătile de evrei, dat fiind că “bonanza”, acalmia înfloritoare de care se bucurau evreii navarrezi, creată prin Fuero de Nájera, putea fi oricand desfiinţată de izbucniri antisemite, cum, de altfel, avea să se şi întâmple mai târziu.
2. Sefer Masa’ot este, după părerea noastră, un raport întocmit de R. Binyamin, un raport despre starea naţiunii, ca rezultat al iniţierii unei mişcări de tip sionist.
3. R. Binyamin a dorit să demonstreze că oecoumene judaica este o lume unitară, solidă, închegată, bine aşezată, pe care nimeni şi nimic n-o poate dărâma, în ciuda tuturor încercărilor.
4. R. Binyamin a descris, a sugerat, mai degrabă, cum funcţionau comunităţile israelite, pentru a arăta că o comunitate evreiască, numită în ebraică kahul kodeş (adunare sfântă), este, prin definiţie, o comunitate exemplară şi că evreii nu pot supravieţui ca evrei decât în cadrul comunităţii lor.
5. Sefer Mass’ot este o chemare la întărirea credinţei. Rabinul tudelan sugerează că supravieţuirea lui bnei-Israel, într-un mediu care, de cele mai multe ori, este agresiv, eminamente ostil şi segregator, nu se poate realiza decât prin păstrarea credinţei şi prin menţinerea trează a conştiinţei identităţii religioase şi culturale.De aceea, poate, în fiecare relatare menţionează numele celor mai respectabili rabini şi şefi de ieşivot-uri din fiecare comunitate unde petrece o vreme.
6. Autorul Cărţii Călătoriilor şi-a propus şi să demonstreze că moştenirea israelită: personajele, faptele şi locurile biblice, ale căror urme le vede şi le descrie, sunt tot atâtea semne că făgăduiala făcută de Dumnezeu poporului Său ales aşteaptă doar vremea potrivită ca să se împlinească.
7. Binyamin de Tudela, în opinia noastră, a fost un activist ”avant la lettre”, un „protosionist” care a acordat un loc special “naţiunii universale“ şi statutului de  „cetăţean al lumii ”.

   ÎNCHEIERE

1. Binyamin a călătorit, practic, dintr-o comunitate în alta. Este de presupus că avea asupra sa o scrisoare generală de recomandare în care comunitatea din Tudela cerea găzduire şi sprijin deplin pentru ca trimisul său să-şi poată duce misiunea la bun sfârşit. Însemnările lui arată limpede că rabinii care conduceau comunităţile l-au primit, pretutindeni, cu ospitaliate şi deschidere. Trebuie că i se ofereau toate informaţiile de care avea nevoie, atât din registrele comunităţii, cât şi din istoria orală locală. Trebuie că gazdele îi puneau la dispoziţie ghizi şi însoţitori, în oraşe şi în afara lor, pentru a-l feri de primejdii şi pentru a-i arăta ce merita să fie văzut.

Din tonul relatărilor sale reiese că peste tot s-a simţit ca acasă, ca în propria sa familie. Şi o spune limpede: „În aceste oraşe sunt erudiţi şi comunităţi. Îşi iubesc fraţii şi trăiesc în pace şi cu cei apropiaţi şi cu cei mai de departe. Dacă le vine vreun oaspete, se bucură împreună cu el, dau în cinstea lui un ospăţ..” (Libro de viajes, pag. 200).

Binyamin de Tudela a călătorit şi a scris, a gândit şi a întreprins. Şi-a asumat, cu un curaj mai rar întâlnit, o misiune importantă şi a dus-o la bun sfârşit, iar curgerea timpului i-a confirmat justeţea acestei misiuni.

Un lucru este sigur,rabinul tudelan s-a întors acasă,arătând că „omul este fiul faptelor lui” (el hombre es hijo de sus hechos ) cum avea să spună, câteva secole mai târziu, un mare scriitor spaniol, Miguel de Cervantes.

ANEXA  I

Principalele ediţii şi traduceri ale Cărţii Călătoriilor:

Ediţii medievale şi moderne:

Ediţia princeps, în 8, a apărut la Constantinopol, în 1543, la ed. Soncini.

A doua ediţie a apărut la Ferrara, tot în 8, la ed. lui Abraham Oschke, în 1556.

A treia ediţie, de numai 31 pagini, a apărut la Fribourg, în Brisgau, la ed. Hezphroni, in 1583.

A patra ediţie are loc în Leyden, în 1633, în format 21.

O reeditare a versiunii lui Arias Montanus cu o Disertaţie a lui C. L’Empereur s-a realizat, în Helmstadt, în anul 1636.

Traduceri medievale şi clasice:

Prima traducere, în latină, a apărut, în 1575, la Anvers, tot în format 8, şi aparţine lui Benedictus Arias Montanus. Se intitula: ITINERARIVM BENIAMINI TUDELENSIS IN QVO RES MEMORABILES QVAS ANTE QVADRINGENTOS annos totumfere terrarum orbem notatis itineribus dimensis vel ipse vidit vel a fide dignis suae aetatis hominibus accepit, breviter atqve dilucide describuntur.

“Călătoria lui Benyamin de Tudela în care sunt descrise pe scurt şi foarte limpede lucruri memorabile pe care, acum 400 de ani, fie le-a văzut el însuşi în întreaga lume aproape, fie le-a auzit de la oameni demni de încredere ai vremii sale, şi în care toate drumurile pe care le-a făcut sunt însemnate şi măsurate în zile de mers”.

A doua traducere în latină, însoţită de această dată şi de versiunea în ebraică, a fost publicată, tot în 8, în 1633, în Leyden şi a fost realizată de Constantin L’Empereur. A fost prima ediţie însoţită de note.

Retipărirea versiunii în latină în Leyden în 1633, în format 21.

Prima traducere în olandeză apare în anul 1666 la Amsterdam şi se datorează lui Bara. Ea este însoţită de Speranţa lui Israel a lui R. Menasse ben Israel. S-a reeditat în 1698.

Prima traducere în germană (cu caractere rabinice), realizată de Haim ben Iacob,  a văzut lumina tiparului Amsterdam 1691. Ea s-a reeditat în Frankfurt pe Main în 1711

Prima traducere în franceză, opera lui J.P. Baratier, s-a publicat la Amsterdam în 1734 [101]

Traduceri moderne:

The Itinerary of Benjamin of Tudela: traducere, critică de text şi comentarii de Marcus Nathan Adler, Londra, 1907. Această ediţie a fost realizată după ediţia princeps a lui Benedictus Arias Montanus.

Sefer Massa’ot, Binyamin me-Tudela/Bidaien Liburua, Benjamin Tuterakoa/Libro de Viajes, Benjamin de Tudela, ediţie trilingvă ebraică-bască-spaniolă întocmită şi publicată de Guvernul Navarrei în 1994, urmând ediţia lui Adler din 1907. Traducerea spaniolă aparţine lui José Ramón Magdalena Nom de Déu.

Există numeroase versiuni în engleză,germană, rusă, franceză, arabă, italiană şi spaniolă [102].

ANEXA II

 AL-ROI

Am considerat potrivit să redăm în spaţiul auxiliar al acestei lucrări câteva fragmente din relatarea referitoare la istoria lui David Al-Roi, istorie care se încheiase deja 10 ani înainte de sosirea lui R. Binyamin în Amadiyah. Dată fiind această apropiere în timp, de numai un deceniu, iudaiştii sunt de părere că relatarea lui Binyamin de Tudela despre acest fals mesia oglindeşte cel mai bine adevărul şi de aceea au catalogat-o drept un document preţios şi un izvor principal pentru cercetarea istorică.

Relatare: „În Amadiyah trăiesc 25 000 de evrei. De aici încep comunităţile din munţii Hafton, cam 100 la număr. Acolo începe Media. Ei sunt din primul exil, aduşi de regele Salmanasar şi vorbesc limba Targumului (aramaica-n.n.) [103].Printre ei sunt învăţaţi. Plătesc tribut regelui Persiei. (…)

Acolo s-a ridicat, acum 10 ani, un bărbat pe nume Daivid Al-Roi, din cetatea Amadiyah. Studiase sub îndrumarea Exilarhului Hisday şi a rectorului Academiei Ga’on Ya’aqov în Bagdad. Studiase cu multă râvnă Legea lui Israel, Halaha şi Talmudul, se pătrunsese de toată înţelepciunea ismaeliţilor şi citise toate cărţile profane, cărţi de magie şi de incantaţii. S-a întâmplat să se ridice împotriva Regelui Persiei şi să-i adune  pe toţi evreii din munţii Hafton ca să lupte cu toate neamurile şi să meargă să cucerească Ierusalimul. Pe evrei i-a atras cu false minuni şi cu semne înşelătoare … şi ei au crezut în el şi-l numeau Mesia al nostru (ve karu oti Maşihanu). (…)

Toate comunităţile din Persia erau înspăimântate şi căzuseră în cea mai neagră deznădejde. Şi atunci au trimis  scrisori Exilarhului şi rectorilor academiilor din Bagdad cu următoarele cuvinte: ‚De ce să murim sub ochii voştri, şi noi şi toate comunităţile din regat ? Prindeţi-l pe omul acesta ca să nu se verse sânge nevinovat’. Şi Exilarhul şi rectorul academiei Ga’on Ya’aqov i-au trimis lui Al-Roi o scrisoare în care i-au spus:’ Ştii doar că n-a sosit încă vremea eliberării, că semnele noastre nu le-am văzut încă [104] şi că omul nu prin forţă va învinge. Noi îţi poruncim să renunţi la acţiunile tale, de nu, vei fi excomunicat din tot neamul lui Israel’. (…) Şi i s-au dat socrului lui Al-Roi 10 mii de monede de aur ca să-l omoare în secret… şi acesta l-a omorât în patul său, în timp ce dormea şi astfel s-au  sfârşit toate planurile  lui” [105].

ANEXA  III

Am ataşat un renumit piyut al lui Yehuda Ha-levi: Iedidi Ha-şahahta pentru a ilustra spiritul „Celor ce purtau doliu după Sion”.

Stilul însemnărilor lui R. Binyamin ne dovedeşte că era detaşat de modul în care aceşti „tânguitori” îşi exprimau dorul după Ierusalim. Aceste însemnări, departe de a cuprinde vreo lamentaţie, nici măcar una, nu au caracter literar. Ele trebuiesc privite ca  o bază esenţială de date: demografice, geografice, istorice, economice, sociale, culturale.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că „tânjirea”, dorul după patria sfântă, nu-l marca şi pe el, ca şi pe „purtătorii de doliu”. Cine ştie de câte ori nu cânta, pe drum fiind:„ Iedidi ha-şahahta ha-notekha be-bein şadai/ ve-lama mekhartani ţemitut le-ma’vidai ? / Ha-lo az be-ereţ lo zerua redaftikha ? Ve-Sei’ir ve-har Paran ve-Sinai ve-Sin edai ?/ Ve-haiu lecha dodai, ve-haia reţonekha bi/ ve-eih tahalok ata kevodi le-biladai ?/ Dehuia elei Se’ir, hadufa adei Kedar/behuna be-hur Iavan, meuna be-ul Madai./Ha-ieş biltekha goel u-bilti asir tikva?/Tena uzekha li,  ki lecha etena dodai”.

Ai uitat, Iubire, când Te desfătai  la pieptul meu ? [106]

De ce m-ai vândut pe vecie vrăjmaşilor mei ?

Nu Te-am urmat eu, neobosit, chiar şi în pământ sterp ?

Seirul şi muntele Paran, Sinaiul şi Sinul îmi sunt martorii !

Nu Ţi-am dăruit eu, oare, iubirea mea ? N-am fost eu, oare, alesul Tău ?

Atunci, de ce ai împărţit altora cinstea care era a mea ?

Îmbrâncită până spre Seir, izgonită până la Kedar,

Încercată în cuptorul Greciei.

Chinuită sub jugul din Babilon.

Mai este, oare, un alt Goel în afară de Tine ?

Şi mai este, oare, un alt prizonier al speranţei, în afară de mine  ?

Dă-mi puterea Ta şi eu Îţi voi da iubirea mea.

                                                             Yehuda  ha-Levi

ANEXA IV – SARAJEVO – O PATRIE INTERMEDIARĂ „VITREGITĂ”

Credem că este util să redăm un fragment dintr-un reportaj realizat, în timpurile noastre, la Sarajevo, de Karl-Markus Gauss, reportaj cuprins în cartea sa Die Sterbenden Europäer/Europeni pe cale de dispariţie. Titlul reportajului: ULTIMII, Sefarzii din Sarajevo.

Jurnalistul german a înregistrat mărturiile unor bătrâni sefarzi, locuitori ai Sarajevo-ului – „Ultimii”-, care au povestit cum nici pe evrei nu i-a ocolit tragedia acestui oraş, deşi n-au fost parte în nici un conflict, ci doar „victime colaterale ”.

Amara lor concluzie este aceea că oraşul care i-a găzduit timp de 500 de ani, ca o patrie binefăcătoare, s-a transformat, peste noapte, într-o „patrie vitregă”. Că, în mod tragic, istoria s-a repetat: după 500 de ani, urmaşii evreilor, expulzaţi de regii spanioli, s-au văzut, ei înşişi, în situaţia de a-şi pierde o patrie adoptivă.

Ce fusese Sarajevo pentru sefarzi, din 1492 până în 1992 ?

 „Sarajevo a fost, timp de mulţi ani, un centru sefard, lăudat şi cântat de acei evrei care, după ce au fost expulzaţi, în 1492, din Spania, de piosul rege Fernando şi de virtuoasa sa soţie Isabel, au fugit în toate părţile, şi de aceia dintre ei – un grup numeros- care s-au aşezat în Balcani. Timp de mai multe secole, Sarajevo a fost numit ’Yerusalayim chico’, adică, micul Ierusalim, de către locuitorii săi evrei, ai căror strămoşi veniseră,alungaţi din Spania, până în Imperiul Otoman, pe ţărmul celălalt al Mediteranei.

Un sultan inteligent numit Baiazid al II-lea le-a oferit expatriaţilor libertatea de religie, siguranţa drepturilor şi un viitor economic şi i-a primit cu fraza:’poate fi numit inteligent şi înţelept un rege care şi-a lăsat regatul să sărăcească ca să se îmbogăţească al meu?’” [107].

„Ultimii” sefarzi din Sarajevo spun, în acest reportaj, că oraşul fusese pentru evrei, până în 5 aprilie 1992, când a început războiul de dezmembrare a Iugoslaviei, micul Ierusalim, dar că, micul Ierusalim, patria ospitalieră până la război, se „vitregise”. Ce a însemnat această vitregie ?

1. Un nou exil. Evreilor care au dorit să plece, li s-a oferit posibilitatea de a ieşi cu un convoi militar şi li s-a permis să emigreze în America, în Canada, în Israel, în Spania, unde  regele Juan Carlos anulase, în 1992, decretul de expulzare a evreilor din 1492.

Neaşteptat a fost, însă, faptul că odată cu ei au plecat şi alte câteva sute de persoane care „şi-au descoperit dintr-o dată iudaitatea”.

2. Distrugere. Cartierul evreiesc, ca întreg oraşul, de altfel, a avut de suferit de pe urma bombardamentelor. Cimitirul evreiesc a fost minat şi transformat în bază de tragere de către lunetişti. Din 8 sinagogi au mai rămas doar 4.
3. „Ştergerea memoriei”. Cel mai neaşteptat lucru a fost „ arderea pe rug a cărţilor ”, ca o dovadă că istoria, în mod tragic, se repetă. În 1992 soldaţii sârbi, voind parcă să termine ceea ce Biserica spaniolă începuse cu 500 de ani în urmă, au incendiat, aruncând bombe cu fosfor, Biblioteca Naţională din Sarajevo din Primăria Veche.

Biblioteca Naţională a ars împreună cu 600 mii de manuscrise, unele unice în lume. Erau lucrări de medicină, de ştiinţe naturale, de filosofie, în care se adunase ştiinţa multor erudiţi sefarzi, arabi si persani. Şi se întâmpla exact la 500 de ani după ce cardinalul spaniol Cisneros a ordonat să fie arse toate manuscrisele evreieşti şi arabe în Puerta de la  Birrambla din Granada.

***

           BIBLIOGRAFIE

1. Binyamin me-Tudela: Sefer Masa’ot, Benjamin Tuterakoa: Bidaien Liburua, Benjamin de Tudela: Libro de Viajes, (s.l), ediţie trilingvă ebraică, bască şi spaniolă (s.n.), 1994. [108]

2. J.P. Baratier, Voyages de Rabbi Benjamin Fils de Jona de Tudele, en Europe, en Asie et en Afrique depuis l’Espagne jusqu’ à la Chine, Amsterdam 1734 – ediţie critică
3. THE ITINERARY OF BENJAMIN OF TUDELA CRITICAL TEXT, TRANSLATION AND COMMENTARY BY MARCUS NATHAN ADLER, M.A. PHILIPP FELDHEIM, INC THE HOUSE OF THE JEWISH BOOK NEW YORK FIRST EDITION: LONDON 1907 published by PHILIPP FELDHEIM, Inc. 96 East Broadway , New York, N.Y. 10002/The Project Gutenberg EBook of The Itinerary of Benjamin of Tudela, http://www.gutenberg.net
4. Felipe Torroba Bernaldo de Quirós, Evreii Spanioli, pag. 187 în ed. românească publicată la ed. Hasefer, Buc. 2003
5. Maurice-Ruben Hayoun, Maimonide sau celălalt Moise, ed. Hasefer, Bucureşti 1998
6. Karl-Markus Gauss, Europeos en extinción, ed. POLIEDRO, 2002 Barcelona, capitolul LOS ÚLTIMOS, Los sefardíes de Sarajevo pag. 11-56/ Titlul original: Die Sterbenden Europäer

***

NOTE

[1] Principalele ediţii ale Cărţii Călătoriilor (Itinerariului lui Byniamin de Tudela) se găsesc la Anexa I.

[2] Felipe Torroba Bernaldo de Quirós, Evreii Spanioli, pag. 187 în ed. românească publicată la ed. Hasefer, Bucureşti 2003.

[3] Mulţi editori, medievali şi moderni, au preferat numele de Itinerariul lui Binyamin de Tudela, preluând titlul primei traduceri în latină. A se vedea Anexa I.

[4] Johannes Buxtorff (1564-1629) a fost un cunoscut savant evreu german care a scris, printre altele: Manuale Hebraicum et Chaldaicum; Biblic Hebraica cum Paraphr. Chald. et Commentariis Rabbinorum;Tiberias, sive Commentarius Masoreticus; Lexicon Chaldaicum, Talmudicum, et Rabbinicum – în  J.P. Baratier, Voyages de Rabbi Benjamin, fils de Jona de Tudele, vol. II, Disseration I, Amsterdam, 1734, pag. 317.

[5] Joseph Scaliger (1540-1609) -filolog şi istoric francez, creatorul ştiinţei cronologiei – în  J.P. Baratier, Voyages de Rabbi Benjamin, fils de Jona de Tudele, vol. II, Disseration I, Amsterdam, 1734, pag. 317.

[6] Athanase Kircher, Oedip. Aegypt., vol, I, pag. 378, apud Wolff, 1,c. Athanase Kircher (1602-1680) reprezintă figura iezuitului-savant şi enciclopedist. În J.P. Baratier, Voyages de Rabbi Benjamin, fils de Jona de Tudele, vol. II, Disseration I, Amsterdam, 1734, pag. 318.

[7] Mr. de la Rocque, Voyage de Syrie et du Mont Liban T. 1, pag. 276. J.P. Baratier, Voyages de Rabbi Benjamin, fils de Jona de Tudele, vol. II, Disseration I, Amsterdam, 1734, pag. 318.

[8] În ebraică: „… ze ha-sefer mehubar me-devarim şe-siper iş ehad me-ereţ Navarra  şe-şmo rabbi Binyamin bar Yonah me-Tudila …” (Sefer Masa’ot, pag. 241)

[9] „Iş mevin ve-maskil ve-baal Tora ve-Halaha” (Sefer Masa’ot, pag. 242)

[10] De pildă revolta lui Al-Roi, datată de cercetători în 1160. A se citi articolul din Jewish Encyclopedia, bibliography Loeb, în „Rev. Ét. Juives ”, xvi. 215, xvii. 304 David Alroy.

[11] Benjamin de Tudela, Libro de viajes, Introducción: Juan de la Cruz Alliaranguren,  pag. 116

[12] în  „Sefer Yuhasín” (Cartea Genealogiilor), Cracovia, fol. 131, apud Constantin L’Empereur, Dissertatio ad Lectorem, pag.1, citat de J.P. Baratier în Voyages de Rabbi Benjamin, fils de Jona de Tudele, vol. II, Disseration I, Amsterdam 1734, pag. 3.

[13] Provinţia, în grafia autorului.

[14]  Sefer Masa’ot, pag. 242.

[15] Richard Gottheil şi Isaac Broyde, articolul Eldad ben Mahli Ha-Dani în Jewish Encyclopedia, ediţia online.

[16] Amparo Alba Cecilia, Geografía, historia y viajeros,Universidad Complutense de Madrid, la adresa electronică: www.seacex.es/documentos/ 07_saberes_3_ sefarad.pdf, p. 39.

[17]Oecoumene (în gr. ή οικουμένη) este un termen consacrat de istoricii şi de geografii greci şi înseamnă

„lumea locuită şi cultivată, lumea civilizată ”, prin opoziţie cu deşertul; sensurile sale posterioare sunt:

„pământul grec“, „pământul întreg, universul“ sau „imperiul roman”, cf. A. Bailly, Dictionnaire Grec-Français, Paris, pag. 1356. Noi l-am folosit cu sensul de“ lumea locuită de evrei“.

[18] Succesorul lui Sancho al III-lea cel Mare, Alfonso VII el Emperador, a confirmat Fuero de Nájera la urcarea sa pe tron, în 1136. Decretul a mai fost confirmat de: Infantele Don Sancho el Bravo (Valladolid, 1282); Fernando IV de Castilla (Burgos, 1304); Alfonso XI (Burgos, 1332); Pedro I cel Crud (Valladolid, 1352); Enrique II de Trastámara (Burgos, 1367) şi Juan II de Castilla (Valladolid, 1420). Valentin de la Iglesia Duarte, Contenido y signification del Fuero de Nájera – la adresa electronică: www. vallenajerilla. com.

[19]  Hasday ibn Shaprut a fost ministrul de externe al califului Abd al Rahman al III-lea, primul calif autoproclamat al Cordobei, şi figura care şi-a pus amprenta asupra iudaismului european al secolului al X-lea. A avut un schimb epistolar cu Kaganul Kazarilor. El l-a vindecat de obezitate pe Sancho cel Gras, nepotul reginei Toda, care fusese detronat de nobilime din cauza aceste infirmităţi şi, implicit,vindecându-l, l-a ajutat să-şi recapete tronul.

[20] Benjamin de Tudela, Libro de viajes, Introduccion: Juan de la Cruz Alliaranguren,  pag.120

[21] Benjamin de Tudela, Libro de viajes, Introduccion: Ricardo Cierbide, pag.143

[22] idem

[23] Benjamin de Tudela, Libro de viajes, Introducción: Ricardo Cierbide, pag.138

[24] Există cercetători, precum Felipe Torroba Bernaldo de Quirós, v. Evreii Spanioli, care consideră că Yehuda ha-Levi era originar din Toledo.

[25] Caro Baroja, Los Judios en la España moderna y contemporánea I, Madrid 1961, pag. 37,  în Benjamin de Tudela, Libro de viajes, Introducción: Juan de la Cruz Alliaranguren,  pag. 118

[26] Prima cruciadă (1096-1099) a început cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz.

[27] Dinastie berberă întemeiată de Abd al-Mu’min el Kumi, dar, născută dintr-o reformă religioasă care milita pentru unitate religioasă. Muwahhidun sau «Unitarienii» au cucerit Magrebul şi Andaluzia occidentală (Cordoba în 1148 şi Granada în 1154)  unde au stăpânit din 1147 până în 1269 şi unde au dus o politică de convertire forţată la islam. Deviza lor era: convertirea, exilul sau moartea. Familia lui Maimonide, de pildă, ca să evite convertirea forţată la islam sau martiriul, a ales calea exilului, de două ori: prima dată din Cordoba, în 1148, şi a doua oară din Fez, în 1165, după execuţia publică a rabinului – martir Yuda Ha Cohen ibn Sussan. De consultat Maimonide sau celălalt Moise de Maurice-Ruben Hayoun.

[28] „Emek Ha-bakha” este o cronică a masacrelor împotriva evreilor din timpul primei cruciade, scrisă de R. Yosef  Ha-Cohen din Avignon, fie în 1496 fie în 1598.

[29] I Regi 2,10

[30] Cântarea Cântărilor 2,12

[31] Libro de viajes, pag. 200

[32] R. Binyamin a făcut primul recensământ al evreilor din Evul Mediu, iar Sefer Masa’ot rămâne, până astăzi, unica sursă care dă un număr, mai mult sau mai puţin aproximativ, al evreilor din toată lumea. Deducem, de aici, că este posibil ca şi recensământul să fi fost unul dintre obiectivele misiunii sale.

[33] Libro de viajes, pag. 159/ Sefer Masa’ot, pag. 242

[34] Traducerea în greacă a lui Şem Tov – n.n.

[35] Libro de viajes, pag. 160/ Sefer Masa’ot, pag. 243

[36] Libro de viajes, pag. 160/ Sefer Masa’ot, pag. 243

[37] Libro de viajes, pag. 160. Redăm acelaşi fragment în original pentru a ilustra stilul concis şi „util” al  lui R. Binyamnin de a face însemnări: “ Ve me-şam arba parsaot le-Lunel. Ve şam kahul kodeş me-Israel metaaskim me-Tora iomam ve-laila. Ve şam rabeinu Meşullam ha-rev ha-gadol, z’’l, ve-hameşet bnav hahamim ghedolim ve-asirim: R. Yosef ve R. Yţhak…ve R. Aşer ha-peruş ha-nifreş me-enienei ha-olam ve-omed al ha-sefer iomam ve-laila ve-metaana ve-eino ochel basar. Ve haham gadol be-Talmud. Ve-R. Moşe ghisem ha-rev ve-R. Şmuel ha-zaken ve-R. Ulsarnu ve-R. Şlomo ha-cohen ve-R. Yehuda ha-rofe ben Tibon ha-sefardi ve-kol ha-baim me-Ereţ me-rahok lilmod Tora, hem  meparnasim oto ve-melamdim oto ve-moţin şam parnasa u-meme-eţel  ha-kahul kol imei  haiotem be-beit ha-midraş. Ve-hem anaşim hahamim ve-nevonim, keduşim, baalei-miţvot: Omdim be-pereţ le-kol ahihem ha-krovim ve-ha-rehokim ve-bah kahul ke-şaloş meot iehudim …”. (Sefer Masa’ot, pag. 243-244)

[38] Libro de viajes, pag. 160-161/ Sefer Masa’ot, pag. 244-245

[39] Sefer Masa’ot, pag. 245

[40] Libro de viajes, pag. 165

[41] Libro de viajes, pag. 165

[42] Libro de viajes, pag. 166

[43] Libro de viajes, pag. 168

[44] Libro de viajes, pag. 175

[45] Libro de viajes, pag. 186

[46] Libro de viajes, pag. 187

[47] Libro de viajes, pag. 192

[48] Libro de viajes, pag. 162

[49] Sefer Masa’ot, pag. 246

[50] Libro de viajes, pag. 162

[51] Libro de viajes, pag. 162/ Sefer Masa’ot, pag. 247

[52] Libro de viajes, pag. 167

[53] Libro de viajes, pag. 167

[54] Libro de viajes, pag. 168

[55] Libro de viajes, pag. 168

[56] Libro de viajes, pag. 168

[57] Libro de viajes, pag. 168

[58] Libro de viajes, pag. 167

[59] Libro de viajes, pag. 167

[60] Libro de viajes, pag. 166

[61] Libro de viajes, pag. 167-167

[62] Libro de viajes, pag. 167

[63] Libro de viajes, pag. 167

[64] Libro de viajes, pag. 181

[65] Libro de viajes, pag. 179

[66] Libro de viajes, pag. 179-180

[67] Libro de viajes, pag. 181

[68] Libro de viajes, pag. 181 şi Sefer Masa’ot pag. 279

[69] Libro de viajes, pag. 181-182 şi Sefer Masa’ot pag.278-279

[70] Libro de viajes, pag. 183

[71] Libro de viajes, pag. 201; o redăm şi în original: „Ve-hem talmidei-hahamim ein cmotam be-kol ha-areţ.Oskim be-Tora iomam ve-laila.Ve-hem baalei-miţvot ve-baalei-aksania le-col over ve-şev.Ahim ve riim im kol ahim ha-iehudim“ (Sefer Masa’ot pag. 321).

[72] Libro de viajes, pag. 170 şi Sefer Masa’ot pag. 261

[73] Libro de viajes, pag. 171

[74] Deut. 11,29: „Când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela, în care mergi ca să-l moşteneşti, atunci să rosteşti binecuvântarea pe muntele Garizim şi blestemul pe muntele Ebal” .

[75] Vezi Iosua 24,32.

[76] Libro de viajes, pag. 171 şi Sefer Masa’ot pag. 262

[77] Libro de viajes, pag. 172

[78] Sefer Masa’ot pag. 264

[79] Libro de viajes, pag. 172 şi Sefer Masa’ot, pag. 264

[80] Libro de viajes, pag. 174

[81] Libro de viajes, pag. 174

[82] „Leh leha” – Geneză 12,1

[83] ha-ivri, ha-ivrim (evreu, evrei) provine din verbul „avar”, a trece, a traversa.

[84] Libro de viajes, pag. 178

[85] Libro de viajes, pag. 184-185 şi Sefer Masa’ot, pag. 284-285

[86] Libro de viajes, pag. 197

[87] Libro de viajes, pag. 164

[88] Libro de viajes, pag. 170

[89] Libro de viajes, pag. 176

[90] Libro de viajes, pag. 193. Qulam, azi Quilon sau Kollam este port pe coasta Malabar din sud-vestul Indiei.

[91] Libro de viajes, pag. 197

[92] Libro de viajes, pag. 169

[93] Specialiştii afirmă că nu se cunoaşte locul unde a fost îngropat Yehuda ha-Levi, dar R. Binyamin îl „descoperă” – simbolic poate, lângă Marea Kineret, „patria” bibliştilor.

[94] Jewish Encyclopedia, bibliography Loeb, in Rev. Ét. Juives, xvi. 215, xvii. 304 David Alroy.

[95] Libro de viajes, pag.189

[96] Libro de viajes, pag.188

[97] Maurice-Ruben Hayoun Maimonide sau celălalt Moise,pag. 68

[98] Libro de viajes, pag. 186

[99] I Regi 2,10

[100] Libro de viajes, pag. 200-201

[101] Lista ediţiilor şi a traducerilor medievale şi clasice ale Cărţii Călătoriilor a fost întocmită de J.P. Baratier în Dissertation I, în Voyages de Rabbi Benjamin…, pag. 314-315.

[102] Libro de viajes, Introducción, pag. 116

[103] IV Regi cap. 18, 9-11

[104] Psalmul 73,10

[105] Libro de viajes, pag. 188-190 şi Sefer Masa’ot, pag.291

[106] Libro de viajes, Introduccion, pag. 125/ www.morim.com, http://www.piyut.org.il

[107] Karl-Markus Gauss, Europeos en extinción,/Europeni pe cale de dispariţie/ ed. POLIEDRO, 2002 Barcelona, capitolul LOS ÚLTIMOS, Los sefardíes de Sarajevo/ ULTIMII, Sefarzii din Sarajevo.

[108] Ediţia a fost publicată prin grija Guvernului Navarrei, cu sprijinul Departamentului Prezidenţial al Guvernului Navarrei. Traducerea în spaniolă aparţine profesorului José Ramón Magdalena Nom de Déu.

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

RADICALISM ESTONIAN/RADICALISMO ESTONIO

Etiquetas

Ekre, Estonia, Europa, Martin Helme, migranți, politică, slav, sovietic, ură

Martin Helme

RADICALISM ESTONIAN

Estonia este cea mai mică dintre țările baltice, și cea mai puțin baltică dintre ele – estonienii sunt ugrofinici și nu baltici – și cu cea mai mare virulență rasistă din acest trio. Nu dintr-o intoleranță populară, ci din cauza unor trocuri  parlamentare pentru a fi la putere.

De fapt, radicalismul rasist al actualului guvern estonian nu este rezultatul voinței generale, ci al aranjamentelor partidelor parlamentare, care au format o coaliție doar pentru a-și împărți puterea, încălcând logica ideologiilor respective și a afinităților personale. Conducătorul naționalismului exclusiv este numai unul dintre partide – „Ekre” – din actuala coaliție majoritară, formată din Partidul de Centru (stânga liberală), Partidul Patriei (conservator) și Partidul Popular Conservator Estonian („Ekre”) ultraconservator. La ultimele alegeri, liberalii Partidului Reformist au obținut 29% din voturi, însă, nimeni n-a vrut să se alieze cu el, pentru a-l priva, astfel, de putere.

Mai ales, Partidul de Centru a promovat tripartidismul pentru a obține, astfel, funcția de prim-ministru, funcție care, într-o alianță cu Partidul Reformist nu i-ar fi revenit, deoarece a obținut doar 23% din voturi. Prețul puterii a fost aducerea în guvern a partidului „Ekre”: acesta deține o treime din ministere, cu toate că nu a obținut la urne decât 18% din voturi.

„Ekre” este un partid creat destul de recent (în 2012) și care a crescut după fiecare alegere, apelând la un electorat cu nivel cultural redus; cele mai mari succese le-a obținut în zonele cele mai sărace și mai înapoiate din țară.

La început, noul partid atrăgea lumea cu discursuri furibunde antirusești.  În țară, e vie amintirea durei stăpâniri sovietice din secolul trecut. Nici Rusia și nici rușii nu se bucură de simpatie, cu toate că 22% din populație o formează rușii, pe lângă alt procentaj de 13% de slavi – ucraineeni și bieloruși – care au venit în Estonia, în timpul stăpânirii sovietice. Și cum o singură fobie nu aduce mulți adepți, conducătorii partidului „Ekre” au adoptat ideile actualului ministru de finanțe, Martin Helme, și au extins respingerea  de la slavofoni și la imigranții sosiți din lumea a treia, în mod special, asupra negrilor. Dar, cum, de fapt, sunt puțini fugari a foamei în Estonia – anul trecut, au venit în țară doar 206 -, radicalii i-au inclus pe lista lor neagră și pe homosexuali, indiferent de ce sex sunt.

Martin Helme

Justificarea urii este ușoară și ranchiuna sporește acceptarea ei. Însă, ura dispare repede dacă nu e stârnită tot timpul, iar Helme și ai săi și-au mărit tânguielile până la a sfida bunul simț. Au creat o versiune locală a „Americii pentru americani”, care i-a servit atât de bine lui Trump în SUA, și se străduiesc să limiteze drastic contractarea muncitorilor străini și să interzică vânzarea de terenuri și edificii străinilor.

Toate acestea i-au adus partidului „Ekre” 18% din voturi, la ultimele alegeri, cu toate că o populație în scădere creează probleme de muncă atât de grave, încât multe întreprinderi pleacă din Estonia, din lipsă de mână de lucru calificată. În plus, cum foarte greu e văzut vreun negru pe stradă, viitorul este mai mult decât incert pentru „Ekre”, deoarece dacă ura și discriminarea pot să crească la infinit, alegătorii cu nivel cultural scăzut și venituri mici nu pot să crească în ritmul în care au loc alegerile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 RADICALISMO ESTONIO

Martin Helme

Estonia es el menor de los países bálticos, el menos báltico de los tres – su mayoría étnica es ugrofinesa y no báltica – y el de mayor virulencia racista de este trio. Y esto último, no por intolerancia popular, sino por cambalaches parlamentarios en aras del poder.

En realidad, el radicalismo racista del actual Gobierno estonio no es fruto de la voluntad general, sino de los trapicheos de los partidos parlamentarios que han formado una coalición de mero reparto de poder y en contra de la lógica de las respectivas ideologías y afinidades personales. Porque el adalid del nacionalismo excluyente es solo uno de los partidos – “Ekre” – de la actual coalición mayoritaria, formada por el Partido del Centro (izquierda liberal), el Partido de la Patria (conservador) y el Partido Popular Conservador Estonio (“Ekre”) ultraconservador. En los últimos comicios, los liberales del Partido Reformista obtuvieron el 29% de los votos, pero, nadie quiso aliarse a él, para privarle, así, del poder.

Sobre todo, los del Centro fomentaron el tripartito para obtener así la jefatura del Gobierno, cargo que en una alianza con el Reformista no les habría correspondido por no haber sacado más que el 23%. El precio del poder ha sido la hipertrofiada incorporación de “Ekre” al Gabinete: tiene un tercio de los ministerios, pese a no haber obtenido en las urnas más que el 18% de los votos.

“Ekre” es un partido de reciente creación (2012) que ha crecido, elección tras elección, apelando al electorado de menor cualificación cultural; sus mayores éxitos se han registrado en las zonas más pobres y atrasadas del país.

Al comienzo, el nuevo partido atraía a la gente con discursos rabiosamente anti rusos. En el país, perdura el recuerdo del duro dominio soviético del siglo pasado y ni Rusia ni los rusos gozan de simpatías, a pesar de que el 22% de la población es de origen ruso, amén de otro 13% de eslavos – ucranianos y bielorrusos – que se asentó mayormente en Estonia, durante la hegemonía soviética. Y como con una sola fobia resultaba muy difícil seguir ganando seguidores, los dirigentes de “Ekre” optaron por los planteamientos del actual ministro de Finanzas, Martin Helme, y ampliaron la repulsa a los eslavófonos también a los inmigrantes tercermundistas, especialmente los negros. Pero, como de verdad hay poco fugitivo del hambre en Estonia – el año pasado entraron en el país tan solo 206 -, los radicales han incluido en su lista negra también a los homosexuales, sean del sexo que sean.

La argumentación del odio es fácil y el rencor incrementa su aceptación. Lo malo es que el odio se desvanece pronto si no se le azuza constantemente y Helme y los suyos han ampliado sus jeremiadas hasta desafiar el sentido común. Así, han creado una versión local del “América para los americanos” que tan bien le ha ido a Trump en los EE.UU. y propugnan limitar drásticamente la contratación de trabajadores forasteros y prohibir la venta de tierras y edificios a los extranjeros.

Y todo esto le ha dado a “Ekre” el 18% de los votos, en los últimos comicios, pese a que una demografía en retroceso crea problemas laborales tan graves que muchas empresas emigran de Estonia, porque no encuentran mano de obra cualificada. Además, como cuesta Dios y ayuda ver a un negro en las calles, el futuro es más incierto para “Ekre”, porque si el odio y la discriminación pueden crecer hasta el infinito, la bolsa de electores de poca formación e ingresos no puede crecer al ritmo de las consultas electorales.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI/LAS MIL CARAS DEL POPULISMO

Etiquetas

albi, Boris Johnson, brexit, Europa, politică, populism, SUA, Trump, xenofobie

CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI    Washington, Diana Negre

Alegerile din ultimul deceniu, în lumea industrializată, au înregistrat o puternică revenire a populismului. Dacă lăsăm de o parte variantele forțate (din locuri și cu probleme ale momentului), se poate constata un regres general al valorilor democratice, aproape în paralel cu avântul populismului.

Fenomenul Donald Trump ar putea să pară un sindrom american, dacă opțiunile autoritare, exclusive și xenofobe nu s-ar manifesta și în Germania, Italia, țările scandinave, Ungaria, Polonia, Europa de Răsărit și până în Filipine…fără să uităm că “Brexit-ul” nu este, în fond, decât versiunea britanică a intoleranței xenofobe.

Boris Johnson

În Germania, bogătașul Europei, regresul democratic este atât de mare, încât se poate spune că e alarmant. Căci, dacă înainte de căderea Berlinului, oricare dintre cele două mari partide parlamentare (SPD, social-democrat, și CDU/CSU, conservator) atingeau, în mod curent, o majoritate absolută, în ziua de azi, aceste mari partide de odinioară cu greu se mai impun celor care vin cu oferte populiste (Alternativa pentru Germania, Stânga etc.) care își atrag ușor adeziunea a 20% sau chiar mai mult dintre alegători.

Cum se întâmplă des, explicații mai convingătoare pentru această reizbucnire a populismului au apărut, mai întâi, în SUA. Sociologii americani cred că ceea ce a motivat triumful electoral al lui Trump este, în esență, același lucru care ridică populisme și în restul lumii; mai ales, în lumea albilor.

Donald Trump

Sociologii transatlantici cred că explicația ar fi: o teamă etnică, un abandon și o mare schimbare socială.

Teamă față de schimbarea etnică: în ziua de azi, se vede doar în datele recensămintelor, căci, țara va înceta să aibe o majoritate albă. În generația viitoare, albii vor fi o minoritate, alături de celelalte minorități ale națiunii. Și cu toate că sunt puțini albii care știu acest lucru, aproape toți intuiesc că își vor pierde protagonismul și…rolul conducător.

Desigur, va fi o problemă a americanilor. Dar, mutatis mutandis, se poate spune că brexit-ul britanic este foarte asemănător. Nu pentru că în  Regatul Unit albii vor înceta să mai fie o majoritate, într-un viitor imediat, ci pentru că jumătate din țară acceptă mai greu pierderea suveranității, decât beneficiile materiale pe care le au dacă fac parte din Uniunea Europeană. Având de ales între a fi mai britanici și săraci, și mai puțin britanici, dar, mai bogați, cei din Regatul Unit au ales prima variantă. În restul Europei, teama se numește, acum, xenofobie.

Abandonul – și înfrângerea democraților de către republicanii lui Trump – a fost cel al Partidului Democrat. Elitist, academic și moralist, a arătat tot mai mult dezinteres față de proletariatul alb, pentru a apăra cu îndârjire niște minorități, care nu i-au dat nici puterea și nici măcar nu i-au mulțumit. În Europa, distanțarea dintre partide și grupurile sociale este, poate, și mai mare.

Și, în sfârșit, teama față de schimarea socială. Sociologii au numit-o teamă, însă s-ar putea numi la fel de bine slaba pregătire intelectuală. Această teamă este consecința progreselor tehnice din lumea industrializată, a globalizării galopante a economiei mondiale și–un lucru esențial–a incapacității segmentelor mai puțin formate profesional și intelectual de a-și menține statutul economic în noile condiții. Acest grup uman – mare și slab – se teme de viitor, deoarece nu înțelege ce se întâmplă și îi urăște pe străini, pentru că vede dușmani în orice schimbare și în orice lucru pe care nu îl cunoaște…

Viktor Orban

Acești trei factori sunt marele capital al populismului. Frazele categorice, explicațiile simple din cauză că sunt simpliste și promisiunile-pomeni ale populiștilor – aceste sunt lucrurile pe care masele speriate vor să le audă. Însă, nu vor să le analizeze, deoarece se tem că nu vor mai auzi ceea ce vor să audă.

Și nici nu vor să-și aducă aminte. Căci, dacă și-ar aminti catastrofele pe care le-au adus populismul stalinist în URSS, nazismul celui de al III-lea Reich în Germania și fascismul în Italia – pentru a menționa doar trei exemple din Istoria recentă – s-ar vedea în situația de a face ceea ce le este cel mai greu: să evolueze și să se adapteze (cu nu puține eforturi) unei noi forme de a trăi, de a conviețui și de a munci.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS MIL CARAS DEL POPULISMO     Washington, Diana Negre

Los comicios de los últimos lustros en el mundo industrial han registrado un pujante resurgir del populismo. Si se prescinde de las variantes forzosas (por lugar y problemas del momento), se puede ver un general retroceso de los valores democráticos casi paralelo con el auge del populismo.

El fenómeno Donald Trump podría parecer un síndrome estadounidense si no fuera porque las opciones autoritarias, excluyentes y xenófobas crecen también en Alemania, Italia, los países escandinavos, Hungría, Polonia, Europa del Este y hasta en Filipinas… sin olvidar que el “Brexit” no es en el fondo más que la versión británica de la intolerancia xenófoba.

En Alemania, el ricacho de Europa, el retroceso democrático es tal que casi se puede decir que es alarmante. Porque si antes de la caída del muro de Berlín cualquiera de los dos grandes partidos parlamentarios (SPD, socialdemócrata, y CDU/CSU, conservador) rondaba habitualmente la mayoría absoluta, hoy, estos grandes de otrora se las ven y se las desean para imponerse a ofertas populistas (Alternativa para Alemania, La Izquierda, etc.) que alcanzan sin más la adhesión del 20% o más de los votantes.

Boris Johnson

Como pasa tan a menudo, las explicaciones más convincentes de este resurgir del populismo han surgido primero en los EE.UU. Los sociólogos estadounidenses creen que lo que ha motivado el triunfo electoral de Trump es, en esencia, lo mismo que aúpa el populismo en el resto del mundo; sobre todo, del mundo blanco.

Donald Trump

Los sociólogos trasatlánticos creen que la explicación está en un miedo, un abandono y un gran cambio étnico-social.

Miedo al cambio: hoy por hoy, sólo se ve en los balances de los censos, pero, el país está a punto de dejar de ser de mayoría blanca. En la próxima generación, los blancos serán una minoría más en el contexto nacional. Y si bien son pocos los blancos que lo saben, la casi totalidad intuye ya esta pérdida de protagonismo…y de mando.

Evidentemente, éste es un problema genuinamente norteamericano. Pero, mutatis mutandis, se puede decir que el bréxit británico se le parece mucho. No porque en el Reino Unido los blancos vayan a dejar de ser mayoría en un futuro inmediato, pero sí porque la mitad del país encaja peor la pérdida de soberanía que supone la pertenencia a la Unión Europea que los beneficios materiales que le reporta. Puestos a elegir entre ser más británicos y pobres o menos británicos y más ricos, los del Reino Unido eligieron lo primero. Y en el resto de Europa, el miedo se llama ahora xenofobias.

El abandono – y causa de la derrota demócrata ante los republicanos de Trump – ha sido el del Partido Demócrata. Elitista, académico y moralista, se ha desentendido cada vez más del proletariado blanco para romper lanzas en defensa de minorías, que no le han dado ni el poder, ni las gracias. En Europa, el desencuentro entre los partidos y los grupos sociales es quizá aún mayor.

Y por último, el miedo. Los sociólogos lo han llamado miedo, pero también se podría decir escasa preparación intelectual. Ese miedo es la consecuencia de los avances técnicos en el mundo industrial, de la galopante globalización de la economía mundial y – y esto es lo esencial –de la incapacidad de los segmentos menos formados profesional e intelectualmente de mantener su estatuto económico en las nuevas circunstancias. Ese grupo humano – grande y débil –  teme al porvenir, porque no entiende lo que pasa y odia a los forasteros porque ve enemigos en todo cambio y en todo lo que no conoce…

Estos tres factores son el gran capital del populismo. Las frases tajantes, sus explicaciones simples por simplistas y las promesas de sopa boba de los populistas es lo que esas masas asustadas quieren oír. Y no las quieren analizar porque temen que entonces ya no oirían lo que quieren oír.

Ni tampoco quieren recordar. Porque si recordasen las catástrofes que trajo el populismo estalinista a la URSS, el nazismo al III Reich, y el fascismo a Italia – sólo por citar tres ejemplos de la Historia reciente – se verían obligadas a hacer lo que más les cuesta: evolucionar y adaptarse (con no pocos esfuerzos) a una nueva forma de vivir, convivir y trabajar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

GRECIA CLANURILOR/LA GRECIA DE LOS CLANES

Etiquetas

clan, democrație, dominație, Dora Bakogianni, Europa, Grecia, Konstantinos Mitsotakis, Kostas Bakogiannis, Kyriakos Mitsotakis, Kyriakos Velopoulos, Nea Dimokratia, politică, putere, republică, SYRIZA, Tsipras

Kostas Bakogiannis

GRECIA CLANURILOR

În Grecia, sondajele electorale pentru alegerile europene au arătat, pe lângă pronosticurile pertinente, o fațetă neverosimilă a politicii țării: persistența „latifundiilor puterii”.

Nu că acest fenomen ar fi unicul și, cu atât mai puțin, nou; este un rău vechi de care au suferit o mulțime de țări de-a lungul istoriei. Însă, este surprinzător că tocmai republica în care s-a inventat democrația și care, în plus, este, actualmente, membră a Uniunii Europene – entitate care se bazează pe Statul de Drept și pe libertățile democratice – să continue să aibă o structură a puterii atât de arhaică.

Una dintre rațiunile acestei prelungite concentrări a puterii politice în mâinile câtorva familii este posibil să fie concentrarea populației. În zona Atenei, practic, trăiește un sfert din populația Greciei. Iar, în lumea ateniană, familia Mitsotakis are pâinea și cuțitul, de multe generații încoace.

Steaua care răsare din această familie este, acum, Kostas Bakogiannis, de 41 de ani, care, și-a prezentat candidatura pentru funcția de primar al Atenei, sprijinit de partidul conservator „Nea Dimokratia” (”Noua Democrație”).

Conservatorii au susținut candidatura acestui tânăr politician vorbind despre meritele sale: ca guvernator al regiunii centrale din Grecia din 2014, gestiunea sa i-a adus mai multe aplauze, decât critici. În schimb, rivalii lui Bakogiannis, afirmă că meritul cel mai mare al său este că face parte din familia Mitsotakis.

Desigur, a fi membru al clanului Mitsotakis–originar din Creta, cu mare protagonism în revoluția pentru independența grecilor din secolul al XIX-lea de sub otomani – nu poate deranja în vreun fel în Grecia pentru a urma o carieră publică. Bunicul său, Konstantinos Mitsotakis, a fost prim ministru din 1990 până în 1993, și ministru de externe în câteva guverne. Mama sa, Dora Bakogianni, a fost primar al Atenei, între 2002 și 2006, și a fost singura femeie din Grecia, din 1836, care a avut portofoliul de externe. Fratele Dorei, Kyriakos Mitsotakis, este, în prezent, președintele partidului „Nea Dimokratia”.

Pe lângă această ancorare la putere a clanului Mitsotakis, reînnoitul avânt al conservatorilor din Grecia se datorează, în bună parte, greșelilor făcute de rivalii lor, atât de dreapta cât și de stânga, precum și de ultraconservatori.

Guvernul lui Tsipras, un populist de stânga, și partidul său „Syriza” au suferit o enormă uzură de popularitate, din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le ia, pentru a face față gravei crize financiare. Toate sondajele prevăd o clară înfrângere a Syrizei în fața partidului „Nea Dimokratia”, în alegerile generale din toamna acestui an.

Alexis Tsipras

În cealaltă extremă, cea de dreapta, oferta politică este atât de radicală, încât frizează absurdul. Exemplul cel mai clar este „Elliniki Lysi” (“Soluția Grecească”) a lui Kyriakos Velopoulos, care propune un guvern ultranaționalist cu sprijin din partea Rusiei lui Putin și a creștinătății ortodoxe (!)…

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA GRECIA DE LOS CLANES

Kostas Bakogiannis

En Grecia, las encuestas electorales generadas por los comicios europeos han revelado, amén de los pronósticos pertinentes, una faceta inverosímil de la política del país: la persistencia de los “latifundios del poder”.

No es que ese fenómeno sea único y ni mucho menos, nuevo; es un viejo mal que lo han padecido infinidad de naciones a lo largo de la Historia. Pero sí es sorprendente que justamente la república que inventó la democracia y que, además, hoy en día es miembro de la Unión Europea – entidad basada justamente en el Estado de Derecho y las libertades democráticas – siga teniendo una estructura del poder tan arcaica.

Una de la razones de esta prolongada concentración del poder político en manos de unas pocas familias es posiblemente la concentración de la población. En el ámbito ateniense vive prácticamente la cuarta parte del censo nacional. Y en el mundo ateniense, la familia Mitsotakis corta el bacalao desde hace muchas generaciones.

La estrella emergente de esta familia es ahora Kostas Bakogiannis, de 41 años, que presentó en estas municipales su candidatura a la alcaldía de Atenas, arropado por el partido conservador “Nea Dimokratia” (·”Nueva Democracia”).

Los conservadores defendían la candidatura del joven político aduciendo sus méritos : como gobernador de la región central de Grecia desde 2014, su gestión se mereció más aplausos que críticas. Los rivales de Bakogiannis, en cambio, denuncian que los mayores méritos consisten en ser miembro de la familia Mitsotakis.

Kostas Bakogiannis

Y, desde luego, ser miembro del clan Mitsotakis – oriundo de Creta y gran protagonista de la revolución independentista griega del siglo XIX contra los otomanes – no puede ser nada perjudicial en Grecia para emprender una carrera pública. Su abuelo, Konstantinos Mitsotakis, fue jefe de Gobierno de 1990 a 1993, y ministro de Exteriores en varios Gobiernos. Su madre, Dora Bakogianni, fue alcaldesa de Atenas del 2002 al 2006 y ha sido la única mujer griega en ocupar la cartera de Exteriores del país desde 1836. El hermano de Dora, Kyriakos Mitsotakis, es el actual presidente de “Nea Dimokratia”.

Al margen de ese anclaje de los Mitsotakis en el poder, el renovado empuje de los conservadores en Grecia se debe también en buena parte a los fallos de sus rivales, tanto de izquierdas como ultra conservadores.

El Gobierno saliente de Tsipras, un populista de izquierdas, y su partido “Syriza” han sufrido un enorme desgaste de popularidad por las medidas de austeridad que tuvo que adoptar para hacer frente a la grave crisis financiera. Todas las encuestas le pronostican una clara derrota frente a “Nea Dimokratia” en las generales de este otoño.

Y por el otro extremo, la derecha, la oferta política es tan radical que bordea el absurdo. El ejemplo más claro de ello lo constituye “Elliniki Lysi” (“Solución Griega”) de Kyriakos Velopoulos, que propone un Gobierno ultra nacionalista apoyado en la Rusia de Putin y el cristianismo ortodoxo (¡!)…

Kiriakos Velopoulos

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com    

y  Valentín Popescu.

TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI/TURQUÍA BAILA CON TIGRES

Etiquetas

China, Erdogan, Europa, NATO, Occident, Orient, Patriot, Rusia, SUA, tehnologie, Trump, Turcia

TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI

Istoria recentă a Turciei este o adevărată înșiruire de dragoste și despărțiri de Occident; mai ales de despărțiri. Căci, de la reforma într-adevăr revoluționară a lui Atatürk – care, în anii 20 ai secolului trecut, a făcut din Turcia o țară aproape occidentală – și până astăzi, când Erdogan o orientează din nou spre răsărit și spre islamism, toate încercările Ankarei de a se integra în prima lume au fost tot atâtea eșecuri.

Exceptând admiterea ei în NATO, pact militar occidental din care Turcia face parte, lumea atlantică a respins, până acum, toate încercările de apropiere ale Turciei. Franța, Italia și Germania se tem de concurența economică a Turciei, în cazul în care aceasta devine membru plenar al UE; Europa întreagă se îndoiește că aceasta țară va deveni, vreodată, ideologic europeană. Iar acum, culmea!, se îndoiesc de fidelitatea militară a Turciei chiar și SUA.

Occidentul nu a fost capabil să-și imagineze vreo însoțire cu Turcia, și acest lucru poate fi din vina vestului. Însă, din 2003 – când a preluat puterea în Ankara, Erdogan și partiddul său (AKP) – nerăbdarea guvernului și balansarea politico-economică a Turciei dau dreptate turcofobiei occidentale. Dar, și ostilitatea crescândă a Rusiei și Chinei față de Ankara. S-ar putea spune că, în prezent, Turcia dansează cu trei tigri, care au mai multe reproșuri, decât motive reale de a se apropia de această țară.

Nimic nu ilustrează mai bine această singurătate diplomatică turcească decât istoria echipamentelor sale de apărare anti-rachetă. Până acum, această sarcină o îndeplineau bateriile americane “Patriot”, în cadrul sistemului militar al NATO. Însă, printre discrepanțele în creștere turco-americane, din cauza alianței Pentagonului cu milițiile kurde în războiul din Siria (miliții pe care Ankara le consideră a fi o ramură a interzisului PKK – partid al naționaliștilor și comuniștilor kurzi din Turcia) și datorită încăpățânării AKP de a promova industrializarea Turciei, Ankara a hotărât să renunțe la “Patriot” și să cumpere sisteme străine, cu condiția ca întreprinderile adjudecătare să se angajeze să coopereze cu industriile turcești și să le transfere tehnologie acestora.

Aceasta s-a întâmplat în anul 2009, și au concurat pentru contract – în valoare de la trei la patru miliarde de dolari–chinezi, americani, italo-francezi și ruși. După multe ezitări și reformări ale licitației, Ankara a optat pentru oferta chineză (HQ-9) în anul 2013, pentru că era mai ieftină și venea însoțită de promisiunea că se vor face transferuri de tehnologie. Însă Beijing nu și-a ținut promsiunea de a face transfer de tehnologii, astfel că Erdogan a acceptat oferta rușilor (S-400). Aceasta este mai economică – costă doar două miliarde de $ -, include transferul de tehnologie și intră pe deplin în orientalizarea politicii turcești, care mai include și conducta de petrol și gaze prin Marea Neagră, pe care o promovează Moscova pentru a aproviziona Europa și Turcia.

Recep Tayyip Erdogan

Însă, nu e sigur deloc că rachetele S-400 vor fi desfășurate în luna iunie a acestui an, conform contractului. NATO consideră la unison că acest armament este incompatibil cu restul arsenalului occidental. Iar, SUA au amenințat cu grave sancțiuni economice, care ar cauza mari pierderi economiei turcești, deorece ar fi ștearsă de pe lista furnizorilor de avioane USA F-35, și i s-ar interzice să mai fabrice și să vândă elicoptere T129, sub licență americană, articole pe care Turcia le exportă, în prezent, cu mari beneficii.

Desigur, Ankara încă ar mai putea anula (cu despăgubiri) achiziționarea sistemului anti-rachetă rusesc, dar, e greu de crezut că Erdogan o va face fără vreo compensație (de s-ar putea atât politică, cât și financiară) din partea Americii. E rău că, dacă Erdogan și Trump se aseamănă întrucâtva, această asemănare o au în arta de a se încăpățăna să nu dreagă lucrurile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Putin y Erdogan

TURQUÍA BAILA CON TIGRES

La historia reciente de Turquía constituye todo un rosario de amores y desamores con occidente; sobre todo, de desamores. Porque desde la reforma realmente revolucionaria de Atatürk – que hizo en los años 20 del siglo pasado de Turquía un país casi occidental – y hasta hoy en día, que Erdogan la está reorientando nuevamente al Este y el islamismo, todos los intentos de Ankara de integrarse en el primer mundo han sido sendos fracasos.

Si se exceptúa el ingreso en la OTAN, pacto militar occidental que incluye a Turquía, el mundo atlántico ha rechazado hasta ahora todas las aproximaciones turcas. Francia, Italia y Alemania temen la competencia económica turca si esta llegase a ser miembro pleno de la UE; toda Europa duda de que ese país llegue a ser nunca ideológicamente europeo. Y para colmo, ahora dudan de la fidelidad militar turca también los EE.UU.

Recep Tayyip Erdogan

Occidente no ha sido capaz de imaginar comunidad alguna con Turquía y eso podría ser culpa suya. Pero, es que desde el 2003 – cuando asumió el poder en Ankara, Erdogan y su partido (AKP) – las impaciencias gubernamentales y los vaivenes político-económicos turcos están dando la razón a la turcofobia occidental. Y también a la creciente hostilidad de Rusia y China hacia Ankara. Se podría decir que en la actualidad Turquía está bailando con tres tigres que tienen más quejas de ella que motivos reales de aproximación.

Nada ilustra mejor esa soledad diplomática turca que la historia de su equipo de defensa antimisiles. Hasta ahora, este ha estado a cargo de baterías estadounidenses “Patriot” dentro del sistema militar de la OTAN. Pero entre las crecientes discrepancias turco-norteamericanas a causa de la alianza del Pentágono con las milicias kurdas en la guerra siria (milicias que Ankara consideran una rama del prohibido PKK – nacionalistas comunistas kurdos – turco) y el empeño del AKP de promover la industrialización de Turquía, Ankara decidió renunciar a los “Patriot” y comprar sistemas extranjeros, siempre y cuando las correspondientes empresas adjudicatarias se comprometieran a cooperar con las industrias turcas y transferir tecnología a estas.

Esto sucedió en el 2009 y concurrieron a por el contrato – de entre 3 y 4 mil millones dólares – chinos, estadounidenses, italo-franceses y rusos. Tras muchos titubeos turcos y reformas de la subasta, Ankara optó por la oferta china (HQ-9) en el 2013, dada su baratura y la promesa de transferencias tecnológicas. Pero Pekín no mantuvo la promesa de las transferencias de tecnologías y Erdogan aceptó la oferta rusa (S-400). Esta es más económica – 2.000 millones $ -, incluye la transferencia tecnológica y entra de pleno en la orientalización de la política turca, que incluye también el óleo- gasoducto a través del Mar Negro que promueve Moscú para abastecer Europa y Turquía.

Pero no es nada seguro que los S-400 vayan a ser desplegados el próximo me de julio, según lo contratado. Y es que toda la OTAN considera este armamento incompatible con el resto del arsenal occidental. Y, sobre todo, los EE.UU. han amenazado con graves sanciones económicas; sanciones que causarían grandes pérdidas a la economía turca ya que quedaría excluida de la lista de proveedores del avión USA F-35 y la fabricación y venta del helicóptero T129, de licencia estadounidense, y que es hoy en día uno de los artículos que exporta Turquía con mayor beneficio.

Es evidente que Ankara podría anular aún (indemnizando) la compra de los antimisiles rusos, pero es difícil de creer que Erdogan lo vaya a hacer sin una compensación (a ser posible tanto política como financiera) norteamericana. Lo malo es que, si en algo se parecen Erdogan y Trump, es en el arte de empeñarse en no enmendarla.

Trump y Erdogan

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

LIBIA: CINE POATE, POATE/LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

Etiquetas

Emiratele Arabe, Europa, Franța, Gaddafi, Khalifa Haftar, Libia, Mali, Orientul Apropiat, SUA

Khalifa Haftar

LIBIA: CINE POATE, POATE

În Libia, la fel ca în toată lumea, piruetele politice și schimbările de du-te-vino ale militarilor sunt, până la urmă, un joc al puterilor. Iar, în ziua de azi, în țara aceasta, marea putere este cea a lui Khalifa Haftar,  „seniorul războiului” din jumătatea de răsărit a Libiei.

Desigur, ascensiunea militară a lui Haftar nu se datorează atât calităților sale militare, cât abilităților lui de a negocia. A știut să se reabiliteze după un trecut dictatorial (a fost unul dintre generalii lui Gaddafi) dar, mai ales, a știut să-i facă să creadă pe principalii inamici ai lui Gaddafi – francezi și americani – că micile sale victorii, obținute pe calea armelor, erau decisive pe scena libiană și că el este omul în care se poate avea încredere în lupta împotriva islamiștilor radicali și chiar împotriva traficanților cu fugari ai foamei, care încearcă să intre în Europa pornind de pe coastele libiene.

SUA poate nu vor reuși să creadă minunile pe care Haftar le povestește despre el însuși, însă, au ajuns repede la concluzia că el este într-adevăr cel mai puternic dintre toți protagoniștii războiului din Libia. Prin urmare, Washingtonul i-a acordat azil politic lui Haftar, iar CIA l-a perfecționat în strategiile de luptă a gherilelor.

Pe această bază, fostul general al lui Gaddafi și-a desfășurat marea sa campanie diplomatică. I-a convins pe saudiți, Emiratele Arabe și pe egipteni că el ar fi cea mai bună forță de șoc împotriva radicalismului islamic în Orientul Apropiat. Și a obținut de la ei un generos ajutor militar și financiar în acest scop. Pentru acest scop, și, în trecere, și pentru a se statornici el în conflictul libian și în rivalitatea cu așa numitul „Guvern de unitate națională” din Tripoli, prezidat de Sarraj cu agreementul ONU.

Dar, marea realizare din aranjamentele politice ale lui Haftar a fost că a convins Parisul că numai o armată libiană puternică (a lui, desigur) ar putea împiedica partidele islamiste care acționează în Mali, Burkina Faso, Ciad, Mauritania și Niger – țări în care Franța este puternic angajată – să găsească azil pe pământ libian.

Parisul și-a asumat în totalitate această concepție a lui Haftar în 2013, când Mali era cât pe ce să-și piardă cea mai mare parte a teritoriului în fața ofensivelor islamiste. De atunci, s-a implicat direct în luptele libiene – conform unor calcule, peste o sută de militari din forțele speciale franceze operează în secret în Libia – și acordă, împreună cu SUA, asistență militară, informare strategică (inclusiv spionaj din sateliți) și arme.

Oricum, supremația militară a lui Haftar rămâne, totuși, relativă. Libia, de mulți ani, a încetat să mai fie o țară, căci, în răsărit este un simplu teritoriu supus suveranității triburilor, iar, în apus, milițiilor locale, care controlează orașe și mici regiuni.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

En Libia, como en el resto del mundo, las piruetas políticas y los vaivenes militares acaban siendo un juego de poderes. Y hoy en día, allá el gran poder es el de Jalifa Haftar, el “señor de la guerra” de la mitad oriental del país.

  Naturalmente, el ascenso militar de Haftar no se debe tanto a sus dotes militares como a sus habilidades negociadoras. Porque supo rehabilitarse de un pasado dictatorial (fue general de Gaddafi) y, sobre todo, supo hacer creer a los principales enemigos de Gaddafi – franceses y estadounidenses – que sus pequeñas victorias con las armas eran decisivas en el escenario libio y que era hombre de fiar en la lucha contra los islamistas radicales e incluso contra los traficantes de fugitivos del hambre que tratan de entrar en Europa desde las costas libias.

Khalifa Haftar

Los EE.UU. quizá no se acabaran de creer las maravillas que Haftar contaba de sí mismo, pero sí llegaron rápidamente a la conclusión de que sí, era el más fuerte de todos los protagonistas bélicos de la República. Consecuentemente, Washington concedió asilo político a Haftar y la CIA le perfeccionó en las estrategias de la lucha de guerrillas.

Con esta base, el antiguo general de Gaddafi llevó a cabo su gran campaña diplomática. Convenció a saudíes, emiratos árabes y egipcios de que él sería la mejor fuerza de choque contra el radicalismo islámico en el Oriente Próximo. Y obtuvo de ellos generosa ayuda militar y financiera para ello. Para ello y, de paso, para afianzarse él en el conflicto libio y en la rivalidad con el llamado “Gobierno de unidad nacional” de Trípoli que preside Sarradch con el beneplácito de la ONU.

Pero, la jugada maestra de los tejemanejes políticos de Haftar fue convencer a Paris de que solamente un ejército libio fuerte (es decir, el suyo) podría impedir que las partidas islamistas que operaban en Malí, Burkina Faso, Chad, Mauritania y Níger – países todos en los que Francia está muy comprometida – encontrasen un santuario en las tierras libias.

Paris asumió totalmente el planteamiento de Haftar en el 2013, cuando Malí estuvo en un tris de perder la mayor parte de su territorio ante las ofensivas islamistas. A partir de entonces se implicó directamente en las luchas libias – se calcula en un centenar largo los soldados de las fuerzas especiales francesas que operan secretamente en Libia – y presta, juntamente con los EEUU, asesoría militar, información estratégica (espionaje vía satélite, inclusive) y armas.

De todas formas, la supremacía militar de Haftar no deja de ser relativa. Y es que Libia hace lustros que ha dejado de ser una nación para ser- en el este – un mero territorio sometido a la soberanía de las tribus y, en el oeste, a las milicias locales que controlan ciudades y pequeñas regiones.

ValentínPopescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

COSTISITOAREA EXTINDERE SPRE RĂSĂRIT/LA COSTOSA AMPLIACIÓN AL ESTE

Etiquetas

Balcani, Europa, extindere, Muntenegru, politică, România, Serbia, Turcia, UE

COSTISITOAREA EXTINDERE SPRE RĂSĂRIT

În 2019, an în care președinția Uniunii Europene (UE) îi va reveni, pentru prima oară, unei țări  balcanice – România -, supernațiunea își continuă cu încăpățânare planurile de extindere spre răsărit,  în ciuda brexit-ului și a semnelor că economiei occidentale îi va merge rău în anii care vor veni. Această încăpățânare va costa, în total, 17 miliarde de €, dacă luăm în calcul ceea ce s-a cheltuit din 2007 încoace și sumele care sunt prevăzute la bugetul pentru extinderea în Balcani.

Dacă nu vor exista surprize, în 2025, vor fi admise în UE Serbia și Muntenegru. Pentru această extindere se prevede „un ajutor pentru intrare și adaptare” de 1 miliard 700 de milioane (așa numita tranșă IPA II), dar, dacă la această tranșă se adaugă și subvențiile acordate din 2007 încoace (IPA I) precum și diferitele ajutoare regionale transnaționale (aproximativ 9 miliarde) ajungem la suma de 17 de miliarde, pe care am menționat-o deja.

Această privire asupra contabilității comunitare ne arată că extinderea spre răsărit este, mai întâi de toate și pe deasupra tuturor lucrurilor, o operație politică, deoarece grosul ajutoarelor pentru noii membri va fi dedicat întăririi valorilor democratice, statului de drept și sporirii competitivității. Se pare că prioritară nu este atât extinderea spațiului economic al Uniunii, ci efortul titanic pentru a democratiza într-adevăr această parte a Europei. Cu tot succesul destul de slăbuț pe care l-au avut aceste eforturi în Bulgaria și România (admise în UE în 2007), Bruxelles consideră că pariul merită să fie continuat. În definitiv, ceva s-a obținut în aceste două țări, cu toate că mult mai puțin în Bulgaria, decât în România.

Prioritatea obiectivelor politice față de cele economice în extinderea spre răsărit se vede și mai bine dacă se compară bugetul prevăzut pentru Serbia cu ajutoarele comunitare destinate Turciei, o țară strategică cu 80 de milioane de locuitori, care a înregistrat o dezvoltare economică impresionantă în ultimii ani, și care, de foarte mult timp, tot încearcă să intre în UE.

Astfel, ceea ce s-a cheltuit până acum și ceea ce se prevede că se va investi în Serbia se ridică la 29 € pe cap de locuitor, în timp ce contribuțiile comunitare pentru Turcia nu ajung la 8 €. Ori, Turcia are de patru ori și jumătate mai mulți locuitori, decât populația din întreaga zonă a Balcanilor Occidentali, iar economia Turciei este de opt ori mai mare decât cea a Balcanilor Occidentali. Dar, se pare că Bruxelles îi iubește pe balcanici, în timp de pe turci, nu.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA COSTOSA AMPLIACIÓN AL ESTE

En 2019, año en que la presidencia de la Unión Europea (UE) corresponde por primera vez a una nación balcánica – Rumania -, la supernación sigue erre que erre con sus planes de ampliación por el este, pese al brexit y a los malos augurios para la economía occidental en los próximos años. Tan firme es este empeño que le vale casi 17.000 millones de € entre lo ya gastado, desde el 2007, y lo que tiene presupuestado para la expansión balcánica.

Esta registrará – salvo sorpresas improbables – el ingreso de Serbia y Montenegro en la UE en el 2025. Para ello se ha previsto una “ayuda de entrada y adaptación” de 1.700 millones (la llamada partida IPA II, pero si a esta partida se suman las subvenciones desembolsadas desde el 2007 (IPA I) y las diversas ayudas regionales transnacionales (unos 9.000 millones) se llega a los mentados 17.000 millones.

Este vistazo a la contabilidad comunitaria evidencia que la ampliación al este es, ante todo y por encima de todo, una operación política, ya que el grueso de las aportaciones a los nuevos miembros están destinadas a incrementar los valores democráticos, el Estado de Derecho y el incremento de la competitividad. Parece que lo prioritario no es ampliar el espacio económico de la Unión, sino un esfuerzo titánico por democratizar realmente esa parte de Europa. Frente al escaso éxito que han tenido esos esfuerzos en Bulgaria y Rumania (que ingresaron en el 2007), Bruselas cree que la apuesta sigue valiendo la pena. Al fin y al cabo, algo se ha avanzado en esos dos países, aunque muchísimo menos en Bulgaria que en Rumania.

La anteposición de las metas políticas a las económicas en las ampliaciones orientales se evidencia todavía más si se compara lo presupuestado para Serbia con las ayudas comunitarias a Turquía, una nación estratégica de 80.000.000 de habitantes que ha tenido un desarrollo económico impresionante en los últimos años y que lleva lustros intentando entrar en la UE.

Así, lo ya gastado y lo previsto invertir en Serbia asciende a 29 € por habitante, mientras que las aportaciones comunitarias a Turquía no llegan a los 8 €. Y en Turquía viven cuatro veces y media más habitantes que en todos los Balcanes Occidentales y la economía turca es ocho veces mayor que la de los Balcanes Occidentales. Pero, parece que Bruselas se les quiere a los balcánicos y a los turcos, no.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI/1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

Etiquetas

dezvoltare, economie, Europa, istorie, politică, progres, tehnologie

1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI

Devenirea istorică a omenirii a cunoscut, în ansamblul ei, o dezvoltare relativ constantă, însă, în secolul trecut, procesul de accelerație a devenit halucinant. Viteza a devenit atât de mare, atât de multe au fost evenimentele  hotărâtoare, încât contemporanii lor cu greu și-au dat seama de magnitudinea acestora.

Avalanșa progreselor, schimbărilor și disparițiilor a fost copleșitoare în toate sectoarele vieții, de la politică și economie, până la morală și știință, în care, un loc primordial l-a ocupat tehnologia. Omul a ajuns pe Lună, a reușit să domine energia nucleară, să generalizeze folosirea informaticii, să realizeze grefe de organe și să cloneze  ființe vii. Aproape uitate, însă transcendentale au fost descoperirea antibioticelor, a îngrășămintelor ieftine pe bază de azotați și “revoluția verde”, care a eradicat foametea de pe o importantă parte a globului pământesc.

În secolul trecut, au avut loc două războaie mondiale, cele mai distrugătoare din toată istoria omenirii, care au  dus la dispariția ierarhiei de valori după care lumea s-a condus timp de secole. Au dispărut și colonialismul, apartheid-ul, precum și câteva imperii. S-a reușit împlinirea unor vise ce păreau a fi himere: unificarea Germaniei și crearea statului Israel, și s-a consumat prăbușirea unor consensuri morale ce fuseseră asumate, e drept, mai mult declarativ decât în fapte, de către ceea ce am putea numi “lumea întâi”, în secolele imediat anterioare.

Ne referim la faptul că schimbarea vertiginoasă a structurilor sociale și a motoarelor economice a înlocuit toată structura morală și intelectuală, creată încă din secolul al XVIII-lea, și care constituise, până atunci, liantul societății rasei albe. Ceea ce este relativ nou – relativ, deoarece fenomenul are antecedente în istorie – este că, de data aceasta, societățile diferitelor națiuni trăiesc din roadele și valorile implicite ale unei culturi care a rămas fragmentată și descompusă, în asemenea măsură, încât este de nerecunoscut. Acești o sută de ani au înregistrat, de asemenea, o uimitoare amorțire politică.

Astfel, într-o lume globalizată nu se mai regăsește nicăieri Predica de pe munte, cu toate că aceasta este o piesă indispensabilă pentru o bună conviețuire. La fel, a început să se confunde mila cu dreptul absolut la supa săracilor. Și pentru a debusola și mai mult lumea aceasta nouă, s-a demonizat criteriul autorității, tocmai când ieftinirea înformaticii provoacă proliferarea de știri false și zvonuri stupide, lipsind astfel masele de un punct de referință sigur; sigur sau, cât de cât fiabil.

În domeniul cultural, secolul al XX-lea – și anii care s-au scurs din cel de al XXI-lea – au fost martorii impunerii englezei ca lingua franca în lume. Traficul aerian și cel comercial se derulează în engleză; se cântă în engleză; se tipăresc instrucțiunile de folosire în engleză și chiar există intenția de a ne îmbrăca, de a bea, mânca și a trăi în stil anglo-american… Și cui nu-i place, n-are decât…

Atâtea schimbări sociale, economice și culturale au produs aproape inevitabil o descumpănire politică, mai ales în Europa. Pulverizarea bipolară și recurgerea din nou la arme de către țările occidentale, – exemplul războaielor din Iugoslavia a fost deosebit de clar -, au pulverizat pariul pe statul-națiune.

Cauzele acestui fenomen sunt multiple, prea multe pentru timpul și luminile de care dispunem, pentru a le putea dezbate aici. Însă, se poate vedea că impactul decolonizării, terorismul urban, acutele crize economice ciclice și renunțarea la o formare culturală solidă “erga omnes” le-a determinat pe noile generații să nu mai aibă încredere în valorile moștenite și să caute alte căi.

Spunem alte căi și nu formule noi, deoarece nu este o noutate să desființezi o întreprindere eșuată, cum a fost cazul Cehoslovaciei și Iugoslaviei, pentru a le dezmembra și reveni la entitățile teritoriale anterioare. Nu este o noutate nici să nu ai încredere într-un responsabil care nu dă răspunsuri satisfăcătoare la necesități de bază. Adică, este vorba de o neîncredere a unui tineret care se vede condamnat la șomaj sau se teme că nu are niciun viitor, deoarece nicio autoritate nu apără mediul înconjurător.

Astfel, în concluzie, nu este ceva nou în a respinge statul-națiune; situații asemănătoare au mai existat, “mutatis mutandis” în secolele XIV, XIII și XII înainte de Hristos. Nou este, până la un punct, simtomul de uluire: să vezi că primele căi pe care le găsesc noile generații pentru străvechile probleme sunt cele care au fost părăsite demult de omenire. A renunța la statul-națiune pentru a reveni la etnii – așa cum se întâmplă în diferite regiuni din Africa – nu duce la rezultate bune și nici nu a dus vreodată în istorie. Iar, Africa este doar un caz extrem.

În Europa, uimește să vezi că de pe ruinele URSS-ului se naște un stat care a existat doar în Evul Mediu: Republica Moldova. Sau, cum din Iugoslavia lui Milosevic, apar entități politice, care au avut autonomie și în Evul Mediu, cum sunt Kosovo sau Bosnia Herțegovina.

La fel de mare este uluirea pe care ți-o produce constatarea că puterile care nu au ezitat să termine cu Libia lui Gaddafi sunt impasibile față de cruzimea autorităților turcești împotriva minorității kurde… o minoritate care reprezintă aproximativ 10% din populația totală a Turciei.

De fapt, problema etniilor sau a minorităților naționale este uitată cu încăpățânare de majoritățile naționale. În unele cazuri, din cauza atotputerniciei; în alte cazuri, din cauze total opuse: de frică sau din neputință latentă. Dar, în toate conflictele de acest gen, un factor determinant îl constituie atașamentul claselor conducătoare față de conceptul exclusiv și exclusivist al statului-națiune.

Rezumând mult – și deci foarte rău –, s-ar putea spune că secolul al XX-lea a îngropat o lume. Și, odată cu ea, modelul foarte precar de conviețuire, scara de valori și conformismul fatalist care fuseseră adoptate de societățile rasei albe în epoca anterioară. Mai puțin radicală, dar, totuși foarte importantă a fost demitificarea comunismului stalinist, laicismului persan și a militarismului atotputernic în foarte multe locuri de pe globul pământesc. Înfrângerea Statelor Unite ale Americii în Vietnam și a URSS în Afganistan au dus la prăbușirea mitului armatelor invincibile. Contrapartida a fost un avânt al gherilelor, și, pe termen lung, al terorismului, aproape peste tot în lume.

M-am molipsit de iureșul secolului XX și am alergat în galop prin această panoramă a evenimentelor din secolul trecut. Mă voi explica de acum înainte, încercând să nu merg chiar atât de repede și să cuprind mai puțin. Și, ca să nu fac o plagă din această prelegere, voi vorbi numai despre politică. Voi vorbi mai ales, dar nu exclusiv, de politica europeană, care este a noastră, iar noi suntem tot atât de egocentrici ca toți ceilalți…ca întotdeauna.

În bilanțul anului trecut, cel mai mare capitol este cel al disparițiilor. Cel de al Doilea Război Mondial a însemnat lovitura de moarte dată colonialismului și hegemoniei rasei albe pe planetă. Franța, Marea Britanie și Germania au cedat întâietatea Statelor Unite, Rusiei și Chinei.

Spun Rusiei și nu Uniunii Sovietice, deoarece URSS a fost una dintre cele mai surprinzătoare dispariții. Și nu pentru că prăbușirea ei nu ar fi fost previzibilă, ci pentru că regimul stalinist domina ca nimeni altcineva arta disimulării, propaganda și ocultarea, și a știut să ascundă sub mândrii militariste și prozelitisme ideologice falimentul structurilor sale economice și uzura cadrelor sale politice și a motivațiilor sale romantice. Uniunea Sovietică de la finele secolului XX era la fel ca hidalgo-șii spanioli din secolul al XVIII-lea, plini de titluri nobiliare și de costume strălucitoare, însă cu stomacul ghiorăind de foame și cu cămara goală.

Oricum, în bună parte, surpriza s-a datorat și dorinței de a nu vedea. Polarizarea ideologică din timpul “războiului rece” era atât de mare, încât comuniștii și simpatizanții lor vedeau își vedeau mai degrabă dorințele lor și nu realitățile din “lumea roșie”. La puțin timp după moartea lui Franco, eu am putut să călătoresc prin Republica Democrată Germană și am văzut în orașul Pausewitz – aproape de granița cu Polonia – una dintre cazarmele Armatei Sovietice de ocupație, și nu-mi venea să cred ce îmi spunea ghidul, și anume, că era o cazarmă militară și nu un grajd, așa cum crdeam eu. Să vă spun doar că ferestrele nu aveau geamuri, deoarece erau acoperite cu hârtie de ziar, îmbibată în grăsime …

Uniunea Sovietică este cazul antagonic Imperiului Otoman care, după o îndelungată agonie, a apus, odată cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. La fel ca Rusia țaristă, Turcia otomană a murit transformându-se în opusul a ceea ce fusese până atunci; în cazul Turciei, timp de secole, în timp ce în cazul Rusiei comuniste, a durat numai trei generații. Din marea putere islamică și tradiționalistă, a devenit o republică laică occidentalizată, dar, o țară cumplit de prost finanțată și, și mai rău guvernată.

Însă, spre deosebire de Rusia, care vrea să revină la protagonismul ei istoric pe calea unui ultra-naționalism ambițios – dar răbdător -,Turcia lui Erdogan și a partidului care îl susține, AKP, vrea să se erijeze într-o referință politică a Orientului Mijlociu, pe calea islamismului radical și a opresiunii militare.

La toate acestea, sultanatul turc a lăsat ca moștenire omenirii un viespar de națiuni nepregătite și ne-armonizate care au continuat să recurgă la cruzimi pentru a-și rezolva  atât neînțelegerile interne, cât și cele internaționale în Balcani. Desigur, la crisparea balcanică au colaborat din plin și puterile occidentale, învingătoare în Primul și în cel de al Doilea Război Mondial, care au cârpit și despărțit teritorii după criterii distante și abstracte, ca și cum Balcanii ar fi fost o altă Africă colonială, bună de împărțit… cu toate că, de data aceasta, doar în zone de inflență. Ironii ale istoriei: în războaiele lui Milosevic, care au pus capăt Iugoslaviei lui Tito, intervenția militară a puterilor din Europa Occidentală nu a dat roade până când nu au intrat în luptă forțele NATO americane – adică nu cele europene.

Nu vorbesc de dispariția Imperiului Habsburgic, deoarece se aseamănă foarte mult cu cazul sultanatului otoman. Poate, cu două mari diferențe. Una este moștenirea geopolitică lăsată de ambele imperii; cea austriacă s-a dovedit a fi mai puțin otrăvită. Cealaltă este că ranchiuna învingătorilor din Primul Război Mondial s-a adunat în componenta care, din punct de vedere militar, a fost cea mai puternică din Imperiul austro-ungar: Ungaria. Tratatele de pace din1918 și 1945 au fost deosebit de ranchiunoase cu Ungaria.

Multe alte schimbări care au avut loc în secolul trecut au fost mai puțin radicale decât aceste dispariții sau apariții pe scena istoriei. Astfel, de pildă, terorismul, fundamentalismul, populismul și migrațiile masive sunt fenomene de lungă cursă istorică, potențate acum de masificarea și globalizarea socială care pare să fi atins limita de sus. Toate aceste fenomene au zdruncinat secolele XX și XXI ca niciodată în Istorie, mai mult chiar decât comoțiile cauzate de invaziile popoarelor mării, în secolul al XIII-lea înainte de Hristos.

Înainte de Stalin, Hitler și Mussolini a existat un Sila sau un Cromwell. Mai înainte de teroare ca armă de război – înainte de Septembrie Negru, FLN algerian, taliban afgani sau Tupamaros argentinieni – Timur Lenk, Gingis Han sau almoravizii deja foloseau cruzimea pentru a-și potența armatele cu panica pe care o răspândeau printre potențialele victime cruzimile soldaților lor. KGB, Gestapo sau Stasi sunt modernizări îmbunătățite ale poliției speciale a țarului Ivan del Groaznic sau a inchizitorilor lui Torquemada. Dar, cumpliții secolelor XX și XXI au dispus de resurse tehnice și economice cu care precedesorii lor nu au visat vreodată.

Desigur, bilanțul politico-militar al secolului XX nu este numai negativ; există și o relatare pozitivă a acestor o sută de ani. Este cea care menționează generalizarea politicilor  sociale, un mai mare respect pentru minorități, potențarea legislațiilor democratice și îmbunătățirea, atât juridică, cât și economică în sfera muncii; eradicarea unor boli oribile cum sunt variola și poliomielita. Iar, în “zestrea” politică a secolului trebuie să menționăm când și cum s-a pus capăt divizării Germaniei și Zidului din Berlin; s-au creat state într-adevăr independente în lumea musulmană; evreii și-au dobândit o patrie…cu toate că a fost pe seama palestinienilor; iar, sfera muncii din țările industrializate a început să fie mai dreaptă și mai generoasă. Lista ar putea continua mult mai mult, dar, mă tem că nu și răbdarea dumneavoastră.

Pentru europenii occidentali din zilele noastre, piatra de hotar a datelor pozitive ale secolului trecut este crearea Pieței Comune care a dus la înființarea Uniunii Europene. În mod evident, este încă departe de a fi structura supranațională unificatoare a Europei Occidentale, atât de dorită de fondatorii ei, dar, este un pas șovăitor și totuși dătător de speranțe, spre mult visata federație a Statelor Europene, care să garanteze, odată pentru totdeauna, pacea în această parte a lumii.

Aceasta poate să pară mai mult un vis, decât ceva factibil, dar chiar dacă ar fi Europa Patriilor imaginată de generalul de Gaulle sau o versiune cisatlantică a Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este o foarte posibilă cale a păcii și stabilității pe Vechiul Continent.

Desigur, posibilă nu înseamnă deloc că va fi și ușoară. Căci, pentru a obține unitatea social-politică a Continentului este nevoie, sau a fost nevoie până acum, de voință. Ca și cum nu ar fi suficiente abisalele diferențe economice dintre țările de pe Vechiul Continent, procesul unificator este împiedicat enorm și de diferențele culturale, morale și religioase, care domină încă în Europa.

Și, de vreme ce tot m-am lansat să arăt piesele șiragului de piedici existente în calea creării acestei structuri supranaționale o voi pune pe listă pe cea mai mare dintre ele: egoismul. Mai bine zis, egoismele. Căci, aici își dispută întâietatea egoismele tuturor, de la ambițiile personale, până la încăpățânările retro-naționale, suspiciunile etnice, dar și mulțimea de oportuniști specializați în a pescui în ape tulburi.

Trebuie să ținem seama de egoisme, deoarece reprezintă un element constitutiv al ființelor vii. Nu voi aminti faptul că primul pas evolutiv al primelor ființe vii care au locuit pe planetă a fost canibalismul unicelularelor; a-și mânca vecinul pentru a prospera cu cele mai mici costuri energetice posibile. Așa că voi trece să vorbesc despre o epocă puțin mai modernă: despre Europa de ieri și de alaltăieri. Voi vorbi despre neandertalii care au trăit aici până acum 40.000 de ani, și despre aheii și celelalte triburi care au coborât din nord pentru a popula actuala Grecie și coastele Mării Egee.

Arheologia și mitologia nu au scos la iveală altă conviețuire pașnică a acelor oameni de pe teritorii, la vremea aceea foarte puțin locuite, decât atunci când întâlnirile cu alți locuitori sau vecini aveau loc din an în Paști. Europa de acum 40.000 de ani găzduia vreo cinci milioane de ființe umane. Câteva milenii mai târziu, aheii și ceilalți imigranți veniți din nord nu erau mai mulți decât câteva mii per trib sau neam colonizator sau invadator. Adică, indiferent când au trăit, ființele umane au conviețuit pașnic numai atunci când vecinii lor se aflau în afara contactului direct.

Toată această uvertură la Piața Comună/Uniune Europeană servește încercării de a explica de ce un proiect pe cât de idealist, pe atât de promițător în faza sa inițială, tropăie acum cu alarmante simtome de descompunere. Ideea unei Europe uniforme din punct de vedere social și politic, precum și solidară economic este, în zilele noastre, un spectru trist, care se desface în nord prin brexit, se înneacă cu autoritarism în centrul polono-maghiar și trăznește de corupție în Bulgaria și România.

Ca și cum nu ar fi de ajuns, peste tot problema umanitară a avalanșei de fugari ai foametei și ai războaielor din lumea a treia scoate în evidență sentimentele întregii populații a Europei, chemată să arate un pic de îndurare și solidaritate. Aceasta se întâmplă din cauza celui mai mare defect din naștere al acestui proiect supranațional: menținerea cu orice preț a suveranităților naționale. Imposibilitatea de a depăși acest egocentrism major care a torturat istoria europeană – și nu numai europeană – de-a lungul a peste 3.000 de ani a făcut ca proiectul super-statului continental să se nască cu o minimă expectativă de supraviețuire, deoarece îi lipsesc piese esențiale: o politică socială, fiscală și juridică comună.

Aceasta explică, în parte, faptul că proiectul a fost un succes copleșitor atâta timp cât s-a limitat să fie doar ceea ce spunea numele lui: o piață comună a șase țări foarte asemănătoare în privința bogățiilor lor proporționale, dar, din ce în ce mai nesigure de scara lor de valori morale și culturale și toate șase deopotrivă de interesate să facă parte dintr-o piață fără frontiere cu o monedă comună..și aproape nimic mai mult.

Succesul inițial a făcut să se creadă că procesul de integrare ar putea merge mai departe, dar, mai ales, a evidențiat faptul că ar fi fost foarte periculos să fie o insulă a bunăstării, înconjurată de țări din ce în ce mai sărace, pe măsură ce crește distanța față de nucleul celor șase. Astfel, mai degrabă prin decrete, decât prin construcție, Piața Comună s-a extins cu tot mai puține trăsături de piață și voințe împărtășite, până a ajuns să constituie Uniunea Europeană actuală, acum, pe marginea prăpastiei. Este o Uniune care este o mare ne-uniune economică – să ne reamintim falimentul Greciei – și o rebeliune egoistă, din orice punct am privi-o: xenofobia maghiară, închiderea încăpățânată a Italiei în problema migrației, hiper-naționalismul juridic al Poloniei și României sau îmbufnarea  secesionistă a Marii Britanii, țară care întotdeauna a fost mult mai atlantică, decât europeană…În această enumerare am menționar numai crizele recente și răsunătoare. Abundă semnalele de sfârșit de evoluție politică; semnale că totul a intrat în faza de lichidare. Poate că nu va fi așa, și să dea Dumenezeu ca Bruxelles să găsească oameni și idei noi, pentru a continua cea mai ambițioasă construcție politică din secolul al XX-lea, inițiată cu prea puțin romantica denumire de Piața Comună.

Este posibil, de asemenea, ca acest proces politic să nu fie viabil din cauza esenței ființelor omenești, incapabile  să renunțe la personalitatea lor proprie, la identitatea lor, în favoarea binelul comun general. Unul dintre marile creiere politice ale secolului trecut – generalul Charles de Gaulle – a înțeles acest lucru și, când ciclul exinterilor a ajuns să cuprindă incoporarea Marii Britanii, el a propus, în acel moment, părăsirea căii integrărilor și inițierea altui proiect mai modest și, prin urmare, mai factibil: “Europa patriilor”. Nu ar fi fost o Europă retopită într-o nouă entitate, în schimb ar fi fost o Europă sincronizată și armonizată, iar suveranitățile ar fi continuat să fie protagoniste, într-o ordine superioară acestora. După cum afirma De Gaule, în vremea aceea președinte al Franței, într-o “Europă a patriilor” puteau să conviețuiască în largul lor nu numai britanicii, dar și rușii și celelalte popoare din răsărit. În viziunea sa, “Europa patriilor” urma să primească toate statele continentului, de la Urali până la Atlantic.

Charles de Gaulle

Pentru a încheia această prelegere, voi adăuga două reflecții rapide asupra celui mai negru capitol din istoria secolului al XX-lea: războaiele. În fruntea listei se află prin propriul lor drept cele două războaie mondiale, cele mai aducătoare de moarte din istoria omenirii. Însă, conflicte armate – războaie și lupte ale gherilelor – au avut loc de-a lungul secolelor, peste tot, fără încetare… Secolele XX și XXI nu s-au deosebit prin nimic față de cele anterioare, decât că forța lor de distrugere a fost mult mai mare.

Și, într-o lume care se vroia mai matură, gânditoare și experimentată, acest lucru, teoretic, nu-și mai avea locul. Și totuși, și-a găsit locul, un loc cam prea mare. Nu pot și nici nu intenționez să fac aici o analiză a conflictelor armate și a cauzelor lor. Însă, se cuvine să semnalez că se ajunge la războaie, mai ales, din lipsa unor resurse intelectuale – pentru că există incapacitatea de a găsi alternative la ucideri – și deoarece lipsește generozitatea. Imensa majoritate a conflictelor armate au izbucnit dintr-un egoism pur și dur.

Ambele le avem în gene. Locuitorii planetei de acum 200.000 de ani puteau străbate într-o zi aproximativ 80 de km, însă progresele culturale și tehnice înaintau cu 3 km pe an. Astfel că, în fața eternității egoismului închistat și a violenței ca panaceu social-politic, ajungem invariabil la concluzia că, în secolul al XX-lea, în cel actual sau în secolul al XXX-lea înainte de Hristos, protagoniști al Istoriei au fost întotdeauna ființele omenești…în același fel, în felul lor ! Însă, trecând peste orice fel de piedici și obstacole, în ansamblul ei, lstoria are o tendință pozitivă, spre mai bine.

Iar, acum și aici, cel mai bine este că am terminat de vorbit.

Vă mulțumesc!

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

El devenir histórico de la humanidad tiene en su conjunto un desarrollo relativamente regular, pero con un proceso de aceleración constante que el siglo pasado alcanzó una velocidad alucinante. Tan grande ha sido esa velocidad – tal, la cantidad de acontecimientos trascendentales – que los testigos de la evolución difícilmente se han percatado de su magnitud.

Y es que el alud de avances, cambios y desapariciones fue abrumador en todas las parcelas de la vida, desde la política y la económica hasta la moral y la científica con un lugar preeminente para la tecnología. Se llegó a la Luna, se dominó la energía nuclear, se generalizó el uso de la informática, se trasplantaron órganos en los hombres y se clonaron otros seres vivos. Y casi olvidados, pero trascendentales fueron el descubrimiento de los antibióticos, los abonos nitrogenados baratos y la “revolución verde”, que ha erradicado las hambrunas de buena parte de la Tierra.

El siglo registró las dos guerras mundiales más mortíferas de la Historia, la desaparición de una escala de valores que había regido el mundo blanco durante siglos. Y también desapareció el colonialismo, el apartheid, así como varios imperios. Se logró la consecución de sueños quiméricos cómo la unificación alemana y la creación del Estado de Israel y se consumió el hundimiento de unos consensos morales que habían sido asumidos – aunque más de boquilla qué de hecho – por el que podríamos llamar “primer mundo” en los siglos inmediatamente anteriores.

Me refiero a que el vertiginoso cambio de las estructuras sociales y de los motores económicos arrasó con toda la estructura moral e intelectual que había sido el colágeno de la sociedad blanca desde el siglo XVIII hasta ahora. Lo relativamente nuevo – relativo, porque el fenómeno tiene antecedentes en la Historia – es que esta vez las sociedades de las distintas naciones viven de los frutos y sobrentendidos de una cultura que ha quedado fragmentada y descompuesta hasta lo irreconocible. También registran estos cien años un sorprendente pasmo político.

Así, en un mundo globalizado no se encuentra el sermón de la montaña por ninguna parte, pese a que es pieza indispensable para la convivencia. Consecuentemente, también se ha confundido la piedad con el derecho absoluto a la sopa boba. Y para terminar de dejar sin brújula a los habitantes de este nuevo mundo, se ha demonizado el criterio de autoridad justamente cuando el abaratamiento de la informática provoca la proliferación de noticias manipuladas y rumores estúpidos, dejando a las masas huérfanas de un punto de referencia seguro; seguro o, por lo menos, razonablemente fiable.

En el ámbito cultural, el siglo XX – y aún más lo que llevamos del XXI – ha sido testigo de la irrupción del inglés como la lengua franca del mundo. El tráfico aéreo y el comercial se hacen en inglés; los hombres de ciencia hablan entre sí en inglés; se canta en inglés; se imprimen las instrucciones de uso en inglés y hasta se pretende vestir, beber, comer y vivir a lo angloamericano… Y al que no le guste, peor para él.

 Tanto cambio social, económico y cultural ha producido casi inevitablemente un pasmo político, sobre todo en Europa. La pulverización del mundo bipolar y el renovado recurso a las armas de las naciones occidentales, del que las guerras de Yugoslavia han sido el ejemplo más claro, ha socavado fuertemente la apuesta por el Estado-nación.

Las causas de este fenómeno son múltiples, demasiadas para el tiempo y las luces de que yo dispongo para debatirlas aquí. Pero salta a la vista que el impacto de la descolonización, el terrorismo urbano, las agudas crisis económicas cíclicas y el abandono de una formación cultural sólida “erga omnes” ha determinado a las nuevas generaciones a desconfiar de los valores heredados y buscar otras vías.

Digo otras vías y no nuevas fórmulas, porque no es nuevo deshacer una empresa fracasada, como en los casos de Checoslovaquia e Yugoslavia, para desmembrarlas en las entidades territoriales anteriores. Ni tampoco es nuevo desconfiar de un responsable que no da respuestas satisfactorias a necesidades básicas. Es decir, la desconfianza de una juventud que se ve condenada al paro o que teme no tener ni siquiera porvenir porque ninguna autoridad defiende el medio ambiente.

Así, en resumen, no es nuevo renegar del Estado nación; situaciones similares se dieron, “mutatis mutandis” ya en los siglos XIV, XIII y XII antes de Cristo. Pero es hasta cierto punto nuevo el síntoma de pasmo: ver que las primeras vías encontradas por las nuevas generaciones a los más que viejos problemas son las ya abandonadas tiempo ha por la Humanidad. Renunciar al Estado-nación para volver a las etnias – como sucede en varias regiones de África – no está dando buenos resultados ni los dio en el pasado. Y África es solo un caso extremo.

Porque en Europa asombra ver como de las ruinas de la URSS nace un Estado que solamente existió en la Edad Media, la República de Moldavia. O como de la Yugoslavia de Milosevic nacen entidades políticas que tuvieron autonomía también en la Edad Media, como el Kosovo o Bosnia Herzegovina.

Tampoco es menor el pasmo que produce ver como las potencias que no dudaron en acabar con la Libia de Gaddafi se desentienden de la saña turca contra la minoría kurda… una minoría que representa casi el 10% del censo nacional.

En realidad, el problema étnico o de las minorías nacionales es ignorado empecinadamente por las mayorías nacionales. En unos casos, por prepotencia; y en otros, por todo lo contrario: por miedo o impotencia latente. Pero en todos los conflictos de este tipo constituye un factor determinante el apego de las clases dirigentes al concepto exclusivo y excluyente del Estado-nación.

Resumiendo, muchísimo – y, por tanto, muy mal –, se puede decir que el siglo XX enterró un mundo. Y con él, su modelo muy precario de convivencia, una escala de valores morales y cierto conformismo fatalista con la sociedad existente que había adoptado la civilización blanca de la época. Menos radical, pero no menos trascendente, fue la desmitificación del comunismo estalinista, del laicismo persa y del militarismo prepotente en demasiadas partes de la Tierra. Las derrotas de Estados Unidos en el Vietnam y de la URSS en el Afganistán acabaron con el mito de los ejércitos invencibles. La contrapartida fue un auge de las guerrillas y, a la larga, del terrorismo en casi todo el Globo.

Me he contagiado de la vorágine del siglo XX y he galopado en esta panorámica de los acontecimientos del siglo pasado. Me explicaré a partir de ahora un poco más despacio y abarcando menos. Porque, para no hacer de esta charla una plaga, me limitaré a hablar de política. Y aunque no tan solo, hablaré sobre todo de política europea, que es la nuestra y nosotros somos tan egocéntricos como los demás… y como siempre.

En el balance del siglo pasado, el capítulo mayor corresponde a las desapariciones. Con la II Guerra Mundial se le dio la estocada final al colonialismo y a la hegemonía blanca en el planeta. Francia, Gran Bretaña y Alemania cedieron la primacía a Estados Unidos, Rusia y China.

Digo Rusia y no Unión Soviética, porque la URSS fue una de las desapariciones más sorprendentes. Y no porque su extinción fuera imprevisible, sino porque el régimen estalinista dominaba como nadie el arte del disimulo, la propaganda y la ocultación y supo tapar con alardes militaristas y proselitismos ideológicos la quiebra de sus estructuras económicas y el desgaste de sus cuadros políticos y motivaciones románticas. La Unión Soviética de finales del siglo XX se parecía a los hidalgos españoles del siglo XVIII, llenos de título de nobleza y oropeles, pero sin nada en el estómago ni en la despensa.

De todas formas, en buena parte la sorpresa se debió también a las ganas de no ver. La polarización ideológica de la “guerra fría” era tal tras la II Guerra Mundial que los comunistas y sus simpatizantes veían sus deseos y no las realidades del llamado “mundo rojo”. Poco después de la muerte de Franco, yo pude viajar como periodista por la República Democrática Alemana y vi en la ciudad de Pausewitz – cerca de la frontera con Polonia – uno de los cuarteles del Ejército soviético de ocupación y me costó mucho creer a mi guía cuando me dijo que eran esto, una caserna militar, ya que yo habría jurado que eran establos. Con decirles a ustedes que las ventanas no tenían cristales, sino que estaban tapadas con papel de diario empapado en grasa…

La Unión Soviética es el caso antagónico al del Imperio Turco que, tras una larga agonía, feneció con la derrota alemana en la I Guerra Mundial. Cómo la Rusia zarista, la Turquía otomana murió convirtiéndose en todo lo contrario de lo que había sido hasta entonces; en el caso turco, durante siglos mientras que el ruso comunista fue de solo 3 generaciones. Pasó de gran potencia, islámica y tradicionalista, a república laica y occidentalizada, amén de nación pesimamente financiada y peor gobernada.

Pero a diferencia de Rusia, que quiere volver al protagonismo histórico por el sendero de un ultranacionalismo ambicioso – pero paciente -, la Turquía de Erdogan y el AKP pretende erigirse ya en la referencia política del Oriente Medio por la senda del islamismo radical y la opresión militar.

A todo esto, el sultanato turco le dejó al mundo en herencia un avispero de naciones mal preparadas y peor avenidas que siguieron recurriendo a la violencia cruel tanto para resolver sus diferencias internas como las internacionales: Los Balcanes. Claro que a la crispación balcánica cooperaron también – y no poco – las potencias occidentales vencedoras en la I y la II Guerra Mundial, que zurcieron y separaron territorios con criterios distantes y abstractos como si los Balcanes fueran otra África colonial a repartirse… aunque en este caso no fueran más que zonas de influencia. Ironías de la Historia: En las guerras de Milosevic, que acabaron con la Yugoslavia de Tito, la intervención militar de las potencias de Europa Occidental no fructificó hasta que entraron en combate las fuerzas estadounidenses – es decir, no europeas – de la OTAN.

No hablo de la extinción del imperio de los Habsburgo porque es muy parecido al caso del sultanato otomano. Quizá con dos grandes diferencias. Una es la herencia geopolítica dejada por ambos imperios; la austriaca resultó menos envenenada. Y la otra es que el rencor de los vencedores de la I Guerra Mundial se cebó en el componente militarmente más fuerte del Imperio Austro-húngaro: Hungría. Los tratados de paz del 1918 como del 1945 fueron cruelmente rencorosos con Hungría.

Menos radicales que esas desapariciones e irrupciones en el escenario histórico han sido muchos de los otros cambios registrados el siglo pasado. Así, por ejemplo, el terrorismo, el fundamentalismo, el populismo y las migraciones masivas son fenómenos de largo recorrido histórico, pero potenciados ahora por la masificación y una globalización social que parece haber alcanzado ya su techo. Todos estos fenómenos impactaron en la historia de los siglos XX y XXI como no lo habían hecho nunca en la Historia, incluyendo las conmociones de las llamadas invasiones de los pueblos de la mar en el siglo XIII antes de Cristo.

Antes que Stalin, Hitler y Mussolini hubo un Sila o un Cromwell. Y antes del terror como arma de guerra – antes que el Septiembre Negro, el FLN argelino, los talibán afganos o los Tupamaros argentinos – Tamerlán, Gengis Kan o los almorávides ya usaban la crueldad para potenciar sus propios ejércitos con el pánico que generaban en sus víctimas potenciales las crueldades de los respectivos soldados. KGB, Gestapo o Stasi son modernizaciones mejoradas de la policía especial del zar Iván el Terrible o de los inquisidores de Torquemada. Pero los espantosos del siglo XX y XXI disponían de unos recursos técnicos y económicos que no podían ni siquiera haber soñado sus predecesores.

Naturalmente, el balance político-militar del siglo XX no es sólo negativo; también hay un relato positivo de esos cien años. Es el que recoge la generalización de políticas sociales, un mayor respeto de las minorías, la potenciación de las legislaciones democráticas y las mejoras tanto jurídicas como económicas del mundo laboral; la erradicación de enfermedades horrendas como la viruela o la poliomielitis  Y en el “haber” político del siglo hay que anotar cuándo y cómo se acabó la división de Alemania y el muro de Berlín; se crearon Estados realmente independientes en el mundo musulmán; los judíos obtuvieron una patria… aunque fuera a costa de los palestinos; y el mundo laboral de las naciones industriales comenzó a ser más justo y generoso. La lista se podría alargar mucho más, pero me temo que la paciencia de ustedes, no.

Para nosotros, los europeos occidentales de hoy en día, el hito de los datos positivos del siglo pasado es la creación del Mercado Común que ha derivado en la Unión Europea. Evidentemente, dista mucho de ser el ente supranacional unificador de Europa Occidental deseado por sus fundadores, pero es un paso titubeante, aunque esperanzador, hacia la soñada federación de Estados europeos que garantice de una vez para siempre la paz de esta parte del mundo.

Quizá hoy eso parezca más quimérico que factible, pero sea como la Europa de las Patrias ideada por el general de Gaulle o como una versión cisatlántica de los Estados Unidos de América, la Unión Europea es un muy posible camino de paz y estabilidad para el Viejo Continente.

Claro que posible no quiere decir ni mucho menos, fácil. Porque para conseguir la unidad sociopolítica del Continente falta, o ha faltado hasta ahora, voluntad. Por si no bastara con las abismales diferencias económicas existentes entre las naciones del Viejo Continente, también dificultan enormemente el proceso unificador las diferencias culturales, morales y religiosas imperantes aún en Europa.

Y lanzado a señalar piezas del rosario de trabas a la creación ese ente supranacional he de poner en la lista a la mayor de todas: El egoísmo. O, mejor dicho, los egoísmos. Porque aquí se disputan la primacía los egoísmos todos, desde las ambiciones personales, hasta los empecinamientos retro nacionales, las suspicacias étnicas y el pulular de los oportunistas especializados en pescar en aguas revueltas.

Y es que a los egoísmos hay que tenerles en cuenta que se trata de un elemento constitutivo de los seres vivos. No voy a recordarles que el primer paso evolutivo de los primeros seres vivos que habitaron el planeta fue el canibalismo de los unicelulares; comerse al vecino para prosperar al menor coste energético posible. Así que pasaré a hablar de una época un poco más moderna: De los moradores de Europa de ayer y anteayer. Hablaré de los neandertales – que vivieron aquí hasta hace 40.000 años – y de los aqueos y demás tribus que bajaron del norte para poblar la Grecia actual y las costas del Egeo.

La arqueología y la mitología no atestiguan más convivencia pacífica de aquellos hombres que en los territorios tan despoblados a la sazón que el encuentro con otros moradores o vecinos se daba de Pascuas a Ramos. La Europa de hace 40.000 años albergaba unos cinco millones de seres humanos. Y unos milenios más tarde, los aqueos y demás inmigrantes septentrionales se contaban por unos pocos millares por tribu o estirpe colonizadora o invasora. Es decir, que fuera cuando fuera, los seres humanos sólo han convivido en paz cuando han tenido a los vecinos fuera de su alcance.

Todo este introito al Mercado Común/Unión Europea viene a cuenta del conato de explicación de por qué un proyecto tan idealista como prometedor en sus inicios está piafando ahora con alarmantes síntomas de descomposición. La idea de una Europa social y políticamente uniforme a la par que económicamente solidaria es hoy en día un triste espectro que se desgaja por el norte con el brexit, se atraganta de autoritarismo por el centro polaco-magyar y apesta en el este por la corrupción que campa a sus anchas en Bulgaria y Rumania.

Y, por si fuera poco, en todas partes la cuestión humanitaria que plantea el alud de fugitivos del hambre y de las guerras del tercer mundo saca a relucir los peores sentimientos de toda la población europea, llamada a un poco de conmiseración y solidaridad. Todo esto sucede ante todo a causa del mayor defecto que ha tenido este proyecto supranacional desde su nacimiento: El mantenimiento contra viento y marea de las soberanías nacionales. La imposibilidad de superar ese egocentrismo mayúsculo que ha torturado la historia europea – y no sólo la europea – a lo largo de más de 3.000 años ha causado que el proyecto del superestado continental naciera con una mínima expectativa de supervivencia por carecer de piezas tan esenciales como una política social, fiscal y jurídica comunes.

Eso explica también en parte que el proyecto fuera un éxito apabullante en tanto y cuanto se limitó a ser solamente lo que su nombre decía: Un mercado común de seis naciones muy parejas en sus riquezas proporcionales, pero cada vez más inseguras de sus escalas de valores morales y culturales e interesadas todas seis por igual en formar parte de un mercado sin fronteras ni aduanas y con una divisa común… y casi nada más.

El éxito inicial incitó a creer que se podría ir a más en el proceso integrador y, sobre todo, evidenció que resultaba peligrosísimo ser una isla de bienestar rodeada de naciones cada vez más pobres a medida que se alejaba del núcleo de los seis. Y así, más por decreto que por construcción, se fue ampliando el Mercado Común poco a poco y con cada vez menos rasgos de mercado y voluntades compartidas hasta llegar a la constitución de la Unión Europea actual que está al borde precipicio. Porque es una Unión que es toda una desunión económica – recuérdese la quiebra griega – y toda una rebelión egoísta, mírese por donde se mire: La xenofobia húngara, la cerrazón en banda italiana en el tema migratorio, el hiper nacionalismo jurídico de Polonia y Rumania o la pataleta secesionista de una Gran Bretaña, nación que fue siempre muchísimo más atlántica que europea…Y en esta enumeración me he limitado a citar tan solo las crisis más recientes y sonadas. Abundan las señales de fin de trayecto político; de que todo ha entrado en fase de liquidación. Quizá – ¡ojalá! – no sea así y Bruselas encuentre gente e ideas nuevas para proseguir en la construcción política más ambiciosa del siglo XX, iniciada con el nada romántico nombre de Mercado Común.

También es posible que este proceso político fuera inviable desde siempre por mor de la esencia de los seres humanos, que son incapaces de renunciar a la propia personalidad, a la propia identidad, en aras de un bien común general. Uno de lo grandes cerebros políticos del siglo pasado – el general Charles de Gaulle – lo entendió así y cuando el ciclo de ampliaciones llegó a pretender la incorporación de Gran Bretaña, él propuso en aquel momento abandonar el camino de las integraciones e iniciar otro proyecto más modesto y por tanto más factible : La “Europa de las patrias”. No iba a ser una Europa fundida en un ente nuevo, pero sí una Europa sincronizada y armonizada en la que las soberanías seguían siendo protagonistas, pero dentro de un orden superior a ellas. Según el, a la sazón presidente francés, en la “Europa de las patrias” iban a poder convivir a gusto no solo los británicos, sino también los rusos y demás europeos del este. En su visión, la “Europa de las patrias” acogería a todos los Estados del Continente, desde los Urales hasta el Atlántico.

Charles de Gaulle

Para acabar esta charla, añadiré dos reflexiones rápidas sobre el capítulo más negro de la historia del siglo XX: Las guerras. La lista la encabezan por derecho propio las dos guerras mundiales, las más mortíferas en la historia de la Humanidad. Pero los conflictos armados – guerras y guerrillas – los ha habido casi sin solución de continuidad a lo largo de los siglos en todas partes. En esto, el siglo XX y el XXI no se han diferenciado de los que le precedieron más que en su poder destructor.

Y en un mundo que pretendía ser ya maduro, pensante y experimentado esto teóricamente no tenía cabida. Pero la tenía, y mucha. Ni puedo ni pretendo hacer aquí un análisis de los conflictos armados y sus causas. Pero es obligado señalar que a las guerras se llega ante todo por falta de recursos intelectuales – por no saber encontrar alternativas a la matanza – y por falta de generosidad. La inmensa mayoría de los conflictos armados surgieron por egoísmo puro y duro.

Lo uno y lo otro lo llevamos los seres humanos en los genes. Los habitantes del planeta de hace 200.000 años eran capaces de recorrer en un día hasta 80 km, pero los avances culturales y técnicos progresaban 3 km por año. Así que, ante la eternidad del egoísmo cerril y la violencia como panacea sociopolítica, uno no tiene más remedio que llegar a la conclusión de que en el siglo XX, el actual o el siglo XXX antes de Cristo, la Historia la han protagonizado siempre los seres humanos…¡de la misma manera, a su manera! Pero, aunque sea a trancas y barrancas, en conjunto, la Historia tiene una tendencia positiva, hacia lo mejor.

Y ahora y aquí, lo mejor es que yo dejo de hablar.

Muchas gracias.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

NE CONDUC ELITE POLITICE ADMIRABILE !

Etiquetas

Electroputere Craiova, elite, Europa, Liviu Dragnea, partid, revoluție, România, sovietici, UE

Elite revoluționare

Încă din momentul în care s-a năruit comunismul, cei care au preluat puterea au fost oameni iubitori de țară, români adevărați, corecți și altruiști: nu le-a trecut prin minte că s-ar putea să-și piardă puterea, gândul lor a fost să salveze țara.

S-au sacrificat pentru binele colectivițății și al cetățeanului de rând. Au fost niște elite generoase și inteligente – spre deosebire de alte țări unde s-a tras în populație – la noi, asemenea lucruri nu s-au întâmplat. Nu am avut morți și răniți, tranziția de la regimul ceaușist spre societatea care recunoaște și își însușește valorile și princiipile democrației occidentale s-a făcut lin și suav, fără conflicte, fără asperități…totul a decurs în mod armonios și natural.

Nimeni nu a spus :„ Și acum, să luăm legătura cu Ambasada Sovietică să le spunem cine suntem și ce vrem!” Știam că sovieticii știu cine suntem și ce vrem. Evenimentul a fost migălos pregătit de ani de zile, nu-i așa, sovieticii nu au fost luați pe nepregătite. Nimeni nu a chemat trupele sovietice să vină …în ajutor. În ajutorul cui ? Ar fi fost penibil ! Elitele noastre știau foarte bine ce aveau de făcut și au acționat cu inteligență.

Au trimis rapid un avion la Versoix, în Elveția, ca să-l aducă în țară pe rege, pe șeful statului alungat, prin șantaj, de comuniști. S-a văzut, ani mai târziu, la moartea venerabilului rege, că nimeni nu s-a opus revenirii în țară a acestui român, a acestei mari personalități, pe care o iubeau toți.

Regele Mihai în tinerețe

Prima lor acțiune a fost să organizeze viața politică, astfel încât să se creeze, cât mai curând, cadrul juridic și instituțional pentru instaurarea unei democrații autentice. Adică au dat legi și au creat instituții care să asigure buna funcționare a democrației.

Despre învrăjbire socială și națională, despre îmbogățire rapidă, despre furturi și nedreptăți, despre acumularea de proprietăți imense și bogății de nababi…și, mai ales, despre corupție, nici vorbă !

Nu au creat, prin legi hilare, o mulțime de partide politice cu denumiri asemănătoare, unele de dimensiunile unei familii, pentru a stârni nedumerire și confuzie. Din contră, au acționat pentru dezvoltarea discernământului și a capacității de înțelegere a românului de rând, pentru ca acesta să nu poată fi mințit, manipulat sau dezinformat. Au acționat pentru armonie și concordie ! Culpa de a nu fi mâncat salam de soia cei care s-au repatriat în acei ani nu a existat, a fost o pură invenție în care nici măcar Soros nu credea ! Dacă ar fi fost așa, neîndoios că ar fi dat seamă. Deoarece, la noi, nu există impunitate !

Niciodată nu au venit minerii în Capitală, decât ca să planteze flori !

Au organizat alegeri corecte și cinstite, cu campanii electorale curate, demne, de o noblețe și de un altruism exemplare. S-a vorbit numai despre adversari politici respectați și respectabili. Atât ! De pildă, pensionarii au știut ce să aleagă, nu au fost mințiți că, dacă vine opoziția la putere, își vor pierde pensiile!

Au restituit, imediat, proprietățile pe care comunismul le confiscase: pământuri, întreprinderi, hoteluri, case… Cu o  promptitudine și o corectitudine pe care le-au invidiat națiuni, instituții și organizații internaționale…

Nu au pierdut timpul și s-au apucat de treabă ! Beneficiind de simpatia de care se bucura România, am intrat imediat în structurile europene și atlantice.

Am avut gânditori extraordinari care au pus întreprinderea românească pe picioare, iar economia a început să funcționeze la randamente maxime. Principiul: întreprinderea rentabilă va fi lăsată să meargă în continuare, vom restructura și vom reforma doar ceea ce nu merge, ceea ce este bugetivor, a dus la câștigarea pariului cu agricultura (nu împotriva agriculturii! cum și-ar fi permis să spună unii denigratori), iar industria a început să încorporeze, într-un ritm care a uimit națiunile prospere, cele mai noi tehnologii – criteriul care definește dezvoltarea în zilele noastre.

Astfel nu au fost puse pe butuci ramuri întregi ale economiei, de la sisteme de irigații, întreprinderi textile, fabrici de țevi, fabrici de mobilă… până la întreprinderi ale industrei noastre de mecanică fină și de armament. Nu au plecat, în felul acesta, în străinătate, strungari, frezori și matrițeri, specialiști de înaltă calificare pe care să-i angajeze imediat întreprinderi din Austria…sau Spania.

În felul acesta, de pildă, un inginer care a studiat electrotehnică la Timișoara, deosebit de pasionat de domeniul său de activitate, și care a hotărât să rămână în țară, nu a ajuns să vândă la tarabă, legume și fructe, deoarece nimeni nu a desființat uzinele Electroputere din Craiova, unde se produceau locomotive electrice.

Locomotivă produsă cândva la Electroputere Craiova

Datorită inteligenței elitelor noastre, România nu a devenit o piață de desfacere a produselor agricole și industriale provenite din alte țări ale UE, deoarece acestea calitativ și cantitativ sunt inferioare și nu rezistă concurenței pe care le-o fac produsele noastre.

Nu este adevărat că ne pleacă tinerii în străinătate, pentru a se stabili, pentru o vreme, pe alte meleaguri. Chiar dacă studiază la universități din Occident, toți vor să se întoarcă acasă. Aici este viitorul lor ! Elitele noastre au o Strategie de Tară și Națiune foarte bine elaborată. Nu există nicio îndoială în privința viitorului nostru.

Nu este adevărat că ne facem de râs ! Ceea ce ne caracterizează este onoarea ! Știm să ne purtăm cu competență, demnitate și eleganță, în țară și oriunde în lume.

Sindromul ȘI CE DACĂ !? nu se manifestă pe meleagurile noastre. Elitele noastre știu să renunțe cu eleganță și promptitudine la funcții și la poziții în politică și în viața publică, atunci când situația le-o cere. O fac cu mult bun simț, din proprie inițiativă. Sunt de admirat !

Astfel, România este, la ora actuală, o țară sigură, ospitalieră și luminoasă, unde sunt apreciate și promovate valorile autentice, competența, adevărul, etica și morala. Legislația țării noastre este deosebit de coerentă, stabilă și fermă, astfel încât România este una dintre cele mai previzibile țări din lume.

România este un factor de stabilitate, în condițiile în care depresiunile politice, economice, sociale și militare din vecinătatea noastră nu ne afectează deloc.

Meritul este al elitelor noastre admirabile.

Liviu Dragnea

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

AMERICA FIRST – AMERICA MAI ÎNTÂI DE TOATE !

Etiquetas

America, Donald Trump, Europa, Klaus Iohannis, NATO, SUA, UE

Europa și Europa de peste ocean

America first!

Această PROCLAMAȚIE a sunat superb în Europa, deoarece a fost înțeleasă ca o asigurare că cealaltă Europă, cea stabilită de câteva secole peste ocean, avea să se statornicească  și  pe mai departe, în viitorul previzibil, ca primă forță a lumii  în materie de democrație, știință, tehnologie, finanțe, economie, comerț și cultură.

Și nu în ultimul rând, ca forță militară, garantă a păcii mondiale.

America first!

Cel care a pronunțat această formulă magică, Donald Trump, se dovedește a fi un președinte patriot. Un patriot al resurselor.

De capitalul american, de capacitățile productive, de competența și expertiza americană, de mâna de lucru de pe piața muncii din SUA trebuie să beneficieze numai americanii. Americanii adevărați!

America first ! – ar însemna, în primul rând, revigorarea formulei vehiculate pe la începutul secolului trecut: „America este a americanilor, iar Europa, a europenilor.”

Ori, de câteva decenii, America de Sud nu prea îi mai interesează pe americanii din SUA.

Canada, la rândul ei, pentru a nu depinde în mod vital de SUA, caută o ancorare stabilă în Europa, deoarece orice fluctuație, cât de ușoară, a gigantului situat mai la sud i-ar cauza adevărate tsunami.

Mexicul riscă să fie „bantustanizat” printr-un gard plin de aporofobie, semn al respingerii și desconsiderării yanquee.

O oarecare atenție se întinde până în Panama, dar este o atenție pur militară, focalizată doar pe Canalul Panama, trecătoare acvatică strategică între cele două oceane.

La sud de Canalul Panama, interesul SUA dispare brusc.

Într-o oarecare măsură, Uniunea Europeană , în mod special Spania, este prezentă în America de Sud, cu investiții de câteva miliarde de euro. Telefonica și câteva Bănci s-au impus în zona Americii de Sud de câțiva ani buni.

O prezență crescândă în zonă se dovedește a fi China, țară care este în căutare de resurse minerale și energetice.

Federația rusă și-a creat o bază militară la Laguna de Najapa, lângă Managua, Nicaragua.

Iată că America nu mai este a americanilor în întregime.

America first ! – ar fi însemnat o recucerire a spațiilor de influență neglijate și abandonate. Un indiciu l-ar reprezenta  sumit-ul  latino-american din aprilie viitor, din Peru. Se va vedea ce va spune președintele american Donald Trump despre strategia sa în legătură cu America. Aceasta, dacă se va duce la Lima, și dacă are o strategie.

Judecând după felul cum îi jignește pe mexicani, ecuatorieni, cubanezi și pe alte popoare, nu pare să aibă o strategie tocmai constructivă.

În a doua jumătate a secolului trecut, Europa nu a fost a europenilor. SUA a fost prezentă în jumătatea occidentală, în timp ce URSS a ocupat jumătatea orientală. Implozia URSS a declanșat o reunificare europeană, premisă pentru formarea unei conștiințe europene și europeniste.

Este un proces destul de anevoios, dar europeanul începe să realizeze că dispune de un potențial superior celui american. SUA are o populație de 324 de milioane de locuitori, iar țările Uniunii Europene însumează  503 milioane. Este o supraputere emergentă. PIB-ul european este mai mare decât cel american. Ar fi timpul ca Europa să treacă pe primul loc și în materie de știință și tehnologie.

Fotografia de familie a liderilor UE la summit-ul din Tallinn, Estonia, 29 sept. 2017

America first ! – se dovedește a fi mai mult o închidere în sine, o repliere egoistă și o abandonare a solidarității cu Europa. Doar președintele României, Klaus Iohannis, a reușit să-i smulgă lui Donald Trump confirmarea că, în caz de necesitate, SUA vor respecta principiul muschetarilor al NATO: „Unul pentru toți, toți pentru unul”. Și totuși, l-a rostit fără prea multă convingere.

America first ! -ar însemna o rezolvare inteligentă a problemelor nucleare și balistice din Coreea de Nord. Fără amenințări și fără jigniri. Cu tact, inteligență și eficacitate. Fără postări nepoliticoase pe Twitter.

America first ! -ar însemna existența unor strategii concrete, elaborate după tradiționalul principiu :

„America nu are prieteni permanenți;

 America nu are dușmani permanenți;

 America are interese permanente!”

Ori, se pare că, la ora actuală, America are destui dușmani jigniți și prea mulți prieteni consternați, care nu mai știu ce să creadă.

Iar, în privința intereselor, acestea sunt prea egoiste și prea exclusiviste ca să poată fi permanente.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.