1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI/1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

Etiquetas

dezvoltare, economie, Europa, istorie, politică, progres, tehnologie

1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI

Devenirea istorică a omenirii a cunoscut, în ansamblul ei, o dezvoltare relativ constantă, însă, în secolul trecut, procesul de accelerație a devenit halucinant. Viteza a devenit atât de mare, atât de multe au fost evenimentele  hotărâtoare, încât contemporanii lor cu greu și-au dat seama de magnitudinea acestora.

Avalanșa progreselor, schimbărilor și disparițiilor a fost copleșitoare în toate sectoarele vieții, de la politică și economie, până la morală și știință, în care, un loc primordial l-a ocupat tehnologia. Omul a ajuns pe Lună, a reușit să domine energia nucleară, să generalizeze folosirea informaticii, să realizeze grefe de organe și să cloneze  ființe vii. Aproape uitate, însă transcendentale au fost descoperirea antibioticelor, a îngrășămintelor ieftine pe bază de azotați și “revoluția verde”, care a eradicat foametea de pe o importantă parte a globului pământesc.

În secolul trecut, au avut loc două războaie mondiale, cele mai distrugătoare din toată istoria omenirii, care au  dus la dispariția ierarhiei de valori după care lumea s-a condus timp de secole. Au dispărut și colonialismul, apartheid-ul, precum și câteva imperii. S-a reușit împlinirea unor vise ce păreau a fi himere: unificarea Germaniei și crearea statului Israel, și s-a consumat prăbușirea unor consensuri morale ce fuseseră asumate, e drept, mai mult declarativ decât în fapte, de către ceea ce am putea numi “lumea întâi”, în secolele imediat anterioare.

Ne referim la faptul că schimbarea vertiginoasă a structurilor sociale și a motoarelor economice a înlocuit toată structura morală și intelectuală, creată încă din secolul al XVIII-lea, și care constituise, până atunci, liantul societății rasei albe. Ceea ce este relativ nou – relativ, deoarece fenomenul are antecedente în istorie – este că, de data aceasta, societățile diferitelor națiuni trăiesc din roadele și valorile implicite ale unei culturi care a rămas fragmentată și descompusă, în asemenea măsură, încât este de nerecunoscut. Acești o sută de ani au înregistrat, de asemenea, o uimitoare amorțire politică.

Astfel, într-o lume globalizată nu se mai regăsește nicăieri Predica de pe munte, cu toate că aceasta este o piesă indispensabilă pentru o bună conviețuire. La fel, a început să se confunde mila cu dreptul absolut la supa săracilor. Și pentru a debusola și mai mult lumea aceasta nouă, s-a demonizat criteriul autorității, tocmai când ieftinirea înformaticii provoacă proliferarea de știri false și zvonuri stupide, lipsind astfel masele de un punct de referință sigur; sigur sau, cât de cât fiabil.

În domeniul cultural, secolul al XX-lea – și anii care s-au scurs din cel de al XXI-lea – au fost martorii impunerii englezei ca lingua franca în lume. Traficul aerian și cel comercial se derulează în engleză; se cântă în engleză; se tipăresc instrucțiunile de folosire în engleză și chiar există intenția de a ne îmbrăca, de a bea, mânca și a trăi în stil anglo-american… Și cui nu-i place, n-are decât…

Atâtea schimbări sociale, economice și culturale au produs aproape inevitabil o descumpănire politică, mai ales în Europa. Pulverizarea bipolară și recurgerea din nou la arme de către țările occidentale, – exemplul războaielor din Iugoslavia a fost deosebit de clar -, au pulverizat pariul pe statul-națiune.

Cauzele acestui fenomen sunt multiple, prea multe pentru timpul și luminile de care dispunem, pentru a le putea dezbate aici. Însă, se poate vedea că impactul decolonizării, terorismul urban, acutele crize economice ciclice și renunțarea la o formare culturală solidă “erga omnes” le-a determinat pe noile generații să nu mai aibă încredere în valorile moștenite și să caute alte căi.

Spunem alte căi și nu formule noi, deoarece nu este o noutate să desființezi o întreprindere eșuată, cum a fost cazul Cehoslovaciei și Iugoslaviei, pentru a le dezmembra și reveni la entitățile teritoriale anterioare. Nu este o noutate nici să nu ai încredere într-un responsabil care nu dă răspunsuri satisfăcătoare la necesități de bază. Adică, este vorba de o neîncredere a unui tineret care se vede condamnat la șomaj sau se teme că nu are niciun viitor, deoarece nicio autoritate nu apără mediul înconjurător.

Astfel, în concluzie, nu este ceva nou în a respinge statul-națiune; situații asemănătoare au mai existat, “mutatis mutandis” în secolele XIV, XIII și XII înainte de Hristos. Nou este, până la un punct, simtomul de uluire: să vezi că primele căi pe care le găsesc noile generații pentru străvechile probleme sunt cele care au fost părăsite demult de omenire. A renunța la statul-națiune pentru a reveni la etnii – așa cum se întâmplă în diferite regiuni din Africa – nu duce la rezultate bune și nici nu a dus vreodată în istorie. Iar, Africa este doar un caz extrem.

În Europa, uimește să vezi că de pe ruinele URSS-ului se naște un stat care a existat doar în Evul Mediu: Republica Moldova. Sau, cum din Iugoslavia lui Milosevic, apar entități politice, care au avut autonomie și în Evul Mediu, cum sunt Kosovo sau Bosnia Herțegovina.

La fel de mare este uluirea pe care ți-o produce constatarea că puterile care nu au ezitat să termine cu Libia lui Gaddafi sunt impasibile față de cruzimea autorităților turcești împotriva minorității kurde… o minoritate care reprezintă aproximativ 10% din populația totală a Turciei.

De fapt, problema etniilor sau a minorităților naționale este uitată cu încăpățânare de majoritățile naționale. În unele cazuri, din cauza atotputerniciei; în alte cazuri, din cauze total opuse: de frică sau din neputință latentă. Dar, în toate conflictele de acest gen, un factor determinant îl constituie atașamentul claselor conducătoare față de conceptul exclusiv și exclusivist al statului-națiune.

Rezumând mult – și deci foarte rău –, s-ar putea spune că secolul al XX-lea a îngropat o lume. Și, odată cu ea, modelul foarte precar de conviețuire, scara de valori și conformismul fatalist care fuseseră adoptate de societățile rasei albe în epoca anterioară. Mai puțin radicală, dar, totuși foarte importantă a fost demitificarea comunismului stalinist, laicismului persan și a militarismului atotputernic în foarte multe locuri de pe globul pământesc. Înfrângerea Statelor Unite ale Americii în Vietnam și a URSS în Afganistan au dus la prăbușirea mitului armatelor invincibile. Contrapartida a fost un avânt al gherilelor, și, pe termen lung, al terorismului, aproape peste tot în lume.

M-am molipsit de iureșul secolului XX și am alergat în galop prin această panoramă a evenimentelor din secolul trecut. Mă voi explica de acum înainte, încercând să nu merg chiar atât de repede și să cuprind mai puțin. Și, ca să nu fac o plagă din această prelegere, voi vorbi numai despre politică. Voi vorbi mai ales, dar nu exclusiv, de politica europeană, care este a noastră, iar noi suntem tot atât de egocentrici ca toți ceilalți…ca întotdeauna.

În bilanțul anului trecut, cel mai mare capitol este cel al disparițiilor. Cel de al Doilea Război Mondial a însemnat lovitura de moarte dată colonialismului și hegemoniei rasei albe pe planetă. Franța, Marea Britanie și Germania au cedat întâietatea Statelor Unite, Rusiei și Chinei.

Spun Rusiei și nu Uniunii Sovietice, deoarece URSS a fost una dintre cele mai surprinzătoare dispariții. Și nu pentru că prăbușirea ei nu ar fi fost previzibilă, ci pentru că regimul stalinist domina ca nimeni altcineva arta disimulării, propaganda și ocultarea, și a știut să ascundă sub mândrii militariste și prozelitisme ideologice falimentul structurilor sale economice și uzura cadrelor sale politice și a motivațiilor sale romantice. Uniunea Sovietică de la finele secolului XX era la fel ca hidalgo-șii spanioli din secolul al XVIII-lea, plini de titluri nobiliare și de costume strălucitoare, însă cu stomacul ghiorăind de foame și cu cămara goală.

Oricum, în bună parte, surpriza s-a datorat și dorinței de a nu vedea. Polarizarea ideologică din timpul “războiului rece” era atât de mare, încât comuniștii și simpatizanții lor vedeau își vedeau mai degrabă dorințele lor și nu realitățile din “lumea roșie”. La puțin timp după moartea lui Franco, eu am putut să călătoresc prin Republica Democrată Germană și am văzut în orașul Pausewitz – aproape de granița cu Polonia – una dintre cazarmele Armatei Sovietice de ocupație, și nu-mi venea să cred ce îmi spunea ghidul, și anume, că era o cazarmă militară și nu un grajd, așa cum crdeam eu. Să vă spun doar că ferestrele nu aveau geamuri, deoarece erau acoperite cu hârtie de ziar, îmbibată în grăsime …

Uniunea Sovietică este cazul antagonic Imperiului Otoman care, după o îndelungată agonie, a apus, odată cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. La fel ca Rusia țaristă, Turcia otomană a murit transformându-se în opusul a ceea ce fusese până atunci; în cazul Turciei, timp de secole, în timp ce în cazul Rusiei comuniste, a durat numai trei generații. Din marea putere islamică și tradiționalistă, a devenit o republică laică occidentalizată, dar, o țară cumplit de prost finanțată și, și mai rău guvernată.

Însă, spre deosebire de Rusia, care vrea să revină la protagonismul ei istoric pe calea unui ultra-naționalism ambițios – dar răbdător -,Turcia lui Erdogan și a partidului care îl susține, AKP, vrea să se erijeze într-o referință politică a Orientului Mijlociu, pe calea islamismului radical și a opresiunii militare.

La toate acestea, sultanatul turc a lăsat ca moștenire omenirii un viespar de națiuni nepregătite și ne-armonizate care au continuat să recurgă la cruzimi pentru a-și rezolva  atât neînțelegerile interne, cât și cele internaționale în Balcani. Desigur, la crisparea balcanică au colaborat din plin și puterile occidentale, învingătoare în Primul și în cel de al Doilea Război Mondial, care au cârpit și despărțit teritorii după criterii distante și abstracte, ca și cum Balcanii ar fi fost o altă Africă colonială, bună de împărțit… cu toate că, de data aceasta, doar în zone de inflență. Ironii ale istoriei: în războaiele lui Milosevic, care au pus capăt Iugoslaviei lui Tito, intervenția militară a puterilor din Europa Occidentală nu a dat roade până când nu au intrat în luptă forțele NATO americane – adică nu cele europene.

Nu vorbesc de dispariția Imperiului Habsburgic, deoarece se aseamănă foarte mult cu cazul sultanatului otoman. Poate, cu două mari diferențe. Una este moștenirea geopolitică lăsată de ambele imperii; cea austriacă s-a dovedit a fi mai puțin otrăvită. Cealaltă este că ranchiuna învingătorilor din Primul Război Mondial s-a adunat în componenta care, din punct de vedere militar, a fost cea mai puternică din Imperiul austro-ungar: Ungaria. Tratatele de pace din1918 și 1945 au fost deosebit de ranchiunoase cu Ungaria.

Multe alte schimbări care au avut loc în secolul trecut au fost mai puțin radicale decât aceste dispariții sau apariții pe scena istoriei. Astfel, de pildă, terorismul, fundamentalismul, populismul și migrațiile masive sunt fenomene de lungă cursă istorică, potențate acum de masificarea și globalizarea socială care pare să fi atins limita de sus. Toate aceste fenomene au zdruncinat secolele XX și XXI ca niciodată în Istorie, mai mult chiar decât comoțiile cauzate de invaziile popoarelor mării, în secolul al XIII-lea înainte de Hristos.

Înainte de Stalin, Hitler și Mussolini a existat un Sila sau un Cromwell. Mai înainte de teroare ca armă de război – înainte de Septembrie Negru, FLN algerian, taliban afgani sau Tupamaros argentinieni – Timur Lenk, Gingis Han sau almoravizii deja foloseau cruzimea pentru a-și potența armatele cu panica pe care o răspândeau printre potențialele victime cruzimile soldaților lor. KGB, Gestapo sau Stasi sunt modernizări îmbunătățite ale poliției speciale a țarului Ivan del Groaznic sau a inchizitorilor lui Torquemada. Dar, cumpliții secolelor XX și XXI au dispus de resurse tehnice și economice cu care precedesorii lor nu au visat vreodată.

Desigur, bilanțul politico-militar al secolului XX nu este numai negativ; există și o relatare pozitivă a acestor o sută de ani. Este cea care menționează generalizarea politicilor  sociale, un mai mare respect pentru minorități, potențarea legislațiilor democratice și îmbunătățirea, atât juridică, cât și economică în sfera muncii; eradicarea unor boli oribile cum sunt variola și poliomielita. Iar, în “zestrea” politică a secolului trebuie să menționăm când și cum s-a pus capăt divizării Germaniei și Zidului din Berlin; s-au creat state într-adevăr independente în lumea musulmană; evreii și-au dobândit o patrie…cu toate că a fost pe seama palestinienilor; iar, sfera muncii din țările industrializate a început să fie mai dreaptă și mai generoasă. Lista ar putea continua mult mai mult, dar, mă tem că nu și răbdarea dumneavoastră.

Pentru europenii occidentali din zilele noastre, piatra de hotar a datelor pozitive ale secolului trecut este crearea Pieței Comune care a dus la înființarea Uniunii Europene. În mod evident, este încă departe de a fi structura supranațională unificatoare a Europei Occidentale, atât de dorită de fondatorii ei, dar, este un pas șovăitor și totuși dătător de speranțe, spre mult visata federație a Statelor Europene, care să garanteze, odată pentru totdeauna, pacea în această parte a lumii.

Aceasta poate să pară mai mult un vis, decât ceva factibil, dar chiar dacă ar fi Europa Patriilor imaginată de generalul de Gaulle sau o versiune cisatlantică a Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este o foarte posibilă cale a păcii și stabilității pe Vechiul Continent.

Desigur, posibilă nu înseamnă deloc că va fi și ușoară. Căci, pentru a obține unitatea social-politică a Continentului este nevoie, sau a fost nevoie până acum, de voință. Ca și cum nu ar fi suficiente abisalele diferențe economice dintre țările de pe Vechiul Continent, procesul unificator este împiedicat enorm și de diferențele culturale, morale și religioase, care domină încă în Europa.

Și, de vreme ce tot m-am lansat să arăt piesele șiragului de piedici existente în calea creării acestei structuri supranaționale o voi pune pe listă pe cea mai mare dintre ele: egoismul. Mai bine zis, egoismele. Căci, aici își dispută întâietatea egoismele tuturor, de la ambițiile personale, până la încăpățânările retro-naționale, suspiciunile etnice, dar și mulțimea de oportuniști specializați în a pescui în ape tulburi.

Trebuie să ținem seama de egoisme, deoarece reprezintă un element constitutiv al ființelor vii. Nu voi aminti faptul că primul pas evolutiv al primelor ființe vii care au locuit pe planetă a fost canibalismul unicelularelor; a-și mânca vecinul pentru a prospera cu cele mai mici costuri energetice posibile. Așa că voi trece să vorbesc despre o epocă puțin mai modernă: despre Europa de ieri și de alaltăieri. Voi vorbi despre neandertalii care au trăit aici până acum 40.000 de ani, și despre aheii și celelalte triburi care au coborât din nord pentru a popula actuala Grecie și coastele Mării Egee.

Arheologia și mitologia nu au scos la iveală altă conviețuire pașnică a acelor oameni de pe teritorii, la vremea aceea foarte puțin locuite, decât atunci când întâlnirile cu alți locuitori sau vecini aveau loc din an în Paști. Europa de acum 40.000 de ani găzduia vreo cinci milioane de ființe umane. Câteva milenii mai târziu, aheii și ceilalți imigranți veniți din nord nu erau mai mulți decât câteva mii per trib sau neam colonizator sau invadator. Adică, indiferent când au trăit, ființele umane au conviețuit pașnic numai atunci când vecinii lor se aflau în afara contactului direct.

Toată această uvertură la Piața Comună/Uniune Europeană servește încercării de a explica de ce un proiect pe cât de idealist, pe atât de promițător în faza sa inițială, tropăie acum cu alarmante simtome de descompunere. Ideea unei Europe uniforme din punct de vedere social și politic, precum și solidară economic este, în zilele noastre, un spectru trist, care se desface în nord prin brexit, se înneacă cu autoritarism în centrul polono-maghiar și trăznește de corupție în Bulgaria și România.

Ca și cum nu ar fi de ajuns, peste tot problema umanitară a avalanșei de fugari ai foametei și ai războaielor din lumea a treia scoate în evidență sentimentele întregii populații a Europei, chemată să arate un pic de îndurare și solidaritate. Aceasta se întâmplă din cauza celui mai mare defect din naștere al acestui proiect supranațional: menținerea cu orice preț a suveranităților naționale. Imposibilitatea de a depăși acest egocentrism major care a torturat istoria europeană – și nu numai europeană – de-a lungul a peste 3.000 de ani a făcut ca proiectul super-statului continental să se nască cu o minimă expectativă de supraviețuire, deoarece îi lipsesc piese esențiale: o politică socială, fiscală și juridică comună.

Aceasta explică, în parte, faptul că proiectul a fost un succes copleșitor atâta timp cât s-a limitat să fie doar ceea ce spunea numele lui: o piață comună a șase țări foarte asemănătoare în privința bogățiilor lor proporționale, dar, din ce în ce mai nesigure de scara lor de valori morale și culturale și toate șase deopotrivă de interesate să facă parte dintr-o piață fără frontiere cu o monedă comună..și aproape nimic mai mult.

Succesul inițial a făcut să se creadă că procesul de integrare ar putea merge mai departe, dar, mai ales, a evidențiat faptul că ar fi fost foarte periculos să fie o insulă a bunăstării, înconjurată de țări din ce în ce mai sărace, pe măsură ce crește distanța față de nucleul celor șase. Astfel, mai degrabă prin decrete, decât prin construcție, Piața Comună s-a extins cu tot mai puține trăsături de piață și voințe împărtășite, până a ajuns să constituie Uniunea Europeană actuală, acum, pe marginea prăpastiei. Este o Uniune care este o mare ne-uniune economică – să ne reamintim falimentul Greciei – și o rebeliune egoistă, din orice punct am privi-o: xenofobia maghiară, închiderea încăpățânată a Italiei în problema migrației, hiper-naționalismul juridic al Poloniei și României sau îmbufnarea  secesionistă a Marii Britanii, țară care întotdeauna a fost mult mai atlantică, decât europeană…În această enumerare am menționar numai crizele recente și răsunătoare. Abundă semnalele de sfârșit de evoluție politică; semnale că totul a intrat în faza de lichidare. Poate că nu va fi așa, și să dea Dumenezeu ca Bruxelles să găsească oameni și idei noi, pentru a continua cea mai ambițioasă construcție politică din secolul al XX-lea, inițiată cu prea puțin romantica denumire de Piața Comună.

Este posibil, de asemenea, ca acest proces politic să nu fie viabil din cauza esenței ființelor omenești, incapabile  să renunțe la personalitatea lor proprie, la identitatea lor, în favoarea binelul comun general. Unul dintre marile creiere politice ale secolului trecut – generalul Charles de Gaulle – a înțeles acest lucru și, când ciclul exinterilor a ajuns să cuprindă incoporarea Marii Britanii, el a propus, în acel moment, părăsirea căii integrărilor și inițierea altui proiect mai modest și, prin urmare, mai factibil: “Europa patriilor”. Nu ar fi fost o Europă retopită într-o nouă entitate, în schimb ar fi fost o Europă sincronizată și armonizată, iar suveranitățile ar fi continuat să fie protagoniste, într-o ordine superioară acestora. După cum afirma De Gaule, în vremea aceea președinte al Franței, într-o “Europă a patriilor” puteau să conviețuiască în largul lor nu numai britanicii, dar și rușii și celelalte popoare din răsărit. În viziunea sa, “Europa patriilor” urma să primească toate statele continentului, de la Urali până la Atlantic.

Charles de Gaulle

Pentru a încheia această prelegere, voi adăuga două reflecții rapide asupra celui mai negru capitol din istoria secolului al XX-lea: războaiele. În fruntea listei se află prin propriul lor drept cele două războaie mondiale, cele mai aducătoare de moarte din istoria omenirii. Însă, conflicte armate – războaie și lupte ale gherilelor – au avut loc de-a lungul secolelor, peste tot, fără încetare… Secolele XX și XXI nu s-au deosebit prin nimic față de cele anterioare, decât că forța lor de distrugere a fost mult mai mare.

Și, într-o lume care se vroia mai matură, gânditoare și experimentată, acest lucru, teoretic, nu-și mai avea locul. Și totuși, și-a găsit locul, un loc cam prea mare. Nu pot și nici nu intenționez să fac aici o analiză a conflictelor armate și a cauzelor lor. Însă, se cuvine să semnalez că se ajunge la războaie, mai ales, din lipsa unor resurse intelectuale – pentru că există incapacitatea de a găsi alternative la ucideri – și deoarece lipsește generozitatea. Imensa majoritate a conflictelor armate au izbucnit dintr-un egoism pur și dur.

Ambele le avem în gene. Locuitorii planetei de acum 200.000 de ani puteau străbate într-o zi aproximativ 80 de km, însă progresele culturale și tehnice înaintau cu 3 km pe an. Astfel că, în fața eternității egoismului închistat și a violenței ca panaceu social-politic, ajungem invariabil la concluzia că, în secolul al XX-lea, în cel actual sau în secolul al XXX-lea înainte de Hristos, protagoniști al Istoriei au fost întotdeauna ființele omenești…în același fel, în felul lor ! Însă, trecând peste orice fel de piedici și obstacole, în ansamblul ei, lstoria are o tendință pozitivă, spre mai bine.

Iar, acum și aici, cel mai bine este că am terminat de vorbit.

Vă mulțumesc!

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

El devenir histórico de la humanidad tiene en su conjunto un desarrollo relativamente regular, pero con un proceso de aceleración constante que el siglo pasado alcanzó una velocidad alucinante. Tan grande ha sido esa velocidad – tal, la cantidad de acontecimientos trascendentales – que los testigos de la evolución difícilmente se han percatado de su magnitud.

Y es que el alud de avances, cambios y desapariciones fue abrumador en todas las parcelas de la vida, desde la política y la económica hasta la moral y la científica con un lugar preeminente para la tecnología. Se llegó a la Luna, se dominó la energía nuclear, se generalizó el uso de la informática, se trasplantaron órganos en los hombres y se clonaron otros seres vivos. Y casi olvidados, pero trascendentales fueron el descubrimiento de los antibióticos, los abonos nitrogenados baratos y la “revolución verde”, que ha erradicado las hambrunas de buena parte de la Tierra.

El siglo registró las dos guerras mundiales más mortíferas de la Historia, la desaparición de una escala de valores que había regido el mundo blanco durante siglos. Y también desapareció el colonialismo, el apartheid, así como varios imperios. Se logró la consecución de sueños quiméricos cómo la unificación alemana y la creación del Estado de Israel y se consumió el hundimiento de unos consensos morales que habían sido asumidos – aunque más de boquilla qué de hecho – por el que podríamos llamar “primer mundo” en los siglos inmediatamente anteriores.

Me refiero a que el vertiginoso cambio de las estructuras sociales y de los motores económicos arrasó con toda la estructura moral e intelectual que había sido el colágeno de la sociedad blanca desde el siglo XVIII hasta ahora. Lo relativamente nuevo – relativo, porque el fenómeno tiene antecedentes en la Historia – es que esta vez las sociedades de las distintas naciones viven de los frutos y sobrentendidos de una cultura que ha quedado fragmentada y descompuesta hasta lo irreconocible. También registran estos cien años un sorprendente pasmo político.

Así, en un mundo globalizado no se encuentra el sermón de la montaña por ninguna parte, pese a que es pieza indispensable para la convivencia. Consecuentemente, también se ha confundido la piedad con el derecho absoluto a la sopa boba. Y para terminar de dejar sin brújula a los habitantes de este nuevo mundo, se ha demonizado el criterio de autoridad justamente cuando el abaratamiento de la informática provoca la proliferación de noticias manipuladas y rumores estúpidos, dejando a las masas huérfanas de un punto de referencia seguro; seguro o, por lo menos, razonablemente fiable.

En el ámbito cultural, el siglo XX – y aún más lo que llevamos del XXI – ha sido testigo de la irrupción del inglés como la lengua franca del mundo. El tráfico aéreo y el comercial se hacen en inglés; los hombres de ciencia hablan entre sí en inglés; se canta en inglés; se imprimen las instrucciones de uso en inglés y hasta se pretende vestir, beber, comer y vivir a lo angloamericano… Y al que no le guste, peor para él.

 Tanto cambio social, económico y cultural ha producido casi inevitablemente un pasmo político, sobre todo en Europa. La pulverización del mundo bipolar y el renovado recurso a las armas de las naciones occidentales, del que las guerras de Yugoslavia han sido el ejemplo más claro, ha socavado fuertemente la apuesta por el Estado-nación.

Las causas de este fenómeno son múltiples, demasiadas para el tiempo y las luces de que yo dispongo para debatirlas aquí. Pero salta a la vista que el impacto de la descolonización, el terrorismo urbano, las agudas crisis económicas cíclicas y el abandono de una formación cultural sólida “erga omnes” ha determinado a las nuevas generaciones a desconfiar de los valores heredados y buscar otras vías.

Digo otras vías y no nuevas fórmulas, porque no es nuevo deshacer una empresa fracasada, como en los casos de Checoslovaquia e Yugoslavia, para desmembrarlas en las entidades territoriales anteriores. Ni tampoco es nuevo desconfiar de un responsable que no da respuestas satisfactorias a necesidades básicas. Es decir, la desconfianza de una juventud que se ve condenada al paro o que teme no tener ni siquiera porvenir porque ninguna autoridad defiende el medio ambiente.

Así, en resumen, no es nuevo renegar del Estado nación; situaciones similares se dieron, “mutatis mutandis” ya en los siglos XIV, XIII y XII antes de Cristo. Pero es hasta cierto punto nuevo el síntoma de pasmo: ver que las primeras vías encontradas por las nuevas generaciones a los más que viejos problemas son las ya abandonadas tiempo ha por la Humanidad. Renunciar al Estado-nación para volver a las etnias – como sucede en varias regiones de África – no está dando buenos resultados ni los dio en el pasado. Y África es solo un caso extremo.

Porque en Europa asombra ver como de las ruinas de la URSS nace un Estado que solamente existió en la Edad Media, la República de Moldavia. O como de la Yugoslavia de Milosevic nacen entidades políticas que tuvieron autonomía también en la Edad Media, como el Kosovo o Bosnia Herzegovina.

Tampoco es menor el pasmo que produce ver como las potencias que no dudaron en acabar con la Libia de Gaddafi se desentienden de la saña turca contra la minoría kurda… una minoría que representa casi el 10% del censo nacional.

En realidad, el problema étnico o de las minorías nacionales es ignorado empecinadamente por las mayorías nacionales. En unos casos, por prepotencia; y en otros, por todo lo contrario: por miedo o impotencia latente. Pero en todos los conflictos de este tipo constituye un factor determinante el apego de las clases dirigentes al concepto exclusivo y excluyente del Estado-nación.

Resumiendo, muchísimo – y, por tanto, muy mal –, se puede decir que el siglo XX enterró un mundo. Y con él, su modelo muy precario de convivencia, una escala de valores morales y cierto conformismo fatalista con la sociedad existente que había adoptado la civilización blanca de la época. Menos radical, pero no menos trascendente, fue la desmitificación del comunismo estalinista, del laicismo persa y del militarismo prepotente en demasiadas partes de la Tierra. Las derrotas de Estados Unidos en el Vietnam y de la URSS en el Afganistán acabaron con el mito de los ejércitos invencibles. La contrapartida fue un auge de las guerrillas y, a la larga, del terrorismo en casi todo el Globo.

Me he contagiado de la vorágine del siglo XX y he galopado en esta panorámica de los acontecimientos del siglo pasado. Me explicaré a partir de ahora un poco más despacio y abarcando menos. Porque, para no hacer de esta charla una plaga, me limitaré a hablar de política. Y aunque no tan solo, hablaré sobre todo de política europea, que es la nuestra y nosotros somos tan egocéntricos como los demás… y como siempre.

En el balance del siglo pasado, el capítulo mayor corresponde a las desapariciones. Con la II Guerra Mundial se le dio la estocada final al colonialismo y a la hegemonía blanca en el planeta. Francia, Gran Bretaña y Alemania cedieron la primacía a Estados Unidos, Rusia y China.

Digo Rusia y no Unión Soviética, porque la URSS fue una de las desapariciones más sorprendentes. Y no porque su extinción fuera imprevisible, sino porque el régimen estalinista dominaba como nadie el arte del disimulo, la propaganda y la ocultación y supo tapar con alardes militaristas y proselitismos ideológicos la quiebra de sus estructuras económicas y el desgaste de sus cuadros políticos y motivaciones románticas. La Unión Soviética de finales del siglo XX se parecía a los hidalgos españoles del siglo XVIII, llenos de título de nobleza y oropeles, pero sin nada en el estómago ni en la despensa.

De todas formas, en buena parte la sorpresa se debió también a las ganas de no ver. La polarización ideológica de la “guerra fría” era tal tras la II Guerra Mundial que los comunistas y sus simpatizantes veían sus deseos y no las realidades del llamado “mundo rojo”. Poco después de la muerte de Franco, yo pude viajar como periodista por la República Democrática Alemana y vi en la ciudad de Pausewitz – cerca de la frontera con Polonia – uno de los cuarteles del Ejército soviético de ocupación y me costó mucho creer a mi guía cuando me dijo que eran esto, una caserna militar, ya que yo habría jurado que eran establos. Con decirles a ustedes que las ventanas no tenían cristales, sino que estaban tapadas con papel de diario empapado en grasa…

La Unión Soviética es el caso antagónico al del Imperio Turco que, tras una larga agonía, feneció con la derrota alemana en la I Guerra Mundial. Cómo la Rusia zarista, la Turquía otomana murió convirtiéndose en todo lo contrario de lo que había sido hasta entonces; en el caso turco, durante siglos mientras que el ruso comunista fue de solo 3 generaciones. Pasó de gran potencia, islámica y tradicionalista, a república laica y occidentalizada, amén de nación pesimamente financiada y peor gobernada.

Pero a diferencia de Rusia, que quiere volver al protagonismo histórico por el sendero de un ultranacionalismo ambicioso – pero paciente -, la Turquía de Erdogan y el AKP pretende erigirse ya en la referencia política del Oriente Medio por la senda del islamismo radical y la opresión militar.

A todo esto, el sultanato turco le dejó al mundo en herencia un avispero de naciones mal preparadas y peor avenidas que siguieron recurriendo a la violencia cruel tanto para resolver sus diferencias internas como las internacionales: Los Balcanes. Claro que a la crispación balcánica cooperaron también – y no poco – las potencias occidentales vencedoras en la I y la II Guerra Mundial, que zurcieron y separaron territorios con criterios distantes y abstractos como si los Balcanes fueran otra África colonial a repartirse… aunque en este caso no fueran más que zonas de influencia. Ironías de la Historia: En las guerras de Milosevic, que acabaron con la Yugoslavia de Tito, la intervención militar de las potencias de Europa Occidental no fructificó hasta que entraron en combate las fuerzas estadounidenses – es decir, no europeas – de la OTAN.

No hablo de la extinción del imperio de los Habsburgo porque es muy parecido al caso del sultanato otomano. Quizá con dos grandes diferencias. Una es la herencia geopolítica dejada por ambos imperios; la austriaca resultó menos envenenada. Y la otra es que el rencor de los vencedores de la I Guerra Mundial se cebó en el componente militarmente más fuerte del Imperio Austro-húngaro: Hungría. Los tratados de paz del 1918 como del 1945 fueron cruelmente rencorosos con Hungría.

Menos radicales que esas desapariciones e irrupciones en el escenario histórico han sido muchos de los otros cambios registrados el siglo pasado. Así, por ejemplo, el terrorismo, el fundamentalismo, el populismo y las migraciones masivas son fenómenos de largo recorrido histórico, pero potenciados ahora por la masificación y una globalización social que parece haber alcanzado ya su techo. Todos estos fenómenos impactaron en la historia de los siglos XX y XXI como no lo habían hecho nunca en la Historia, incluyendo las conmociones de las llamadas invasiones de los pueblos de la mar en el siglo XIII antes de Cristo.

Antes que Stalin, Hitler y Mussolini hubo un Sila o un Cromwell. Y antes del terror como arma de guerra – antes que el Septiembre Negro, el FLN argelino, los talibán afganos o los Tupamaros argentinos – Tamerlán, Gengis Kan o los almorávides ya usaban la crueldad para potenciar sus propios ejércitos con el pánico que generaban en sus víctimas potenciales las crueldades de los respectivos soldados. KGB, Gestapo o Stasi son modernizaciones mejoradas de la policía especial del zar Iván el Terrible o de los inquisidores de Torquemada. Pero los espantosos del siglo XX y XXI disponían de unos recursos técnicos y económicos que no podían ni siquiera haber soñado sus predecesores.

Naturalmente, el balance político-militar del siglo XX no es sólo negativo; también hay un relato positivo de esos cien años. Es el que recoge la generalización de políticas sociales, un mayor respeto de las minorías, la potenciación de las legislaciones democráticas y las mejoras tanto jurídicas como económicas del mundo laboral; la erradicación de enfermedades horrendas como la viruela o la poliomielitis  Y en el “haber” político del siglo hay que anotar cuándo y cómo se acabó la división de Alemania y el muro de Berlín; se crearon Estados realmente independientes en el mundo musulmán; los judíos obtuvieron una patria… aunque fuera a costa de los palestinos; y el mundo laboral de las naciones industriales comenzó a ser más justo y generoso. La lista se podría alargar mucho más, pero me temo que la paciencia de ustedes, no.

Para nosotros, los europeos occidentales de hoy en día, el hito de los datos positivos del siglo pasado es la creación del Mercado Común que ha derivado en la Unión Europea. Evidentemente, dista mucho de ser el ente supranacional unificador de Europa Occidental deseado por sus fundadores, pero es un paso titubeante, aunque esperanzador, hacia la soñada federación de Estados europeos que garantice de una vez para siempre la paz de esta parte del mundo.

Quizá hoy eso parezca más quimérico que factible, pero sea como la Europa de las Patrias ideada por el general de Gaulle o como una versión cisatlántica de los Estados Unidos de América, la Unión Europea es un muy posible camino de paz y estabilidad para el Viejo Continente.

Claro que posible no quiere decir ni mucho menos, fácil. Porque para conseguir la unidad sociopolítica del Continente falta, o ha faltado hasta ahora, voluntad. Por si no bastara con las abismales diferencias económicas existentes entre las naciones del Viejo Continente, también dificultan enormemente el proceso unificador las diferencias culturales, morales y religiosas imperantes aún en Europa.

Y lanzado a señalar piezas del rosario de trabas a la creación ese ente supranacional he de poner en la lista a la mayor de todas: El egoísmo. O, mejor dicho, los egoísmos. Porque aquí se disputan la primacía los egoísmos todos, desde las ambiciones personales, hasta los empecinamientos retro nacionales, las suspicacias étnicas y el pulular de los oportunistas especializados en pescar en aguas revueltas.

Y es que a los egoísmos hay que tenerles en cuenta que se trata de un elemento constitutivo de los seres vivos. No voy a recordarles que el primer paso evolutivo de los primeros seres vivos que habitaron el planeta fue el canibalismo de los unicelulares; comerse al vecino para prosperar al menor coste energético posible. Así que pasaré a hablar de una época un poco más moderna: De los moradores de Europa de ayer y anteayer. Hablaré de los neandertales – que vivieron aquí hasta hace 40.000 años – y de los aqueos y demás tribus que bajaron del norte para poblar la Grecia actual y las costas del Egeo.

La arqueología y la mitología no atestiguan más convivencia pacífica de aquellos hombres que en los territorios tan despoblados a la sazón que el encuentro con otros moradores o vecinos se daba de Pascuas a Ramos. La Europa de hace 40.000 años albergaba unos cinco millones de seres humanos. Y unos milenios más tarde, los aqueos y demás inmigrantes septentrionales se contaban por unos pocos millares por tribu o estirpe colonizadora o invasora. Es decir, que fuera cuando fuera, los seres humanos sólo han convivido en paz cuando han tenido a los vecinos fuera de su alcance.

Todo este introito al Mercado Común/Unión Europea viene a cuenta del conato de explicación de por qué un proyecto tan idealista como prometedor en sus inicios está piafando ahora con alarmantes síntomas de descomposición. La idea de una Europa social y políticamente uniforme a la par que económicamente solidaria es hoy en día un triste espectro que se desgaja por el norte con el brexit, se atraganta de autoritarismo por el centro polaco-magyar y apesta en el este por la corrupción que campa a sus anchas en Bulgaria y Rumania.

Y, por si fuera poco, en todas partes la cuestión humanitaria que plantea el alud de fugitivos del hambre y de las guerras del tercer mundo saca a relucir los peores sentimientos de toda la población europea, llamada a un poco de conmiseración y solidaridad. Todo esto sucede ante todo a causa del mayor defecto que ha tenido este proyecto supranacional desde su nacimiento: El mantenimiento contra viento y marea de las soberanías nacionales. La imposibilidad de superar ese egocentrismo mayúsculo que ha torturado la historia europea – y no sólo la europea – a lo largo de más de 3.000 años ha causado que el proyecto del superestado continental naciera con una mínima expectativa de supervivencia por carecer de piezas tan esenciales como una política social, fiscal y jurídica comunes.

Eso explica también en parte que el proyecto fuera un éxito apabullante en tanto y cuanto se limitó a ser solamente lo que su nombre decía: Un mercado común de seis naciones muy parejas en sus riquezas proporcionales, pero cada vez más inseguras de sus escalas de valores morales y culturales e interesadas todas seis por igual en formar parte de un mercado sin fronteras ni aduanas y con una divisa común… y casi nada más.

El éxito inicial incitó a creer que se podría ir a más en el proceso integrador y, sobre todo, evidenció que resultaba peligrosísimo ser una isla de bienestar rodeada de naciones cada vez más pobres a medida que se alejaba del núcleo de los seis. Y así, más por decreto que por construcción, se fue ampliando el Mercado Común poco a poco y con cada vez menos rasgos de mercado y voluntades compartidas hasta llegar a la constitución de la Unión Europea actual que está al borde precipicio. Porque es una Unión que es toda una desunión económica – recuérdese la quiebra griega – y toda una rebelión egoísta, mírese por donde se mire: La xenofobia húngara, la cerrazón en banda italiana en el tema migratorio, el hiper nacionalismo jurídico de Polonia y Rumania o la pataleta secesionista de una Gran Bretaña, nación que fue siempre muchísimo más atlántica que europea…Y en esta enumeración me he limitado a citar tan solo las crisis más recientes y sonadas. Abundan las señales de fin de trayecto político; de que todo ha entrado en fase de liquidación. Quizá – ¡ojalá! – no sea así y Bruselas encuentre gente e ideas nuevas para proseguir en la construcción política más ambiciosa del siglo XX, iniciada con el nada romántico nombre de Mercado Común.

También es posible que este proceso político fuera inviable desde siempre por mor de la esencia de los seres humanos, que son incapaces de renunciar a la propia personalidad, a la propia identidad, en aras de un bien común general. Uno de lo grandes cerebros políticos del siglo pasado – el general Charles de Gaulle – lo entendió así y cuando el ciclo de ampliaciones llegó a pretender la incorporación de Gran Bretaña, él propuso en aquel momento abandonar el camino de las integraciones e iniciar otro proyecto más modesto y por tanto más factible : La “Europa de las patrias”. No iba a ser una Europa fundida en un ente nuevo, pero sí una Europa sincronizada y armonizada en la que las soberanías seguían siendo protagonistas, pero dentro de un orden superior a ellas. Según el, a la sazón presidente francés, en la “Europa de las patrias” iban a poder convivir a gusto no solo los británicos, sino también los rusos y demás europeos del este. En su visión, la “Europa de las patrias” acogería a todos los Estados del Continente, desde los Urales hasta el Atlántico.

Charles de Gaulle

Para acabar esta charla, añadiré dos reflexiones rápidas sobre el capítulo más negro de la historia del siglo XX: Las guerras. La lista la encabezan por derecho propio las dos guerras mundiales, las más mortíferas en la historia de la Humanidad. Pero los conflictos armados – guerras y guerrillas – los ha habido casi sin solución de continuidad a lo largo de los siglos en todas partes. En esto, el siglo XX y el XXI no se han diferenciado de los que le precedieron más que en su poder destructor.

Y en un mundo que pretendía ser ya maduro, pensante y experimentado esto teóricamente no tenía cabida. Pero la tenía, y mucha. Ni puedo ni pretendo hacer aquí un análisis de los conflictos armados y sus causas. Pero es obligado señalar que a las guerras se llega ante todo por falta de recursos intelectuales – por no saber encontrar alternativas a la matanza – y por falta de generosidad. La inmensa mayoría de los conflictos armados surgieron por egoísmo puro y duro.

Lo uno y lo otro lo llevamos los seres humanos en los genes. Los habitantes del planeta de hace 200.000 años eran capaces de recorrer en un día hasta 80 km, pero los avances culturales y técnicos progresaban 3 km por año. Así que, ante la eternidad del egoísmo cerril y la violencia como panacea sociopolítica, uno no tiene más remedio que llegar a la conclusión de que en el siglo XX, el actual o el siglo XXX antes de Cristo, la Historia la han protagonizado siempre los seres humanos…¡de la misma manera, a su manera! Pero, aunque sea a trancas y barrancas, en conjunto, la Historia tiene una tendencia positiva, hacia lo mejor.

Y ahora y aquí, lo mejor es que yo dejo de hablar.

Muchas gracias.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Anuncios

NE CONDUC ELITE POLITICE ADMIRABILE !

Etiquetas

Electroputere Craiova, elite, Europa, Liviu Dragnea, partid, revoluție, România, sovietici, UE

Elite revoluționare

Încă din momentul în care s-a năruit comunismul, cei care au preluat puterea au fost oameni iubitori de țară, români adevărați, corecți și altruiști: nu le-a trecut prin minte că s-ar putea să-și piardă puterea, gândul lor a fost să salveze țara.

S-au sacrificat pentru binele colectivițății și al cetățeanului de rând. Au fost niște elite generoase și inteligente – spre deosebire de alte țări unde s-a tras în populație – la noi, asemenea lucruri nu s-au întâmplat. Nu am avut morți și răniți, tranziția de la regimul ceaușist spre societatea care recunoaște și își însușește valorile și princiipile democrației occidentale s-a făcut lin și suav, fără conflicte, fără asperități…totul a decurs în mod armonios și natural.

Nimeni nu a spus :„ Și acum, să luăm legătura cu Ambasada Sovietică să le spunem cine suntem și ce vrem!” Știam că sovieticii știu cine suntem și ce vrem. Evenimentul a fost migălos pregătit de ani de zile, nu-i așa, sovieticii nu au fost luați pe nepregătite. Nimeni nu a chemat trupele sovietice să vină …în ajutor. În ajutorul cui ? Ar fi fost penibil ! Elitele noastre știau foarte bine ce aveau de făcut și au acționat cu inteligență.

Au trimis rapid un avion la Versoix, în Elveția, ca să-l aducă în țară pe rege, pe șeful statului alungat, prin șantaj, de comuniști. S-a văzut, ani mai târziu, la moartea venerabilului rege, că nimeni nu s-a opus revenirii în țară a acestui român, a acestei mari personalități, pe care o iubeau toți.

Regele Mihai în tinerețe

Prima lor acțiune a fost să organizeze viața politică, astfel încât să se creeze, cât mai curând, cadrul juridic și instituțional pentru instaurarea unei democrații autentice. Adică au dat legi și au creat instituții care să asigure buna funcționare a democrației.

Despre învrăjbire socială și națională, despre îmbogățire rapidă, despre furturi și nedreptăți, despre acumularea de proprietăți imense și bogății de nababi…și, mai ales, despre corupție, nici vorbă !

Nu au creat, prin legi hilare, o mulțime de partide politice cu denumiri asemănătoare, unele de dimensiunile unei familii, pentru a stârni nedumerire și confuzie. Din contră, au acționat pentru dezvoltarea discernământului și a capacității de înțelegere a românului de rând, pentru ca acesta să nu poată fi mințit, manipulat sau dezinformat. Au acționat pentru armonie și concordie ! Culpa de a nu fi mâncat salam de soia cei care s-au repatriat în acei ani nu a existat, a fost o pură invenție în care nici măcar Soros nu credea ! Dacă ar fi fost așa, neîndoios că ar fi dat seamă. Deoarece, la noi, nu există impunitate !

Niciodată nu au venit minerii în Capitală, decât ca să planteze flori !

Au organizat alegeri corecte și cinstite, cu campanii electorale curate, demne, de o noblețe și de un altruism exemplare. S-a vorbit numai despre adversari politici respectați și respectabili. Atât ! De pildă, pensionarii au știut ce să aleagă, nu au fost mințiți că, dacă vine opoziția la putere, își vor pierde pensiile!

Au restituit, imediat, proprietățile pe care comunismul le confiscase: pământuri, întreprinderi, hoteluri, case… Cu o  promptitudine și o corectitudine pe care le-au invidiat națiuni, instituții și organizații internaționale…

Nu au pierdut timpul și s-au apucat de treabă ! Beneficiind de simpatia de care se bucura România, am intrat imediat în structurile europene și atlantice.

Am avut gânditori extraordinari care au pus întreprinderea românească pe picioare, iar economia a început să funcționeze la randamente maxime. Principiul: întreprinderea rentabilă va fi lăsată să meargă în continuare, vom restructura și vom reforma doar ceea ce nu merge, ceea ce este bugetivor, a dus la câștigarea pariului cu agricultura (nu împotriva agriculturii! cum și-ar fi permis să spună unii denigratori), iar industria a început să încorporeze, într-un ritm care a uimit națiunile prospere, cele mai noi tehnologii – criteriul care definește dezvoltarea în zilele noastre.

Astfel nu au fost puse pe butuci ramuri întregi ale economiei, de la sisteme de irigații, întreprinderi textile, fabrici de țevi, fabrici de mobilă… până la întreprinderi ale industrei noastre de mecanică fină și de armament. Nu au plecat, în felul acesta, în străinătate, strungari, frezori și matrițeri, specialiști de înaltă calificare pe care să-i angajeze imediat întreprinderi din Austria…sau Spania.

În felul acesta, de pildă, un inginer care a studiat electrotehnică la Timișoara, deosebit de pasionat de domeniul său de activitate, și care a hotărât să rămână în țară, nu a ajuns să vândă la tarabă, legume și fructe, deoarece nimeni nu a desființat uzinele Electroputere din Craiova, unde se produceau locomotive electrice.

Locomotivă produsă cândva la Electroputere Craiova

Datorită inteligenței elitelor noastre, România nu a devenit o piață de desfacere a produselor agricole și industriale provenite din alte țări ale UE, deoarece acestea calitativ și cantitativ sunt inferioare și nu rezistă concurenței pe care le-o fac produsele noastre.

Nu este adevărat că ne pleacă tinerii în străinătate, pentru a se stabili, pentru o vreme, pe alte meleaguri. Chiar dacă studiază la universități din Occident, toți vor să se întoarcă acasă. Aici este viitorul lor ! Elitele noastre au o Strategie de Tară și Națiune foarte bine elaborată. Nu există nicio îndoială în privința viitorului nostru.

Nu este adevărat că ne facem de râs ! Ceea ce ne caracterizează este onoarea ! Știm să ne purtăm cu competență, demnitate și eleganță, în țară și oriunde în lume.

Sindromul ȘI CE DACĂ !? nu se manifestă pe meleagurile noastre. Elitele noastre știu să renunțe cu eleganță și promptitudine la funcții și la poziții în politică și în viața publică, atunci când situația le-o cere. O fac cu mult bun simț, din proprie inițiativă. Sunt de admirat !

Astfel, România este, la ora actuală, o țară sigură, ospitalieră și luminoasă, unde sunt apreciate și promovate valorile autentice, competența, adevărul, etica și morala. Legislația țării noastre este deosebit de coerentă, stabilă și fermă, astfel încât România este una dintre cele mai previzibile țări din lume.

România este un factor de stabilitate, în condițiile în care depresiunile politice, economice, sociale și militare din vecinătatea noastră nu ne afectează deloc.

Meritul este al elitelor noastre admirabile.

Liviu Dragnea

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

AMERICA FIRST – AMERICA MAI ÎNTÂI DE TOATE !

Etiquetas

America, Donald Trump, Europa, Klaus Iohannis, NATO, SUA, UE

Europa și Europa de peste ocean

America first!

Această PROCLAMAȚIE a sunat superb în Europa, deoarece a fost înțeleasă ca o asigurare că cealaltă Europă, cea stabilită de câteva secole peste ocean, avea să se statornicească  și  pe mai departe, în viitorul previzibil, ca primă forță a lumii  în materie de democrație, știință, tehnologie, finanțe, economie, comerț și cultură.

Și nu în ultimul rând, ca forță militară, garantă a păcii mondiale.

America first!

Cel care a pronunțat această formulă magică, Donald Trump, se dovedește a fi un președinte patriot. Un patriot al resurselor.

De capitalul american, de capacitățile productive, de competența și expertiza americană, de mâna de lucru de pe piața muncii din SUA trebuie să beneficieze numai americanii. Americanii adevărați!

America first ! – ar însemna, în primul rând, revigorarea formulei vehiculate pe la începutul secolului trecut: „America este a americanilor, iar Europa, a europenilor.”

Ori, de câteva decenii, America de Sud nu prea îi mai interesează pe americanii din SUA.

Canada, la rândul ei, pentru a nu depinde în mod vital de SUA, caută o ancorare stabilă în Europa, deoarece orice fluctuație, cât de ușoară, a gigantului situat mai la sud i-ar cauza adevărate tsunami.

Mexicul riscă să fie „bantustanizat” printr-un gard plin de aporofobie, semn al respingerii și desconsiderării yanquee.

O oarecare atenție se întinde până în Panama, dar este o atenție pur militară, focalizată doar pe Canalul Panama, trecătoare acvatică strategică între cele două oceane.

La sud de Canalul Panama, interesul SUA dispare brusc.

Într-o oarecare măsură, Uniunea Europeană , în mod special Spania, este prezentă în America de Sud, cu investiții de câteva miliarde de euro. Telefonica și câteva Bănci s-au impus în zona Americii de Sud de câțiva ani buni.

O prezență crescândă în zonă se dovedește a fi China, țară care este în căutare de resurse minerale și energetice.

Federația rusă și-a creat o bază militară la Laguna de Najapa, lângă Managua, Nicaragua.

Iată că America nu mai este a americanilor în întregime.

America first ! – ar fi însemnat o recucerire a spațiilor de influență neglijate și abandonate. Un indiciu l-ar reprezenta  sumit-ul  latino-american din aprilie viitor, din Peru. Se va vedea ce va spune președintele american Donald Trump despre strategia sa în legătură cu America. Aceasta, dacă se va duce la Lima, și dacă are o strategie.

Judecând după felul cum îi jignește pe mexicani, ecuatorieni, cubanezi și pe alte popoare, nu pare să aibă o strategie tocmai constructivă.

În a doua jumătate a secolului trecut, Europa nu a fost a europenilor. SUA a fost prezentă în jumătatea occidentală, în timp ce URSS a ocupat jumătatea orientală. Implozia URSS a declanșat o reunificare europeană, premisă pentru formarea unei conștiințe europene și europeniste.

Este un proces destul de anevoios, dar europeanul începe să realizeze că dispune de un potențial superior celui american. SUA are o populație de 324 de milioane de locuitori, iar țările Uniunii Europene însumează  503 milioane. Este o supraputere emergentă. PIB-ul european este mai mare decât cel american. Ar fi timpul ca Europa să treacă pe primul loc și în materie de știință și tehnologie.

Fotografia de familie a liderilor UE la summit-ul din Tallinn, Estonia, 29 sept. 2017

America first ! – se dovedește a fi mai mult o închidere în sine, o repliere egoistă și o abandonare a solidarității cu Europa. Doar președintele României, Klaus Iohannis, a reușit să-i smulgă lui Donald Trump confirmarea că, în caz de necesitate, SUA vor respecta principiul muschetarilor al NATO: „Unul pentru toți, toți pentru unul”. Și totuși, l-a rostit fără prea multă convingere.

America first ! -ar însemna o rezolvare inteligentă a problemelor nucleare și balistice din Coreea de Nord. Fără amenințări și fără jigniri. Cu tact, inteligență și eficacitate. Fără postări nepoliticoase pe Twitter.

America first ! -ar însemna existența unor strategii concrete, elaborate după tradiționalul principiu :

„America nu are prieteni permanenți;

 America nu are dușmani permanenți;

 America are interese permanente!”

Ori, se pare că, la ora actuală, America are destui dușmani jigniți și prea mulți prieteni consternați, care nu mai știu ce să creadă.

Iar, în privința intereselor, acestea sunt prea egoiste și prea exclusiviste ca să poată fi permanente.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE/EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

Etiquetas

brexit, Cipru, Dublin, Europa, Irlanda, Irlanda de Nord, Marea Britanie, Turcia, Ulster

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – brexit-ul – este pe cale de a se împotmoli exact acolo unde nimeni nu se aștepta: în Irlanda.

Evoluțiile brexit-ului ne arată un guvern britanic mult mai dispus să plătească scump ieșirea sa din UE decât era la începutul acestui an. La masa negocierilor a apărut, însă, o problemă ce părea a fi fost rezolvată de acum câteva decenii: cea a frontierei dintre cele două Irlande.

Chestiunea traficului persoanelor și mărfurilor între Ulster și Republica Irlanda s-a rezolvat prin anii 20, prin CTA (Common Travel Act) care, practic, transforma această frontieră într-o graniță virtuală, fără controale sau taxe. Nu existau probleme deoarece atât Irlanda, cât și Ulster-ul (parte a Regatului Unit) formau parte din același bloc, în plus, de la intrarea britanicilor în U.E., toți cei interesați aparțineau unuia și aceluiași sistem.

Însă, din 2019, Marea Britanie – și odată cu ea, Irlanda de Nord – vor părăsi U.E., în timp ce Republica Irlanda va rămâne. Ori, normele comunitare sunt clare în privința vămilor și controalelor asupra mărfurilor și cetățenilor din afara comunității. Problema nu mai este de natură economică, deoarece trece în sfera suveranităților naționale și a principiilor juridice. Astfel, Dublinul amenință să împiedice orice acord asupra brexit-ului dacă este afectat CTA; Londra nu vrea nici măcar să audă despre o eventuală mutare a frontierei anglo-irlandeze din interiorul insulei irlandeze pe brațul mării care o desparte de Marea Britanie, iar Bruxelles-ul caută cu disperare o soluție acceptabilă pentru toată lumea.

În aceste condiții, surprizele pot să se înmulțească dacă privirile negociatorilor se îndreaptă spre Cipru. Și nu pentru că acolo ar putea să apară propuneri geniale, ci pentru că în cazul Ciprului s-a găsit o soluție modestă, dar pragmatică, pentru o problemă asemănătoare. Jumătatea occidentală a insulei face parte din Uniunea Europeană, în timp ce sectorul ei oriental, nu; de la ocuparea lui de către Turcia, această parte a insulei este pământ extracomunitar.

Formula este simplă: se aplică măsuri excepționale pentru traficul persoanelor și mărfurilor între cele două părți ale insulei. Însă aplicarea acestei soluții este dificilă în cazul Irlandei, deoarece conducătorii Ulster-ului și nu puțini politicieni englezi se tem că, în felul acesta, s-ar face un pas important spre reunificarea Irlandei. Ori, aceasta este o cu totul altă chestiune…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

La salida de Gran Bretaña de la Unión Europea – el brexit – amenaza con empantanarse donde menos se esperaba: en Irlanda.

Y puestos a sorprender, las evoluciones del brexit van mostrando un Gobierno británico mucho más dispuesto a pagar cara su salida de la U.E. de lo que esperaban en Bruselas a principios de año, al tiempo que en la mesa de negociaciones ha surgido un problema que parecía superado desde hace lustros: el de la frontera intrairlandesa.

La cuestión del tráfico de personas y mercancías entre el Ulster y la República de Irlanda la resolvieron ya en los años 20 los interesados con la CTA (Common Travel Act) que transformaba prácticamente dicha frontera en una división virtual, sin controles ni gravámenes. Claro que tampoco tenía que haber problemas para ello por cuanto tanto Irlanda como el Ulster (parte del Reino Unido) formaban parte del mismo bloque económico y desde el ingreso británico en la U.E., todos los interesados volvían a pertenecer a un mismo sistema.

Pero, a partir del 2019, Gran Bretaña – y con ella, Irlanda del Norte – abandonarán la U.E. en tanto que la República de Irlanda seguirá en esta. Y las normas comunitarias son claras en cuanto a aranceles y controles para mercaderías y ciudadanos extracomunitarios. Con ello, el problema se sale del ámbito económico para entrar en el de las soberanías nacionales y los principios jurídicos. Así, Dublín amenaza con vetar cualquier acuerdo sobre el brexit si se toca el CTA, Londres no quiere ni oír hablar del eventual traslado de la frontera anglo irlandesa de esta última isla al brazo de mar que la separa de Gran Bretaña y Bruselas se desespera buscando una solución aceptable para todo el mundo.

En estas condiciones, el rosario de las sorpresas puede seguir creciendo si bien hoy por hoy las miradas de los negociadores se dirigen hacia Chipre. Y no porque se espera que surjan allá propuestas geniales, sino porque allá se encontró una solución modesta, pero pragmática, para un problema similar. La mitad occidental de Chipre es miembro de la Unión Europea en tanto que el sector oriental, no; desde su ocupación por Turquía, esa parte de la isla es tierra extracomunitaria.

La fórmula fue sencilla: aplicar medidas excepcionales para el tráfico de personas y mercancías entre las dos partes de la Isla. La aplicación de esa solución al caso irlandés es, sin embargo, difícil porque los dirigentes ulsterianos y no pocos de los políticos ingleses temen que con ello se dé un paso importante hacia la reunificación de Irlanda. Y esta, evidentemente, es harina de otro costal…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

 

EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ/LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

Etiquetas

brexit, Europa, Germania, Helmut Kohl, Marea Britanie, Mihail Gorbaciov, Orienu, Rusia, URSS

Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre Europa de ieri și de azi. Iat-o:

EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ

Pentru a începe, să spunem că, din momentul în care primii ahei au intrat în Balcani, noi, europenii am tot umblat cu îndârjire după himere imperiale și meschinătăți locale. Să ne gândim că numai acum o sută de ani, în 1917, în lume existau doar 57de țări. Cincizeci de ani mai târziu și după două războaie mondiale, amândouă declanșate în Europa, cifra se ridica la 100, pentru a ajunge, azi, la 193 de țări recunoscute de ONU. Această fragmentare este, înainte de toate, rezultatul unor inițiative europene: dezintegrarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul secolului trecut, și decolonizarea puternic promovată la jumătatea aceluiași secol.

Văzând, deci, ce se petrece pe continental nostru, se pare că, despre  Europa, nu se poate vorbi decât de rău. Din cauza instabilității politice de care tocmai am vorbit și deoarece răutate pare a fi xenofobia europenilor mai bogați, dar și a multora care nu sunt deloc bogați. Răutate există și în conviețuirea celor mai puțin bogați – adică, europenii din răsărit – printre alții. Și pentru a nu reciti o nesfârșiă listă de exemple ale defectelor noastre politice, voi spune doar că demență perversă pare a fi și atitudinea multor guvernanți europeni, care amărăsc pacea și dezvoltarea cetățenilor lor și chiar a vecinilor lor, din pură megalomanie, egolatrie sau ambiție nesăbuită.

Cu toate că aceste lucruri sunt adevărate și că noi, europenii suntem așa de mii de ani, Europa continuă să fie unul dintre protagoniștii principali ai istoriei de mai mult de 2500 de ani, uneori – foarte rar -, pasiv și nu activ.

A vorbi de politică – până la un punct, și de istorie – înseamnă să vorbim despre putere. Văzându-ne din această perspectivă, începem să fim mai puțin răi. Deoarece suntem mulți într-un spațiu relativ mic și, cu toate că am comis neleguiri cumplite, nu am încetat să tot câștigăm în demnitate cetățenească, siguranță și bunăstare. În ziua de azi, în lume sunt infinit mai multe valori europene decât și-ar fi putut cineva imagina acum două secole, și trăim – în Europa Occidentală – mai bine decât oriunde pe globul pământesc.

De ce? Întrebarea are o infinitate de răspunsuri, dar eu aș situa pe primele locuri două caracteristici culturale ale vechiului continent: capacitatea noastră integratoare și pariul pe inteligență și demnitate. Sau, cu mai puțină emfază: pentru că ne-am construit viața pe știință, realism și legalitate, adică am respectat normele. Recitind istoria, veți vedea că și alte popoare și culturi au făcut același lucru, dar fără să se bazeze simultan pe cele trei valori.

Formula „deschidere, științe și legalitate” ne-a dat rezultate atât de bune încât, cu toate că am fost invadați de nenumărate valuri de popoare din est și din sud, după ani, după secole, toate aceste popoare au sfârșit prin a se incorpora în lumea noastră de valori, devenind europeni. Aș adăuga că și popoare asiatice, cum ar fi turcii din prima republică și israeliții din secolul XX, au preluat modelul nostru pentru puternicele lor personalități istorice.

Desigur, atâta tămâiere europenistă nu poate ascunde rănile actuale ale societății noastre. Cele două războaie – cele mai rele ale omenirii – le-au provocat europenii secolului XX; asocierea noastră politico-economică care este cel mai mare succes – Uniunea Europeană – este pusă la îndoială de mulți asociați și chiar este părăsită de Marea Britanie; parazitismul social înregistrează peste tot o creștere inexplicabilă; abundența informațiilor este depășită doar de indiferența generală; iar intoleranța devine treptat numitorul comun al societății europene din secolul XXI.

La întrebarea inevitabilă: cum să îmbinăm acele merite cu aceste nelegiuiri eu nu găsesc decât un singur răspuns plauzibil: în eternul carusel al problemelor și soluțiilor, acum în creștere, sunt problemele. Sau, spus altfel: meritele europene sunt eminamente sociale, iar crizele din zilele noastre provin din defectele eminamente individualiste, cum sunt egoismul, lenevia, pierderea valorilor morale – un capitol în care, pe primul loc, se situează disprețul față de legi – și prostia, cu toate că aceasta din urmă este universală.

Până acum am expus idei generale și aș vrea să le ilustrez cu evenimente din istoria noastră mai recentă. Pentru a nu abuza de răbdarea dumneavoastră,mă voi limita la cele mai spectaculoase: prăbușirea Uniunii Sovietice, unificarea Germaniei, războaiele iugoslave ale lui Milošević, brexit-ul, și ceva puțin mai departe în timp și în spațiu, crearea Statului Israel. Cu toate că Israelul se află în Asia, precum și rădăcinile sale morale și intelectuale, actualul stat israelian este, în mare parte, atlantic: este rezultatul diplomației britanice, a  unui enorm sprijin politic și economic american – adică a ramurei culturale transatlantice a Europei – și al unei colonizări inițiale, originară în cea mai mare parte a ei, din Europa Orientală și Centrală.

De fapt, primele trei exemple nu sunt decât diferite episoade a unui singur fenomen: eșecul economic și politic al comunismului stalinist.

Cazul sovietic este cel mai greu de încadrat în devenirea culturii europene, deoarece Rusia a fost cea mai asiatică așezare umană a vechiului continent. Fără nicio frontieră naturală care să o delimiteze de pământurile și populațiile Asiei, Rusia a suferit, tot timpul, impactul imigrărilor venite din Orientul Îndepărtat. Unele au venit călare, fluturănd săbii și pustiind pământuri, altele – cele mai multe – s-au tot infiltrat pașnic cu ideile, credințele și formele lor de viață. Dar, oricum ar fi fost, toate au adus idei, moduri de viață, modele politice și sensibilități destul de diferite de cele din restul Europei.

Din punct de vedere politic, ceea ce am putea numi timurlenk-ismul rusesc și-a atins apogeul cu revoluția bolșevică. Nașterea acesteia a fost dureroasă și amară, confirmată numai în urma unui război civil, asmuțită în zorii ei prin ostilitatea puterilor occidentale, și marcată de-a lungul întregii ei existențe de o pasiune furioasă, care a caracterizat și alte revoluții, dar, nicăieri nu a durat atâta timp neîntrerupt.

Acest context revoluționar, precum și moștenirea asiatică în mentalitatea populară au dat naștere unui regim al terorii, cu milioane de victime ale epurărilor politico-ideologice care a sfârșit prin a impune în mintea tuturor – funcționari și cetățeni – minciuna  ca prima lege a supraviețuirii. A vedea realitatea, a semnala problema sau a sugera căi mai bune de conviețuire – nu aveau nicio importanță. Siguranța individuală însemna să nu deranjezi pe nimeni în structurile de putere. În acea URSS, toate lucrurile au fost „sate Potemkin”, scene frumoase înălțate pentru ziua de vizită a ștabilor.

Cu timpul, puterea supremă în țară – Biroul Politic și secretarul general al partidului – au sfârșit prin a fi la fel de greșit informați în legătură cu realitatea națională și chiar internațională ca marea masă a cetățenilor sovietici. Iar teama generală de schimbări, la fel ca teama de a nemulțumi autoritățile superioare au anchilozat treptat administrația publică, pietrificând structurile militare în parametrii celui de al Doilea Război Mondial, reducând capacitatea și calitatea industriei rusești – cu excepția celei militare – la nivelul țărilor din lumea a treia. Iar, Biroul Politic era din ce în ce mai aerian! Doar venirea lui Andropov la secretariatul general al partidului a deschis o fereastră spre realitate, deoarece Andropov sosea de pe postul de șef al serviciului secret, KGB și cunoștea foarte bine care era situația reală din țară și adevăratul angajament politic al cetățenilor față de ideile comuniste. Andropov a pus problema în fața colegilor săi din Biroul Politic de a înfăptui reforme urgente și profunde, dar, până la urmă, au ajuns la concluzia că remediul era mult mai periculos decât boala, și Uniunea Sovietică a continuat să meargă cu îndârjire pe același drum ca mai înainte.

Adică, a continuat să meargă cu încăpățânare spre faliment, deoarece țara era condusă de o gerontocrație atât de traumatizată de războaiele revoluției și de cel de al Doilea Război Mondial, încât au sacrificat pe altarul cursei înarmărilor toate resursele națiunii. În felul acesta s-a ajuns la o situație grotescă: Uniunea Sovietică se afla înaintea SUA în cursa pentru spațiul cosmic, dispunea de un arsenal nuclear și balistic asemănător celui american, subvenționa revoluțiile de eliberare națională din lumea a treia, dar, nu respecta libertățile individuale sau egalitatea în drepturi, și nu avea nici măcar săpun sau blue-jeans pentru propriii ei cetățeni.

Când Mihail Gorbaciov și-a asumat funcția de secretar general al partidului pentru a reforma din temelie republica, dezastrul financiar era ireversibil. Poporul era dezinformat, ca intotdeauna, iar, în societatea rusă, la sfârșitul secolului XX, se respira dezastrul, era lipsită de viitor.

Mihail Gorbaciov

Eu am avut ocazia să deslușesc o anticipare a prăbușirii comuniste, la sfârșitul anilor 80, cu ocazia unei vizite a lui Gorbaciov la Bonn, în vremea aceea, capitala Germaniei Occidentale. Pe la amiază, într-o pauză mai lungă, l-am văzut pe purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov singur, fără protecția agenților secreți, privind vitrina celui mai scump magazin din oraș de haine pentru bărbați, iar în mână, ținea un exemplar din „Wall Street Journal”… Mai mult ca sigur că, în acele momente, Lenin, Stalin și Beria se răsuceau în mormintele lor.

Odată cu falimentul comunismului stalinist a venit și unificarea Germaniei. Spun unificarea și nu reunificarea, deoarece teritoriile celor două state germane de după război nu mai coincideau deloc cu cel pe care l-a avut cel de al treilea Reich, înainte de a izbucni ultimul război mundial.

Gorbaciov căuta disperat bani pentru trezoreria devastată a URSS și s-a gândit că nimeni nu va plăti un preț mai bun pentru Germania Orientală decât bogata Germanie Occidentală. Mai întâi, doarece în vremea aceea, Republicii Federale îi ieșeau Deutsche Mark până și pe urechi. În al doilea rând, Bonn-ul nu avea încotro, trebuia să cumpere; în definitiv, în toți acei ani de după război, nu a făcut decât să protesteze contra împărțirii Germaniei, cerând unificarea. Bonn-ul trebuia să accepte oferta rușilor, da ori da! Un „nu” ar fi însemnat o autodistrugere pentru totdeauna a partidelor democratice germane.

Problema nu era acel „da!” al nemților, ci cel al aliaților, în mod special al Franței și Marii Britanii, care aveau prea  multe motive de a se teme de reapariția unei Germanii mari, bogate și pe deplin suverane. Washington-ul privea cu bunăvoință inițiativa lui Gorbaciov. Mai întâi, deoarece fiind bine informat asupra realității sovietice, știa că regimul sovietic se afla în comă, din care nu se mai putea salva nimic. În al doilea rând, deoarece politica americană întotdeauna a încercat să simplifice lucrurile și să aibă puțini interlocutori cu care să negocieze, căci cu protagoniști puțini, situațiile internaționale sunt mai ușor de rezolvat.

Astfel că, în Occident s-au văzut negocieri, urgente, și panici, așa cum a fost cea a social-democraților germani, care se temeau că o unificare făcută sub conducerea unui cancelar conservator i-ar fi îndepărtat pentru zeci de ani de putere. Dar, până la urmă, occidentalii au acceptat operația, de teama că un refuz l-ar fi terminat pe Gorbaciov, iar, în Uniunea Sovietică, ar fi izbucnit un război civil sau – și mai rău – ar fi pornit un conflict internațional. Comuniștii din Republica Democratică Germană, până la urmă, au fost și ei de acord, dar, cu foarte mare greutate. În interiorul Pactului de la Varșovia, conducătorii german și român, Honecker și Ceausescu, s-au opus din răsputeri, spunându-i celui sovietic că un asemenea pas era sinucidere curată.

Răspunsul Kremlinului pentru cei doi sfidători nu s-a lăsat așteptat și, atât în Germania de Răsărit cât și în România, au s-au declanșat revoluții populare care i-au măturat de la putere pe Honecker și pe Ceausescu. Pentru prima dată, în blocul comunist, triumfau revoltele populare, și tot pentru prima dată, răscoalele erau tele-conduse de la Kremlin.

Dar, să nu credeți că cancelarului Kohl unirea i-a căzut din cer, fără să miște un deget. Din contră, a fost nevoit să negocieze o înțelegere foarte generoasă pentru interesele și orgoliul comuniștilor germani și ruși. Cu greu și-a înduplecat Parlamentul să accepte prețul enorm cerut de Moscova, și a fost nevoit să convingă în galop Parisul și Londra să fie de acord cu această operație. La un an după unificare, cancelarul a povestit unui mic grup de oameni politici germani și jurnaliști că, de fapt, pentru Republica Federală, „fereastra unificării” a fost de numai șapte zile…

După cum știți, nici banii germanilor și nici idealismul lui Gorbaciov nu au servit la nimic, iar comunismul stalinist din Uniunea Sovietică s-a prăbușit, fără glorie și cu multă durere, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, dar nu înainte de a-i scufunda pe defăimătorii reformei: comuniștii din Germania de Răsărit și cei din România lui Ceaușescu, singurii care se opuseseră  „perestroicăi” și „glasnost-ului” lui Gorbaciov.

Și atunci, aproape de zorii secolului XXI, se părea că europenii deveneau din nou cei dintotdeauna. Odată înlăturat de pe jumătate din continent despotismul asiatic, europenii împărtășeau, din nou, valorile politice și morale, recunoșteau, din nou, identitățile naționale și credeau, din nou, că sunt mari și toleranți, deoarece se îmbogățeau la adăpostul unei „pax americana”, care ne scutea de mari cheltuieli militare.

Atât de mult am fost cei dintotdeauna, încât, nu peste mult timp, am recurs la vechile noastre vicii europene, am redevenit intoleranți, războinici, abuzivi – atunci când am putut și, cu timpul, autodistructivi. Problema conviețuirii mai multor etnii într-un singur stat – Iugoslavia lui Milošević -, am rezolvat-o cu focuri de armă. Cu factorul agravant că, atunci când am rezolvat problema recurgând la a arme, au rezolvat-o, de fapt, Statele Unite ale Americii, ale căror forțe NATO au obținut victoria la care puterile europene nu reușeau să ajungă. Acestea se limitaseră la a crea doar cadrul politic care a dus, inevitabil, la războaiele etnice care au pus capăt existenței Iugoslaviei.

Dacă europenii din occident și aliații lor americani au declanșat apocalipsa războinică în Balcani, europenii din răsărit, localnicii – albanezii, bosniecii, croații, slovenii, kosovarii, macedonienii și sârbii – au ridicat-o la niveluri maxime, luptând cu o ură și o cruzime care păruseră a fi uitate. Europa își etala, din nou, una dintre caracteristicile pe care le avea dintotdeauna: lăsată în voia ei, se reîntorcea la intransigența maximă, chiar cu riscul de a se sinucide.

De fapt, în cei patru mii de ani de viață politică în Europa, am creat aproape totul și am practicat mult din tot ce am inventat, dar, în materie de generozitate, solidaritate, toleranță și cooperare, încă mai rămânem datori. Sunt lucruri care încă ne opun rezistență la toate nivelurile, de la cel regional, până la cel internațional.

Exemple pot fi cu carul. De pildă disputa aproape histrionică, în sânul NATO și al Uniunii Europene, dintre Grecia și Macedonia, din cauza numelui pe care îl poartă aceasta din urmă. Atena îi cere acestei foste republici iugoslave să-și schimbe numele național pentru simplul motiv că Grecia are o provincie care se numește Macedonia. Ori, cum Atena a intrat cu mult înainte de Skopie în amintitele organizații supranaționale, împiedică admiterea Macedoniei până nu-și va schimba numele.

Mai recent și mult mai amar este cazul țărilor care nu primesc, cu pâine și sare, refugiații și fugarii, din cauza costurilor ipotetic excesive ale milei. Atitudinea austriecilor, bulgarilor, ungurilor, românilor etc. este mai aproape de tratamentul pe care îl aplicau spartanii hiloților și periecilor, decât de vreo solidaritate umană. Desigur, legile spartane puteau fi firești atunci, prin Europa secolelor VIII și VII î.de Hr., în țimp ce mila creștină este ceva mai târzie și ea vine din Orient…

În acest cadru al bucuriei integrismului și cooperării vom situa ultima din crizele europene: brexit-ul. Din punct de vedere politic, brexit-ul este fiul unei incredibile erori de calcul a unui prim ministru britanic. Din punct de vedere social, brexit-ul este rezultatul egoismului și închistării individuale, care s-au adăugat unei străvechi tradiții britanice de a pune pe picior de egalitate voința populară și rațiunile de stat.

Orice analiză sumară a brexit-ului duce la concluzia că ceea ce i-a motivat cel mai mult pe britanici să părăsească Europa comunitară au fost nenumăratele norme, regulamente și dispoziții impuse din afara Regatului Unit, din interese superioare, a căror necesitate sau conveniență nu li s-a explicat niciodată. Adică, referendumul acela asupra rămânerii în Uniunea Europeană, inadecvat convocat și foarte rău explicat a fost înțeles de majoritatea populației ca o alternativă între niște rațiuni abstracte și obscure ale unui stat supranațional – un stat nebulos și îndepărtat – și vechile și cunoscutele norme ale formelor britanice de a trăi și de a conviețui. Se poate spune că la referendumul asupra brexit-ului s-a optat pentru a rămâne britanic ori cât de mare ar fi prețul.

Desigur, în această decizie un rol important l-au avut diferența de nivel și egoismul visceral. De marile reforme întreprinse de Margaret Thatcher au beneficiat mai mult locuitorii marilor orașe și clasele mai pregătite. Cei care au votat aproape orbește pentru brexit – mai potrivit ar fi să spun că au tropăit orbește pentru brexit – au fost ceilalți britanici, cei uitați de reformismul thatcherian.

Cât despre țâfna viscerală, trebuie să se amintim că Marea Britanie imperială a primit multă lume săracă și de cultură exotică, mult înainte de crearea Europei comunitare. Primirea nu a fost o problemă cât timp acești oameni se aflau în imperiu și în condiții inferioare față de britanici; oameni tolerați, dacă nu discriminați, oameni fără prea multe exigențe.

Dar, iată că acum, vin niște lihniți de foame din lumea a treia, care trebuie să fie găzduiți și îngrijiți, și vine și mai multă lume cu mentalități și obiceiuri diferite, dar, de data aceasta, sosește cu drepturi depline, cu egalitate de drepturi cetățenești cu cele ale britanicului get-beget și de viță veche. Ori, aceasta ustură tare, deoarece îi privează pe localnici de o supremație pe care mai înainte au avut-o fără niciun efort… pe lângă faptul că, acum, eforturile sunt mai mari în lupta zilnică pentru subzistență. În Uniunea Europeană, britanicii descopereau că, la ei acasă, pentru a supraviețui, și mai ales pentru a prospera, trebuiau să lupte cu toți ceilalți comunitari – și sunt vreo 300 de milioane – dar, și cu avalanșa de fugari și refugiați care aveau mult mai multe drepturi decât simpla milă.

După cum vedeți, rațiunile brexit-ului nu au fost numai egoismul xenofob, ca în Europa Orientală, ci și acestea pe vare tocmai le-am menționat.

În rezumat: enorma putere integratoare a Europei, de-a lungul secolelor, a fost culturală: realismul ei – un realism care include cel mai încăpățânat dintre egoisme; recursul său la inteligență pentru supraviețuirea individuală sau tribală; și pariul pe respectarea normelor, adică statul de drept, pentru a stabili atât supraviețuirea, cât și conviețuirea națiunilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Países de la Unión Europea

LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

Para empezar, desde que los primeros aqueos entraron en los Balcanes, los europeos no hemos dejado de empeñarnos en quimeras imperiales y mezquindades localistas. Piensen que tan sólo hace cien años, en el 1917 en el mundo no existían más que 57 naciones. Cincuenta años y dos guerras mundiales iniciadas ambas en Europa la cifra de Estados ya se elevaba a 100.para acabar siendo hoy 193 los países reconocidos por la ONU. Esta fragmentación es ante todo fruto de iniciativas europeas: la desintegración de la Unión Soviética a finales del siglo pasado y la descolonización promovida fuertemente a mediados de ese mismo siglo.

Así que a la vista de lo que sucede en nuestro Continente hoy en día, parece que de Europa sólo se pueda hablar mal. A causa de la inestabilidad política que acabo de mentar y porque maldad parece la xenofobia de los europeos más ricos y de no pocos de los que distan mucho de serlo. Y rayana en la maldad parece la convivencia de los menos ricos – es decir, los europeos del este – entre ellos. Y para no recitar una lista infinita de ejemplos de defectos políticos nuestros, diré tan sólo que demencia perversa parece también la actitud de muchos gobernantes europeos que amargan la paz y el desarrollo de sus conciudadanos y hasta de sus vecinos por pura megalomanía, egolatría o una ambición desmadrada.

No obstante, siendo todo esto cierto y siendo cierto también que los europeos somos así desde hace miles de años, Europa no ha dejado de ser uno de los protagonistas principales de la Historia desde hace 25 siglos largos, aunque algunas veces – pocas -, más por pasiva que por activa.

Hablar de política – y hasta cierto punto, también de historia – es hablar de poder. Vistos los europeos desde esta perspectiva, empezamos a ser menos malos. Porque somos muchos en un espacio relativamente pequeño y a pesar de que hemos cometido tropelías y desaguisados horrendos, no hemos dejado de ir constantemente a más tanto en dignidad ciudadana como en seguridad y bienestar. Hay hoy infinitamente más valores europeos en el mundo de lo que se hubiera podido imaginar nadie sólo un par de siglo atrás y vivimos – en la Europa Occidental – mejor que nadie en la Tierra.

 ¿Por qué? La pregunta tiene un sinfín de respuestas y yo me inclino por encabezar la lista con dos características culturales del Viejo Continente: Nuestra capacidad integradora y nuestra apuesta por la inteligencia y la dignidad. O dicho con menos empaque: Por haber basado nuestra vida en el saber, el realismo y la legalidad, es decir: El respeto de las normas. Repasando la Historia verán que otros pueblos y otras culturas también lo hicieron antes que los europeos, pero no apoyándose en los tres valores a la vez.

La fórmula “aperturismo, ciencias y legalidad” nos ha dado tan buen resultado que a pesar de que hemos sido invadidos repetidas veces por oleadas de pueblos del Este y del Sur, al cabo de los años, de los siglos, todos esos pueblos acabaron por incorporarse a nuestro mundo de valores, acabaron por ser europeos. Yo añadiría que incluso pueblos asiáticos, como los turcos de la primera república y los israelitas del siglo XX, se han calzado el modelo nuestro a sus respectivas y poderosísimas personalidades históricas.

Naturalmente, tanto sahumerio europeísta no puede ocultar las llagas actuales de nuestra sociedad. Las dos peores guerras de la Humanidad las provocamos los europeos del siglo XX; nuestra asociación político-económica más exitosa – al Unión Europea – es cuestionada por muchos asociados e incluso abandonada por Gran Bretaña; el parasitismo social tiene una pujanza inexplicable por doquier; la abundancia de la información solamente es superada por la indiferencia general; y la intolerancia va camino de ser el denominador común de la sociedad europea del siglo XXI.

A la pregunta obligada de cómo casar aquellos méritos con estos desaguisados yo no encuentro más que una respuesta plausible: En el carrusel eterno de los problemas y las soluciones, ahora están en alza los problemas. O dicho de otra manera: Los méritos europeos son eminentemente sociales y las crisis de hoy en día son originadas por defectos eminentemente individualistas como el egoísmo, la pereza, la pérdida de valores morales  – un capítulo en el que figura en primerísimo lugar el menosprecio de las leyes – y la estupidez, si bien esta es universal.

Hasta ahora he expuesto ideas generales y quiero ilustrarlas con acontecimientos de nuestra historia más reciente. Para no abusar de la paciencia de ustedes, me limitaré a los más espectaculares: El colapso de la Unión Soviética, la unificación alemana, las guerras yugoslavas de Milosevic, el brexit, algo más atrás en el tiempo y el espacio, la creación del Estado de Israel. Y aunque Israel está en Asia y sus raíces morales e intelectuales, también, el actual Estado israelí es en gran parte atlántico: Fruto de la diplomacia británica, de un ingente apoyo político y económico estadounidense – es decir la rama cultural  trasatlántica de Europa – y una colonización de primera hora mayoritariamente oriunda de la Europa Oriental y Central.

En realidad, los tres primeros ejemplos no son más que diferentes episodios del mismo fenómeno: La quiebra económica y política del comunismo estalinista.

El caso soviético es el más difícil de encajar en el devenir de la cultura europea porque Rusia ha sido el más asiático de los asentamientos humanos del Viejo Continente. Sin fronteras naturales que la aíslen de las tierras y las poblaciones de Asia, Rusia ha sufrido desde siempre el impacto de las inmigraciones procedentes del lejano oriente. Unas llegaron a caballo, blandiendo sables y arrasando tierras, y otras – las más – se fueron infiltrando pacíficamente con sus ideas, creencias y formas de vida. Pero así o asá, todos fueron aportando ideas, formas de vida, modelos políticos y sensibilidades bien ajenas a las propias del resto de Europa.

Políticamente, lo que podríamos llamar el tamerlanismo ruso, alcanzó su grado máximo con la revolución bolchevique. El nacimiento de esta fue penoso y amargo, confirmada sólo tras una guerra civil, azuzada en sus albores por hostilidad de las potencias occidentales, y marcada a lo largo de toda su existencia por una pasión furiosa que se dio también en otras revoluciones, pero que en ningún otro país había durado tanto tiempo ininterrumpidamente.

Este contexto revolucionario y la herencia asiática en la mentalidad popular, originaron un régimen del terror con millones de víctimas de las depuraciones político-ideológicas que acabó por imponer en la cabeza de todos – funcionarios y ciudadanos – que la primera ley de la supervivencia era la mentira. No importaba ver la realidad, denunciar los problemas o sugerir vías mejores de convivencia. La seguridad individual dependía de no molestar a nadie en las estructuras del poder. En aquella URSS todo eran “aldeas Potemkin”, escenarios bonitos erigidos para el día de la visita de los gerifaltes.

A la larga, el poder máximo del país – el Politburó y el secretario general del partido – acabaron estando tan mal informados sobre la realidad nacional y hasta la internacional como la masa de los ciudadanos soviéticos. Y el miedo general a los cambios, al igual que el miedo de desagradar a las autoridades superiores fueron anquilosando la Administración pública, petrificando las estructuras militares en los parámetros de la II Guerra Mundial y rebajando la capacidad y calidad de la industria rusa – excepto la militar – a niveles tercermundistas. ¡Y el Politburó, cada vez más en Babia ! Solamente la llegada de Andropov a la secretaria general del partido abrió una ventana a la realidad, porque Andropov llegaba al cargo desde la jefatura del KGB (el servicio secreto) y sabía cuál era la situación real del país y el auténtico compromiso político de los ciudadanos con el ideario comunista. Andropov planteó a sus colegas del politburó la conveniencia de unas reformas urgentes y profundas, pero entre todos llegaron a la conclusión de que el remedio era más peligroso que la enfermedad y la Unión Soviética siguió, erre que erre, como siempre.

Es decir, que siguió tozudamente hacia la bancarrota porque al país lo dirigía una gerontocracia tan traumatizada por las guerras de la revolución y la II Guerra Mundial que sacrificaron en aras de la carrera armamentista todos los recursos de la nación. Así se llegó a una situación grotesca en la cual la Unión Soviética aventajaba a los Estados Unidos en la carrera espacial, tenía un arsenal nuclear y balístico similar al americano, financiaba las revoluciones independentistas de gran parte del tercer mundo, pero carecía de libertades individuales e igualdad de derechos como carecía de jabones y tejanos para sus propios ciudadanos.

Cuando Mijaíl Gorbachov asumió la secretaría general del partido para reformar radicalmente la República, el desastre financiero era ya irreversible. El pueblo estaba desinformado como siempre, pero en la sociedad rusa de finales del siglo XX se respiraba ya la debacle, la falta de futuro.

Yo tuve un anticipo del colapso comunista a finales de los 80, con ocasión de una de las visitas de Gorbachov a Bonn, a la sazón capital de Alemania Occidental. Durante una larga pausa del mediodía vi al portavoz de Gorbachov sólo, sin protección de agentes secretos, mirando el escaparate de la tienda más cara de la ciudad de prendas masculinas mientras tenía en la mano un ejemplar del “Wall Street Journal”… Seguramente que en aquellos momentos, Lenin, Stalin y Beria se debían estar revolviendo en sus tumbas.

De la mano con la quiebra del comunismo estalinista llegó la unificación alemana. Digo unificación y no reunificación, porque los territorios de los dos Estados alemanes de postguerra no coinciden en absoluto con el que tuvo el III Reich antes del estallido de la última guerra mundial.

Gorbachov buscaba desesperadamente dinero para las devastadas arcas de la URSS y pensó que nadie pagaría mejor precio por la Alemania Oriental que la riquísima Occidental. En primer lugar, porque en aquella época a la República Federal la salían los Deutsche Mark por las orejas. Y, en segundo lugar, porque Bonn no tenía más remedio que comprar; al fin y al cabo, se había pasado todos los años de la postguerra clamando contra la división de Alemania y reclamando la unificación. Bonn tenía que aceptar la oferta rusa, sí o sí. Un “no” habría significado la autoinmolación para siempre de los partidos democráticos germanos.

Mapa de las dos Alemanias

El problema no era el “sí” alemán, sino el de los aliados, en especial de Francia y Gran Bretaña que tenían sobrados motivos para temer la reaparición en Europa de una Alemania grande, rica y plenamente soberana. Washington contemplaba con benevolencia la iniciativa de Gorbachov. En primer lugar, porque bien informada de la realidad soviética, sabía que esta era la de un régimen en coma al que nada podía salvar ya. Y, en segundo lugar, porque la política estadounidense ha tratado siempre de simplificarse la vida y tener pocos interlocutores con quien negociar, ya que con pocos protagonistas las situaciones internacionales son más fáciles de resolver.

Así que en Occidente hubo negociaciones, prisas y pánicos, como el de los socialdemócratas alemanes que temían que una unificación llevada a cabo bajo la batuta de un canciller conservador los apartaría lustros del poder. Pero al final, los occidentales aceptaron la operación por miedo a que un rechazo hundiese a Gorbachov y la Unión Soviética se precipitara en una guerra civil o – peor aún – iniciase un conflicto internacional. Los comunistas de la República Democrática Alemana, también se avinieron, aunque muy a regañadientes. En el Pacto de Varsovia los mandatarios alemán y rumano, Honecker y Ceausescu, se opusieron a la operación diciéndole al ruso que un paso así era puro suicidio.

La respuesta del Kremlin a los desafiantes no se hizo esperar y tanto en Alemania Oriental como en Rumania surgieron revoluciones populares que barrieron del poder a Ceausescu y a Honecker. Era la primera vez que en el bloque comunista triunfaban sublevaciones populares, pero era también la primera vez que en el bloque se producían alzamientos teledirigidos desde el Kremlin.

A todo esto, no se crean que al canciller Kohl le cayera del cielo la unificación sin mover un dedo. Todo lo contrario. Tuvo que negociar un tratado de unión muy generoso para los intereses y el orgullo de comunistas alemanes y rusos. Tuvo que doblegar su Parlamento para que aceptara el altísimo precio exigido por Moscú y tuvo que convencer a galope a Paris y Londres para que aceptaran toda la operación. Al año de la unificación, el canciller contó ante un pequeño grupo de políticos alemanes y periodistas que, en realidad, para la República Federal, la “ventana de la unificación” fue tan sólo de siete días…

Helmut Kohl y Mijail Gorbachov

Como saben, ni el dinero alemán. ni el idealismo gorbachoviano sirvieron de nada y el comunismo estalinista de la Unión Soviética se hundió sin gloria alguna y con muchas penas a comienzo de los años noventa del siglo pasado, no sin haber hundido antes a los detractores de la propia reforma: Los comunistas de la Alemania Oriental y los de la Rumania de Ceausescu, los únicos del bloque que se habían opuesto a la “perestroika” y al “glasnost” de Gorbachov.

Y ahora, casi en los albores del siglo XXI, parecía que los europeos volvíamos a ser los de siempre. Eliminado de medio Continente el despotismo asiático, los europeos volvíamos a compartir valores políticos y morales, volvíamos a reconocer las identidades nacionales y volvíamos a creernos grandes y tolerantes porque nos enriquecíamos al amparo de una “pax americana” que nos ahorraba grandes gastos militares.

Tan los de siempre fuimos que no tardamos en echar mano de los más antiguos vicios europeos: Intolerantes, belicosos, abusivos cuando podíamos y, a la larga, autodestructivos. El problema de la convivencia de varias etnias en un solo Estado – la Yugoslavia de Milosevic -, lo resolvimos a tiros. Con el agravante de que, a la hora de resolver el problema por las armas, quien los resolvió de verdad fueron los Estados Unidos, cuyas fuerzas militares de la OTAN obtuvieron la victoria que las potencias europeas no alcanzaban. Estas se habían limitado a crear el marco político que llevó inevitablemente a las guerras étnicas que acabaron con Yugoslavia.

Claro que, si los europeos del oeste y sus aliados estadounidenses desencadenaron el apocalipsis bélico en los Balcanes, los europeos del este, los lugareños – albaneses, bosnios, croatas, eslovenos, kosovares, macedonios y serbios – lo elevaron a niveles máximos, al luchar con un odio y una crueldad que parecían olvidados. Europa volvía a exhibir una de sus características de siempre: Dejada por su cuenta, volvía a la intransigencia máxima, incluso a riesgo de suicidio.

La realidad es que, en los cuatro mil años largos de vida política en Europa, aquí hemos ideado casi todo y practicado no poco de lo inventado, pero eso de la generosidad, la solidaridad, la tolerancia y la cooperación sigue siendo una asignatura pendiente. Es algo que se nos resiste aparentemente a todos los niveles, desde el comarcal hasta el internacional.

Ejemplos de ello los hay carretadas. Ahí está la casi histriónica disputa en el seno de la OTAN y la Unión Europea entre Grecia y Macedonia a causa del nombre de esta última. Atenas exige que la antigua república yugoslava cambie su nombre nacional por la simple razón de que Grecia tiene una provincia que se llama Macedonia. Y como Atenas entró mucho antes que Skopie en las mentadas organizaciones supranacionales, veta el ingreso macedonio mientras esta no pase por el aro nomenclátor.

Más reciente y mucho más amargo es el caso las naciones que les niegan el pan y la sal a los refugiados y fugitivos por los hipotéticamente excesivos costos de la misericordia. La actitud de austriacos, búlgaros, magiares, rumanos, etc. está más próxima al trato que daban los espartanos a ilotas y periecos que a la solidaridad humana. Claro que las leyes espartanas tuvieron carta de naturaleza en Europa ya allá en los siglos VIII y VII a C, mientras que la caridad cristiana es más tardía y es oriunda de Oriente…

En este mismo marco de la alergia al integrismo y cooperación hay que situar la última crisis europea: El brexit. Políticamente, el brexit es hijo de un increíble error de cálculo de un primer ministro británico. Socialmente, el brexit es el fruto del egoísmo y la cerrazón individual, sumados a una antiquísima tradición británica de equiparar la voluntad popular a las razones de Estado.

Cualquier análisis somero del brexit lleva a la conclusión de que lo que motivó más a los británicos para abandonar la Europa comunitaria fue el sinfín de normas, reglamentos y disposiciones impuestas desde fuera del Reino Unido en aras de intereses superiores cuya necesidad o conveniencia ni veían ni se les explicó jamás. Es decir, el mal planteado y peor explicado referendo sobre la permanencia en la Unión Europea lo entendió la mayoría del pueblo como una alternativa entre abstractas y oscuras razones de un Estado supranacional – de un Estado nebuloso y lejano – y las viejas y conocidas normas de las formas británicas de vivir y convivir. Se puede decir que en el referendo del brexit se optó por seguir siendo británicos por caro que eso costase.

Naturalmente, en la decisión también jugó un importante papel el desnivel económico y el egoísmo visceral. Las grandes reformas de Margaret Thatcher habían beneficiado mucho a los moradores de las grandes urbes y a las clases mejor preparadas. Los que votaron casi a ciegas por el brexit – aquí debería decir más apropiadamente que patalearon ciegamente por el brexit – fueron los otros británicos, los olvidados por el reformismo thatcheriano.

En cuanto a la rabieta visceral, hay que recordar que la Gran Bretaña imperial había acogido ya muchísimo antes de la creación de la Europa comunitaria a mucha gente pobre y de exótica cultura. Y la acogida no fue problema mientras esta gente estaba en el Imperio y en inferioridad de condiciones frente a los británicos; gente tolerada, cuando no discriminada, que pocas exigencias podía tener.

Refugiados y migrantes

Pero ahora venían unos muertos de hambre tercermundistas a los que había que mantener y sanar y venía tanta o aún más gente de mentalidades y costumbres diferentes, pero venía de pleno derecho y con igualdad de derechos ciudadanos con los británicos de pura cepa y abolengo picto. Y eso ya escocía mucho porque se privaba a los indígenas de una supremacía que habían tenido sin esfuerzo alguno… aparte de que obligaba a mayores esfuerzos en la lucha cotidiana por la subsistencia. En la Unión Europea los británicos descubrían que en su propia casa que para sobrevivir y, sobre todo, para prosperar debían competir con todos los demás comunitarios – y son cerca de los 300 millones – y por añadidura, con el alud de fugitivos y refugiados que tenían muchos más derechos que el de gozar de la conmiseración.

Como ven ustedes, las razones del brexit no fueron sólo las del egoísmo xenófobo de la Europa Oriental, pero también estas.

En resumen: El enorme poder integrador de Europa a lo largo de los siglos ha sido cultural : Su realismo – un realismo que incluye el más cerril de los egoísmos -; su recurso a la inteligencia para afrontar la supervivencia individual o tribal; y la apuesta por el respeto de las normas, es decir el Estado de Derecho, a la hora de establecer tanto la supervivencia como la convivencia de las naciones.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Mai întâi de toate, buzunarul /El bolsillo, lo primero

Etiquetas

Bruselas, Europa, Papa, SUA, Trump

Mai întâi de toate, buzunarul  Washington, Diana Negre

Încă nu-și încheiase președintele Donald Trump prima călătorie internațională, când atenția națiunii s-a desprins de persoana și periplul său pentru a se concentra asupra a ceea ce într-adevăr o interesează : situația economică.

În timp ce Trump participa la reuniunea NATO de la Bruxelles, mijloacele de informare în masă din SUA dedicau mai mult spațiu și timp reformei sistemului medical și pieței muncii americane, decât întrevederii cu Papa, apelului adresat aliaților atlantici de a îndeplini angajamentul de a aloca 2% din PNB cheltuielilor de apărare, sau chiar scurgerilor de informații lăsate de serviciile secrete americane, în legătură cu atentatul de la Manchester. Nici măcar respingerea dintre mâinile cuplului Donald și Melania Trump, care a acaparat atât de mult spațiu pe ecranele europenilor, nu a avut alt ecou în America, decât cel din „presa mondenă” sau din rețelele sociale.

Desigur, s-au oferit detalii în legătură cu toate aceste lucruri, dar, începând cu joia trecută, pe prim plan a rămas reforma sistemului medical, după ce Oficiul Bugetelor (CBO,  Congressional Budget Office) din Congresul american a dat publicității un raport în care se semnalează că propunerile lui Trump vor lăsa fără asigurări 14 milioane de persoane, care erau asigurate în timpul președinției lui Barack Obama.

Fără îndoială că aceste cifre se pretează la mai multe interpretări și sunt, la rândul lor, produsul unor modalități de a pune problema, cu care nu toată lumea este de acord, până într-acolo încât, chiar în rândurile republicanilor există serioase îndoieli în legătură cu imparțialitatea OCB.

De asemenea, au reizbucnit dezbaterile asupra bugetului, în general, și a posibilităților de creștere economică. Experții dau asigurări că Trump nu-și va putea atinge obiectivul de a  redresa finanțele, atâta timp cât economia nu va crește cel puțin cu 3%, ceea ce, pentru moment, pare a fi foarte dificil.

Cauzele acestei dificultăți diferă foarte mult de cele care frânează creșterea economiilor europene : în SUA, nu lipsesc locurile de muncă, ci muncitorii, iar economiștii se străduiesc să sporească forța de muncă, cu toate că, până acum, nu au găsit nicio formulă eficientă.

Forța de muncă americană, adică populația între 16 și 65 de ani, se ridică, teoretic, la 206 milioane de persoane. Dar, vreo 45 de milioane nu muncesc și nici nu vor să muncească. Aceasta înseamnă că doar 160 de milioane sunt angajați undeva sau sunt șomeri. Mai precis, 153 de milioane lucrează, iar 7 milioane sunt șomeri, ceea ce reprezintă un șomaj de 4%, o cifră care, în țările dezvoltate, înseamnă ocupare deplină.

Chiar și printre adolescenți și tineri, grupul care, în general, găsește mai greu de lucru, șomajul este de doar 14.7%.

Pe de altă parte, cei care muncesc, în loc de 40 de ore cât ar trebui, lucrează doar 36 de ore, săptămânal.

Rațiunile pentru care atât de multă lume s-a lăsat de muncă nu sunt prea clare, iar interpretarea lor reflectă pozițiile politice divergente : pentru democrați, nu sunt suficiente  stimulente și ar fi nevoie să se mărească salariile – cu toate că salariul mediu, cu 26 de dolari pe oră, ridică veniturile medii la 4.000 de euro, pe lună. Pentru conservatori, este vorba de un exces de protecție socială, doarece lumea trăiește din alocații pentru alimente, pentru tratamente medicale sau alocații pentru familie, și preferă să stea acasă.

Este o situație care pune și mai mult pe tapet reforma sistemului medical, deoarece populația sub 65 de ani poate să obțină o asigurare bună doar dacă muncește : întreprinderile sunt cele care o plătesc ca parte din salariu. Însă, reforma din anul 2009 permite obținerea acestei asigurări la un preț foarte mic pentru șomeri, astfel încât stimulentul pentru a munci dispare.

Între timp, piața imobiliară, care a declanșat depresiunea de acum nouă ani, și-a revenit. Prețurile actuale sunt mai mari decât cele de dinaintea crizei, iar problema este, acum, oferta scăzută, ceea ce va duce la o scumpire și mai mare. Cei care pot, se grăbesc să-și cumpere casă, deoarece prețurile și ratele se vor scumpi pe zi ce trece.

O expresie în engleza americană spune că, atunci când o economie în creștere are nevoie de tot mai mulți muncitori, „problema e sănătoasă”. Iar dacă, într-adevăr, creșterea va continua și economia va prospera, cel câștigat va fi Trump: compatrioții săi îi vor ierta toate izbucnirile necontrolate și vulgaritățile, dacă le va umple buzunarele.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

  

El bolsillo, lo primero              Washington, Diana Negre

El presidente Donald Trump todavía no había concluido su primer viaje internacional cuando la atención del país ya se había desviado del  mandatario y su periplo para concentrarse en lo que realmente le interesa, que es la situación económica.

Mientras Trump se reunía con los países de la OTAN, en Bruselas, los medios informativos norteamericanos dedicaban más espacio a la reforma sanitaria y el mercado laboral que a la entrevista con el Papa, al llamamiento a los aliados atlánticos para que cumplan con su compromiso de destinar el 2% de su PNB a los gastos de defensa o incluso las filtraciones de los servicios secretos norteamericanos en torno al atentado de Manchester.  Ni siquiera el supuesto desencuentro de las manos de Donald y Melania Trump, que tanto espacio ocupó en las pantallas europeas, tuvo apenas eco aquí, fuera de la “prensa del corazón” o las redes sociales.

Ciertamente se dieron detalles de todas estas cosas, pero desde el jueves estaban ya todos consumidos por la reforma sanitaria, después de que la Oficina de Presupuestos (CBO, o Congressional Budget Office) del Congreso divulgara un informe según el cual las propuestas de Trump dejarán sin seguro a 14 millones de personas que lo habían conseguido durante la presidencia de Barack Obama.

Naturalmente, estas cifras se prestan a muchas interpretaciones y son, a su vez, producto de planteamientos que no todos comparten, hasta el punto de que, en las filas republicanas, muchos dudan de la supuesta imparcialidad de OCB.

También ha resurgido el debate en cuanto al presupuesto en general y las posibilidades de crecimiento. Los expertos nos aseguran que Trump no podrá conseguir su objetivo de sanear las finanzas públicas mientras la economía no crezca  un 3% como mínimo, algo que, de momento, parece muy difícil.

Las razones para esta dificultad son muy diferentes de las que frenan el crecimiento de las economías europeas: En Estados Unidos lo que falta no es trabajo, sino trabajadores y los economistas están tratando de conseguir que la fuerza laboral aumente, aunque, por el momento, no parecen haber dado con ninguna fórmula eficaz.

La fuerza laboral norteamericana, es decir, la población comprendida entre los 16 y los 65 años, es teóricamente, de unos 206 millones de personas. Pero, nada menos que 45 millones de ellos ni trabajan, ni quieren trabajar, pues son tan solo 160 millones los que están empleados o desempleados. Exactamente, hay 153 millones con empleo y 7 millones en el paro, lo que representa tan solo un 4% de parados, un índice que en los países desarrollados se considera como de pleno empleo.

Incluso entre los adolescentes y jóvenes, el grupo que en general tiene más dificultades para encontrar trabajo, tan solo hay un 14.7% de parados.

Por otra parte, los que tienen trabajo no cumplen en realidad con las 40 horas teóricas de la semana laboral, sino que tan solo trabajan unas 36.

Las razones para que tanta gente haya abandonado el mercado laboral no están muy claras y su interpretación refleja las divergentes posiciones políticas: para los demócratas, no hay suficientes incentivos y es necesario aumentar los salarios –aunque la media salarial, con 26 $ hora, pone el ingreso medio en alrededor de los 4.000 euros mensuales. Para los conservadores, se trata de un exceso de protección social, pues la gente vive de la sopa boba con subsidios para alimentos, para tratamiento médico o para ayuda familiar y prefiere quedarse en casa.

Es una situación que da todavía más protagonismo a la reforma sanitaria, pues la gente menor de 65 años tan solo puede conseguir un buen seguro médico a través de su trabajo, ya que la mayoría de las empresas ofrecen esta prestación como parte del salario. Pero, la reforma del año 2009 permite obtener este seguro a bajo precio a las personas desocupadas, de forma que el incentivo para trabajar desaparece.

Entre tanto, el mercado inmobiliario que produjo la casi depresión de hace nueve años, se ha recuperado de tal forma que los precios superan ya los anteriores a la crisis y el principal problema es que las ventas han bajado por falta de inventario, de forma que los precios van subiendo como la espuma y quienes pueden se apresuran a comprar antes de que suban más y de que las hipotecas se encarezcan.

Como reza una expresión norteamericana, eso de necesitar más trabajadores para una economía que quiere crecer “es tener un buen problema”. Y si, efectivamente, el empuje sigue y la economía va adelante, Trump será el gran beneficiado: sus compatriotas le perdonarán los exabruptos y vulgaridades en aras de que les rellene los bolsillos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

A PIERDUT TRENUL SOCIALISMUL ?/¿ HA PERDIDO EL TREN EL SOCIALISMO ?

Etiquetas

Europa, socialism

A PIERDUT TRENUL SOCIALISMUL ?

De oriunde s-ar privi, panorama socialistă este îngrijorătoare. În bogata Germanie, Partidul Social-Democrat nu își revine nici după ce și-a schimbat  conducătorul (a pierdut 3 alegeri regionale cu Martin Schulz), iar, în Grecia cea sărăcită, ultra-socialismul lui Tsipras se menține la putere doar cu ajutorul extremei drepte.

Martin Schulz

Alexis Tsipras, primul-ministru al Greciei

În Marea Britanie, laburiștii nu se apropie de Tories nici cu „brexit”, nici cu plebiscitul separatist scoțian; în Franța, Valls, fost prim ministru al unui guvern socialist, declară că partidul acesta este depășit; iar, grijile Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol sunt arhicunoscute, nu mai necesită comentarii.

  Pedro Sánchez, din nou secretar general al PSOE

În SUA, democrații (versiunea americană îndepărtată a ideilor socialiste europene) cad în fața lui Trump…In Egipt și Irak, socialismul musulman de abia reușește să se neliniștească pe el însuși, în timp ce în Balcani, partidele socialiste – atât când sunt la putere, cât și când se află în opoziție –  strălucesc prin corupție și cârdășie cu mafiile naționale.

Amplitudinea dramei socialiste arată că fenomenul nu are doar niște rădăcini locale. Din contră, totul arată spre o cauză unică: conducătorii socialiști s-au culcat pe lauri și, de foarte multă vreme, nu au o ideologie nouă, adusă la zi cu programe, analize și oferte de soluții pentru o lume care nu se mai aseamănă deloc cu societatea secolului al optsprezecelea, când a apărut și s-a dezvoltat socialismul.

Această pierdere a tempo-ului este cu atât mai cruntă, cu cât ideologiile extreme (care nu sunt în stare să se adapteze) cum este comunismul chinez, au reușit, pe muchie de cuțit, să păstreze în vitrină decalogul marxist, în timp ce practicau, pe tăcute, o economie de piață de pe urma căreia oamenii se îmbogățesc, ceea ce, de fapt, vrea toată lumea.

Dar, este evident că într-o societate foarte avansată, bogată și superindustrializată, cum este societatea occidentală, un pragmatism ca în China nu este suficient. Situația actuală din lumea occidentală necesită o analiză profundă a realităților sociale și a viitorului economic din această zonă a lumii. Și, ceea ce este și mai important : este nevoie, acum, de gânditori clarvăzători care să tragă concluzii din aceste analize, pentru a oferi celor defavorizați, dar, mai ales celor nedumeriți, un model de societate incomparabil mai bun decât cel actual. Acea masă a cetățenilor nedumeriți – care formează o majoritate imensă – care vede cum partidul purcede la cucerirea puterii în numele celor defavorizați (adevărații săraci se află, în prezent, în lumea a treia), dar, uită imediat de ei. După ce cuceresc puterea, nici nu le mai dă prin gând să le facă și lor viața ceva mai ușoară.

Aproape că s-ar putea spune că situația este mai amară decât în depotismul iluminat („totul pentru popor, dar, fără popor”), deoarece, în ziua de azi, oferta socialistă este mai degrabă „…totul în numele poporului…dar, dacă dați de popor, nu vreau să știu…”

Desigur, în tabăra conservatorilor necazurile sunt asemănătoare, dar consecințele politice, întrucât sunt niște mașinării care purced la cucerirea puterii mai mult pentru a o deține decât pentru a aborda și înfăptui mari reforme, sunt mai mici, deoarece ei nu se prezintă la competiția electorală folosindu-se de iluzii și promisiuni sociale.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: Valentí Popescu … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿ HA PERDIDO EL TREN EL SOCIALISMO ?

Se mire a dónde se mire, el panorama socialista es inquietante. En la rica Alemania el SPD no levanta cabeza ni cambiando de líder (ha perdido 3 comicios estatales seguidos con Shulz) y en la depauperada Grecia el socialismo ultra de Tsipras sólo sobrevive en el poder gracias a la alianza con la ultra derecha. En Gran Bretaña los laboristas no se acercan a los Tories ni con “brexit”, ni con los plebiscitos separatistas escoceses; en Francia, Valls, ex jefe de Gobierno socialista, declara fenecido al partido; y de las angustias de nuestro socialismo ya ni hablo de puro conocido. En los EEUU, los demócratas (lejana versión estadounidense del ideario socialista europeo) sucumben ante Trump…En Egipto y el Irak, el socialismo musulmán apenas logra inquietarse a sí mismo y en los Balcanes los partidos socialistas – tanto cuándo tienen el poder, cómo cuando están en la oposición – brillan casi exclusivamente por el nivel de corrupción y los maridajes con las mafias nacionales.

Jeremy Corbyn, Labour Party of Great Britain

Manuel Valls

La extensión y generalización del drama socialista impiden buscarle raíces locales al fenómeno. Por el contrario, todo apunta a una sola causa : los dirigentes del socialismo se han dormido en los laureles y llevan demasiado tiempo sin aportar una ideología nueva, sin un “aggiornamento” de programas, análisis y ofertas de soluciones a un mundo que no se parece ni por los forros a la sociedad decimonónica en que nació y creció el socialismo.

Esta pérdida del compás resulta tanto más cruenta cuando ideologías extremas (y, por tanto, nada aptas a acomodamientos) como el comunismo chino han sido capaces de caminar sobre el filo de la navaja y mantener en la vitrina el decálogo marxista, pero practicando a la chita callando una economía de mercado en casa que le permite a la gente enriquecerse, que es lo que en el fondo quieren todos.

Es evidente que en una sociedad avanzadísima, rica y súper industrializada como la atlántica no basta con un pragmatismo a la china. La situación actual del mundo atlántico requiere análisis profundos de la realidad social y el porvenir económico de esta zona del mundo. Y más importante aún : ahora se necesitan pensadores clarividentes que saquen las consecuencias de esos análisis para ofrecerle a la gente desfavorecida y, por encima de todo, a la gente perpleja un modelo de sociedad mucho mejor que el actual. Y es que es la masa de ciudadanos perplejos – que es la inmensa mayoría – que ve cómo el partido va a la conquista del poder en nombre de los menos favorecidos (los pobres de verdad son, hoy en día, los del tercer mundo) olvidándose de ellos. Es un asalto al poder sin intentar ni por asomo usar ese poder para hacerles a ellos la vida más fácil y comprensible.

Casi se podría decir que es una situación más amarga que la del despotismo ilustrado (“todo para el pueblo, pero sin el pueblo”) porque, hoy en día, la oferta socialista parece ser la de “…todo en nombre del pueblo…y si encuentran al pueblo, que no me lo digan…”

Es obvio que en el bando conservador las cuitas son muy parecidas, pero las consecuencias políticas de ser unas máquinas que van a la conquista del poder por tener el poder más que por abordar grandes y difíciles reformas han sido menores porque no acuden a la liza electoral enarbolando banderas de ilusiones y promesas sociales.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

U.E. CENTRIFUGĂ/LA U.E. CENTRÍFUGA

Etiquetas

Europa, Europa Común, Hungría, Mercado Común, Polonia, UE

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Bruxelles, sediul Parlamentului European

U.E. CENTRIFUGĂ

În timp ce Comisia Comunitară și presa occidenială se străduiesc să înțeleagă și să asimileze brexit-ul, opinia publică încă nu realizează că și țările periferice ale Uniunii Europene se află la un pas de a părăsi Uniunea, în plan moral, deocamdată.

Acest fenomen a trecut neobservat până acum, deoarece presa și autoritățile s-au risipit pe căi episodice, în loc să abordeze miezul problemei din esența comunitară. Presa, de decenii încoace, oferă mai mult ciupeli isterice, decât analize profunde. Aceasta, deoarece imagini și relatări despre cadavrele fugarilor care s-au înnecat în Mediterana, sau despre migranții care tremură prin lagărele din Grecia, Macedonia și Ungaria atrag mult mai mulți cititori și telespectatori, decât vreun denunț al apatiei politice din UE în fața dramei migrațiilor masive, din lumea a treia, spre Europa cea bogată.

Budapesta, Ungaria

Dacă presa are, cât de cât, o scuză pentru reaua ei practică profesională, conducătorii UE nu se pot scuza pentru indolența lor. În această chestiune, ca și în multe altele legate de coexistența comunitară, Bruxelles se află într-o paralizie, din cauza unor interese discrepante ale statelor comunitare, dar și din cauza incapacității lor de a ajunge la o politică unitară.

De fapt, incapacitatea aceasta este tot o consecință a paraliziei. U.E. s-a constituit, la jumătatea secolului trecut, ca o organizație economică supranațională – 6 națiuni – de cultură, economie și putere industrială, numită Piața Comună Europeană. Urmărea să creeze, pe calea unor interese și beneficii comune, o coexistență stabilă și pașnică. Succesul, mai ales cel economic, a fost rapid și copleșitor. A fost atât de mare, încât a impus, înainte de termen, trecerea la pasul următor : transferarea motorului din economie în  politică, până când Piața Comună a devenit Europa Comună. O Europă de la Urali la Atlantic – așa se prevedea la început – care să fie garanția păcii și progresului pe Vechiul Continent…și, pe termen lung, în lumea întreagă.

Și în această etapă, graba și succesul rapid au fost rău-sfătuitori. Politizarea și extinderea Pieței Comune au mers în galop, ca o ostentație de voluntarism, fără o analiză serioasă a valabilității sale. S-au contemplat casele de bani debordante de la Bruxelles și năzuințele europenilor de la hotare de a intra în acest modern Eldorado, pentru a avea convingerea că, într-adevăr se crea o uniune europeană. Nimeni nu a vrut să vadă – cu excepția generalului de Gaulle, care accepta doar o uniune de patrii – că diferențele financiare ar fi putut fi depășite într-un viitor mai îndelungat, dar cele culturale aveau nevoie de mult, foarte mult timp, pentru a crea o mentalitate care să fie împărtășită la nivelul întregului continent.

Varsovia, Polonia

Și astfel, la prima criză demografico-economică – cea a migrantilor din lumea a treia – Europa Orientală a sacrificat orice idee de comunitate și solidaritate, pentru a-și situa în prim plan interesele ei naționale imediate. În Polonia, a cărei istorie este un șirag de mostre de individualism național, nici măcar nu a fost nevoie de vreo tensiune demografică. Guvernul de la Varsovia a crispat la maxim conviețuirea cu UE din cauza unor discrepanțe în domeniul valorilor politice. Iar, în Marea Britanie, diferențele culturale și năravurile politice insulare s-au închis ermetic în fața continentalilor, provocând un brexit excesiv de costisitor din punct de vedere economic, dar, foarte mulțumitor din punct de vedere sentimental …căci, nu-i așa, e foarte englezesc…!

Londra, Anglia

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

 

LA  U.E. CENTRÍFUGA

Mientras la Comisión comunitaria y la prensa occidental tratan aún de entender y asimilar el brexit, la opinión pública no se percata de que también los países periféricos de la Unión Europea están a un paso de abandonar la Unión, aunque no sea más que moralmente por ahora.

Este fenómeno ha pasado inadvertido hasta ahora porque prensa y gobernantes de la Europa rica se han ido por las ramas de lo episódico en vez de afrontar el núcleo del problema de la esencia comunitaria. La prensa, evidentemente, porque es lo que viene haciendo desde hace decenios : brinda muchas más cosquillas histéricas que análisis profundos. Claro que estas imágenes e historias de los cadáveres de los fugitivos ahogados en el Mediterráneo – o tiritando en las campamentos griegos, macedonios y húngaros –, atraen muchos más lectores y telespectadores que una denuncia de la apatía política de la U.E. ante el drama de las migraciones masivas de tercermundistas hacia la Europa rica.

Budapest, Hungría

Pero si la prensa tiene la débil excusa de una mala praxis profesional, los dirigentes de la U.E, no tienen ninguna para su inoperancia. Y es que en este tema – como en tantos otros de la coexistencia comunitaria –, Bruselas se ve paralizada tanto por los intereses discrepantes de sus Estados miembro como por la propia incapacidad de imponer una política conjunta.

En realidad lo último es consecuencia de lo primero. La U.E. nació en realidad a mediados del siglo pasado como un ente económico supranacional de naciones – 6 no más – de cultura, economía y potencia industrial parejos : el Mercado Común Europeo. Sus objetivos eran crear por la vía de los intereses/beneficios comunes una coexistencia estable y pacífica. El éxito, sobre todo el económico, fue rápido y arrollador. Lo fue tanto que impuso casi antes de tiempo el paso siguiente : el de desplazar el motor del ente de la economía  a la política  hasta acabar haciendo del Mercado Común la Europa Común. Una Europa de los Urales al Atlántico – así el postulado inicial – sería garantía de paz y progreso en el Viejo Continente… y a la larga, en el mundo entero.

También en este caso las prisas y el éxito fácil fueron malos consejeros. La politización y ampliación del Mercado Común se hicieron a galope, en un alarde de voluntarismo y sin un análisis serio de su viabilidad. Se contemplaron las arcas rebosantes de Bruselas y las ansias de los marginales europeos por entrar en ese moderno Eldorado para creer que realmente se estaba llevando a cabo una unión europea. No se quiso ver – con la excepción del general de Gaulle, quien sólo concebía una unión de las patrias – que las diferencias financieras se podían llegar a superar en un tiempo más o menos largo, pero que las culturales necesitaban un proceso muy, muy, largo y difícil para llegar a generar una mentalidad compartida en todo el Continente.

Barbacana, Varsovia, Polonia

Y así, a la primera crisis demográfico-económica – la de los migrantes tercermundistas – la Europa Oriental sacrificó toda idea de comunidad y de solidaridad para anteponer sus inmediatos intereses nacionales. En Polonia, cuya historia es un rosario de desafíos de individualismo nacional, ni siquiera hizo falta la tensión demográfica. El Gobierno de Varsovia ha crispado al máximo la convivencia con la UE por discrepancias de valores políticos. Y en Gran Bretaña, las diferencias culturales y los hábitos políticos insulares se cerraron en banda frente a los continentales hasta provocar un brexit que puede resultar económicamente excesivamente caro, pero sentimentalmente muy satisfactorio…¡ por muy ingles…!

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

RANCHIUNA FĂRĂ SFÂRȘIT /RENCORES INEXTINGUIBLES

Etiquetas

Atenas, Balcanes, corrupción, Europa, kosovares, Macedonia, macedonios, serbios

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

 RANCHIUNA FĂRĂ SFÂRȘIT

Protest în Piața Victoriei, România, împotriva Ordonanței 13 de relaxare a legislației anti-corupție/febr. 2017

Viața politică cotidiană văzută din Europa cea bogată este amară și de neînțeles. Văzută de aproape, din fiecare dintre aceste țări din zonă, este de-a dreptul fără nicio speranță.

Căci, orideunde s-ar privi – dinspre Marea Adriatică, până la Marea Neagră -, ceea ce se vede este corupție, violență, ură și intransigență, pe lângă o decadență economică pe cât de persistentă, pe atât de inexplicabilă.

De exemplu, kosovarii și sârbii își refuză reciproc dreptul de a exista; muntenegrenii și macedonenii nu reușesc să ajungă la un minim consens de a-și accepta rezultatele propriilor lor alegeri; bulgarii și românii se întrec în a instituționaliza corupția (practica zilnică a devenit rutină de secole încoace) în viața publică; Atena boicotează Macedonia în organismele internaționale, deoarece îndrăznește să se numească Macedonia (pretinde că numai una dintre provinciile grecești ar avea dreptul de a folosi o asemenea denumire)… și lista s-ar putea întinde foarte mult în trecut, dar, și în geografia actuală.

Drapelul FYROM

Mii de albanezi kosovari cerând eliberarea fostului prim-ministru kosovar Ramush Haradinaj, Pristina, Kosovo, 06  ianuarie 2017. Ramush Haradinaj a fost arestat în Franța pe 4 ianuarie 2017 pe baza mandatului internațional emis de Serbia.

La toate acestea să adăugăm că peisajul este și mai aberant, deoarece, scoși din contextul național, cetățenii națiunilor balcanice sunt cel puțin tot atât de valoroși din punct de vedere intelectual, profesional și laboral ca cei din țările occidentale.

Și atunci, ce se întâmplă ? Desigur, nu există un răspuns, deoarece insuficiențele sociale masive și de durată au atât de multe cauze legate între ele, încât se pot exlica doar cu dictonul  „…toți au omorât-o și a murit ea singură…”. Însă o analiză sumară semnalează că unul dintre factorii negativi cei mai puternici este fragilitatea, slăbiciunea societății civile din această zonă.

Încă din Evul Mediu, în această parte a Europei, domniile au fost absolutiste, iar, structurile sociale, asupritoare a celor săraci. În fața puterii politice, masa supușilor nu avea drepturi și nici speranțe. Impozitele erau adevărate biruri care erau plătite stăpânilor (care, timp de secole, au fost invadatorii asiatici) fără a primi nimic în schimb. Astfel, în subconștientul maselor s-a înrădăcinat convingerea că a fura Statul era un gest mai mult decât legitim, iar cinstea și corectitudinea, un lux pe care și-l puteau permite  – dar pe care nu-l prea practicau –doar aristocrația și plutocrația. Conform acestei viziuni asupra conviețuirii sociale, solidaritatea exista între clanuri mai mult decât între popoare, și orice străin era, până când se demonstra contrariul, un dușman incipient cu care nu se putea face nicio înțelegere, deoarece nimeni în această parte de lume nu era de bună credință.

Și se vede și în ziua de azi că, buna credință și spiritul constructiv al nevoiașilor lipsește cu desăvârșire.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

RENCORES INEXTINGUIBLES

Sorin Grindeanu,  primer-ministro  y Florin Iordache, ex-ministro rumano de Justicia, quien, mientras tanto, ha dimitido, a raíz de las masivas protestas callejeras contra la Ordenanza gubernamental, que diluia el combate de la corrupción, febr. 2017

El acontecer político cotidiano en los Balcanes, visto desde la Europa rica, resulta tan incomprensible como amargo. Y visto de cerca, desde cada uno de los países de la zona, absolutamente desesperanzador.

Porque, se mire donde se mire – desde el Adriático hasta el Mar Negro -, lo que se ve es corrupción, violencia, odio e intransigencia, amén de una decadencia económica tan persistente como inexplicable.

Así, por ejemplo, kosovares y serbios se niegan mutuamente el derecho a la existencia; montenegrinos y macedonios no llegan siquiera al mínimo consenso de aceptar los resultados electorales de sus propios comicios; búlgaros y rumanos compiten por la institucionalización de la corrupción (la práctica diaria es rutina desde hace siglos) en la vida pública; Atenas boicotea a Macedonia en los organismos internacionales porque se atreve a llamarse Macedonia (alega que sólo una de las provincias griegas tiene derecho a usar tal apelación)… y la lista se podría extender enormemente tanto en el tiempo pasado como en la geografía actual.

Centenares de serbios kosovares tras una barricada levantada este viernes en un puente de la dividida ciudad de Mitrovica (Kosovo)

Macedonia dispuesta a dialogar con Grecia para cambiarse el nombre, 16.12.2015

A todo esto, el panorama resulta aún más aberrante por cuanto, sacados de sus contextos nacionales, los ciudadanos de las naciones balcánicas son cuando menos tan válidos intelectual, profesional y laboralmente como sus equivalentes occidentales.

¿ Qué pasa entonces ? Evidentemente, no hay una respuesta porque las insuficiencias sociales masivas y de larga duración tienen tal cúmulo de causas entrelazadas que sólo se pueden explicar con la frase de que “…entre todos la mataron y sola se murió…”. Pero ya un análisis somero señala como uno de los factores negativos más poderosos la fragilidad, la endeblez, de la sociedad civil de esta área.

Desde la Edad Media, en esta parte de Europa los gobiernos han sido absolutistas y las estructuras sociales, opresoras de los más débiles. Frente al poder político la masa de los súbditos no tenía derechos ni esperanzas. Los impuestos eran auténticos tributos que se pagaban al poderoso de turno (que durante siglos fueron los invasores asiáticos) sin recibir nada a cambio. Así fue fraguándose en el subconsciente de las masas  la convicción de que defraudar al Estado era más que legítimo y que la honradez, un lujo que sólo se podían permitir – pero no solían practicar – la aristocracia y la plutocracia. Consecuente con esta visión de la convivencia social, la solidaridad era de clanes más que de naciones y todo forastero era hasta que se demostraba lo contrario un enemigo en ciernes con el que no se podía pactar porque nadie en esa parte del mundo era de buena fe.

Y por lo que se ve hoy en día, la buena fe y el espíritu constructivo de los desarrapados sigue brillando por su ausencia

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Banca câștigă întotdeauna /La banca siempre gana

Etiquetas

benzină, dólar, Donald Trump, EEUU, euro, Europa, gasolina, petróleo, petrol, SUA

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Scade dolarul sau urcă dolarul, America beneficiază oricum de avantaje !

 

Banca câștigă întotdeauna Diana Negre

Piruetele piețelor de valori și de valută par a fi o contradicție : prima putere economică a lumii își alege un președinte respins de majoritatea aliaților săi și de țările dezvoltate – dar, moneda acestui gigant economic nu încetează să urce, și același lucru se întâmplă și cu bursele sale de valori.

Adevărul este că, de la 8 noiembrie încoace, când Donald Trump a câștigat  alegerile prezidențiale, indicele bursei americane a crescut cu 8,5%, iar, calculat la nivelul întregului an, cu 14%. Dolarul – mulți credeau că se va resimți în urma alegerii lui Trump – se situează acum la cel mai înalt nivel din ultimii 14 ani, și sunt semne că va depăși euro, moneda europeană, ceea ce nu s-a mai întâmplat din 2003.

Și mai presus de toate, economia americană merge foarte bine, pentru prima dată de la criza din 2007, ceea ce se datorează, în bună parte, optimismului care domnește în perspectiva schimbării politicii economice a Washingtonului.

Este suficient să aruncăm o privire asupra cifrelor șomajului, care se situează sub 5%,  și ale pieței imobiliare : prețurile locuințelor revândute au crescut cu 6,7% de la victoria lui Trump în alegeri, ceea ce uimește, deoarece dobânzile cresc. Ori, în mod normal, în asemenea condiții, piața imobiliară ar trebui să înregistreze reduceri.

Și dacă tot vorbim de contradicții, să menționăm și prețurile petrolului pe care SUA îl produce în cantități mari : nici scăderea din ultimii doi ani nu i-a falimentat pe întreprinzătorii din domeniul petrolului, și nici creșterea din ultimele săptămâni nu a frânat optimismul economic într-o țară unde nu te poți deplasa fără automobil nici măcar până la supermarket, ori consumatorul ar avea de suferit, dacă ar crește prețul benzinei.

Toate aceste contradicții ar putea avea o explicație, dacă ne-am imagina economia mondială ca pe un cazinou, în care dolarul și SUA ar fi banca unei rulete la care ar juca restul țărilor din lume.

Să vedem exemplul petrolului : în țările producătoare, căderea prețurilor cauzează probleme economce, așa cum s-a întâmplat în Arabia Saudită, dar, în SUA, aceste probleme se limitează doar la întreprinzătorii din domeniul petrolului și, până la urmă, sunt compensate cu avantaje pentru consumator. Când prețul petrolului urcă, suferă țările industrializate, dar, pentru americani totul e diferit.

Pe de o parte, cu toate că consumatorul scoate mai mult din buzunar, industria petrolului beneficiază de avantaje, crează locuri de muncă. Pe de altă parte, dolarul fiind moneda de referință, efectele se resimt mai puțin, deoarece, dacă dolarul urcă, așa cum se întâmplă în prezent, americanii plătesc mai puțin pentru a cumpăra monezile țărilor care importă.

Referitor la dolar, este ușor de înțeles că beneficiază de ușoara creștere a dobânzilor care se înregistrează de la alegeri încoace, în timp ce euro are dobânzi negative. Noua paritate îi afectează pe exportatorii americani, care, acum, sunt mai puțin competitivi, dar SUA este o țară care importă mult, și consumatorii săi – principalul motor al economiei americane – beneficiază de avantaje și stimulează optimismul și creșterea economică.

Au fost câteva încercări de a înlătura această hegemonie a dolarului. Chiar și imperiul sovietic a încercat să i se opună cu o piață unică, numită CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – dar, capacitatea sa economică destul de redusă nu i-a permis să crească.  Același lucru s-ar putea spune despre China, țară care, cu toată ponderea ei în economia mondială, – cu PIB-ul său ocupă locul al doilea în lume -, nu este o putere financiară, deoarece venitul pe cap de locuitor este de opt ori mai mic decât  cel din SUA.

 Adevărul este că America nu are încă rivali economici. Singurul lucru pe care l-au obținut  unii sunt  niște victorii diplomatice care le permit să lanseze inițiative, cum a făcut  Rusia, pentru a ține departe Washingtonul de negocierile de pace în Siria, unde Iranul, Turcia, Damascul și Rusia sunt singurii care decid.

Este posibil ca Moscova să spere să obțină pacea în Orientul Mijlociu, pacea pe care nu au reușit să o impună Obama, Bush, Clinton, primul președinte Bush, Reagan, Nixon și ceilalți președinți de când există statul Israel. Dar, cu toate acestea, fără ponderea economică care susține bunăstarea și dincolo de frontierele țării, este greu să ne imaginăm că victoriile diplomatice rusești vor avea consecințe materiale importante, dacă țările respective nu pot conta pe Moscova pentru a crește economic și a-și îmbunătăți situația.

Între timp, dolarul tot urcă, mai ales pentru că se înregistrează o fugă a monedei euro, în special dinspre cercurile financiare europene, din cauza lipsei de perspective de creștere. Cei care au capitaluri importante caută terenuri fertile pentru ca acționarii să perceapă dividende și pentru ca investițiile lor să crească.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

***

¡Baja el dólar o sube el dólar, poco importa… en cualquier condición, EEUU se beneficia!

 

La banca siempre gana Diana Negre

Las piruetas de los mercados de valores y de divisas parecen una contradiccion: la primera potencia económica escoge un presidente rechazado por la mayoría de sus aliados y países desarrollados – pero la divisa de ese gigante económico no para de subir como la espuma y lo mismo ocurre con sus bolsas de valores

Lo cierto es que, desde que el 8 de noviembre, cuando Donald Trump ganó las elecciones presidenciales, el índice bursátil norteamericano ha crecido en un 8.5%, lo que lo sitúa para el total del año en un 14%. El dólar, que muchos creían se iba a resentir de la elección de Trump , está ahora al nivel más alto de los últimos 14 años y lleva trazas de superar el valor del euro, algo que no ocurría desde el 2003

Encima de todo esto, la economía norteamericana va viento en popa, por primera vez desde la crisis del 2007, lo que se debe en buena parte al optimismo ante los efectos del cambio de orientación en la política económica de Washington.

Basta con ver las cifras de desempleo, que no llega al 5% y del mercado inmobiliaro: los precios de inmuebles en reventa han subido nada menos que el 6.7%, desde la victoria de Trump, lo que sorprende tanto más, cuanto que los tipos de interés están en alza – algo que normalmente deprime el mercado inmobiliario

Puestos a contradicciones,  tenemos también los precios del petróleo, que EEUU tiene y produce en grandes cantidades: ni la bajada de los últimos dos años ha acabado con los empresarios petroleros, ni la subida de las últimas semanas frenan el optimismo económico, en un país donde no se puede ir sin coche ni al supermercado -y uno debe imaginar que el consumidor habría de sufrir si le suben la gasolina.

Todas estas contradicciones pueden tener una cierta explicación si vemos la economía internacional como un casino en que el dólar y Estados Unidos son la banca de una ruleta en que juega  el resto del mundo.

Veamos el ejemplo del petróleo: en los países productores, la caída de precios genera problemas económicos, como ha ocurrido en Arabia Saudita, pero, en EEUU, estos problemas se limitan a los empresarios petroleros y quedan compensados con las ventajas para el consumidor. Cuando el petróleo sube, los países industriales sufren, pero, los norteamericanos lo viven de otra manera.

Por un lado, si bien el consumidor se ha de rascar más el bolsillo, la industria petrolera se beneficia y crea puestos de trabajo. Por otro lado, al ser el dólar la divisa de referencia, aquí se nota mucho menos, porque si su divisa sube, como ahora, los norteamericanos pagan menos para comprar la divisa de los países de los que importan.

En cuanto al dólar, es fácil comprender que se beneficia de la ligera subida de los tipos de interés registrada desde las elecciones, mientras que el euro tiene intereses negativos. La nueva paridad perjudica a los exportadores norteamericanos que son ahora menos competitivos, pero, éste es un  país que importa, y sus consumidores, – el primer motor de la economía norteamericana – se benefician y fomentan el optimismo y, con ello, el crecimiento.

Ha habido intentos de desbancar esta hegemonía del dinero. Ya el imperio soviético trató de oponérsele con un mercado único – el COMECON – pero, su escasa capacidad económica no le permitió crecer. Lo mismo puede decirse de China que, a pesar de su peso total en la economía, pues tiene el segundo PNB del planeta, no es una potencia financiera, porque su renta per cápita es la octava parte de la norteamericana.

En realidad,  EEUU  todavía no tiene rivales económicos. Lo único que algunos han conseguido son victorias diplomáticas que les permiten lanzar inicitivas como la de Rusia, para mantener a Washington al margen de las negociaciones para la paz en Siria, donde Irán, Turquía, Damasco y Rusia son los únicos que deciden.

Moscú tal vez espere conseguir la paz en el Oriente Próximo que no han podido   imponer Obama, Bush, Clinton, el primer presidente Bush, Reagan, Nixon y  todos los presidentes desde la existencia de Israel.  Pero, aunque fuera así, sin peso económico para afectar la vida y el bienestar más allá de sus fronteras, es difícil imaginar que las victorias diplomáticas rusas tengan grandes consecuencias materiales, si los países con los que trata no pueden contar con Moscú para crecer y mejorar su situación.

Entre tanto, el dólar sigue en auge, especialmente porque hay una auténtica fuga del euro,  principalmente desde los círculos financieros europeos, dada las escasas perspectivas europeas de crecimiento. Quienes manejan grandes capitales buscan terrenos fértiles para que sus accionistas cobren dividendos y para que sus inversiones puedan crecer.

***

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.