ZIDURI ȘI IAR ZIDURI/MUROS Y MÁS MUROS

Etiquetas

Crimeea, Mexic, Rusia, SUA, Trump, Ucraina, Zidul Berlinului, Zidul chinezesc, ziduri

ZIDURI ȘI IAR ZIDURI

Federația Rusă s-a alăturat șirului de state care-şi ridică ziduri la frontiere. Cel pe care tocmai l-a ridicat la granița Crimeei cu Ucraina este nimic în comparație cu alte asemenea lucrări din istorie, însă, mai mult ca sigur, este tot atât de inutil ca cele de dinainte și ca toate câte vor mai urma … începând cu cel pe care vrea să-l construiască Donald Trump la frontiera cu Mexicul.

De fapt, toate aceste construcții nu au fost decât niște mega-monumente ale incompetenței politice și militare. Zidul chinezesc care trebuia să oprească incursiunile triburilor din stepă n-a servit la nimic; la fel de inutil a fost cel ridicat de romani între Anglia și Scoția. Nici zidurile Constantinopolului nu au rezistat asaltului final al otomanilor. La fel s-a întâmplat și cu zidurile Ierusalimului în fața armatelor babiloniene și – mai târziu – romane. Mult mai târziu, cel mai sofisticat și aducător de moarte, zidul Berlinului, n-a putut opri prăbușirea politică și economică a Germaniei comuniste. Doar “Zidul Plângerii” din Ierusalim continuă să fie util, deoarece este o încercare de a păstra credința și amintirile religioase. A rămas în picioare deoarece nu are menirea de a realiza ceva imposibil – să oprească cursul istoriei -, ci să păstreze convingeri și speranțe.

La o privire atentă, constatăm că această pornire de a ridica ziduri izvorărște din alt zid: cel care se află în capetele închistate și sărace în idei. Când regii Chinei nu au știut să se apere de călăreții mongoli, au ridicat impunătorul Zid chinezesc, care nu i-a oprit pe călăreții atacatori, deoarece aceștia pur și simplu au ocolit zidul. Iar Zidul Berlinului – la fel ca întreaga graniță inter-germană, cu sârmă ghimpată, plin de mine și de dispozitive automate care scuipau schije și proiectile – nu i-a fost de niciun folos regimului din RDG, în încercarea de a păstra fidelitatea unei populații tot mai dezamăgite.

În cazul ultimului zid – cel care separă Crimeea de Ucraina -, construcția este cu atât mai absurdă, cu cât nu era nevoie de ea. Marea majoritate a locuitorilor Crimeei se consideră ruși și aproape nimeni nu e tentat să plece în Ucraina, țară cu un nivel de viață și siguranță mult inferior lor. Și nici riscul de invazie civilă nu depășește nivelul de simplă speculație ultra-naționalistă, dată fiind psihoza anti-rusă din Ucraina. În plus, un traseu prin această parte a Ucrainei ar fi deosebit de riscant, din punct de vedere fizic.

Desigur, jurnaliștii și propagandiștii ruși sunt foarte conștienți de absurditatea deciziei de a ridica zidul din Crimeea. În știrile oficiale și oficioase, lansate dinspre Moscova, pe această temă se adaugă că, pe lângă scopurile militare, noul zid este o măsură luată și împotriva contrabandei… Acest lucru, ar putea să-i dea un oarecare simț practic acestei măsuri și să reducă puțin rușinea proprie și a celorlalți.

În sfârșit, plutește în continuare amenințarea zidului anti-migrație de la frontiera dintre Mexic și SUA. Deocamdată, se pare că Congresul american blochează proiectul și economisește un pumn de dolari, scutind țara de o situație ridicolă: din cele care se pare că îl încântă pe președintele Trump.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El muro en la frontera de EEUU con México

MUROS Y MÁS MUROS

La Federación Rusa se ha sumado a la retahíla de Estados que erigen muros fronterizos. El que acaba de levantar en la frontera de Crimea con Ucrania es una minucia en comparación con otras obras similares de la Historia, pero será a buen seguro tan inútil como todos sus predecesores y sucesores… empezando por el que quiere implantar Donald Trump en la frontera mejicano-estadounidense.

En realidad, todas esas construcciones no han sido más que mega monumentos a la incompetencia política y militar. Porque la muralla china con que se pretendía frenar las incursiones de las tribus esteparias no sirvió de nada; igualmente inútil fue la levantado por los romanos entre Inglaterra y Escocia. Y tampoco los muros de Constantinopla resistieron el asalto final de los otomanos. Estériles fueron también los muros de Jerusalén ante los ejércitos babilonios y – después – romanos. Y, a la larga, la más mortífera y sofisticada muralla, la de Berlín, tampoco pudo impedir el colapso político-económico de la Alemania Comunista. Tan solo el “muro de la las lamentaciones” de Jerusalén sigue siendo útil, pero porque es un intento de preservar la fe  y la memoria religiosa. Sigue en pie porque no pretende un imposible – detener el curso de la Historia -, sino mantener convicciones y esperanzas.

Bien mirado, este afán amurallador arranca de otro muro: el que está en las cabezas de los inmovilistas y pobres de ideas. Cuando los monarcas chinos no supieron idear defensas contra la rápida caballería mongola, levantaron la imponente muralla china que no cortó el paso a nadie porque los jinetes invasores la orillaron. Y el muro de Berlín – como toda la frontera interalemana, alambrada, minada y trufada de dispositivos automáticos que disparaban metralla – no le sirvió de nada al régimen de la RDA en sus intentos de mantener la fidelidad de una población cada vez más desencantada.

En el caso último – el que separa Crimea de Ucrania -, la construcción es tanto más absurda por cuanto no hacía falta alguna. La gran mayoría de los residentes de Crimea se siente rusa y casi nadie tiene la menor tentación de irse a Ucrania, un país con un nivel de vida y seguridad muy inferior al suyo.  Tampoco el riesgo de invasión civil pasa de lucubración ultra nacionalista, dada la psicosis anti rusa imperante en Ucrania y lo arriesgado que sería físicamente un trayecto por esa parte de Ucrania.

Seguramente, los periodistas y propagandistas rusos son muy conscientes de lo absurda que es la decisión de levantar el muro de Crimea. Y en las noticias oficiales y oficiosas emitidas desde Moscú acerca del tema se añade que, a más de los fines militares, la nueva muralla es también una medida contra el contrabando… Por lo menos, esto podría darle un sentido práctico a la medida y reducir un poco la vergüenza propia y ajena.

Por último, queda flotando la amenaza del muro anti migración de la frontera mejicano-estadounidense. Por ahora, parece que el Congreso de Washington bloquea el proyecto y le ahorrará al país un puñado de dólares y un ridículo mayúsculo; un ridículo de esos que aparentemente le encantan al presidente Trump.

Trazado del muro de Trump

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

A fost odată…/Érase una vez…

Etiquetas

adelantados, Americi, coloni, colonii, Columb, imigranți, Mexic, Nuevo Mundo, plantații, Regulators, SUA

A fost odată…        Washington, Diana Negre

Intoleranța socială din SUA zilelor noastre, care transformă președinția lui Donald Trump într-un război civil, care, din fericire, nu se duce cu arme, ci doar în mijloacele de informare în masă și în tribunale, este cu atât mai amară și neliniștitoare, cu cât rădăcinile ei datează încă din perioada colonială.

În acele vremuri, era o țară cu teritorii imense, necunoscute și greu de străbătut, cu climă extremă, și în care lipseau toate, mai ales oamenii care să îmblânzească pământurile sălbatice, să taie arborii care le făceau de nepătruns și să construiască niște sălașuri unde să se adăpostească.

Era foarte greu, deoarece aceste pământuri se aflau departe de restul lumii, o lume care nici măcar nu știa că ele există și care nici nu putea ajunge ușor să pășească pe ele. Cei care se lansau în această aventură formau o populație pestriță, cu idei foarte diferite despre lumea în care își doreau să trăiască.

Dar, cu toate aceste dificultăți, populația se înmulțea și se întindea din ce în ce pe mai mult pe aceste teritorii, până când a ajuns să formeze această țară continentală pe care astăzi o cunoaștem ca Statele Unite ale Americii, unde clima e controlată cu aer condiționat sau cu sisteme de încălzire, resursele sunt abundente, tehnologia este de vârf, iar economia ei este motorul întregii lumi.

Acea țară a promisiunilor și a provocărilor nu este cea de astăzi, atât de diferită ca bogăție și dezvoltare. Se mențin, însă, aceleași probleme și necesități ca acum patru secole, când, pe coastele ei, au sosit primi coloniști englezi în căutarea unei sorți mai bune, sau când faimoși „pelerini” de pe Mayflower debarcau pe un pământ ostil, în căutarea unui loc cunde să-și practice liber credința religioasă.

Aceste pământuri, conoscute de la început ca „plantații”, – nu pentru că ar fi existat  întinse culturi de plante, ci pentru că aici se „plantau” coloniștii – au avut nevoie, de la început, de foarte multă mână de lucru, astfel încât, a fost nevoie să o importe: prin campanii de propagandă prin țările europene, cu contracte înrobitoare față de săracii care sperau să-și plătească astfel datoriile, sau aducând sclavi.

Valurile imigrației nu au încetat niciodată, cu toate că, de la un timp încoace, creșterea naturală a populației a fost foarte mare. Însă, țara a avut tot timpul nevoie de oameni din afară, cu toate că mulți americani din zilele noaste sunt convinși – începând cu actualul președinte – că aceștia fac concurență populației locale și cauzează șomaj.

Atât înainte, cât și acum, a existat o neînțelegere între populația de pe coastă și cea din interior: chiar înainte ca SUA să fie o țară independentă, locuitorii de pe „graniță”, cum erau cunoscute în vremurile acelea teritoriile situate la vest de capitalele coloniilor, se considerau a fi ignorați și nebăgați în seamă de clasele prospere din respectivele capitale. S-au făcut tot felul de promisiuni că li se vor trimite ajutoare medicale, servicii publice, învățători, dar, la fel ca în cazul alegerilor din zilele noaste, realitatea are foarte puține lucruri în comun cu ceea ce se spune atunci când se caută cât mai multe voturi.

Numulțumirea a crescut atât de mult încât, în unele locuri, cum au fost cele două state Carolina, au avut loc răscoale ca cea a „Regulators”-ilor, care cereau un tratament și servicii mai bune din partea respectivelor lor capitale, sau Pennsylvania, unde s-a întâmplat ceva asemănător cu răsculații „Paxton Boys”.  În ambele cazuri, au avut loc rebeliuni armate. În zilele noastre nu se mai produc asemenea răscoale, dar, resentimentele zonelor rurale față de elitele urbane au fost evidente la alegerile din noiembrie 2016 și ar putea să-l mențină pe Trump la putere, peste doi ani, când vor avea loc noi alegeri prezidențiale.

Atunci, ca și acum, viața era aspră: englezii care obțineau o concesiune regală pentru a coloniza un teritoriu american erau aristocrați, la fel ca spaniolii care soseau ca „adelantados” (mai răsăriți, mai importanți).  Nu rămâneau acești aristocrați britanici să înfrunte greutățile: cei care desțeleneau pământurile, rezistau la uragane, geruri și înghețuri și la veri toride erau cei care fugeau de foametea și de epidemiile din Europa.

Astăzi, puțini sunt cei care vin aici din țări care dispun de bune prestații sociale și înaltă calitate a vieții, cum sunt cele din Europa occidentală; însă, SUA continuă să fie o țară a făgăduinței pentru cei care sosesc din sudul emisferei americane, care nu a putut materializa promisiunile pe care, cândva, le oferea Lumea Nouă, sau pentru africanii sau locuitorii altor zone din lume care fug de foamete.

O dovadă că e nevoie de acești oameni o arată statisticile: pe lângă faptul că își găsesc imediat de lucru, în toată țara se înregistrează o lipsă de locuințe și de servicii de toate felurile, încât patronii nu numai că reangajează pensionari, dar, recurg și la tineri total lipsiți de experiență și care încă mai merg la școală.

Și acum sunt respinși irlandezii, italienii sau chinezii, cu toate că, în prezent, noii veniți sunt mexicanii și ceilalți latino-americani. Până într-atât, încât Mexicul s-a văzut nevoit să-și dubleze programele de sprijin pentru cetățenii săi din SUA cu niște „consuli de comunități”, care se pezintă la bisericile la care vin duminica unii dintre compatrioții lor, pentru a le oferi sprijin și consiliere: „situația – spun acești consuli – a devenit complicată”. De fapt, pentru imigranții momentului, dintotdeauna a fost complicată.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Colonos en tierras de America del Norte

Érase una vez               Washington, Diana Negre

La intolerancia social de los Estados Unidos de hoy en día, que está convirtiendo la presidencia de Donald Trump en una guerra civil, que, afortunadamente, no se libra con armas, sino en los medios informativos y los tribunales, es tanto más amarga e inquietante, por cuanto sus raíces datan de la época colonial.

En aquel entonces, era un país de territorios inmensos, desconocidos y difíciles de atravesar, con un clima extremado y en el que faltaba de todo, empezando por la gente que pudiera domeñar su tierra difícil, talar los árboles que lo hacían impenetrable y construir unos edificios básicos para cobijarse.

Todo era difícil, porque estas tierras estaban muy lejos del resto del mundo que ni conocía su existencia, ni tenía maneras fáciles de llegar. Los que se lanzaban a la aventura, formaron una población abigarrada, con ideas muy distintas acerca del mundo en que deseaban vivir.

A pesar de tantas dificultades, la población se multiplicaba y extendía por más y más territorios, cada vez más lejanos, hasta formar este país continental, que hoy conocemos como Estados Unidos, donde el clima se controla con aire acondicionado o calefacción, los recursos son abundantes, la tecnología es puntera y su economía es el motor del mundo.

Aquel país de promesas y desafíos no es el de hoy, tan diferente en riqueza y desarrollo.  Pero, sigue teniendo los mismos planteamientos y necesidades que hace 4 siglos, cuando los primeros colonos ingleses llegaron a sus costas en busca de mejor fortuna, o cuando los famosos “peregrinos” del Mayflower desembarcaron en un terreno hostil, en busca de libertad religiosa.

Estas tierras, conocidas ya desde el principio como “plantaciones”, – no porque hubiesen extensos cultivos, sino porque en ellas se “plantaban” los colonos – anduvieron, desde el principio, tan escasas de mano de obra, que trataron de importarla: con campañas de propaganda en los países europeos, con contratos de servidumbre entre los pobres que esperaban pagar así sus deudas, o con la importación de esclavos.

Las oleadas de inmigración no cesaron nunca, aunque al cabo de cierto tiempo, el crecimiento demográfico natural fue elevadísimo. Pero, el país nunca ha dejado de necesitar gente de fuera, a pesar de la convicción de muchos norteamericanos de hoy en día, empezando por su presidente actual, de que compiten con la población local y generan desempleo.

También antes, como ahora, ha habido un desencuentro entre la población costera y la del interior: incluso antes de que Estados Unidos fuera un país independiente, los habitantes de la “frontera”, como se conocían entonces los territoritos al oeste de las capitales de cada colonia, se consideraban ninguneados por las clases prósperas de sus respetivas capitales.  Hubo repetidamente todo tipo de promesas de enviarles ayudas médicas, servicios públicos, maestros, pero, como en las elecciones modernas, la realidad tiene poco que ver con lo que se dice a la hora de buscar votos.

El descontento llegó a tales extremos que, en lugares como las dos Carolinas, hubo rebeliones con los “Regulators”, que pedían mejores servicios y atención de sus respectivas capitales, o Pennsylvania, donde ocurrió algo semejante con los “Paxton Boys”.  En ambos casos, hubo rebeliones armadas. Hoy en día, no hay tales revueltas, pero, el resentimiento de las zonas rurales contra las élites urbanas quedó evidente en las elecciones de noviembre de 2016 y podría incluso mantener a Trump en el poder dentro de dos años, cuando se celebren los nuevos comicios presidenciales.

Entonces, como ahora, la vida era dura: los ingleses que conseguían una concesión real para colonizar un territorio americano eran aristócratas, al igual que los españoles que llegaban como “adelantados”.  No se quedaban estos aristócratas británicos para afrontar las dificultades: quienes roturaban las tierras, resistían los huracanes, los hielos invernales y los veranos tórridos eran los que huían del hambre y las epidemias europeas.

Hoy, vienen aquí pocas personas de países con buenas prestaciones sociales y calidad de vida, como la que impera en Europa occidental; pero, los EE.UU. siguen siendo una tierra prometida para los que llegan del sur del hemisferio americano, que no ha podido materializar las promesas que, en su día, ofrecía el Nuevo Mundo, o los africanos y otras zonas del mundo que huyen del hambre.

Que la presencia de esta gente es necesaria lo demuestran las estadísticas: además de estar en pleno empleo, en todo el país hay escasez de viviendas y servicios de todo tipo, hasta el punto de que los patronos no buscan ya sólo jubilados para que vuelvan a trabajar, sino que incluso echan mano de jóvenes sin experiencia alguna que todavía van a la escuela.

Y también ahora se repite el rechazo de otrora a los irlandeses, los italianos o los chinos, aunque, esta vez, los indeseables recién llegados sean mexicanos o de otros países del hemisferio. Hasta el punto de que México ha tenido que redoblar los programas de apoyo a sus ciudadanos en Estados Unidos con unos “cónsules de comunidades”, que se presentan en las iglesias a las que acuden los domingos sus compatriotas para ofrecerles apoyo y consejo: “la situación –les dicen- se ha puesto complicada”. En realidad, para los inmigrantes del momento, lo estuvo siempre.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

PEȘTERILE DIN YUCATAN – UN TUNEL AL TIMPULUI

Etiquetas

Bil Phillips, Guillermo de Anda, Marele Acuifer Maya, Mexic, peșteră, Quintana Roo, Robert Schmittner, Yucatan

 O lume mirifică: peșterile inundate din Quintana Roo

Este cel mai mare sit arheologic inundat din lume, însumează 347 de kilometri şi păstrează dovezi despre primii locuitori ai Americii și despre cultura Maya… – anunța, la începutul acestui an (miercuri, 10 ianuarie), Guillermo de Anda, cercetător la Institutul Național de Antropologie și Istorie și director al proiectului Marele Acuifer Maya (Gran Acuífero Maya), descoperirea făcută de un grup de explorare a peșterilor inundate din Quintana Roo, Yucatan, Mexic.

Ce au descoperit exploratorii ?

Exploratorii cercetau de ani buni, cu mijloace moderne, peșterile inundate din Quintana Roo, dar, evenimentul  pe care îl anunță, acum, este descoperirea unei legături directe între două sisteme mari de peșteri care păreau a fi separate. Prin unificarea lor, devin cel mai mare sistem din lume cu cei 347 de kilometri de peșteri și galerii inundate cu apă dulce. Și cum este obiceiul, numele sistemului mai mare se va extinde și asupra sistemului mai mic, astfel încât, acum, Sac Actun cuprinde și peșterile din Dos Ojos din Tulum, din provincia Quintana Roo.

Aceste sute de kilometri de peșteri și galerii – adevărate tuneluri ale timpului – sunt o poartă de intrare în istoria străveche și recentă a provinciei Quintana Roo din peninsula Yucatan.

Peşterile Sac Actun reprezintă cel mai important sit arheologic inundat din lume care are peste o sută de contexte arheologice şi oferă informaţii despre primii locuitori ai Americii, despre fauna dispărută și, desigur, despre cultura Maya – spune Guillermo de Anda.

În etapa următoare, proiectul va cuprinde un studiu amplu al biodiversității care depinde de acest imens acuifer de apă cristalină. Exploratorii vor continua să facă hărți și să inventarieze contextele arheologice inundate. Și desigur, se vor lua măsurile necesare pentru protejarea și conservarea lor.

Bil Phillips, pionierul studierii acuiferului Maya

Robert Schmittner este șeful echipei de scafandri angajaţi  în proiectul Gran Acuífero Maya (GAM). Proiectul a demarat în martie 2017, dar Schmittner scotocește de 14 ani prin galeriile pline cu apă ale labirintului din Quintana Roo, pentru a găsi legături între sistemele de peșteri.

Este un entuziast convins că va descoperi conexiunile care leagă toate sistemele de peșteri existente în peninsula mexicană Yucatan, deoarece fenomenul carstic nu poate fi decât unitar – consideră el – și va însuma peste o mie de kilometri de peșteri și galerii. Concret, în partea de nord a provinciei Quintana Roo sunt 358 de sisteme de peșteri inundate care au o lungime totală de aproximativ 1400 de kilometri.

Dar, înainte de Robert Schmittner, un alt pasionat și-a dedicat ani buni din viață pentru a explora aceste minunății din măruntaiele peninsulei Yucatan: Bil Phillips, pionierul studierii acuiferului Maya. Împreună cu James Coke, el a fondat QUINTANA ROO SPELEOLOGICAL SURVEY, o bază de date cu hărți detaliate, care acum sunt un instrument prețios pentru înțelegerea și protejarea acuiferului. A muncit peste 40 de ani cartografiind  peșterile și galeriile din Yucatan.A muncit la acest proiect până în ultimele zile ale vieții lui. S-a stins în noiembrie anul trecut, iar echipa GAM îi dedică, acum, această descoperire deosebită lui Bil Phillips.

Cenot

Echipa

Acuiferul din Quitana Roo va fi studiat de o echipă multidisciplinară. Iată câțiva dintre actualii și viitorii membri mexicani și străini ai ei: biologul Arturo Bayona Miramontes, inginerul și inventatorul Corey Jaskolski, profesorul James Brady de la Universitatea din California, fondator al disciplinei de arheologie a peșterilor Maya; Dante Garcia, specialist în arheologia cenotă, precum și studenți și absolvenți universitari din SUA și Mexic.

Galerie cu apă

Explorarea adâncurilor  unui cenot

Cenot

Cenoţii       

Cenotul – din cuvântul mayaș  zonot (cenote – în spaniolă) – este o deschidere  verticală a galeriei inundate, „o fereastră spre cer” formată în urma surpării boltei galeriei, astfel încât, de sus, de la suprafață, apa cristalină se vede ca un lac pe fundul unui crater. Mexicul are cei mai mulți cenoți din lume, în special în Peninsula Yucatan.

Mayașii considerau că cenoții sunt porți spre o altă lume. Erau locuri unde se aduceau sacrificii. Zona cu cenoți era o zonă sacră.

Cenoții sunt o moștenire culturală și istorică protejată prin Convenția Moștenirii Culturale Subacvatice.

Hartă cu câțiva cenoți

Cenot

Explorarea unui cenot

Vestigii ale unei prezențe umane străvechi

Vas  din cultura Maya

Un sit fabulos

Peșterile din Yucatan oferă un material extraordinar de bogat de studiu. Sunt o comoară pentru cercetători și oameni de știință din domenii multiple, din epoci multiple ale trecutului, prezentului și, desigur, ale viitorului.

Sunt o sursă pentru a înțelege mai bine trecutul, dar și o bogăție – în special acuiferul de apă dulce-pentru a defini  dezvoltarea în viitor a regiunii.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

Nici ciment și nici zidari/Ni cemento, ni brazos

Etiquetas

America, DREAMers, EEUU, Mexic, Trump, zid

DREAMers in America

Nici ciment și nici zidari                                    Washington, Diana Negre

Sunt mai puțini de 700.000 tinerii care ar putea să-și piardă dreptul de a mai rămâne în SUA : reprezintă 2% din populația totală a țării și doar 7% din rezidenții fără acte, însă, ocupă primul loc în dezbaterile politice și se înfruntă cu un zid uriaș de beton, care nici nu este construit și nici nu pare să devină realitate.

Este vorba despre „Dreamers”, un cuvânt care înseamnă “visători” și, în același timp, este sigla legii DREAM (Developement, Relief and Education for Alien Minors), care n-a ajuns niciodată să fie aprobată și prin intermediul căreia se încerca să se rezolve situația tinerilor care erau copii când au venit împreună cu părinții lor în SUA, unde, au, acum, singura lor casă și, în multe cazuri, nu mai vorbesc decât engleza.

Congresul a dezbătut, timp de zece ani, ce formule să adopte pentru a-i integra și feri de o deportare inumană, iar, cum nu s-a ajuns la niciun acord, președintele Obama a dat, în acest sens, un ordin executiv, cunoscut prin sigla: DACA (Deferred Action for Childhood Arrivals).

Astfel, acești tineri puteau să rămână în țară, dacă nu comiteau delicte, munceau sau mergeau la vreo școală, dar, soluția era provizorie, iar acum, ei se află în limbul în care i-a plasat președintele Trump, atunci când a hotărât că măsura va expira peste șase luni.

Aceasta a declanșat o intensă dezbatere politică, deoarece, cu toate că acești tineri reprezintă doar o mică parte dintre cei fără acte, problema imigranților împarte țara și creează mari înfruntări chiar în sânul celor două partide, între cei care sunt pentru o politică foarte restrictivă față de imigranți și cei care, din motive umanitare sau din interese ale întreprinderilor lor, ar vrea să sosească în țară și mai mulți străini.

Iar campania prezidențială a lui Donald Trump a agravat și mai mult situația: pe de o parte, s-a alăturat celor care se opun imigrării și, pe de altă parte, a tot promis că va construi versiunea americană a Marelui Zid Chinezesc de-a lungul a 3200 de kilometri, la frontiera cu Mexicul.

După ce a insistat că Mexicul va fi cel care va plăti pentru construirea acestui zid, Casa Albă a început să ceară bugete pentru a ridica o adevărată fortăreață de oțel și beton, înaltă de 6 metri. În unele tronsoane, cum este Arizona, acest zid deja există, la care se adaugă, acum, încă un gard din plasă metalică, precum și o a treia piedică, adică o barieră “virtuală” cu senzori, camere de luat vederi și alte mijloace electronice, dar, asemenea fortificații se întind pe distante mici, ori, atât imigranții, cât și traficanții de droguri folosesc alte căi, mai puțin supravegheate.

Această construcție a început în vremea președintelui Bush, care credea că supravegherea frontierei era suficientă pentru a-i ține în frâu pe politicienii porniți împotriva imigrării, sperând să se aprobe, între timp, legile pentru a normaliza situația celor fără acte, aflați permanent sub amenințarea de a fi deportați.

Dar, n-a fost să fie așa, și oricât s-ar strădui atât republicanii, cât și democrații să afirme că vor să rezolve situația, ambele partide trebuie să țină cont de interese contradictorii și sunt blocați de teama că îi vor îndepărta pe mulți dintre alegătorii lor. O problemă o constituie  „nativiștii”, adică cei care nu vor să mai audă de străini în țară, deoarece sunt convinși că muncitorii americani sunt în pierdere din cauza imigranților, care acceptă să muncească pentru salarii mai mici.

Poate și mai gravă este divergența de interese dintre cele două partide: democrații insistă ca celor fără acte să li se acorde cetățenia americană, în timp ce republicanii vor ca imigranților să li se permită o legalizare a situației lor, dar fără cetățenie americană.

Ambele partide se încăpățânează să nu cedeze deloc din aceste poziții ale lor, pur și simplu pentru faptul că imigranții votează, în general, cu democrații, care își freacă mâinile de satisfacție că vor câștiga 12 milioane de voturi, iar republicanii vor fi percepuți ca plini de cruzime.

Se pare că, acum, Trump nu numai că vrea să joace acest atu al zidului, pentru a rezolva situația celor fără acte, ci, pentru a doua oară, se aliază cu opoziția democrată, pentru a-și atinge scopurile, care ar însemna obținerea unei soluții permanente pentru acești „dreamers”.

 De asemenea, părea că vrea să se folosească de criza umanitară a celor 700.000 de tineri pentru a obține din partea Congresului fonduri cu care să fortifice frontiera, dar, a spus că zidul său poate să mai aștepte, ceea ce îl apropie și mai mult de Partidul Democrat.

Sunt mulți cei care semnalează că un zid de oțel și beton ar fi un anacronism în era cip-urilor și a supravegherii electronice, și mult mai urgent este faptul că țara ar putea să se confrunte cu o gravă criză de mână de lucru.

Trump repetă tot timpul că vrea să creeze noi locuri de muncă, dar, într-o țară care își folosește plenar mâna de lucru (indicele de șomaj de 4% este considerat de economiști ca ocupare totală a mâinii de lucru) se pune întrebarea: cine va munci în aceste noi locuri de muncă? Și mai urgentă este întrebarea: cine va reconstrui  Texas-ul și Florida fără imigranții care sosesc din Mexic și din alte țări ale continentului american? Desigur, este dificil să găsești muncitori pentru muncile cele mai grele, și, încă înainte de distrugerile cauzate de uraganele  Irma și Harvey,  30% din muncitorii din construcții din Florida și 40% din Texas erau imigranți.

Soluția se află acum în mâinile Congresului, care, de 16 ani, tot încearcă să rezolve problema imigranților, fără să existe vreun indiciu că cineva va fi dispus să cedeze. Poate cruzimea de a-i deporta pe tinerii care nu au cunoscut altă țară decât SUA va fi un stimulent pentru a găsi o soluție. Altfel, legiuitorii vor rămâne fără cimentul pentru ridicarea zidului, iar americanii, fără zidarii care să le reconstruiască orașele.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Ni cemento, ni brazos                                     Washington, Diana Negre

Son menos de 700.000 los jóvenes que pueden perder su permiso para seguir viviendo en Estados Unidos, representan el 2% de la población norteamericana y tan solo el 7% de los residentes indocumentados, pero, ocupan el primer plano en el debate político y se enfrentan a una gigantesca muralla de cemento, que ni está construída, ni lleva trazas de convertirse en realidad.

Se trata de los “Dreamers”, una palabra que tanto significa “soñadores”, como las siglas de la ley DREAM (Developement, Relief and Education for Alien Minors), que nunca se llegó a aprobar y que trataba de resolver la situación de los jóvenes a quienes sus padres trajeron de niños a Estados Unidos, donde tienen la única casa que conocen y cuyo idioma, en muchos casos, es el único que hablan.

El Congreso debatió durante diez años las fórmulas para integrarlos y protegerlos de una deportación, que a casi todos les parece inhumana, pero, al ver que no llegaban a un acuerdo, el presidente Obama recurrió a una orden ejecutiva conocida por sus siglas DACA (Deferred Action for Childhood Arrivals).

Estos jóvenes podían permanecer en el país si no han cometido delitos, trabajan o asisten a alguna escuela, pero, la solución era provisional y ahora están en el limbo al que les ha mandado el presidente Trump, al decidir que la medida expirará dentro de seis meses.

Así, ha puesto en marcha un intenso debate político pues, si bien estos jóvenes representan una pequeña parte de los indocumentados, la cuestión migratoria divide al país e incluso provoca grandes diferencias en el seno de los dos partidos, entre quienes favorecen una política muy restrictiva ante los inmigrantes y los que, por razones humanitarias o por intereses empresariales, favorecen la llegada de más extranjeros.

Pero, no es sólo esto, sino que la campaña presidencial de Trump agravó la situación: por una parte, se sumó a quienes se oponen a la inmigración y, por la otra, prometió hasta la saciedad construir una versión americana de la Gran Muralla china a lo largo de los 3200 kilómetros de la frontera mexicana.

Después de insistir durante meses en que México pagará por esta muralla, la Casa Blanca ha empezado a pedir presupuestos para la construcción de una auténtica fortificación de acero reforzado con cemento y de 6 metros de altura. En algunos lugares, como en Arizona, este muro ya existe y, además, le añaden una segunda valla de tela metálica y una tercera pantalla “virtual” con sensores, cámaras y otros medios electrónicos, pero, semejante fortificación tan sólo ocupa extensiones pequeñas y, tanto los inmigrantes indocumentados, como los narcotraficantes utilizan otros vericuetos menos protegidos.

Esta construcción empezó ya con el presidente Bush, quien esperaba que la protección fronteriza sería suficiente para marginar a los políticos más contrarios a la inmigración, de forma que sería posible aprobar leyes para normalizar la situación de los indocumentados, que viven bajo la amenaza constante de ser deportados.

No fue así y, por mucho que republicanos y demócratas aseguren que quieren resolver la situación, ambos partidos han de atender intereses contrapuestos y quedan paralizados por su temor de alienar a una parte de sus votantes. Un problema son los llamados “nativistas” que no quieren ver extranjeros y están convencidos de que los trabajadores norteamericanos salen perjudicados, porque han de competir con inmigrantes dispuestos a trabajar por menos dinero.

Quizá más grave sea la divergencia de intereses entre ambos partidos: los demócratas insisten en que se ha de ofrecer la nacionalidad norteamericana a los indocumentados y se oponen a las propuestas republicanas que permitirían a estos inmigrantes legalizar su situación, pero, sin convertirse en ciudadanos.

Ambos se cierran en banda en este aspecto, por el sencillo motivo de que los inmigrantes, en general, votan por los demócratas, quienes se frotan las manos ante la perspectiva de ganar 12 millones de votos o la alternativa de condenar a los republicanos por ser desalmados.

Ahora, parece ser que Trump no solamente quiere jugar la baza de esta muralla para resolver la situación de los indocumentados, sino que, por segunda vez, se alía a la oposición demócrata, para conseguir sus fines que, en este caso, es lograr una solución permanente para los “dreamers”.

 Parecía que tal vez quería utilizar la crisis humanitaria que representan estos 700.000 jóvenes para que el Congreso le dé el dinero con que fortificar la frontera, pero, ha indicado que su muralla puede esperar, lo que le acerca aún más al Partido Demócrata.

Muchos señalan que una muralla de acero y cemento es un anacronismo en la era del chip y la vigilancia electrónica, pero, más urgente es la cuestión de que el país se puede enfrentar a una grave falta de mano de obra.

Trump ha vuelto a repetir que quiere crear más puestos de trabajo, pero, en un país con pleno empleo (el índice de paro del 4% lo consideran los economistas como pleno empleo) cabe preguntarse quién ocupará estos puestos. Y de manera más urgente, está la cuestión de quién reconstruirá Texas y la Florida, sin los inmigrantes que llegan de México y otros países del continente. Normalmente, es difícil encontrar trabajadores para las faenas más duras y, ya antes de la destrucción causada por los huracanes Irma y Harvey, el 30% de los obreros de la construcción de la Florida y el 40% de Texas eran inmigrantes.

La solución está ahora en manos del Congreso, que lleva ya 16 años planteándose una solución al problema migratorio, sin que haya indicios de que nadie esté dispuesto a ceder. Quizá la crueldad de deportar a jóvenes que no conocen más país que Estados Unidos sirva de impulso para una solución. De no ser así, los legisladores se quedarán sin el cemento para edificar la muralla y los norteamericanos sin los albañiles para reconstruir sus ciudades.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

GARDUL ÎL FAC EU, DAR, ÎL PLĂTEȘTI TU !

Etiquetas

Donald Trump, Enrique Peña Nieto, gard, Mexic, SUA

Zidul despre care vorbește președintele Donald Trump există !

De fapt, este un… gard ridicat în vremea lui Bill Clinton.

Se întinde pe 1.050 de kilometri din cei 3.169, cât are frontiera comună dintre SUA și Mexic. O treime din lungimea acestei granițe o formează bariera naturală a Fluviului din Nord – Río Grande del Norte.

Donald Trump ar vrea să-l completeze cu încă 550 de kilometri. Costurile estimative s-ar ridica peste cifra de 15 miliarde de dolari, eventual la 38 sau chiar 40 de miliarde.

Totul depinde, acum, de Congresul american, deoarece acest for va aproba sau nu fondurile necesare.

Dificultățile sunt multiple !

Unele tronsoane din acest gard ar urma să se întindă prin zone muntoase greu accesibile, care ar necesita amenajarea unor drumuri de acces pentru logistica transportului materialelor, construcției și întreținerii acestei bariere. Aceste drumuri ar costa ele însele foarte mult, nu ar exista trafic pe ele, și pe termen lung, nu ar servi la nimic.

În statul Texas, gardul ar trece prin proprietăți private, ceea ce ar crea foarte multe probleme și nemulțumiri, care și-ar găsi rezolvarea doar în tribunale.

O frontieră atât de mare cu greu poate fi păzită eficient. Este celebră afirmația fostei secretare (ministru) a Securității,
Janet Napolitano: „dați-mi un zid de 15 metri și vă voi arăta o scară de 16 metri”.

Nici supravegherea electronică sau gardul virtual  nu sunt niște piedici de netrecut pentru imigranții hispanici. Întotdeauna se găsesc căi și modalități pentru a trece peste cele mai noi și mai moderne bariere.

Deocamdată, președintele Donald Trump a reușit să-și supere, încă o dată, foarte rău, vecinul din sud, cu afirmația că, pentru construcția acestui gard, va plăti chiar Mexicul, adică banii vor fi recuperați, într-un fel sau altul, de la mexicanii înșiși.

Enrique Peña Nieto, președintele Mexicului, i-a răspuns lui Trump, cu care urma să se întâlnească la sfârșitul acestei luni : Mexicul nu va plăti niciun gard !

Răspunsul președintelui american a venit pe Twitter: „dacă Mexicul nu vrea să plătească pentru un gard atât de necesar, bine ar fi să anulăm întâlnirea”.

Enrique Peña Nieto, președintele Mexicului, la întâlnirea cu membrii corpului diplomatic în Ciudad de Mexico, 11 ianuarie 2017

Imigranți mexicani se aventureză prin zone deșertice unde nu există gardul care separă SUA de Mexic

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Apele nu se liniștesc/

Etiquetas

Donald Trump, Enrique Peña Nieto, Mexic, Obama Care, SUA

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Congresul american vrea să „reformeze reforma” de sănătate a lui Obama. Va reuși sau va strica ce s-a realizat până acum?

Apele nu se liniștesc                           Diana Negre

Mai rămân două săptămâni până când Donald Trump va deveni președintele SUA, dar, noua fază politică a țării, apărută după alegerile din noiembrie trecut, s-a pornit deja cu toată viteza, fără să mai aștepte preluarea oficială a puterii, pe 20 ale lunii curente.

Congresul american a intrat în funcție din prima zi lucrătoare a anului, cu ceremonii masive de depunere a jurământului, cele două partide ne pierzând timpul pentru a înălța steagurile de dinaintea alegerilor.

E ușor de înțeles această atitudine a republicanilor, deoarece victoria lor a fost mult mai mare decât și-au imaginat-o, dar, mult mai problematică pentru democrați, care, în opt ani cât a fost președinte Barack Obama, au pierdut 11 fotolii în Senat (11%) și 64 în  Camera Reprezentanților (14%), pe lângă faptul că au devenit minoritate, atât în guvernele, cât și în Parlamentele celor 50 de state americane.

Singurele neînțelegeri apărute, până acum sunt, cele din tabăra republicană, unde senatorul de Arizona, John McCain, a inaugurat sezonul legislativ cu audieri pentru a analiza amestecul rusesc în alegerile americane și încercarea rușilor de a-l favoriza pe Donald Trump, în detrimentul rivalei sale democrate, Hillary Clinton. Această acțiune îl irită teribil pe viitorul președinte: Trump și o mare parte dintre republicani nu pot tolera nicio aluzie că ar fi putut beneficia de manevrele Moscovei.

Cu toate că președintele Obama conduce cu atribuțiuni executive până pe data de 20 ianuarie, zi fixată dintotdeauna pentru transferul puterilor, Congresul a început să lucreze din plin de la începutul anului. În ziua de 2 ianuarie, prima zi lucrătoare, republicanii au pornit o bătălie care l-a întărit pe viitorul președinte, deoarece au avut proasta idee de a propune desființarea Comisiei Independente de Etică din Camera Reprezentanților, acțiune criticată de democrați și chiar de liderii republicani din Congres, și care, desigur, a iritat opinia publică. Trump i-a criticat deschis, întrebându-se dacă, într-adevăr, congresmenii nu aveau altceva mai bun de făcut. Ceea ce nu a reușit președintele Camerei, au reușit tweet-urile lui Trump și, astfel, inițiativa s-a stins rapid. Până și votantii democrați și-au exprimat admirația pentru magnatul newyorchez, care nu numai că s-a opus pe măsură, dar chiar s-a făcut auzit.

Congresmenii, ca și cum i-ar răspunde cu fapte lui Trump, s-au apucat imediat de treabă pentru a-și îndeplini promisiunile electorale. Cea mai importantă este „reforma reformei” sistemului de asigurări medicale, o sarcina uriașă. Anvergura ei este ușor de înțeles, dacă analizăm cifrele : numai patru țări în lume au un PNB mai mare decât cheltuielile medicale americane; înainte de reformă, existau 50 de milioane de persoane fără asigurări medicale, dar, au beneficiat de ele doar 20 de milioane, astfel încât 30 de milioane continuă să nu fie protejate.

Beneficiile acestor 20 de milioane de asigurați, care, în marea lor majoritate le primesc ca subvenții, sunt plătite nu numai de contribuabil prin impozitele sale generale, ci și de celelalte 280 de milioane de cetățeni, care deja aveau asigurări, și au văzut cum s-a scumpit și s-a înrăutățit calitatea serviciilor care li se oferă.

Asistența medicală este atât de scumpă, încât nu se poate plăti din bani publici, se pot oferi numai câteva ajutoare, astfel încât, doar cei mai săraci primesc medicamente gratis. Ceilalți sunt obligați să-și plătească polițe de asigurări, care, cu această lege, s-au scumpit, deoarece au crescut prestările. Mulți dintre noii asigurați au deduceri anuale de 10.000 de dolari, adică, mai întâi, vor cheltui banii aceștia din buzunarul lor, pe lângă faptul că vor plăti alte câteva mii ca prime, și, eventual, pe urmă, asigurările vor începe să plătească, și atunci când o vor face, vor acoperi numai o parte din cheltuieli, dar nu mai mult de 70 la sută din ele.

Se înțelege de la sine că situația nemulțumește, iar republicanii promit că o vor  schimba. S-au apucat de treabă cu atâta râvnă, încât Obama s-a alarmat atât de tare, că, miercurea trecută, a făcut o vizită la Capitoliu pentru a-i implora pe congresmenii și senatorii democrați să blocheze, cu tot ce au la îndemână,  încercările republicanilor de a desființa o reformă pe care el o consideră principala moștenire pe care o lasă președinția sa.

În această acțiune republicanii sunt uniți și hotărâți, dar, tot talentul și efortul din lume nu vor putea rezolva lesne o problema atât de complexă. Se știe că este mai greu să repari ceva decât să refaci totul pornind de la zero, dar, în cazul acesta, nu se poate relua totul de la început, deoarece, cu toate deficiențele reformei sanitare, de ea au beneficiat 20 de milioane de persoane, pe care nimeni nu vrea să le lase fără protecție. Prin urmare, se pune problema înlocuirii unui sistem cu altul mai bun, și aceasta necesită timp – așa cum a fost nevoie de timp pentru a aproba reformele lui Obama, însă, democrații îi vor presa tot timpul pe rivalii lor, în speranța că vor obosi în năzuințele lor reformiste, ca să poată culege ei  beneficiiile electorale.

În toiul acestei bătălii care a început înainte de termen, lui Trump îi sosesc ajutoare nesperate : Mexicul, țara împotriva căreia s-a năpustit din momentul în care și-a anunțat candidatura, a hotărât să depună eforturi pentru a-și îmbunătăți relațiile cu noul președinte, numindu-l ministru de externe pe Luis Videgaray, adică pe fostul ministru de finanțe care a trebuit să demisioneze pentru că a propus  o întâlnire a președintelui Peña Nieto cu Trump. Iar, Tratatul de Liber Schimb al Americii de Nord, pe care Trump l-a calificat ca dezastru, deoarece prejudicia SUA din cauza Mexicului, se pare că a devenit nepopular de ambele părți ale frontierei comune.

Donald Trump și Enrique Peña Nieto

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

El congreso de EEUU quiere “reformar la reforma”de sanidad de Obama. ¿Lo conseguirá o arruinará lo poco que se ha construido hasta ahora?

Las aguas no se calman  Diana Negre

Faltan casi dos semanas para que Donald Trump se convierta en presidente de Estados Unidos, pero la nueva fase política del país, surgida de las elecciones del pasado noviembre, está girando ya a toda marcha, sin esperar a la toma de posesión del próximo día 20.

El Congreso ya entró en funciones el primer día laborable del año, con ceremonias masivas de  juramento de cargo,  en tanto que ambos partidos no perdían el tiempo en enarbolar las mismas banderas que antes de las elecciones.

 Es una actitud comprensible de los republicanos, cuya  victoria fue mucho más amplia de lo que imaginaban, pero más problemática para los demócratas que, en los ocho años de presidencia de Barack Obama, han perdido nada menos que 11 escaños en el Senado (11%) y 64 en la Cámara de Representantes (14%), además de quedar en minoría tanto en los gobiernos, como en los Parlamentos de los 50 estados norteamericanos.

Las únicas desavenencias aparecidas hasta ahora están en el campo republicano, donde el senador de Arizona, John McCain, inauguró la temporada legislativa con audiencias para analizar la injerencia rusa en las elecciones norteamericanas y su intento de favorecer a Donald Trump sobre su rival demócrata, Hillary Clinton.  Es algo que irrita terriblemente al futuro presidente y que provoca burlas por parte de Trump y de una gran parte de los republicanos, pues no pueden tolerar ninguna sugerencia de que su candidato se haya podido beneficiar de las maniobras de Moscú.

Aunque el presidente Obama siga al frente de la rama ejecutiva hasta el día 20 de enero, una fecha fija en que siempre se hace el traslado de poderes, el Congreso empezó a trabajar con gran ímpetu al comenzar el año. El dos de enero, el primer día laborable, los republicanos se lanzaron de lleno a la batalla de una forma que reforzó al futuro presidente, pues tuvieron la mala idea de proponer que se eliminara la comisión independiente de ética de la Cámara de Representantes, algo que criticaron los demócratas y los mismos líderes republicanos en el Congreso, además de irritar a la opinión pública. Trump se hizo eco de este descontento popular y les criticó abiertamente, preguntándose si los congresistas no tenían nada mejor que hacer. Lo que no había conseguido el presidente de la Cámara lo logaron los tweets de Trump y la iniciativa se apagó rápidamente.  Hasta los votantes demócratas expresaron su admiración hacia el magnate neoyorkino, que no solo se opuso a la medida, sino que se hizo escuchar.

Los congresistas, como si contestaran con obras a Trump, pusieron de inmediato manos a la obra para cumplir sus promesas electorales. La más importante es “reformar la reforma” del sistema de seguro médico, una tarea magna. Su envergadura es fácil de entender si analizamos las cifras: tan sólo cuatro países en todo el mundo tiene un PNB mayor que los costos médicos norteamericanos; antes de la reforma, había casi 50 millones de personas sin seguro, pero tan sólo se han beneficiado de ella 20 millones, de forma que 30 siguen sin protección.

Los beneficios de estos 20 millones de asegurados, que en su mayoría los reciben en forma de subvenciones, no los paga sólo el contribuyente con sus impuestos generales, sino también los otros 280 millones de ciudadanos que ya tenían seguro y han visto encarecerse y empeorar la calidad de los servicios que reciben.

La atención médica es tan cara que el erario público no la puede costear y tan solo puede intentar dar algunas ayudas, de forma que únicamente los muy pobres tienen medicina gratis. Los demás han de comprar pólizas de seguro, que, con esta ley, se han encarecido, porque se han aumentado las prestaciones. Muchos de los nuevos asegurados tienen un deducible de 10.000 dólares anuales, es decir, que primero se han de gastar este dinero de su bolsillo, además de pagar varios miles más en primas, antes de que la aseguradora empiece a pagar y, cuando lo haga, tan sólo cubrirá una parte de los gastos, generalmente no más del 70%.

Es comprensible que la situación produjera descontento y que los republicanos prometieran cambiarla. Se han puesto manos a la obra con tanto afán que Obama se alarmó de tal forma, que, el miércoles, hizo una de sus raras visitas al Capitolio, para reunirse con los congresistas y senadores demócratas e implorarles que bloqueen, por todos los medios, los intentos republicanos de desmantelar una reforma, que considera el principal legado de su presidencia.

A los republicanos no les falta ni unidad, ni determinación para esta empresa, pero ni todo el talento, ni el esfuerzo del mundo puede arreglar fácilmente un problema tan complejo. Todos  sabemos que es más difícil enmendar una plana que escribirla de nuevo, pero, en este caso, no se puede hacer borrón y cuenta nueva porque, a pesar de las innegables deficiencias de la reforma sanitaria, ha beneficiado a unos 20 millones de personas a quien nadie quiere dejar sin protección. Se trata pues de substituir el sistema por otro mejor y esto lleva tiempo – como lo llevó aprobar las reformas de Obama – pero, los demócratas no quitarán las espuelas a sus rivales en la esperanza de que se estrellen en sus ansias reformistas y así recoger ellos los beneficios electorales.

En medio de esta batalla que ha comenzado antes de hora, le llegan a Trump refuerzos imprevistos: México, el país contra el que arremetió desde que anunció su candidatura, ha decidido esforzarse por mejorar la relación con el nuevo presidente, nombrando ministro de Exteriores a Luís Videgaray, el ministro de Hacienda que tuvo que dimitir, hace algún tiempo, por haber propuesto una reunión del presidente Peña Nieto con Trump. Y en cuanto al Tratado de Libre Comercio de Norteamérica, que Trump ha calificado de desastre por perjudicar a Estados Unidos a costa de México, resulta ser tan impopular al otro lado de la frontera como a éste.

Enrique Peña Nieto y Donald Trump

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.