MINSK: APĂSĂTOAREA PRIETENIE A RUSIEI/MINSK: LA OPRESORA AMISTAD RUSA

Etiquetas

Alexandru Lukașenko, Belarus, Mihail Babici, Minsk, Moscova, Rusia, URSS

Lukașenko și Putin

MINSK: APĂSĂTOAREA PRIETENIE A RUSIEI

Unul dintre cele mai urâte coșmaruri pe care le-au avut și le au țările mici, de-a lungul istoriei, este vecinătatea cu o mare putere. În prezent, povara aceasta o duce în spinare Belarus, datorită Federației Ruse, cu toate că Minsk nu recunoaște acest lucru din orgoliu, iar, pentru Moscova, o astfel de recunoaștere ar fi ceva…de prisos.

În ziua de azi, două sunt problemele bieloruse cu Rusia: prima, slăbiciunea economică, ușurată, în oarecare măsură, de când a devenit independentă, în urma dispariției URSS, prin ajutoare generoase din partea Rusiei; cealaltă problemă este strădania lui Putin de a reabsorbi în Federația Rusă toate țările care au alcătuit cândva URSS.

De fapt, dacă entitatea politică și istorică a Republicii Belarus este recunoscută, viabilitatea ei economică a fost, mai mult sau mai puțin politică, doar în macro-structura URSS. Când aceasta s-a dezmembrat într-o serie de republici independente, Rusia a venit în ajutorul Minsk-ului, deoarece, astfel, putea să-și exercite hegemonia în continuare, prin pârghiile economice. Ajutoarele rusești au constat din mari credite cu dobânzi mici, precum și din livrarea de hidrocarburi la preț scăzut. Belarus se ocupa cu rafinarea țițeiului rusesc – gazele le oprea pentru consumul propriu, iar celelalte produse rafinate le reexporta; în felul acesta, obținea ușor venituri decisive pentru balanța sa de plăți.

Însă, în prezent, cu o piață mondială a hidrocarburilor în scădere, Rusia însăși are mari probleme în a-și vinde aceste produse. Pentru a-și spori vânzările, Moscova a recurs la un truc fiscal – scade masiv și progresiv taxele pentru export, în schimb, ridică vertiginos impozitul pe extragerea țițeiului, ceea ce sporește prețul de vânzare a acestei materii prime. Pentru Belarus, acest lucru înseamnă pierderi enorme (aproximativ 400 de milioane de dolari, în fiecare an) din veniturile obținute prin vânzarea produselor rafinate în străinătate.

Acestei mari provocări trebuie să-i răspundă președintele bielorus, Alexandru Lukașenko; o provocare agravată de reactivarea pe care vrea să i-o impună omologul său rus – Vladimir Putin –  a pactului pentru a forma un „Stat comun”, pe care l-au semnat (dar, nu l-au îndeplinit, până acum) Rusia și Belarus, după dispariția URSS, prin anii 90. Încă de pe atunci, Moscova năzuia să-i succeadă Rusiei staliniste ca mare putere. Dar, nici circumstanțele politice, și nici propria slăbiciune financiară nu permiteau acest lucru, în anii aceia.

Putin crede că acum situația e diferită. Nu că țara sa s-ar scălda în abundență, ci pentru că conjunctura internațională îi lasă mai multă marjă de manevră și pentru că slăbiciunea vecinilor săi  – cu excepția Kazahstanului – este, acum, mult mai mare. Și, primul pas pentru această reînviere a „Marii Rusii” ar fi unirea Federației Ruse cu Ucrania și Belarus.

În Ucraina nu i-au ieșit pasiențele lui Putin deoarece a mers pe calea cea mai dură, dar, acum, Crimeea este a rușilor. Și, cum o a doua încercare expansionistă pe cale militară este de neînchipuit, Kremlinul încearcă, acum, calea economică. Micșorarea fondurilor nu-i mai permite lui Lukașenko să facă nazuri sau chiar să cocheteze cu Occidentul, cum a făcut în ultimii ani. Profitând de noua situație, Moscova se umflă în pene, până într-atât, încât ambasadorul rus la Minsk, Mihail Babici, a ajuns să afirme, recent, că Belarusului i-ar merge mult mai bine în pretinsul „stat comun”, decât în actualul „Spațiu euroasiatic”, o modestă versiune orientală a Pieței Comune.

Mihail Babici

Această declarație dobândește o relevanță specială, deoarece opinia publică bielorusă nu vorbește de Babici ca despre un ambasador rus, ci despre „guvernatorul general rus”…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MINSK: LA OPRESORA AMISTAD RUSA

Una de las peores pesadillas de las pequeñas naciones a lo largo de la Historia ha sido la vecindad con una gran potencia. Actualmente, esta carga la está padeciendo Bielorrusia con la Federación Rusa, aunque Minsk lo niegue por orgullo y Moscú, también… pero, por redundante.

Hoy en día, los problemas bielorrusos con Rusia son dos: uno, la debilidad económica del país, aligerada desde su independencia tras la desaparición de la URSS por generosas ayudas rusas; el otro y mayor es el empeño de Putin de reabsorber en la Federación Rusa a todas la naciones que habían formado parte de la URSS el siglo pasado.

En realidad, si la entidad política e histórica de Bielorrusia es innegable, su viabilidad económica solo era más o menos posible en la macro estructura de la URSS. De ahí que al desmembrarse ésta en una serie de repúblicas independientes, Rusia vino en socorro de Minsk, ya que, así, seguía ejerciendo su hegemonía por la vía económica. La ayuda rusa han sido grandes créditos a reducido interés y el suministro de hidrocarburos a bajo precio. Bielorrusia refinaba el petróleo ruso – el gas ha sido mayormente para consumo propio – y reexportaba los productos; así obtenía unos ingresos fáciles y decisivos para la balanza de pagos del país.

Pero, hoy en día, con un mercado mundial de los hidrocarburos a la baja, Rusia misma tiene problemas para vender los suyos. A fin de incrementar sus ventas, Moscú ha recurrido a una artimaña fiscal – drástica rebaja progresiva de los aranceles de exportación y fuerte elevación de los gravámenes sobre la extracción que repercuten en el precio de venta de la materia prima. En el caso de Bielorrusia, esto significa una enorme merma (unos 400 millones de dólares anuales) de los beneficios en la venta de los refinados que exporta.

Ello constituye un nuevo desafío para el presidente bielorruso, Alejandro Lukashenka: un desafío agravado por la reactivación que quiere imponerle su colega ruso – Vladimir Putin –  al pacto “Estado común” que firmaron (y no promovieron hasta ahora) Rusia y Bielorrusia, a raíz de la desaparición de la URSS, en los 90. Ya entonces Moscú tuvo claro que aspiraba a suceder a la Rusia estalinista como gran potencia. Pero, ni las circunstancias políticas, ni la propia debilidad financiera lo permitían en aquellos años.

Putin cree que ahora es distinto. No porque su país nade en la abundancia, sino porque la coyuntura internacional le deja mucho más margen de maniobra y porque la debilidad de sus vecinos – Kazakstán, aparte – es mayor que antes. Y el primer paso para esta hipotética resurrección de la “Gran Rusia” es la unión de la Federación Rusa con Ucrania y Bielorrusia.

En Ucrania se le han torcido algo las cosas a Putin por ir a la brava, pero ya es rusa Crimea. Y como una segunda intentona expansionista por la vía militar ya es impensable, el Kremlin lo intenta ahora por la vía económica. La merma de fondos ya no le permite a Lukashenka remolonear y hasta coquetear con Occidente como en los últimos años y esto ha envalentonado a Moscú hasta el extremo de que el embajador ruso en Minsk, Miguel Babich, haya declarado recientemente que a Bielorrusia le iría mucho mejor en el pretendido “Estado común” que en el actual “Espacio euroasiático”, una modesta versión oriental del Mercado Común.

Mijail Babich

Y la declaración adquiere especial relevancia si se tiene en cuenta que la opinión pública bielorrusa no habla de Babich como del embajador ruso, sino como del “gobernador general ruso”…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Anuncios

AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE/EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Etiquetas

Bartolomeu, Epifanie, Kiril, Moscova, Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Moscove, Poroșenko, Putin, Serghei Dumenko, Ucraina

Epifanie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene

AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE

Epifanie (Epifanii, în ucraineană), care s-a născut acum 39 de ani cu numele de Serghei Dumenko, este, din data de 15 decembrie a acestui an, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene.

Cum în Europa de Răsărit totul este complicat și foarte complicat, actul din 15 decembrie nu este numai un eveniment canonic – desprinderea oficială a Bisericii Ortodoxe Ucraineene de cea a Rusiei: oficială, deoarece deja exista una faptică și parțială, condusă de mitropolitul Filaret, din anul 1992 -, ci o complexă mașinație politică și personală.

Această desprindere este consecința directă a luptei dintre Kiev și Moscova, dar și rezultatul incompatibilităților personale dintre Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, și Kiril, Patriarhul Moscovei.  Acesta din urmă este un personaj machiavelic, cu ambiții nemărginite și un egocentrism nestăpânit. Prima sa trăsătură l-a făcut să fie un aliat necondiționat al lui Putin, iar cea de a doua l-a învrăjbit cu mulți ierarhi ortodocși, în primul rând cu Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, care s-a văzut disprețuit și umilit de  întâi-stătătorul de la Moscova. Iar când președintele Ucrainei, Poroșenko, a reușit să pună în mișcare desprinderea canonică ruso-ucraneană, Bartolomeu a aprobat imediat această ruptură.

Putin şi Kiril

Însă, dacă politicienii ucrainieni au reușit aparent să facă această mișcare, în practică nu este clar dacă într-adevăr au câștigat partida.Și iată de ce: Moscova nu recunoaște independența religioasă a Ucrainei, căci continuă să țină hățurile economice ale parohiilor ortodoxe din Ucraina. Și cum această țară este pe punctul de a da faliment, este foarte posibil ca mulți parohi să continue să se supună directivelor venite de la Moscova și nu celor de la Kiev.

Se cuvine să spunem câteva cuvinte și despre Epifanie, Patriarhul ortodox ucrainean. Este un teolog deosebit de inteligent. Părinții săi au venit din Republica Moldova. A studiat la Kiev și Atena.  Ambițiile sale l-au determinat să ducă o viață monahală – de călugăr -, tocmai pentru a putea urca spre cele mai înalte funcții ierarhice; preoții obișnuiți se ocupă exclusiv de sufletele enoriașilor din parohiile lor. Pe calea monahală, Epifanie a făcut rapid carieră în umbra lui Filaret: a fost stareț al unei mănăstiri, pe urmă a devenit rector al Academiei Teologice din Kiev.

Recunoașterea oficială a noii Biserici Autocefale Ucraineene și a lui Epifanie ca Patriarh al ei va avea loc la Kiev pe data de 6 ianuarie… când, ortodocșii după stil vechi, vor sărbători Crăciunul.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Epifanio

Epifanio (Epifanii, en ucraniano), nacido en el mundo hace 39 años como Sergio Dumenko, es el primer patriarca – máxima autoridad eclesiástica en las Iglesias ortodoxas – desde el pasado 15 de diciembre.

Como en el mundo de la Europa oriental todo es complicado y recomplicado, el acto del pasado día 15 no es tan sólo un acontecimiento canónico – independización oficial de la Iglesia ortodoxa ucraniana de la rusa: oficial, porque ya había una fáctica y parcia, encabezada por el metropolita Filaret, desde 1992 -, sino una compleja maquinación político-personal.

Porque la independización es consecuencia directísima de la pugna entablada entre Kiev y Moscú, pero también fruto de las incompatibilidades personales entre la máxima autoridad eclesial de la ortodoxia, Bartolomé I, Patriarca de Constantinopla, y el Patriarca de Moscú, Cirilo I. Este último es un personaje maquiavélico, de ambiciones infinitas y un egocentrismo rayano en lo provocativo. Lo primero le ha hecho ser un aliado incondicional de Putin y lo segundo le enfrentado con muchos jerarcas ortodoxos, empezando con el Patriarca Bartolomé quien se consideró menospreciado y humillado por su colega moscovita. En cuanto el presidente ucraniano, Poroshenko, logró poner en marcha el cisma canónico ruso-ucraniano, Bartolomé I fue un declarado partidario de esa ruptura.

Putin y Kiril

Pero, si los políticos ucranianos se han salido con la suya, no es tan claro que en la práctica hayan ganado la partida. Porque Moscú no reconoce la independencia religiosa de Ucrania, sino que sigue pretendiendo llevar las riendas económicas de las parroquias ortodoxas de Ucrania. Y como esta nación está a un paso de la bancarrota, es muy posible que sean muchos los párrocos de todo el país que, a la hora de actuar y rendir cuentas, sigan obedeciendo las directrices de Moscú y no las que vaya a dar Kiev.

Kiril

Y para acabar, dos palabras sobre Epifanio, el nuevo Patriarca nacional. Este es un teólogo muy inteligente. Hijo de una familia oriunda de la República de Moldavia, que cursó estudios en Kiev y Atenas. Sus ambiciones le llevaron al monacato, única vía en la Iglesia ortodoxa de ocupar altos cargos, ya que el clero seglar está destinado exclusivamente a la cura de almas en las parroquias. Y por la vía monacal, Epifanio hizo rápidamente carrera al amparo de Filaret: fue abad de un monasterio, luego rector de la Academia de Teología de Kiev.

El reconocimiento oficial de la nueva Iglesia autocéfala ucraniana y de Epifanio como su Patriarca llegará a Kiev el próximo 6 de enero… que es cuando en los calendarios ortodoxos llega a esta parte del mundo la Navidad.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

SCHISMA DIN ORIENT/EL CISMA DE ORIENTE

Etiquetas

Kirill, Moscova, Patriarhia din Moscova, Patriarhul Constantinopolului, Petro Poroshenko, Putin, religie, Ucraina

SCHISMA DIN ORIENT

Lumea ortodoxă se confruntă, în prezent, cu cea mai mare schismă a ei și – cum se întâmplă de obicei în Europa de răsărit – mai degrabă pentru lucruri pământești, decât din rațiuni dogmatice. Criza actuală este, în mod oficial, pretenția Bisericii Ortodoxe ucrainiene de a se desprinde de cea a Rusiei, de Patriarhia din Moscova; cu alte cuvinte: încă un pas în ruperea Ucrainei de toate legăturile sale cu Rusia.

Kiril, Patriarhul Moscovei

Desigur, problema este mai complicată decât pare în realitate. Dincolo de lupta pentru independență a Kievului față de Moscova, istoria se complică cu o componentă personală și o alta economică.

Cea personală se învârte, în principal, în jurul patriarhului Moscovei – Kirill -, care continuă obedient tradiționala supușenie a Bisericii Ortodoxe față de puterea politică de la Moscova, dar care își umple mandatul (a fost ales în 2009) cu o conduită egocentrică, egolatră și autoritară, ceea l-a făcut să se înfrunte cu o mare parte din ierarhiile canonice ortodoxe și i-a atras inamiciția  patriarhului ecumenic al Constantinopolului – Bartolomeu -, șeful spiritual al lumii ortodoxe (aproximativ 250 de milioane de credincioși). Motivația politică personală este atât de evidentă, încât cererea de despărțire adresată Patriarhului din Constantinopol a venit mai mult din partea președintelui Ucrainei, Petro Poroshenko, decât din partea Patriarhului Kievului.

Petro Poroshenko

Pentru a complica și mai mult conflictul, această tendință spre autonomie a Bisericii Ortodoxe ucrainene pune o problemă care nu are soluție juridică. Cum lumea bisericească ortodoxă este autocefală (fiecare țară are propria ei conducere, propriul ei cap al Bisericii), nu există norme sau instituții care să reglementeze sau să poată hotărî în privința vreunei mișcări de desprindere, cum este acum cea din Ucraina. Patriahul Constantinopolului este primul între egali în lumea ortodoxă, însă, primatul său este mai degrabă protocolar.

La aceasta se adaugă niște probleme foarte pământești, economice și politice. Dat fiind caracterul eminamente politic al sciziunii, țările vecine se aliniază de partea Moscovei sau a Kievului în funcție de interesele respectivelor state, nefiind determinate de rațiuni  de natura dogmatică – dacă există vreuna – sau de Drept Canonic.

În sfârșit și în ultimă instanță, decizia reală și cu consecințele economice corespunzătoare se află la nivelul preoților ucrainieni de rând și nu în mâinile ierarhilor. Căci, dacă un preot paroh din orice colț de țară (sau din multe colțuri) din Ucraina hotărăște să rămână fidel Patriarhiei moscovite și să nu respecte ruptura, ce va face Patriarhia Kievului ? Nu dispune de forțe polițienești sau militare pentru a-i da pe brazdă pe rebeli, și nici președintelui Poroshenko nu-i va fi ușor să-și pună forțele în slujba Patriarhiei din Kiev.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CISMA DE ORIENTE

El mundo ortodoxo se enfrenta actualmente a su mayor cisma y – como casi siempre en la Europa Oriental – más por cuestiones de poder terrenal que de razones dogmáticas. La actual crisis es oficialmente la pretensión de  independización de la Iglesia Ortodoxa ucraniana de la rusa, del Patriarcado de Moscú; con otras palabras: un paso más en la ruptura ucraniana de todos sus lazos con Rusia.

Kiril – el Patriarca de Moscú

Naturalmente, el problema es más complicado de lo que parece. A más de la pugna hegemónica entre Kiev y Moscú, la historia se complica con un componente personal y otro económico.

El personal gira principalmente en torno al patriarca de Moscú – Kirill -, quien sigue de pies juntillas la tradicional sumisión de la Iglesia Ortodoxa rusa al poder político de Moscú, pero trufando su mandato (fue elegido patriarca el 2009) con una conducta egocéntrica, ególatra y autoritaria que le ha enfrentado con buena parte de las jerarquías canónicas ortodoxas y enemistado claramente con el patriarca ecuménico de Constantinopla – Bartholmaios -, jefe espiritual de mundo ortodoxo (unos 250 millones de personas). Y la motivación política personal es tan evidente que la petición de separación dirigida al Patriarca de Constantinopla la hizo el presidente ucraniano, Petro Poroshenko, antes que el Patriarca de Kiev.

Kiril y Putin

Para complicar aún más el conflicto, la querencia autonomista de la Iglesia ortodoxa ucraniana plantea un problema de imposible solución jurídica. Y es que al ser el mundo eclesial ortodoxo autocéfalo (cada nación se gobierna eclesialmente con absoluta independencia), no existe ninguna norma ni ninguna institución que reglamente o decida sobre un movimiento de escisión como el ucraniano. El Patriarcado de Constantinopla tiene una primacía protocolaria en el mundo ortodoxo, pero poco más.

Templo ortodoxo ucraniano

Y a eso se añaden un par de problemas muy terrenales, económicos y políticos. Uno es que, dado el carácter eminentemente político de la escisión, las naciones ortodoxas vecinas se alinean con Moscó o Kiev según los intereses de los respectivos Estados, y no de las razones dogmáticas – si es que hay alguna – o de Derecho Canónico.

Petro Poroshenko

Por último y en última instancia, la decisión real y de consecuencias económicas va a ser a fin de cuentas la del clero raso ucraniano y no la de la jerarquía. Porque, si un párroco de cualquier rincón (o muchos rincones) de Ucrania decide seguir fiel al Patriarcado moscovita y no acatar la separación, ¿ qué va a hacer el Patriarca de Kiev ?  Ni tiene fuerzas policiales o militares para meter en cintura a los rebeldes ni es fácil que el Presidente Poroshenko ponga sus fuerzas al servicio del patriarcado de Kiev.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

TĂTARII DIN TATARSTAN/LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

Etiquetas

Crimeea, Ghinghis Han, Ivan cel Groaznic, Kazan, Moscova, Putin, Rusia, Stalin, Tatarstan

TĂTARII DIN TATARSTAN

Cetățenilor de etnie turcică din Rusia li se spune tătari și ei reprezintă aproximativ 5% din întreaga populație (formează cea mai mare minoritate din țară), au propia lor republică autonomă – Tatarstan – la jumătatea distanței dintre Moscova și Kazahstan -… și sunt discriminați de Kremlin, mai ales la ei acasă, în republica lor !

Discriminarea la care sunt supuși este în primul rând culturală; există o dispută în privința limbii turcice locale care se predă în școlile publice. Dar, în realitate, este vorba despre o luptă de autoritate între guvernul central al lui Putin și micile tendințe naționaliste în fașă ale etniilor ne-ruse din Federație.

Această discriminare doare în Tatarstan poate mai mult decât în oricare alt nucleu cu procentaj mare de populație ne-rusească, deoarece aici se toarnă gaz peste foc. Popoarele din stepa asiatică au invadat de neneumărate ori, de-a lungul istoriei, Rusia europeană (cel mai mult a durat ocupația Hoardei de Aur, cea a mongolilor moștenitori ai lui Ghinghis Han), ceea ce a lăsat o puternică amprentă culturală și politică.

Odată cu venirea la putere a lui Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea, s-a produs o renaștere politică a rușilor și s-a declanșat o persecutare a invadatorilor asiatici. Astfel, Ivan cel Graznic i-a alungat pe tătari din Kazan, capitala Tatarstan-ului, în 1552, iar revenirea semnificativă populației turcice pe aceste meleaguri a avut loc abia în secolul trecut, când mai mult de jumătate din cei 7,6 milioane de locuitori ai republicii erau tătari musulmani, rușii reprezentând aproximativ 40%. Asemenea dislocări au avut loc de mai multe ori în istorie, episodul cel mai crud fiind expatriera tătarilor din Crimeea, decretată de Stalin; iar cea mai recentă este restricția pe care Moscova o impune în prezent populației turcice din Crimeea.

Dispariția URSS a declanșat, la sfârșitul anilor 90, o renaștere a conștiințelor naționale de pe fostul teritoriu sovietic și promovarea limbilor minoritare. În mod inevitabil, aceste mișcări au trezit resentimente, deoarece Moscova se teme că, odată cu naționalismul cultural va apărea și fenomenul separatismului. Și cum în unele școli din Tatarstan nu s-a respectat legea federală în privința numărului de ore destinate limbilor de predare, adică s-au alocat mai multe ore limbii locale decât limbii ruse, Moscova a reacționat impunând sancțiuni economice, concediind profesori și reducând orele de predare în limba tătară.

Desigur, sunt în joc și interese economice. În Tatarstan există zăcăminte de hidrocarburi și repartizarea veniturilor pe care le crează această bogăție este foarte discutată. Nu că ar fi guvernul din Kazan mai puțin corupt decât alte administrații publice din Federația Rusă, dar, cum cea mai mare parte a posturilor importante le ocupă turcofonii, minoritatea rusă se consideră discriminată și protestează împotriva „etnocrației” care – afirmă ea – guvernează, administrează și discriminează în această Republică Autonomă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

A los ciudadanos de etnia turca en Rusia los llaman tártaros, representan aproximadamente el 5% de toda la población (constituyen la mayor minoría del país), incluso cuentan con una república autónoma – la del Tartaristán, a medio camino entre Moscú y el Kazakstán – … ¡ y son discriminados por el Kremlin especialmente en su propia República!

La discriminación actual es cultural; una disputa sobre la enseñanza del turco local en las escuelas públicas. Pero, en realidad, se trata de una lucha de autoridad entre el Gobierno centralista de Putin y los pinitos nacionalistas de las etnias no rusas de la Federación.

Esa discriminación duele en el Tartaristán quizá más que en ningún otro núcleo de alto porcentaje de población no rusa, porque llueve sobre mojado. Los pueblos de la estepa asiática han invadido repetidas veces a lo largo de la Historia la Rusia Europea (la ocupación más larga y conocida fue la de la Horda de Oro, la de los mongoles herederos de Gengis Khan) y ha dejado una fuerte impronta cultural y política.

Con la aparición de Iván el Terrible en el siglo XVI comenzó el resurgir político de los rusos y la persecución de los invasores asiáticos. Así, Iván echó a los tártaros de Kazán, la capital del Tartaristán, al conquistarla en 1552 y la repoblación turcófona no tuvo mayor importancia hasta el pasado siglo, cuando la mitad de los 7,6 millones de habitantes de la República ya eran tártaros musulmanes, no pasando los rusos del 40%. Esta conducta se ha repetido varias veces a lo largo de la Historia, siendo el episodio más cruel la expatriación de los tártaros de Crimea decretada por Stalin; y la más reciente, las restricciones que les impone ahora Moscú a los turcófonos de Crimea.

La desaparición de la URSS permitió, a finales de los 90, un resurgir de las conciencias nacionales en el territorio exsoviético y la promoción de las lenguas minoritarias. Inevitablemente, el movimiento despertó recelos en Moscú que teme que, al amparo del nacionalismo idiomático/cultural, surja también el separatismo. Y como en algunas escuelas públicas del Tartaristán se contravino la ley federal sobre el reparto del número de clases destinado a cada idioma y se otorgaron más horas a la parla local que al ruso, Moscú reaccionó con sanciones económicas y suspensiones de profesores y clases.

Naturalmente, también hay intereses económicos en juego. En el Tartaristán existen yacimientos de hidrocarburos y el reparto de la riqueza que generan es muy discutido. No es que el Gobierno de Kazán sea más corrupto que el de otras administraciones públicas de la Federación Rusa, pero como la mayor parte de los altos cargos los ocupan turcófonos, la minoría rusa se cree discriminada y clama contra la “etnocracia” que – según ellos – gobierna, administra y discrimina en la República Autónoma.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI/PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA

Etiquetas

gaz, gazoduct, hidrocarburi, Kiev, Mediterana Orientală, Moscova, Putin, Rusia, Tanap, Tap, Turkstream, Ucraina

CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI

Una din caracteristicile politicii Rusiei, chiar din momentul în care a apărut această țară pe scena istoriei, este tenacitatea cu care urăște, iar ultimul martor în acest sens este (deocamdată) Ucraina.

Pentru Federația Rusă, angajată să-și recupereze protagonismul istoric, „dezertarea” recentă, greu de înțeles, de asimilat și de tolerat este cea a Ucrainei, cel mai mare teritoriu european al fostei Uniuni Sovietice. Orientarea europenistă pe care o arată Kievul de la „revoluția din Maidan” încoace este o piedică strategică pentru ambițiile Moscovei, și, în același timp, un obstacol economic pentru planurile financiare ale Rusiei. Prin teritoriul ucrainean treceau toate căile de export a hidrocarburilor rusești spre Europa Occidentală, principala sursă de venituri a Federației și în ziua de azi.

Până la orientarea europenistă a Kievului, această situație nu prezenta importanță, deoarece nu presupunea niciun risc de oprire a exporturilor Rusiei spre Occident, și nici nu era o povară pentru Moscova să compenseze taxele de tranzit – două miliarde de euro pe an – prin Ucraina, cu livrări de gaze și petrol pentru această țară, de vreme ce Moscova stabilea prețul de vânzare a acestor materii prime.

Însă, de la noua orientare politică a Ucrainei, Moscova consideră că și-a prins degetele în vechile acorduri. Kievul pretinde foarte mulți bani, oprește livrările spre Occident, de fiecare dată când nu se înțelege cu Rusia asupra facturilor, și, ca lucrurile să meargă și mai rău, întârzie enorm, dincolo de bunele practici comerciale, plata datoriilor sale față de Moscova.

De aceea, sub bagheta lui Putin, Rusia a construit gazoducte prin Marea Baltică până în Germania, prin Belarus și Polonia, precum și prin Marea Neagră și Turcia, până în Europa meridională. Și cum aceste căi nu sunt suficiente pentru tot traficul solicitat și cel prevăzut pentru viitor, Rusia se folosește de bunele relații diplomatice pe care le are la ora actuală cu Turcia pentru a-i administra lovitura de grație căii ucraineene. Astfel, în prezent poartă negocieri cu Ankara pentru a construi un lung gazoduct – „Turkstream” – prin care să trimită gaze naturale de la Rostov până în Europa de Sud-Est prin Marea Neagră, precum și un gazoduct – „Tanap” – din Caucaz, (care nu mai aparține Rusiei, dar se supune intereselor moscovite) care va trece prin toată Turcia și va ajunge în Italia; Grecia va fi racordată la „Tanap” prin intermediul altui gazoduct, „Tap”, care va aproviziona Mediterana Orientală.

Desigur, tot acest clește este mai degrabă o speculație futuristă – „Tap”, „Tanap” și „Turkstream” nu sunt, deocamdată, decât niște proiecte – însă, intenția rușilor de a elimina Ucraina din afacerea hidrocarburilor este evidentă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA

Una de las características de la política rusa desde la irrupción de este país en la Historia ha sido la tenacidad de sus odios y el último testigo de ello (por ahora) es Ucrania.

Y es que para una Federación Rusa empeñada en recuperar el protagonismo histórico, la “deserción” reciente más difícil de entender, asimilar y tolerar ha sido la de Ucrania, el mayor territorio europeo de la extinta Unión Soviética. El giro europeísta registrado en Kiev desde la “revolución del Maidan” es tanto un contrapié estratégico para las ambiciones moscovitas, como una rémora económica para los planes financieros rusos. Porque a través de tierras ucranianas transcurrían todas las vías de exportación de los hidrocarburos rusos a Europa Occidental y esta es aún hoy en día la principal fuente de ingresos de la Federación.

Hasta el giro europeísta de Kiev, ello no tenía mayor importancia porque ni encerraba riesgos de cortes de suministros rusos a Occidente ni constituía mayor gravamen al compensar Moscú las tasas de paso – 2.000 millones de € anuales – por Ucrania con sus propios suministros de gas y petróleo a este país, fijando Moscú el precio de venta de la materia prima.

Pero desde la nueva orientación política ucraniana, Moscú cree haberse pillado los dedos con los viejos acuerdos. Kiev reclama mucho dinero, corta los suministros a occidente cuando discrepa con Rusia acerca de las cuentas y para más inri, se demora mucho más allá de las buenas prácticas comerciales en el pago de sus deudas a Moscú.

De ahí que, bajo la batuta de Putin, Rusia haya construido gasoductos por el Mar Báltico hasta Alemania así como a través de Bielorrusia y Polonia y por el Mar Negro y Turquía hasta Europa meridional. Como estas vías no bastan para todo el tráfico requerido y el previsto en un futuro inmediato, Rusia aprovecha sus buenas relaciones diplomáticas actuales con Turquía para asestarle el golpe de gracia a la vía ucraniana. Así, está negociando con Ankara la construcción de un largo gasoducto – el “Turkstream” – que lleve gas desde Rostov a Europa del sureste a través del Mar Negro y otro gasoducto – el “Tanap” – desde el Cáucaso, (que no es ruso, pero está sometido a los intereses moscovitas) a través de toda Turquía hasta la misma Italia, aunque empalmando en Grecia a “Tanap” con el “Tap”, otro gasoducto en proyecto que abastecería el Mediterráneo Oriental.

Evidentemente, toda esta pinza es mayormente especulación futurista – “Tap”, “Tanap” y “Turkstream” no son por ahora más que proyectos -, pero la intención rusa de eliminar a Ucrania del negocio de los hidrocarburos es evidente.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

 

Putin râde în hohote/La carcajada de Putin

Etiquetas

Donald Trump Jr., Mitt Romney, Moscova, Rusia, SUA, Washington

Putin râde în hohote        Diana Negre

Aproape nimeni nu mai pune la îndoială că Rusia a încercat să influențeze alegerile americane, în strădania ei de a deteriora sistemele democratice, dar, ce se întâmplă acum în SUA este mult mai mult decât a visat Vladimir Putin.

Se pare că Rusia a reușit mai mult decât să-l favorizeze pe unul sau altul dintre candidați :a alterat mersul de zi cu zi al politicii americane, ceea ce slăbește echipa care va conduce țara în următorii trei ani și jumătate.

Este suficient să vedem cum, atât democrații din Congres, cât și majoritatea mijloacelor de informare în masă urmăresc obsesiv orice ar putea indica un comportament nepotrivit al președitenlui Trump sau al colaboratorilor săi în timpul campaniei electorale, mai ales acum, când nu mai este vorba de cuvinte, ci de fapte, cum a fost întâlnirea  fiului cel mare al lui Donald Trump (Donald Trump Jr.), cu o avocată rusoaică, care susținea că are informații compromițătoare despre Hillary Clinton.

Donald Trump și Donald Trump Jr.

În speranța de a anula rezultatele alegerilor, democrații se agață de orice informație pentru a doborî un președinte pe care îl detestă, iar unii dintre ei menționează, cu vădită plăcere, cuvântul „impeachment”, o modalitate juridică de a-l da jos pe președinte, în cazul în care pot să-l acuze de „delicte grave”.

Unii își amintesc de ceea ce spunea Mitt Romney, un fost candidat republican la președinție, care avertiza, în campania sa din 2012, că Rusia este principala problemă internațională pe care o au SUA, din cauza pretențiilor ei hegemonice și pentru că Moscova, moștenitoare a Uniunii Sovietice, nu și-a închis încă rănile, și nici nu a reușit să-și depășească umilințele pentru înfrângerea din „războiul rece”.

Mitt Romney

Acum, cu obsesia contactelor lui Trump sau a colaboratorilor săi cu reprezentanții ruși, avertismentul lui  Romney pare a fi și mai îndreptățit: Rusia a reușit ca  eforturile sale de a influența alegerile să afecteze constant viața politică a țării, unde, încrederea în sistemul său electoral se pare că scade.

Dă impresia că s-a pornit un mecanism care nu mai are nevoie de vreun efort din partea rușilor: inamicii lui Trump, – și sunt mulți – fac munca pe care, în mod normal, ar trebui să o facă agenții lui Putin, și care poate afecta foarte serios conviețuirea în SUA.

Spre deosebire de sistemele parlamentare europene, în SUA, nu există un mecanism pentru a da jos un președinte prin vot parlamentar, ci trebuie să se aștepte până la următoarele alegeri. Dacă președintele este destituit sau moare, automat îi urmează în funcție vicepreședintele – în acest caz, vicepreședinte este fostul congresman de Indiana, Mike Pence, care, în mod sigur, ar moșteni aceleași probleme de legitimitate.

Mike Pence

O asemenea situație alterează teribil – acest lucru se întâmplă deja – activitatea zilnică a guvernului, ceea ce afectează nu numai SUA, ci și restul lumii, care se molipsește imediat de tot ce se petrece în cea mai puternică țară din punct de vedere economic și militar de pe glob, iar, în plus, șubrezește încrederea în procesul electoral și chiar în însăși ideea de democrație.

Congresul american are în față problemele sale obișnuite, cum este bugetul, reforma sanitară, o ambițioasă reformă fiscală, dar, totul paralizează din cauza dezbaterilor asupra activității colaboratorilor sau a familiei Trump, când, în timpul campaniei electorale, s-au întâlnit cu cetățeni ruși.

Pentru democrați, totul pare că se compensează prin posibilitatea de a paraliza un președinte, care amenință că va numi, în posturi pe viață, magistrați în Tribunalul Suprem  și judecători în tribunalele federale, numiri care vor influența viața politică a țării. Este o prerogativă a președinților: Obama a exercitat-o cu peste 300 de numiri, două dintre ele, în Tribunalul Suprem.

În rivalitatea dintre Moscova și Washington, nu s-ar putea imagina o victorie mai dulce pentru un conducător ca Vladimir Putin, un om care consideră că implozia imperiului sovietic a fost cea mai mare nenorocire a secolului trecut, și care, fără îndoială, consideră că SUA ar fi în bună parte responsabile pentru acesta. Perspectiva de a-l șubrezi pe rivalul pe care mulți îl consideră „liderul lumii libere” printr-o simplă manevră de rutină pentru a-i influența alegerile, aduce nu numai satisfacție, dar declanșează și un sonor râs în hohote.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

La carcajada de Putin            Diana Negre

Pocos dudan en Estados Unidos que Rusia intentó influir en el proceso electoral norteamericano y que esto forma parte de un esfuerzo para perjudicar los sistemas democráticos, pero, lo que ahora está ocurriendo en Estados Unidos ha de superar las mejores esperanzas de Vladimir Putin.

Rusia parece haber conseguido mucho más que favorecer a uno u otro candidato presidencial, sino que ha alterado la marcha diaria de la política norteamericana y, posiblemente, debilita al equipo que ha de dirigir el país durante los próximos tres años y medio.

Basta con ver cómo, tanto los demócratas del Congreso, como la mayoría de los medios informativos siguen de manera obsesiva cuanto pueda indicar un comportamiento inapropiado del presidente Trump o sus colaboradores, durante la campaña electoral, y tratan de presentar sus acciones como delitos, especialmente ahora, que no se trata ya de palabras, sino de hechos, como la reunión del hijo mayor de Donald Trump (Donald Trump Jr.) con una abogada rusa, que aseguraba tener información comprometedora para Hillary Clinton.

Donald Trump Jr.

En sus esperanzas de anular los resultados electorales, los demócratas se agarran a cualquier información para poder acabar con una presidencia que detestan, y algunos mencionan, con evidente gusto, la palabra “impeachment”, una fórmula judicial para destituir al presidente, si pueden acusarlo de “delitos graves”.

Algunos recuerdan la advertencia del otrora candidato presidencial republicano, Mitt Romney, quien, durante su campaña del 2012, advirtió que Rusia era el principal problema internacional de EEUU, en parte por las pretensiones hegemónicas históricas rusas y en parte porque Moscú, heredera de la Unión Soviética, todavía no ha cerrado totalmente las heridas, ni superado la humillación por su derrota en la “guerra fría”.

Donald Trump y Mitt Romney

Ahora, a la vista de la obsesión en torno a los contactos de Trump o de sus colaboradores con representantes rusos, la advertencia de Romney parece más justificada: Rusia ha conseguido que sus esfuerzos para influir en las elecciones afecten constantemente la vida política del país, donde, la confianza en su sistema electoral parece disminuir.

Da la impresión de que ha puesto en marcha un mecanismo que no necesita ya mucho esfuerzo ruso: los muchos enemigos de Trump hacen el trabajo que normalmente correspondería a los agentes de Putin y que puede causar verdadero daño a la convivencia en Estados Unidos.

A diferencia de los sistemas parlamentarios europeos, aquí no hay un mecanismo para substituir a los presidentes mediante un voto parlamentario, sino que hay que esperar a las próximas elecciones. Si el presidente es destituido o muere, le sucede automáticamente su vicepresidente – en este caso, el ex congresista de Indiana, Mike Pence, quien heredaría, seguramente, los mismos problemas de legitimidad.

Mike Pence

Semejante situación alteraría, como ya está ocurriendo, las tareas diarias de gobierno, algo que no solo perjudica a Estados Unidos, sino al resto del mundo que se ve afectado por cuanto ocurre en la primera potencia económica y militar, además de reducir la confianza en el proceso electoral y la democracia misma.

El Congreso norteamericano tiene delante sus problemas habituales, como el presupuesto, además de la reforma sanitaria y una ambiciosa reforma fiscal, pero, todo parece paralizado ante debates acerca de la actuación de los colaboradores y la familia de Trump, en sus contactos con ciudadanos rusos, durante la campaña.

Para los demócratas, todo parece compensado ante la posibilidad de paralizar a un presidente que amenaza con colocar en puestos vitalicios a magistrados del Supremo y jueces en tribunales federales, que han de influir en la vida política del país. Esta es una prerrogativa de todos los presidentes y su predecesor Obama también la ejerció con más de 300 nombramientos, entre ellos, dos en el Supremo.

En la rivalidad entre Moscú y Washington, es difícil imaginar una victoria más dulce para un líder como Vladimir Putin, un hombre que considera la caída del imperio soviético como la mayor desgracia del pasado siglo y que, sin duda, atribuye a Estados Unidos buena parte de la responsabilidad. La perspectiva de debilitar al rival que muchos llaman el “líder del mundo libre” con lo que fue una maniobra rutinaria de influir en sus elecciones, no solo ha de ser causa de satisfacción, sino de una sonora carcajada.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.