LIBIA: CINE POATE, POATE/LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

Etiquetas

Emiratele Arabe, Europa, Franța, Gaddafi, Khalifa Haftar, Libia, Mali, Orientul Apropiat, SUA

Khalifa Haftar

LIBIA: CINE POATE, POATE

În Libia, la fel ca în toată lumea, piruetele politice și schimbările de du-te-vino ale militarilor sunt, până la urmă, un joc al puterilor. Iar, în ziua de azi, în țara aceasta, marea putere este cea a lui Khalifa Haftar,  „seniorul războiului” din jumătatea de răsărit a Libiei.

Desigur, ascensiunea militară a lui Haftar nu se datorează atât calităților sale militare, cât abilităților lui de a negocia. A știut să se reabiliteze după un trecut dictatorial (a fost unul dintre generalii lui Gaddafi) dar, mai ales, a știut să-i facă să creadă pe principalii inamici ai lui Gaddafi – francezi și americani – că micile sale victorii, obținute pe calea armelor, erau decisive pe scena libiană și că el este omul în care se poate avea încredere în lupta împotriva islamiștilor radicali și chiar împotriva traficanților cu fugari ai foamei, care încearcă să intre în Europa pornind de pe coastele libiene.

SUA poate nu vor reuși să creadă minunile pe care Haftar le povestește despre el însuși, însă, au ajuns repede la concluzia că el este într-adevăr cel mai puternic dintre toți protagoniștii războiului din Libia. Prin urmare, Washingtonul i-a acordat azil politic lui Haftar, iar CIA l-a perfecționat în strategiile de luptă a gherilelor.

Pe această bază, fostul general al lui Gaddafi și-a desfășurat marea sa campanie diplomatică. I-a convins pe saudiți, Emiratele Arabe și pe egipteni că el ar fi cea mai bună forță de șoc împotriva radicalismului islamic în Orientul Apropiat. Și a obținut de la ei un generos ajutor militar și financiar în acest scop. Pentru acest scop, și, în trecere, și pentru a se statornici el în conflictul libian și în rivalitatea cu așa numitul „Guvern de unitate națională” din Tripoli, prezidat de Sarraj cu agreementul ONU.

Dar, marea realizare din aranjamentele politice ale lui Haftar a fost că a convins Parisul că numai o armată libiană puternică (a lui, desigur) ar putea împiedica partidele islamiste care acționează în Mali, Burkina Faso, Ciad, Mauritania și Niger – țări în care Franța este puternic angajată – să găsească azil pe pământ libian.

Parisul și-a asumat în totalitate această concepție a lui Haftar în 2013, când Mali era cât pe ce să-și piardă cea mai mare parte a teritoriului în fața ofensivelor islamiste. De atunci, s-a implicat direct în luptele libiene – conform unor calcule, peste o sută de militari din forțele speciale franceze operează în secret în Libia – și acordă, împreună cu SUA, asistență militară, informare strategică (inclusiv spionaj din sateliți) și arme.

Oricum, supremația militară a lui Haftar rămâne, totuși, relativă. Libia, de mulți ani, a încetat să mai fie o țară, căci, în răsărit este un simplu teritoriu supus suveranității triburilor, iar, în apus, milițiilor locale, care controlează orașe și mici regiuni.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE

En Libia, como en el resto del mundo, las piruetas políticas y los vaivenes militares acaban siendo un juego de poderes. Y hoy en día, allá el gran poder es el de Jalifa Haftar, el “señor de la guerra” de la mitad oriental del país.

  Naturalmente, el ascenso militar de Haftar no se debe tanto a sus dotes militares como a sus habilidades negociadoras. Porque supo rehabilitarse de un pasado dictatorial (fue general de Gaddafi) y, sobre todo, supo hacer creer a los principales enemigos de Gaddafi – franceses y estadounidenses – que sus pequeñas victorias con las armas eran decisivas en el escenario libio y que era hombre de fiar en la lucha contra los islamistas radicales e incluso contra los traficantes de fugitivos del hambre que tratan de entrar en Europa desde las costas libias.

Khalifa Haftar

Los EE.UU. quizá no se acabaran de creer las maravillas que Haftar contaba de sí mismo, pero sí llegaron rápidamente a la conclusión de que sí, era el más fuerte de todos los protagonistas bélicos de la República. Consecuentemente, Washington concedió asilo político a Haftar y la CIA le perfeccionó en las estrategias de la lucha de guerrillas.

Con esta base, el antiguo general de Gaddafi llevó a cabo su gran campaña diplomática. Convenció a saudíes, emiratos árabes y egipcios de que él sería la mejor fuerza de choque contra el radicalismo islámico en el Oriente Próximo. Y obtuvo de ellos generosa ayuda militar y financiera para ello. Para ello y, de paso, para afianzarse él en el conflicto libio y en la rivalidad con el llamado “Gobierno de unidad nacional” de Trípoli que preside Sarradch con el beneplácito de la ONU.

Pero, la jugada maestra de los tejemanejes políticos de Haftar fue convencer a Paris de que solamente un ejército libio fuerte (es decir, el suyo) podría impedir que las partidas islamistas que operaban en Malí, Burkina Faso, Chad, Mauritania y Níger – países todos en los que Francia está muy comprometida – encontrasen un santuario en las tierras libias.

Paris asumió totalmente el planteamiento de Haftar en el 2013, cuando Malí estuvo en un tris de perder la mayor parte de su territorio ante las ofensivas islamistas. A partir de entonces se implicó directamente en las luchas libias – se calcula en un centenar largo los soldados de las fuerzas especiales francesas que operan secretamente en Libia – y presta, juntamente con los EEUU, asesoría militar, información estratégica (espionaje vía satélite, inclusive) y armas.

De todas formas, la supremacía militar de Haftar no deja de ser relativa. Y es que Libia hace lustros que ha dejado de ser una nación para ser- en el este – un mero territorio sometido a la soberanía de las tribus y, en el oeste, a las milicias locales que controlan ciudades y pequeñas regiones.

ValentínPopescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!/ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

Etiquetas

Arabia Saudită, Liban, Oriente Próximo, Orientul Apropiat, Rafik Hariri, Saad Hariri

Saad Hariri

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!

Ultima criză libaneză – fuga, dus-întors, a primului ministru, Saad Hariri – este un autentic compendiu al modului în care se desfășoară activitatea politică în Orientul Apropiat.

Și aceasta, deoarece criza nu era atât libaneză, cât irano-saudită; nici Saad Hariri nu este chiar libanez, ci ceea ce vrea el în momentele respective: are trei cetățenii (libaneză, saudită – s-a născut în Arabia Saudită în 1970 – și franceză); renunțarea la șefia guvernului a fost mai mult o țopăială histrionică, decât o adevărată demisie; și nici din punct de vedere politic nu reprezintă, într-adevăr, interesele vreunui sector al populației din Liban, ci – până acum ! – mai mult interesele Arabiei Saudite. Ceea ce este autentic libanez la acest tânăr „puternic în casa lui” este apartenența sa la una dintre cele mai importante familii din Liban: este fiul lui Rafik Hariri, cel care a fost prim ministru și martir, considerat un erou național.

Atât prietenii, cât și inamicii sunt de acord că Saad nu are, nici pe departe, talia și carisma tatălui său, dar, în privința norocului, se pare că îl întrece. Aceasta, deoarece atât în fruntea guvernului, cât și a imperiului comercial al familiei Hariri – pe care Saad l-a condus în cea mai mare parte a timpului din Riad și pe gustul Arabiei Saudite, întrucât este asociat cu un membru al clanului Saud – realizările acestui om de ispravă au fost negative. Averea i s-a redus considerabil pentru a mai putea pretinde că continuă să fie o „putere” în Orientul Apropiat. Iar, în politică, inițiativele sale i-au nemulțumit pe toți, începând cu saudiții, care încă îl sprijină doar în măsura în care opinia publică libaneză continuă să-i mai recunoască figura de de erou-moștenitor. Mai ales, pentru aversiunea pe care i-o arată guvernul iranian.

De fapt, nereușitele lui Saad Hariri se datorează, până la un punct, saudiților înșiși. La moartea lui Rafik Hariri, fiul mai mare al acestuia – Bahaar – trebuia să preia totul: conducerea imperiului economic al familiei, precum și frâiele guvernului libanez. Dar, Bahaar nu numai că era inteligent, dar avea și o voință de fier; prea mare pentru un patron tot atât de autoritar ca și dinastia Saud. Consecința a fost o ostracizare de aur al fratelui mai mare și o promovare împotriva tuturor greutăților și obstacolelor a lui Saad, care, în 2009, devenea prim ministru al guvernului libanez.

Avântul Hizbollah-ului din ultima vreme și iritarea, atât a Teheranului, cât și a Riadului, din cauza piruetelor făcute de Saad, ar fi trebuit să pună capăt carierei politice a acestuia. Dar, omul acesta are noroc că poporul libanez vede în el un martir-succesor și mai are, în lipsa talentelor financiar și politic, talent teatral; și l-a dezvoltat reușind să convingă opinia publică libaneză că el într-adevăr este un martir-patriot, aproape la fel ca tatăl său Rafik…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

La última crisis gubernamental libanesa – la fuga con retorno del jefe del Gobierno, Saad Hariri – es un auténtico compendio del quehacer político en el Oriente Próximo.

Porque la crisis no era tanto libanesa como irano-saudí; Saad Hariri tampoco es propiamente libanés, sino lo que él quiera en cada momento ya que tiene tres nacionalidades (libanesa, saudí – país en el que nació en 1970 – y francesa); su renuncia a la jefatura del Gobierno tiene más de baile de San Vito histriónico que de dimisión en serio; y políticamente, tampoco representa realmente los intereses de un sector de la población del Líbano, sino – ¡ y sólo hasta ahora ! – mayormente, los de la Arabia Saudita. Lo genuinamente libanés en este joven “poderoso por su casa” es la pertenencia a una de las familias más importantes del Líbano, y ser hijo de Rafik Hariri, el que fue jefe de Gobierno y mártir y es recordado aún en la República con cariño cómo un héroe nacional.

Saad Hariri y el rey Salman bin Abdulaziz al Saud

Amigos y enemigos coinciden en que Saad no alcanza ni de lejos la talla y el carisma de su padre, pero parece superarle en cuanto a buena suerte. Porque tanto al frente del Gabinete, como del imperio comercial de los Hariri – que Saad ha dirigido la mayor parte del tiempo desde Riad y, sobre todo, a gusto de Riad, ya que está asociado a un miembro del clan Saud – los logros del buen hombre han sido negativos. La fortuna ha menguado demasiado para pretender seguir siendo “poder” en el Oriente Próximo. Y en política, sus iniciativas han disgustado a todos, empezando por los saudíes que le siguen apoyando sólo en la medida en que la opinión pública libanesa le sigue endosando la figura de héroe-heredero. Y esto, más que nada por la inquina que le profesa el Gobierno iraní.

Rafik Hariri

En realidad, las desventuras de Saad Hariri son hasta cierto punto culpa de los propios saudíes. A la muerte de Rafik Hariri, el hijo mayor de este – Bahaar – debía haberse hecho cargo de todo : del imperio económico familiar y de las riendas del Gobierno libanés. Pero Bahaar no sólo era inteligente, sino que también era voluntarioso; demasiado voluntarioso para un patrono tan autoritario como la dinastía de los Saud. Y la consecuencia fue un dorado ostracismo del hermano mayor y una promoción contra viento y marea de Saad, quien ya en el 2009 asumió la presidencia del Gabinete libanés.

El auge de Hizbollah en los últimos tiempos y la doble irritación musulmana (Teherán y Riad) con las piruetas de Saad deberían haber puesto fin a la vida política de este. Pero el hombre tiene la suerte de que el pueblo libanés vea en él un mártir-sucesor y tiene, a falta de los talentos financiero y político, el talento teatral; este talento se lo ha desarrollado y ha sabido convencer a la opinión pública nacional de que sí, de que es un mártir-patriota, casi tanto como su padre Rafik…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.