PARABOLELE LUI IISUS (XXXIX) – PARABOLA SEMĂNĂTORULUI

Etiquetas

Împărăție, credință, Dumnezeu, Evanghelie, Iisus Hristos, Ioan, Luca, Marcu, Matei, parabolă, religie, semănător

O promisiune de nerefuzat: creșterea interioară.

În acestă duminică, 15 octombrie 2017, în biserică se citește un fragment din Evanghelia după Luca (8, 5-15) și se recitește un fragment din Evanghelia după Ioan 17, 1-13. Ce le leagă ? Nașterea unui nou popor, spiritual ! Creștinii !

Iată primul text:

Luca 8, 5-15: A ieșit semănătorul să-și semene sămânța. Și în timp ce semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au fost călcate în picioare și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. Altele au căzut pe piatră și, deși au încolțit și au crescut, s-au uscat pentru că n-au avut apă. Altele au căzut în mijlocul mărăcinilor și pentru că au crescut printre mărăcinii, mărăcinii le-au înăbușit. Iar altele au căzut în pământul cel bun și crescând, au făcut rod însutit. Spunând acestea, Iisus a strigat: cel ce are urechi de auzit să audă ! Și ucenicii Îl întrebau: ce înseamnă parabola acesta ? Iar Iisus le-a zis: vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți le e dat (să li se vorbească) în parabole ca, văzând, să nu vadă și auzind să nu înțeleagă. Parabola e așa: sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Semințele de lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul și le smulge Cuvântul din inimă ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Semințele căzute pe piatră sunt cei care, când aud, primesc cu bucurie Cuvântul; dar ei n-au rădăcină; sunt cei care cred o vreme, dar care, când vin ispitele și încercările, încetează să mai creadă.  Semințele căzute printre mărăcini, sunt cei care aud, dar care, purtați de griji, de bogăție și de plăcerile vieții, se lasă sufocați de ele și nu rodesc până la capăt. Iar semințele care cad în pământul cel bun, sunt cei care ascultă în inima lor frumoasă și bună, desăvârșită, Cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc, îl păzesc, îl urmează și și-l însușesc și apoi rodesc cu răbdare.

Luca 8, 5-15: ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι τὸν σπόρον αὐτοῦ. καὶ ἐν τῷ σπείρειν αὐτὸν ὃ μὲν ἔπεσε παρὰ τὴν ὁδόν, καὶ κατεπατήθη, καὶ τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ κατέφαγεν αὐτό· καὶ ἕτερον ἔπεσεν ἐπὶ τὴν πέτραν, καὶ φυὲν ἐξηράνθη διὰ τὸ μὴ ἔχειν ἰκμάδα· καὶ ἕτερον ἔπεσεν ἐν μέσῳ τῶν ἀκανθῶν, καὶ συμφυεῖσαι αἱ ἄκανθαι ἀπέπνιξαν αὐτό. καὶ ἕτερον ἔπεσεν εἰς τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν, καὶ φυὲν ἐποίησε καρπὸν ἑκατονταπλασίονα. ταῦτα λέγων ἐφώνει· ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. ᾿Επηρώτων δὲ αὐτὸν οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ λέγοντες· τίς εἴη ἡ παραβολὴ αὕτη. ὁ δὲ εἶπεν· ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ Θεοῦ, τοῖς δὲ λοιποῖς ἐν παραβολαῖς, ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσι καὶ ἀκούοντες μὴ συνιῶσιν. ἔστι δὲ αὕτη ἡ παραβολή· ὁ σπόρος ἐστὶν ὁ λόγος τοῦ Θεοῦ· οἱ δὲ παρὰ τὴν ὁδόν εἰσιν οἱ ἀκούσαντες, εἶτα ἔρχεται ὁ διάβολος καὶ αἴρει τὸν λόγον ἀπὸ τῆς καρδίας αὐτῶν, ἵνα μὴ πιστεύσαντες σωθῶσιν. οἱ δὲ ἐπὶ τῆς πέτρας οἳ ὅταν ἀκούσωσι, μετὰ χαρᾶς δέχονται τὸν λόγον, καὶ οὗτοι ρίζαν οὐκ ἔχουσιν, οἳ πρὸς καιρὸν πιστεύουσι καὶ ἐν καιρῷ πειρασμοῦ ἀφίστανται. τὸ δὲ εἰς τὰς ἀκάνθας πεσόν, οὗτοί εἰσιν οἱ ἀκούσαντες, καὶ ὑπὸ μεριμνῶν καὶ πλούτου καὶ ἡδονῶν τοῦ βίου πορευόμενοι συμπνίγονται καὶ οὐ τελεσφοροῦσι. τὸ δὲ ἐν τῇ καλῇ γῇ, οὗτοί εἰσιν οἵτινες ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ ἀκούσαντες τὸν λόγον κατέχουσι καὶ καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ.

Iată și variantele lui Matei și Marcu:

Matei, 13, 4-22: Iată a ieșit semănătorul să semene și, în timp ce semăna, o parte din semințe a căzut pe lângă drum și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. Altă parte a căzut în locuri pietroase unde nu aveau pământ mult și au  încolțit repede, pentru că pământul nu era adânc; dar când răsărea soarele le ardea și, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. O altă parte a căzut peste mărăcini și s-au înălțat mărăcinii și le-au sufocat. O altă parte a căzut în pământul cel bun și semințele au dat rod: una o sută, alta șaizeci și alta treizeci. Cel ce  are urechi de auzit să audă ! Și s-au apropiat ucenicii și I-au zis: de ce le vorbești în parabole ? Și Iisus le-a răspuns: pentru că vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, dar lor nu le este dat. Celui ce are i se va da și îi va prisosi, iar celui ce n-are i se va lua și ce are. Lor le vorbesc în parabole ca, văzând, să nu vadă și auzind să nu audă și să nu înțeleagă, ca să nu se întoarcă (la calea cea dreaptă). Și atunci se va împlini lor profeția lui Isaia, cea care spune: cu auzul veți auzi și de înțeles nu vă va fi dat să înelegeți și văzând veți vedea și nu vă va fi dat să cunoașteți. Căci s-a îngroșat inima poporului acestuia și cu urechile greu au auzit și ochii lor și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă (la Mine) și Eu să-i vindec. Fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud. Adevărat vă spun vouă că mulți profeți și drepți au râvnit să vadă cele pe care le vedeți voi și n-au văzut și să audă cele pe care le auziți voi și n-au auzit. Voi ascultați acum parabola semănătorului: oricine ascultă Cuvântul despre Împărăție și nu pricepe, vine cel rău și îi ia Cuvântul semănat în inimă. Acesta este sămânța însămânțată lângă drum. Sămânța însămânțată  în locuri pietroase este cel care auzind Cuvântul, îl primește pe dată cu bucurie și-l păstrează; dar el nu are rădăcină în el, ci e schimbător și nestatornic și atunci când e strâmtorat, amenințat și prigonit din pricina Cuvântului, se poticnește și dă înapoi într-o clipă. Iar sămânța semănată în mărăcini  este cel care aude Cuvântul, dar grijile veacului acestuia și înșelăciunea bogăției înăbușă Cuvântul în el și-l fac neroditor.

Matei, 13, 4-22: ἰδοὺ ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι. καὶ ἐν τῷ σπείρειν αὐτὸν ἃ μὲν ἔπεσε παρὰ τὴν ὁδόν, καὶ ἐλθόντα τὰ πετεινὰ κατέφαγεν αὐτά· ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὰ πετρώδη, ὅπου οὐκ εἶχε γῆν πολλήν, καὶ εὐθέως ἐξανέτειλε διὰ τὸ μὴ ἔχειν βάθος γῆς, ἡλίου δὲ ἀνατείλαντος ἐκαυματίσθη, καὶ διὰ τὸ μὴ ἔχειν ρίζαν ἐξηράνθη·  ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὰς ἀκάνθας, καὶ ἀνέβησαν αἱ ἄκανθαι καὶ ἀπέπνιξαν αὐτά·  ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὴν γῆν τὴν καλὴν καὶ ἐδίδου καρπὸν ὃ μὲν ἑκατόν, ὃ δὲ ἐξήκοντα, ὃ δὲ τριάκοντα. ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. Καὶ προσελθόντες οἱ μαθηταὶ εἶπον αὐτῷ· διατί ἐν παραβολαῖς λαλεῖς αὐτοῖς; ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν αὐτοῖς· ὅτι ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τῶν οὐρανῶν, ἐκείνοις δὲ οὐ δέδοται. ὅστις γὰρ ἔχει, δοθήσεται αὐτῷ καὶ περισσευθήσεται· ὅστις δὲ οὐκ ἔχει, καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾿ αὐτοῦ. διὰ τοῦτο ἐν παραβολαῖς αὐτοῖς λαλῶ, ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσι καὶ ἀκούοντες μὴ ἀκούωσι μηδὲ συνῶσι, μήποτε ἐπιστρέψωσι· καὶ τότε πληρωθήσεται αὐτοῖς ἡ προφητεία ῾Ησαΐου ἡ λέγουσα· ἀκοῇ ἀκούσετε καὶ οὐ μὴ συνῆτε, καὶ βλέποντες βλέψετε καὶ οὐ μὴ ἴδητε· ἐπαχύνθη γὰρ ἡ καρδία τοῦ λαοῦ τούτου, καὶ τοῖς ὠσὶ βαρέως ἤκουσαν, καὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτῶν ἐκάμμυσαν, μήποτε ἴδωσι τοῖς ὀφθαλμοῖς καὶ τοῖς ὠσὶν ἀκούσωσι καὶ τῇ καρδίᾳ συνῶσι καὶ ἐπιστρέψωσι, καὶ ἰάσομαι αὐτούς. ῾Υμῶν δὲ μακάριοι οἱ ὀφθαλμοί, ὅτι βλέπουσι, καὶ τὰ ὦτα ὑμῶν, ὅτι ἀκούουσιν. ἀμὴν γὰρ λέγω ὑμῖν ὅτι πολλοὶ προφῆται καὶ δίκαιοι ἐπεθύμησαν ἰδεῖν ἃ βλέπετε, καὶ οὐκ εἶδον, καὶ ἀκοῦσαι ἃ ἀκούετε, καὶ οὐκ ἤκουσαν. ῾Υμεῖς οὖν ἀκούσατε τὴν παραβολὴν τοῦ σπείραντος. παντὸς ἀκούοντος τὸν λόγον τῆς βασιλείας καὶ μὴ συνιέντος, ἔρχεται ὁ πονηρὸς καὶ αἴρει τὸ ἐσπαρμένον ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτοῦ· οὗτός ἐστιν ὁ παρὰ τὴν ὁδὸν σπαρείς. ὁ δὲ ἐπὶ τὰ πετρώδη σπαρείς, οὗτός ἐστιν ὁ τὸν λόγον ἀκούων καὶ εὐθέως μετὰ χαρᾶς δεχόμενος καὶ λαμβάνων αὐτόν·  οὐκ ἔχει δὲ ρίζαν ἐν ἑαυτῷ, ἀλλὰ πρόσκαιρός ἐστι, γενομένης δὲ θλίψεως ἢ διωγμοῦ διὰ τὸν λόγον εὐθὺς σκανδαλίζεται. ὁ δὲ εἰς τὰς ἀκάνθας σπαρείς, οὗτός ἐστιν ὁ τὸν λόγον ἀκούων καὶ ἡ μέριμνα τοῦ αἰῶνος τούτου καὶ ἡ ἀπάτη τοῦ πλούτου συμπνίγει τὸν λόγον, καὶ ἄκαρπος γίνεται.

Marcu, 4, 3-20: Iată a ieșit semănătorul să semene și s-a făcut că, în timp ce semăna, o parte din semințe a căzut lângă  drum și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde semințele nu aveau pământ mult, și au încolțit repede, pentru că pământul nu era adânc; dar când răsărea soarele le ardea și, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. O altă parte a căzut în mărăcini și s-au înălțat mărăcinii și au sufocat semințele și rod n-au dat. O altă parte a căzut în pământul cel bun și semințele au dat rod care s-a înălțat și a crescut și a sporit și semințele acelea au rodit și dintr-una au ieșit treizeci, din alta șaizeci și din alta o sută. Și Iisus le-a zis: cel ce are urechi de auzit să audă ! Când a rămas singur, cei ce se aflau cu El, împreună cu ucenicii, L-au întrebat cum se tălmăcește parabola. Și El le-a spus: vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar cei din afară au parte de toate numai în parabole ca, văzând, să vadă și să nu priceapă și auzind să audă și să nu înțeleagă, ca să nu se întoarcă (la Dumnezeu și la calea cea dreaptă) și să li se ierte lor păcatele. Și le mai spune Iisus: dacă nu pricepeți parabola aceasta, cum  o să le înțelegeți pe toate celelalte ? Semănătorul seamănă Cuvântul (lui Dumnezeu) iar semințele căzute lângă drum, unde e semănat Cuvântul, sunt cei care, atunci când îl aud (nu-l pot păstra pentru că) pe dată vine și satana și le smulge Cuvântul semănat în inimile lor. La fel,  semințele semănate în loc pietros sunt cei care, atunci când aud Cuvântul, îl primesc de îndată cu bucurie, dar nu au rădăcină în ei, ci sunt schimbători și nestatornici și atunci când sunt strâmtorați, amenințați și prigoniți din pricina Cuvântului, se poticnesc și dau înapoi într-o clipă. Iar semințele semănate printre mărăcini sunt cei care aud Cuvântul, dar grijile veacului acestuia și înșelăciunea bogăției și dorințele (de a le avea pe toate celelalte), care pătrund  în ei, înăbușă Cuvântul în ei și-l fac neroditor. Iar semințele semănate în pământul cel bun sunt cei care aud Cuvântul și-l primesc și aduc roade: unul treizeci, unul șaizeci și unul o sută.

Marcu, 4, 3-20: ἰδοὺ ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι. καὶ ἐγένετο ἐν τῷ σπείρειν ὃ μὲν ἔπεσεν ἐπὶ τὴν ὁδόν, καὶ ἦλθον τὰ πετεινὰ καὶ κατέφαγεν αὐτό·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν ἐπὶ τὸ πετρῶδες, ὅπου οὐκ εἶχε γῆν πολλήν, καὶ εὐθέως ἐξανέτειλε διὰ τὸ μὴ ἔχειν βάθος γῆς, ἡλίου δὲ ἀνατείλαντος ἐκαυματίσθη, καὶ διὰ τὸ μὴ ἔχειν ρίζαν ἐξηράνθη·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν εἰς τὰς ἀκάνθας, καὶ ἀνέβησαν αἱ ἄκανθαι καὶ συνέπνιξαν αὐτό, καὶ καρπὸν οὐκ ἔδωκε·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν εἰς τὴν γῆν τὴν καλὴν καὶ ἐδίδου καρπὸν ἀναβαίνοντα καὶ αὐξάνοντα, καὶ ἔφερεν ἐν τριάκοντα καὶ ἐν ἑξήκοντα καὶ ἐν ἑκατόν. καὶ ἔλεγεν αὐτοῖς· ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. ῞Οτε δὲ ἐγένετο κατὰ μόνας, ἠρώτησαν αὐτὸν οἱ περὶ αὐτὸν σὺν τοῖς δώδεκα τὴν παραβολήν. καὶ ἔλεγεν αὐτοῖς· ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ Θεοῦ· ἐκείνοις δὲ τοῖς ἔξω ἐν παραβολαῖς τὰ πάντα γίνεται, ἵνα βλέποντες βλέπωσι καὶ μὴ ἴδωσι, καὶ ἀκούοντες ἀκούωσι καὶ μὴ συνιῶσι, μήποτε ἐπιστρέψωσι καὶ ἀφεθῇ αὐτοῖς τὰ ἁμαρτήματα. καὶ λέγει αὐτοῖς· οὐκ οἴδατε τὴν παραβολὴν ταύτην, καὶ πῶς πάσας τὰς παραβολὰς γνώσεσθε; ὁ σπείρων τὸν λόγον σπείρει. οὗτοι δέ εἰσιν οἱ παρὰ τὴν ὁδὸν ὅπου σπείρεται ὁ λόγος, καὶ ὅταν ἀκούσωσιν, εὐθὺς ἔρχεται ὁ σατανᾶς καὶ αἴρει τὸν λόγον τὸν ἐσπαρμένον ἐν ταῖς καρδίαις αὐτῶν. καὶ οὗτοι ὁμοίως εἰσὶν οἱ ἐπὶ τὰ πετρώδη σπειρόμενοι, οἳ ὅταν ἀκούσωσι τὸν λόγον, εὐθὺς μετὰ χαρᾶς λαμβάνουσιν αὐτόν, καὶ οὐκ ἔχουσι ρίζαν ἐν ἑαυτοῖς, ἀλλὰ πρόσκαιροί εἰσιν· εἶτα γενομένης θλίψεως ἢ διωγμοῦ διὰ τὸν λόγον, εὐθὺς σκανδαλίζονται. καὶ οὗτοί εἰσιν οἱ εἰς τὰς ἀκάνθας σπειρόμενοι, οἱ τὸν λόγον ἀκούοντες, καὶ αἱ μέριμναι τοῦ αἰῶνος τούτου καὶ ἡ ἀπάτη τοῦ πλούτου καὶ αἱ περὶ τὰ λοιπὰ ἐπιθυμίαι εἰσπορευόμεναι συμπνίγουσι τὸν λόγον, καὶ ἄκαρπος γίνεται. καὶ οὗτοί εἰσιν οἱ ἐπὶ τὴν γῆν τὴν καλὴν σπαρέντες, οἵτινες ἀκούουσι τὸν λόγον καὶ παραδέχονται, καὶ καρποφοροῦσιν ἐν τριάκοντα καὶ ἐν ἑξήκοντα καὶ ἐν ἑκατόν.

Suntem undeva pe țărmul Mării Galileei. Iisus le vorbește mulțimilor dintr-o barcă de pescari, arătându-ne simbolic că… pescuiește misionari: pe viitorii formatori ai noului Său popor, un popor spiritual, cel creștin.

Cu El sunt cei doisprezece ucenici, inițiații din primul cerc, dar și primii inițiați din cel de-al doilea cerc, pe care îl va lărgi la ospățul de inițiere de pe muntele unde va înmulți cele cinci pâini și cei doi pești și unde va rosti așa-numita predică de pe munte.

De data aceasta spune mulțimii pilde sau parabole: de fapt își învață inițiații să predice, să-I răspândească învățătura (Cuvântul) cât mai ușor de înțeles.

Iar inițiații sunt „cei ce se aflau cu El” și cu ucenicii. Inițiații Primului și celui de-al Doilea Cerc.

Spunându-le viitorilor Săi misionari parabola semănătorului, Iisus îi previne că vor întâlni tot felul de oameni, cu minți diferite, deschiși mai mult sau mai puțin noii învățături a Fiului lui Dumnezeu. Și că, spunându-le o poveste cu tâlc, o parabolă, îi va cuceri și se vor face mult mai lesne înțeleși. Îi previne că vor da peste catehumeni de tot felul…

… puternici sau slabi, care cedează mai mult sau mai puțin sau, în cazul fericit, deloc, ispitelor de tot felul…

… autosuficienți sau labili sau încrezători și răbdători sau oameni desăvârșiți („cei care ascultă în inima lor frumoasă și bună” – en kardia kali ke agathi/ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ – cum spune Luca – pentru că, în greacă kalos ke agathos, frumos și bun, este un mod de a spune desăvârșit). Și aici vedem, din nou, că Evangheliile au fost scrise în special pentru greci și pentru vorbitorii de greacă, evrei sau ne-evrei elenizați și, desigur, pentru cei ce frecventau misteriile de oriunde din Grecia și din Asia Mică.

Catehumeni pe care vor trebui să-i cucerească din prima întâlnire și în mintea și în sufletul cărora vor trebui să facă să rodească, pe deplin, modelul de viață hristic.

Iisus spune parabola semănătorului și pentru mulțimile care veniseră să-L asculte, în care vedea viitorul popor creștin, viitorii catehumeni, încercând să le prevină că nu ajunge să-L asculte și că trebuie să gândească, să simtă, să trăiască după învățăturile Lui.

Și, mai ales, să le prevină că va veni vremea când adepții Săi , creștinii, vor fi prigoniți, vânați, șantajați (strânși cu ușa este traducerea poate cea mai grăitoare pentru grecescul thlipsis/θλῖψις, presiune, strâmtorare, restriște) pentru că au acceptat să creadă în El (au primit Cuvântul, adică învățătura Sa despre Împărăția lui Dumnezeu).

Dar, parabola se adresează mai ales inițiaților Săi, semănătorii, celor care îi vor răspândi învățătura. În greacă verbul σπείρω înseamnă a semăna, a sădi, a însămânța și, de aici: a răspândi, a împrăștia, a dispersa, Iar aici semănătorul este o spiron/ ὁ σπείρων, adică „cel ce împrăștie, răspândește” se subînțelege… sămânța cunoașterii divine.

 Cercetătorii cred că parabola semănătorului este o creație a primilor creștini, a primilor catehizatori, cei din Biserica primară cum se spune, care-și supuneau convertiții unui examen de conștiință și îi preveneau totodată că îi așteaptă două feluri de ispite, de obstacole, care-i pot împiedică să ajungă la împlinire: persecuțiile împotriva creștinilor și tentațiile, ce par irezistibile, ale lumii: putere, bogăție, plăceri…

Era un mod de a le cere, de a-i încuraja să fie tari, să nu se teamă de persecutori și să nu se lase pradă tentațiilor lumii acesteia.

Așa s-ar explica folosirea nepotrivită, aici, a pasajului din Isaia 6, 9-10: Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec”./ Trad. Biblia Sinodală.

Cel mai probabil, însă, parabola semănătorului este una din parabolele spuse de Iisus, relatate de Marcu și împrumutate de la  Marcu de Matei și Luca. O parabolă folosită des de primii catehizatori, probabil într-o formă ușor alterată.

Era, credem, o poveste bună de spus noilor creștini , la început de drum, pentru a-i face să înțeleagă de ce e bine să fie fermi în credință. Iar promisiunea era: creștere interioară și rodire spirituală. Pentru cine avea urechi de auzit, aceasta era o promisiune !

Duminică, 15 octombrie 2017, se recitește la liturghie un fragment din Evanghelia lui Ioan: 17, 1-13. Este un text care poate fi pe deplin înțeles dacă înțelegem bine anumite cuvinte, mai ales verbul a preamări. Pentru că el este cheia înțelegerii lui Iisus ca… coregent al lui Dumnezeu.

Iată textul:

Ioan 17, 1-13: ΤΑΥΤΑ ἐλάλησεν ὁ ᾿Ιησοῦς, καὶ ἐπῆρε τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ εἶπε· πάτερ, ἐλήλυθεν ἡ ὥρα· δόξασόν σου τὸν υἱόν, ἵνα καὶ ὁ υἱός σου δοξάσῃ σε, καθὼς ἔδωκας αὐτῷ ἐξουσίαν πάσης σαρκός, ἵνα πᾶν ὃ δέδωκας αὐτῷ δώσῃ αὐτοῖς ζωὴν αἰώνιον. αὕτη δέ ἐστιν ἡ αἰώνιος ζωή, ἵνα γινώσκωσί σε τὸν μόνον ἀληθινὸν Θεὸν καὶ ὃν ἀπέστειλας ᾿Ιησοῦν Χριστόν. ἐγώ σε ἐδόξασα ἐπὶ τῆς γῆς, τὸ ἔργον ἐτελείωσα ὃ δέδωκάς μοι ἵνα ποιήσω· καὶ νῦν δόξασόν με σύ, πάτερ, παρὰ σεαυτῷ τῇ δόξῃ ᾗ εἶχον πρὸ τοῦ τὸν κόσμον εἶναι παρὰ σοί. ᾿Εφανέρωσά σου τὸ ὄνομα τοῖς ἀνθρώποις οὓς δέδωκάς μοι ἐκ τοῦ κόσμου. σοὶ ἦσαν καὶ ἐμοὶ αὐτοὺς δέδωκας, καὶ τὸν λόγον σου τετηρήκασι. νῦν ἔγνωκαν ὅτι πάντα ὅσα δέδωκάς μοι παρὰ σοῦ ἐστιν· ὅτι τὰ ρήματα ἃ δέδωκάς μοι δέδωκα αὐτοῖς, καὶ αὐτοὶ ἔλαβον, καὶ ἔγνωσαν ἀληθῶς ὅτι παρὰ σοῦ ἐξῆλθον, καὶ ἐπίστευσαν ὅτι σύ με ἀπέστειλας. ᾿Εγὼ περὶ αὐτῶν ἐρωτῶ· οὐ περὶ τοῦ κόσμου ἐρωτῶ, ἀλλὰ περὶ ὧν δέδωκάς μοι, ὅτι σοί εἰσι, καὶ τὰ ἐμὰ πάντα σά ἐστι καὶ τὰ σὰ ἐμά, καὶ δεδόξασμαι ἐν αὐτοῖς. καὶ οὐκέτι εἰμὶ ἐν τῷ κόσμῳ, καὶ οὗτοι ἐν τῷ κόσμῳ εἰσί, καὶ ἐγὼ πρὸς σὲ ἔρχομαι. πάτερ ἅγιε, τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου ᾧ δέδωκάς μοι, ἵνα ὦσιν ἓν καθὼς ἡμεῖς. ὅτε ἤμην μετ’ αὐτῶν ἐν τῷ κόσμῳ, ἐγὼ ἐτήρουν αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου· οὓς δέδωκάς μοι ἐφύλαξα, καὶ οὐδεὶς ἐξ αὐτῶν ἀπώλετο εἰ μὴ ὁ υἱὸς τῆς ἀπωλείας, ἵνα ἡ γραφὴ πληρωθῇ. νῦν δὲ πρὸς σὲ ἔρχομαι, καὶ ταῦτα λαλῶ ἐν τῷ κόσμῳ ἵνα ἔχωσι τὴν χαρὰν τὴν ἐμὴν πεπληρωμένην ἐν αὐτοῖς.

Ioan 17, 1-13: Acestea le-a grăit Iisus apoi Și-a ridicat ochii spre cer și a spus: Părinte, a sosit ceasul, preamărește-Ți Fiul ca și Fiul Tău să Te preamărească. De vreme ce Tu I-ai dat Lui putere asupra a tot trupul (putere deplină să-l refacă), lasă-L să-i dea viață veșnică fiecăruia din cei pe care I l-ai dat Lui. Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și să-L cunoască pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos. Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care mi-ai dat-o Mie s-o fac. Și acum preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine, cu mărirea pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi fost lumea. Am arătat (și am făcut cunoscut) numele Tău oamenilor, celor pe care Mi–ai dat din lume. Ai tăi au fost și Mi i-ai dat Mie și au păzit cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi le-ai dat Mie, de la Tine sunt, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat Mie Eu le-am dat lor și ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei Mă rog, nu pentru lume Mă rog: Mă rog  pentru cei pe care Mi i-ai dat Mie, pentru că ai Tăi sunt. Toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele și M-am preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume și Eu la Tine vin. Părinte sfânt, păzește-i pe ei, în numele Tău, nume în care Mi i-ai dat Mie, ca și ei să fie una așa cum suntem noi. Cât timp am fost cu ei în lume Eu i-am păzit în numele Tău. Pe cei pe care mi i-ai dat, i-am păzit și niciunul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzaniei, ca să se împlinească Scriptura. Acum la Tine vin și grăiesc aceste lucruri cât mai sunt în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.

Iisus luase ultima cină pascală, la ultimul Paște pe care-l făcuse cu ucenicii la Ierusalim. Ultima Cină, pe care tradiția a numit-o Cina cea de taină. Poate nu atât pentru că erau feriți de ochii lumii, cât mai ales pentru Testamentul… secret al lui Iisus, lăsat numai celor doisprezece, deveniți unsprezece.

Le lăsase ucenicilor două porunci noi, care nu existau în Legea lui Moise, porunca  iubirii și porunca solidarității: să se iubească unul pe altul și să fie solidari unul cu celălalt (porunci reînnoite de fiecare dată când aveau să frângă pâinea și să bea vinul împreună, toți, din aceeași cupă, în amintirea Lui; a mânca pâine și a bea vin cu cineva este cel mai intim act cu putință)…

… le lăsase promisiunea venirii Mângâietorului/Paracletului…

… și… un nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Iată ce le spune: … dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face casă în el/ἐάν τις ἀγαπᾷ με, τὸν λόγον μου τηρήσει, καὶ ὁ πατήρ μου ἀγαπήσει αὐτόν, καὶ πρὸς αὐτὸν ἐλευσόμεθα καὶ μονὴν παρ’ αὐτῷ ποιήσομεν.

Iisus și ucenicii ieșiseră din odaia unde cinaseră (nu știm unde stau) și Iisus se roagă de față cu ei Tatălui, așa cum se roagă un Mare preot pentru poporul lui: ucenicii aveau să dea naștere unui popor, un popor spiritual: creștinii. Un popor al unui nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Un Dumnezeu fără alt nume decât… Părinte/Tată.

Un popor ce, respectând porunca iubirii și a solidarității, va trăi altfel decât trăise lumea până atunci. Nu știm ce înseamnă viață veșnică, dar putem presupune că este o viață… dumnezeiască !

Un popor ce-și va cunoaște Tatăl ceresc… față către față ! Pentru că „a cunoaște Numele” este o expresie specifică limbii ebraice care înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. Evreii credeau că adevăratul nume al lui Dumnezeu este tabu, inefabil și de aceea în loc să spună Dumnezeu spuneau Numele !

Este un moment solemn, sacru și irepetabil. Un moment în care Iisus îi cere Tatălui să-L onoreze pentru încheierea cu succes a misiunii Sale pe pământ: formarea noului popor spiritual, a unei noi umanități.

Verbul doxazo/ δοξάζω, care înseamnă aici: a onora, a stima, a cinsti, traduce, de fapt, verbul ebraic kaved (כָּבֵד), a fi puternic, important, o persoană cu greutate, demnă de toată stima, onoarea. Și, dacă ne gândim că substantivul kavod (כָּבוֹד) înseamnă: splendoare, strălucire, lumină a soarelui, a lunii, a stelelor, a cerului, preeminență, majestate, glorie, onoare, cinste, bună reputație, respect abundență, bogății…

… ne dăm seama că, în limbajul dublu pe care-L folosește Iisus absolut întotdeauna, verbul a preamări/a slăvi sugerează, de fapt, divinitarea Lui/regalitatea Lui celestă la care participă alături de Dumnezeu, Regele Lumii.

Iată un loc din Psalmi în care Dumnezeu apare ca regele maiestuos, înconjurat de strălucire, splendoare, podoabe, glorie, al lumii, cum o arată cuvintele hod/ הוֹד  și hadar/ הָדָר, sinonimele lui kavod/(כָּבוֹד):

Ps. 103, 1-2:

Binecuvintează suflete al meu pe Domnul ! Doamne Dumnezeul meu măritu-Te-ai foarte ! În măreție și slavă Te-ai îmbrăcat,
Tu care Te îmbraci în lumină ca și cu o haină, Tu care întinzi cerurile ca un cort.
בָּרֲכִי נַפְשִׁי אֶת־יְהוָה יְהוָה אֱלֹהַי גָּדַלְתָּ מְּאֹד הֹוד וְהָדָר לָבָֽשְׁתָּ

עֹֽטֶה־אֹור כַּשַּׂלְמָה נֹוטֶה שָׁמַיִם כַּיְרִיעָֽה

εὐλόγει ἡ ψυχή μου τὸν κύριον κύριε ὁ θεός μου ἐμεγαλύνθης σφόδρα ἐξομολόγησιν (închinarea noastră) καὶ εὐπρέπειαν (frumusețe) ἐνεδύσω/ ἀναβαλλόμενος φῶς ὡς ἱμάτιον ἐκτείνων τὸν οὐρανὸν ὡσεὶ δέρριν

Și o ultimă lămurire: … ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Este încă un dar pe care Iisus îl lasă ucenicilor: bucuria Lui că misiunea Sa pe pământ a reușit, o bucurie… magică care avea să-i însuflețească și să-i transfigureze, încât marea operă de creștinare să le pară cât mai ușoară.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anuncios

PARABOLLE LUI IISUS (XXIV) – CREDINȚA, CHEIA INTRĂRII ÎN LUMEA LUI DUMNEZEU

Etiquetas

credință, Evanghelie, Iisus Hristos, parabolă

 

Fiii Împărăției:  poporul creștin, un popor spiritual !

În această duminică, 2 iulie 2017,  la liturghie se citesc două pericope: una din Evanghelia după Matei: 8, 5-13 și cealaltă din Evanghelia după Ioan: 17, 1-13.  Mesajul lor: în împărăție va exista un singur popor: creștinii, un popor spiritual !:

Matei 8, 5-13: Și intrând Iisus în Capernaum s-a apropiat de El un centurion care L-a rugat zicând: Doamne, slujitorul meu zace în casă, paralizat și rău se chinuiește. Atunci Iisus i-a spus: vin Eu și-l voi tămădui. Centurionul însă I-a răspuns și I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, spune doar cu cuvântul și servitorul meu se va vindeca. Și eu sunt un om care se supune altora și am soldați sub comanda mea și dacă spun unuia: Du-te, el se duce și dacă spun altuia: Vino, el vine și dacă spun sclavului meu: Fă asta, el face. Auzind atunci Iisus S-a mirat și le-a zis celor care erau cu El și-L urmau: Amin vă spun vouă, nici în Israel n-am aflat asemenea credință. Vă zic vouă că mulți de la Răsărit și de la Apus vor sosi și vor sta la masă împreună cu Avraam, cu Isaac și cu Iacob în Împărăția cerurilor, iar fiii Împărăției vor fi izgoniți în adâncul cel mai din afară, acolo unde este plângerea și scrâșnirea dinților. Și a mai spus Iisus centurionului: Du-te și fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit slujitorul lui în ceasul acela.

Matei 8, 5-13: Εἰσελθόντι δὲ αὐτῷ εἰς Καπερναοὺμ προσῆλθεν αὐτῷ ἑκατόνταρχος παρακαλῶν αὐτὸν καὶ λέγων· Κύριε, ὁ παῖς μου βέβληται ἐν τῇ οἰκίᾳ παραλυτικός, δεινῶς βασανιζόμενος. καὶ λέγει αὐτῷ ὁ ᾿Ιησοῦς· ἐγὼ ἐλθὼν θεραπεύσω αὐτόν. καὶ ἀποκριθεὶς ὁ ἑκατόνταρχος ἔφη· Κύριε, οὐκ εἰμὶ ἱκανὸς ἵνα μου ὑπὸ τὴν στέγην εἰσέλθῃς· ἀλλὰ μόνον εἰπὲ λόγῳ, καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου. καὶ γὰρ ἐγὼ ἄνθρωπός εἰμι ὑπὸ ἐξουσίαν, ἔχων ὑπ᾿ ἐμαυτὸν στρατιώτας, καὶ λέγω τούτῳ, πορεύθητι, καὶ πορεύεται, καὶ ἄλλῳ, ἔρχου, καὶ ἔρχεται, καὶ τῷ δούλῳ μου, ποίησον τοῦτο, καὶ ποιεῖ. ἀκούσας δὲ ὁ ᾿Ιησοῦς ἐθαύμασε καὶ εἶπε τοῖς ἀκολουθοῦσιν· ἀμὴν λέγω ὑμῖν, οὐδὲ ἐν τῷ ᾿Ισραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον. λέγω δὲ ὑμῖν ὅτι πολλοὶ ἀπὸ ἀνατολῶν καὶ δυσμῶν ἥξουσι καὶ ἀνακλιθήσονται μετὰ ᾿Αβραὰμ καὶ ᾿Ισαὰκ καὶ ᾿Ιακὼβ ἐν τῇ βασιλείᾳ τῶν οὐρανῶν, οἱ δὲ υἱοὶ τῆς βασιλείας ἐκβληθήσονται εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον· ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων. καὶ εἶπεν ὁ ᾿Ιησοῦς τῷ ἑκατοντάρχῳ· ὕπαγε, καὶ ὡς ἐπίστευσας γενηθήτω σοι. καὶ ἰάθη ὁ παῖς αὐτοῦ ἐν τῇ ὥρᾳ ἐκείνῃ.

Nu știm pe cine a venit Iisus să mântuiască: Israelul sau lumea ? Desigur, și Israelul și lumea, deși, când o va întâlni, mai târziu, pe femeia canaaneancă, în Fenicia, îi va spune „n-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Și totuși, misiunea lui Iisus este să-i aducă în Împărăția lui Dumnezeu deopotrivă pe evreil și pe ne-evrei.

Se pare, însă, că mai repede romanii, grecii, samaritenii sau sirienii și nu evreii credeau în puterea și în împuternicirea Lui dumnezeiască. Și pentru evrei nu era ușor să accepte că nu sunt singurii fii ai lui Dumnezeu.

Iisus le arată, însă, că un centurion roman, un păgân, cu care nici n-ar fi trebuit să stea de vorbă și în casa căruia nici n-ar fi trebuit să se gândească să calce, ca unul ce era … impur, crede în dumnezeirea Lui, deși panteonul roman e plin de zei și de zeițe. Crede pentru că … vede ! Trebuie că-L văzuse pe Iisus sau auzise despre vindecările Lui minunate.

Și, pe de altă parte, dorește să-i învețe pe ucenici, să-i obișnuiască să lucreze cu neamurile… cu păgânii… străinii, pentru că ei vor fi aceia care-I vor răspândi învățăturile.

Și nu este deloc întâmplătoare întâlnirea cu centurionul sau sutașul (în armata romană un centurion comanda 100 de soldați) pentru că ea prilejuiește o profeție: martiriul poporului evreu și martiriul Israelului după cucerirea Ierusalimului, în anul 70 d. Hr., de către soldații împăratului roman Titus.

Martiriu care n-a fost o pedeapsă, ci consecința faptului că evreii – fiii Împărăției – pur și simplu n-au putut crede că Împărăția se deschisese și n-au primit ajutorul Mântuitorului- Mesia pentru că nu L-au crezut.

Și credința era, de fapt, poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu !

Iisus Se folosește de această întâlnire și de vindecarea tânărului sclav al sutașului ca să arate cât de importantă este credința atunci când (te) rogi și, totodată, cât de importantă este solidaritatea, iubirea de oameni. Sutașul își iubea scavul și dorea să-l facă sănătos nu pentru că ar fi pierdut pe cineva care muncea pentru el, ci pentru era ca și cum ar fi pierdut un fiu. Romanii, de altfel, considerau că scalavii fac parte din familie.

Iată cum povestește întâmplarea și Luca:

Luca 7, 1-10: Şi după ce a sfârşit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum. Iar sluga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă era să moară. Şi auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină şi să vindece pe sluga lui. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, Căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga. Iar Iisus mergea cu ei. Şi nefiind El acum departe de casă, a trimis la El prieteni, zicându-I: Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Iar Iisus, auzind acestea, S-a minunat de el şi, întorcându-Se, a zis mulţimii care venea după El: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă; Şi întorcându-se cei trimişi acasă, au găsit sluga sănătoasă. (Trad. Biblia Sinodală).

 

 

Ioan 17, 1-13: Acestea le-a grăit Iisus apoi Și-a ridicat ochii spre cer și a spus: Părinte, a sosit ceasul, preamărește-Ți Fiul ca și Fiul Tău să Te preamărească. De vreme ce Tu I-ai dat Lui putere asupra a tot trupul (putere deplină să-l refacă), lasă-L să-i dea viață veșnică fiecăruia din cei pe care I l-ai dat Lui. Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și să-L cunoască pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos. Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care mi-ai dat-o Mie s-o fac. Și acum preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine, cu mărirea pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi fost lumea. Am arătat (și am făcut cunoscut) numele Tău oamenilor, celor pe care Mi–ai dat din lume. Ai tăi au fost și Mi i-ai dat Mie și au păzit cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi le-ai dat Mie, de la Tine sunt, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat Mie Eu le-am dat lor și ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei Mă rog, nu pentru lume Mă rog: Mă rog  pentru cei pe care Mi i-ai dat Mie, pentru că ai Tăi sunt. Toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele și M-am preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume și Eu la Tine vin. Părinte sfânt, păzește-i pe ei, în numele Tău, nume în care Mi i-ai dat Mie, ca și ei să fie una așa cum suntem noi. Cât timp am fost cu ei în lume Eu i-am păzit în numele Tău. Pe cei pe care mi i-ai dat, i-am păzit și niciunul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzaniei, ca să se împlinească Scriptura. Acum la Tine vin și grăiesc aceste lucruri cât mai sunt în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.

Ioan 17, 1-13: ΤΑΥΤΑ ἐλάλησεν ὁ ᾿Ιησοῦς, καὶ ἐπῆρε τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ εἶπε· πάτερ, ἐλήλυθεν ἡ ὥρα· δόξασόν σου τὸν υἱόν, ἵνα καὶ ὁ υἱός σου δοξάσῃ σε, καθὼς ἔδωκας αὐτῷ ἐξουσίαν πάσης σαρκός, ἵνα πᾶν ὃ δέδωκας αὐτῷ δώσῃ αὐτοῖς ζωὴν αἰώνιον. αὕτη δέ ἐστιν ἡ αἰώνιος ζωή, ἵνα γινώσκωσί σε τὸν μόνον ἀληθινὸν Θεὸν καὶ ὃν ἀπέστειλας ᾿Ιησοῦν Χριστόν.ἐγώ σε ἐδόξασα ἐπὶ τῆς γῆς,τὸ ἔργον ἐτελείωσα ὃ δέδωκάς μοι ἵνα ποιήσω· καὶ νῦν δόξασόν με σύ, πάτερ, παρὰ σεαυτῷ τῇ δόξῃ ᾗ εἶχον πρὸ τοῦ τὸν κόσμον εἶναι παρὰ σοί. ᾿Εφανέρωσά σου τὸ ὄνομα τοῖς ἀνθρώποις οὓς δέδωκάς μοι ἐκ τοῦ κόσμου. σοὶ ἦσαν καὶ ἐμοὶ αὐτοὺς δέδωκας, καὶ τὸν λόγον σου τετηρήκασι. νῦν ἔγνωκαν ὅτι πάντα ὅσα δέδωκάς μοι παρὰ σοῦ ἐστιν·  ὅτι τὰ ρήματα ἃ δέδωκάς μοι δέδωκα αὐτοῖς, καὶ αὐτοὶ ἔλαβον, καὶ ἔγνωσαν ἀληθῶς ὅτι παρὰ σοῦ ἐξῆλθον, καὶ ἐπίστευσαν ὅτι σύ με ἀπέστειλας. ᾿Εγὼ περὶ αὐτῶν ἐρωτῶ· οὐ περὶ τοῦ κόσμου ἐρωτῶ, ἀλλὰ περὶ ὧν δέδωκάς μοι, ὅτι σοί εἰσι, καὶ τὰ ἐμὰ πάντα σά ἐστι καὶ τὰ σὰ ἐμά, καὶ δεδόξασμαι ἐν αὐτοῖς. καὶ οὐκέτι εἰμὶ ἐν τῷ κόσμῳ, καὶ οὗτοι ἐν τῷ κόσμῳ εἰσί, καὶ ἐγὼ πρὸς σὲ ἔρχομαι. πάτερ ἅγιε, τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου ᾧ δέδωκάς μοι, ἵνα ὦσιν ἓν καθὼς ἡμεῖς. ὅτε ἤμην μετ’ αὐτῶν ἐν τῷ κόσμῳ, ἐγὼ ἐτήρουν αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου· οὓς δέδωκάς μοι ἐφύλαξα, καὶ οὐδεὶς ἐξ αὐτῶν ἀπώλετο εἰ μὴ ὁ υἱὸς τῆς ἀπωλείας, ἵνα ἡ γραφὴ πληρωθῇ.

 

 

Este un text care poate fi pe deplin înțeles dacă înțelegem bine anumite cuvinte, mai ales verbul a preamări. Pentru că el este cheia înțelegerii lui Iisus ca… coregent al lui Dumnezeu.

Iisus luase ultima cină pascală, la ultimul Paște pe care-l făcuse cu ucenicii la Ierusalim. Ultima Cină, pe care tradiția a numit-o Cina cea de taină. Poate nu atât pentru că erau feriți de ochii lumii, cât mai ales pentru Testamentul… secret al lui Iisus, lăsat numai celor doisprezece, deveniți unsprezece.

Le lăsase ucenicilor două porunci noi, care nu existau în Legea lui Moise, porunca  iubirii și porunca solidarității: să se iubească unul pe altul și să fie solidari unul cu celălalt (porunci reînnoite de fiecare dată când aveau să frângă pâinea și să bea vinul împreună, toți, din aceeași cupă, în amintirea Lui; a mânca pâine și a bea vin cu cineva este cel mai intim act cu putință)…
… le lăsase promisiunea venirii Mângâietorului/Paracletului…
… și… un nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Iată ce le spune: … dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face casă în el/ἐάν τις ἀγαπᾷ με, τὸν λόγον μου τηρήσει, καὶ ὁ πατήρ μου ἀγαπήσει αὐτόν, καὶ πρὸς αὐτὸν ἐλευσόμεθα καὶ μονὴν παρ’ αὐτῷ ποιήσομεν.

Iisus și ucenicii ieșiseră din odaia unde cinaseră (nu știm unde stau) și Iisus se roagă de față cu ei Tatălui, așa cum se roagă un Mare preot pentru poporul lui: ucenicii aveau să dea naștere unui popor, un popor spiritual: creștinii. Un popor al unui nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Un Dumnezeu fără alt nume decât… Părinte/Tată.

Un popor ce, respectând porunca iubirii și a solidarității, va trăi altfel decât trăise lumea până atunci. Nu știm ce înseamnă viață veșnică, dar putem presupune că este o viață… dumnezeiască !

Un popor ce-și va cunoaște Tatăl ceresc… față către față ! Pentru că „a cunoaște Numele” este o expresie specifică limbii ebraice care înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. Evreii credeau că adevăratul nume al lui Dumnezeu este tabu, inefabil și de aceea în loc să spună Dumnezeu spuneau Numele !

Este un moment solemn, sacru și irepetabil. Un moment în care Iisus îi cere Tatălui să-L onoreze pentru încheierea cu succes a misiunii Sale pe pământ: formarea noului popor spiritual, a unei noi umanități.

Verbul doxazo/δοξάζω, care înseamnă aici: a onora, a stima, a cinsti, traduce, de fapt, verbul ebraic kaved (כָּבֵד), a fi puternic, important, o persoană cu greutate, demnă de toată stima, onoarea. Și, dacă ne gândim că substantivul kavod (כָּבוֹד) înseamnă: splendoare, strălucire, lumină a soarelui, a lunii, a stelelor, a cerului, preeminență, majestate, glorie, onoare, cinste, bună reputație, respect abundență, bogății…
… ne dăm seama că, în limbajul dublu pe care-L folosește Iisus absolut întotdeauna, verbul a preamări/a slăvi sugerează, de fapt, divinitarea Lui/regalitatea Lui celestă la care participă alături de Dumnezeu, Regele Lumii.

Iată un loc din Psalmi în care Dumnezeu apare ca regele maiestuos, înconjurat de strălucire, splendoare, podoabe, glorie, al lumii, cum o arată cuvintele hod/ הוֹד și hadar/ הָדָר, sinonimele lui kavod/(כָּבוֹד):

 

Ps. 103, 1-2:

Binecuvintează suflete al meu pe Domnul ! Doamne Dumnezeul meu măritu-Te-ai foarte ! În măreție și slavă Te-ai îmbrăcat,
Tu care Te îmbraci în lumină ca și cu o haină, Tu care întinzi cerurile ca un cort.
בָּרֲכִי נַפְשִׁי אֶת־יְהוָה יְהוָה אֱלֹהַי גָּדַלְתָּ מְּאֹד הֹוד וְהָדָר לָבָֽשְׁתָּ
עֹֽטֶה־אֹור כַּשַּׂלְמָה נֹוטֶה שָׁמַיִם כַּיְרִיעָֽה

εὐλόγει ἡ ψυχή μου τὸν κύριον κύριε ὁ θεός μου ἐμεγαλύνθης σφόδρα ἐξομολόγησιν (închinarea noastră) καὶ εὐπρέπειαν (frumusețe) ἐνεδύσω/ ἀναβαλλόμενος φῶς ὡς ἱμάτιον ἐκτείνων τὸν οὐρανὸν ὡσεὶ δέρριν

 

Și o ultimă lămurire: … ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Este încă un dar pe care Iisus îl lasă ucenicilor: bucuria Lui că misiunea Sa pe pământ a reușit, o bucurie… magică care avea să-i însuflețească și să-i transfigureze, încât marea operă de creștinare să le pară cât mai ușoară.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (XII) – UNGEREA DIN BETANIA

Etiquetas

înviere, Betania, Eanghelie, Iisus Hristos, Ioan, Lazăr, Marcu, Maria, Matei, parabolă

Intrarea lui Iisus în Ierusalim: momentul în care a fost recunoscut public ca Dumnezeu !

În pericopa din Duminica Floriilor, din Evanghelia lui Ioan (cap. 12) Iisus este întâmpinat de noii Săi credincioși în Ierusalim, înaintea Paștelui, fie ca „cel despre care au scris profeții” că va fi regele lui Israel, fie ca Dumnezeu, pentru că Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este rugăciunea de binecuvântare cu care pelerinii evrei intrau în Ierusalim la cele trei mari sărbători ale anului.

Și nu greșeau, Iisus era Dumnezeu întrupat.

Textul este important, însă, pentru altceva: pentru lecția și promisiunea învierii. O promisiune pe care Iahve n-o mai făcuse niciodată poporului lui Israel.

Iată textul:

Ioan 12, 1-18: Așadar, Iisus a venit cu șase zile înaintea Paștelui în Betania, unde era Lazăr, cel care murise și pe care-l înviase din morți. Și I-au făcut o cină acolo și Marta servea (la masă). Iar Lazăr era unul dintre cei ce stăteau la masă cu El. Maria, luând o litră de mir de nard curat, de mare preț, I-a uns picioarele lui Iisus și, cu părul ei, I le-a șters și casa s-a umplut de mireasma mirului. Și a spus atunci unul din ucenicii Lui, Iuda Iscariotul, fiul lui Simon, cel ce avea să-L dea pe mâna (arhiereilor): de ce mirul acesta nu s-a vândut cu trei sute de dinari și nu s-a dat săracilor ? Iuda  zisese așa nu pentru că-i păsa lui de săraci, ci pentru că era hoț. El ținea punga cu bani și fura din ce primeau (Iisus și ucenicii). Și a spus Iisus: las-o, pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți mereu. Și mulțime multă de iudei știa că-i acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Și arhiereii  se sfătuiau să-l omoare pe Lazăr, pentru că, prin el, mulți iudei veneau și credeau în Iisus. A doua zi mulțime multă, cei care veniseră  la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim au luat crengi de finic și I-au ieșit în întâmpinare și I-au strigat: Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel. Găsind Iisus un măgăruș,  a șezut pe el așa cum stă scris: nu te teme, fiică a Sionului, iată regele tău vine șezând pe mânzul asinei. La început, ucenicii Lui nu pricepeau ce voiau să însemne aceste cuvinte, dar și-au dat seama, când Iisus S-a preamărit, că fuseseră scrise despre El și că tot ce făcuseră ei până atunci, pentru El făcuseră (ca ele să se împlinească). Și mulțimea a dat mărturie (despre ce văzuse), mulțimea ce fusese cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.

Iisus venea din Efraim. Trecea prin Iudeea în drum spre Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște ! Se ascundea de arhiereii care deciseseră că trebuia să moară: dacă nu, atunci Legea lui Moise s-ar fi transformat în Legea lui Iisus ! Iar ei nu se simțeau parte din planul Lui ! Prea multă lume începuse să creadă că Iisus e Mesia și prea mulți erau pregătiți să devină … creștini. Mai ales după ce acest Fiu al lui Dumnezeu le demonstrase că învierea/nemurirea/viața veșnică este atât de reală și atât de la îndemână. De fapt, vindecările și învierile făcute de Iisus i-au atras pe toți: nimeni nu mai voia să moară și învierea lui Lazăr din Betania îi umpluse de speranță.

Iisus voia să facă o mică, dar esențială demonstrație: că, de fapt, nu există moarte, că morții „se trezesc, se scoală” din moarte, ca dintr-un somn, și trăiesc din nou.

Venind acasă la Lazăr, Iisus le arată noilor săi credincioși cam ce ar putea fi învierea/renașterea, pe măsura nivelului lor de înțelegere: stă la masă și mănâncă și bea cu un om care fusese mort timp de patru zile și care acum trăiește la fel ca înainte.

De ce-l alege pe Lazăr ? Poate pentru că-l iubea foarte mult (vedem în capitolul 11), semn că era un bărbat special, probabil delicat, smerit, cuminte cucernic și un mare iubitor de oameni, un binefăcător. De altfel vedem că era bogat: uleiul curat de nard (neamestecat cu alte arome inferioare), cu care sora lui, Maria, Îi unge picioarele lui Iisus, era foarte scump.

O litră costa 30 de dinari (dinarul era moneda romană) și era aproape salariul pe un an al unui lucrător: nardul se aducea tocmai din India (unde în sanscrită i se spunea narda, de unde nered/(נֵרְדְּ) în ebraică). Și nu era vorba doar de câteva grame, ci de o litră întreagă (litra era măsura romană) adică  327,25 de grame, așadar aprox. 330 de grame ! Maria Îl răsplătise pe Iisus cu o ungere… regească !

De altfel, nardul era un balsam al maharajahilor, al regilor, și, de aceea, era balsamul cel mai potrivit pentru trupul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Regelui Lumii !

Maria îi unsese picioarele lui Iisus pentru că era oaspetele lor și, desigur, în semn de recunoștință și de iubire. Dar, fără să știe, ea era de acum o mironosiță, adică o femeie care spală și unge cu balsam trupul mort, care grijește mortul cum spunem noi.

Și  nu întâmplător casa i s-a umplut de mireasma mirului, a uleiului de nard: era semnul prezenței lui Dumnezeu.

Poate Iuda, ucenicul care-L va preda arhiereilor, era invidios. Era altfel decât i-o arăta numele, pentru că Iuda înseamnă „cel lăudat” sau „cel căruia i se aduc mulțumiri” și era altfel decât o arăta porecla: Iscariotul: „orășanul” sau „civilizatul”. E de înțeles ! Iisus era tratat, la propriu, ca un rege, iar el, ca un simplu paznic al pungii cu… donațiile pe care le primeau, un paznic al… cutiei milelor !

Iisus rege, da: așa îl vedeau și mulțimile care așteptau de la El să le învețe… să nu mai moară. Îl întâmpinau la intrarea în Ierusalim așa cum strămoșii lor îi întâmpinaseră pe regii victorioși, triumphatori, ai lui Israel, cu ramuri de finic, adică de palmier – un simbol al biruinței, al regalității și al dumnezeirii. Aici, finicul este, desigur, simbolul biruinței asupra morții !

Un rege călare pe un măgăruș ! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spunese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit.  Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului !

Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/ ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog ! De fapt, hoșa-na ! Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/ הוֹשִׁיעַ: a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te!

Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu !

 Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului (Trad. Biblia Sinodală)…

… psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini… atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă.

 Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus).  Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu… și că

… Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”…  altfel  spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu.

Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei./Trad. Biblia Sinodală.

Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu/Mesia ! Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții !

O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce  Iisus S-a … preamărit !

Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/ צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt.

De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat ? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând… peste moarte.

Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/ πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât… a trece peste… moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea !

Așadar, să ne învețe cum să trăim fără de moarte !

Betania așa cum arăta în timpul lui Iisus; mormântul lui Lazăr

Pentru studioși:

Ioan 12, 1-18: Ο οὖν ᾿Ιησοῦς πρὸ ἓξ ἡμερῶν τοῦ πάσχα ἦλθεν εἰς Βηθανίαν, ὅπου ἦν Λάζαρος ὁ τεθνηκώς, ὃν ἤγειρεν ἐκ νεκρῶν. ἐποίησαν οὖν αὐτῷ δεῖπνον ἐκεῖ, καὶ ἡ Μάρθα διηκόνει· ὁ δὲ Λάζαρος εἷς ἦν τῶν ἀνακειμένων σὺν αὐτῷ. ἡ οὖν Μαρία, λαβοῦσα λίτραν μύρου νάρδου πιστικῆς πολυτίμου, ἤλειψε τοὺς πόδας τοῦ ᾿Ιησοῦ καὶ ἐξέμαξε ταῖς θριξὶν αὐτῆς τοὺς πόδας αὐτοῦ· ἡ δὲ οἰκία ἐπληρώθη ἐκ τῆς ὀσμῆς τοῦ μύρου. λέγει οὖν εἷς ἐκ τῶν μαθητῶν αὐτοῦ, ᾿Ιούδας Σίμωνος ᾿Ισκαριώτης, ὁ μέλλων αὐτὸν παραδιδόναι·  διατί τοῦτο τὸ μύρον οὐκ ἐπράθη τριακοσίων δηναρίων καὶ ἐδόθη πτωχοῖς; εἶπε δὲ τοῦτο οὐχ ὅτι περὶ τῶν πτωχῶν ἔμελεν αὐτῷ, ἀλλ’ ὅτι κλέπτης ἦν, καὶ τὸ γλωσσόκομον εἶχε καὶ τὰ βαλλόμενα ἐβάσταζεν. εἶπεν οὖν ὁ ᾿Ιησοῦς· ἄφες αὐτήν, εἰς τὴν ἡμέραν τοῦ ἐνταφιασμοῦ μου τετήρηκεν αὐτό. τοὺς πτωχοὺς γὰρ πάντοτε ἔχετε μεθ’ ἑαυτῶν, ἐμὲ δὲ οὐ πάντοτε ἔχετε. ῎Εγνω οὖν ὄχλος πολὺς ἐκ τῶν ᾿Ιουδαίων ὅτι ἐκεῖ ἐστι, καὶ ἦλθον οὐ διὰ τὸν ᾿Ιησοῦν μόνον, ἀλλ’ ἵνα καὶ τὸν Λάζαρον ἴδωσιν ὃν ἤγειρεν ἐκ νεκρῶν. ἐβουλεύσαντο δὲ οἱ ἀρχιερεῖς ἵνα καὶ τὸν Λάζαρον ἀποκτείνωσιν, ὅτι πολλοὶ δι’ αὐτὸν ὑπῆγον τῶν ᾿Ιουδαίων καὶ ἐπίστευον εἰς τὸν ᾿Ιησοῦν. Τῇ ἐπαύριον ὄχλος πολὺς ὁ ἐλθὼν εἰς τὴν ἑορτήν, ἀκούσαντες ὅτι ἔρχεται ᾿Ιησοῦς εἰς ῾Ιεροσόλυμα, ἔλαβον τὰ βαΐα τῶν φοινίκων καὶ ἐξῆλθον εἰς ὑπάντησιν αὐτῷ, καὶ ἔκραζον· ὡσαννά, εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, ὁ βασιλεὺς τοῦ ᾿Ισραήλ. εὑρὼν δὲ ὁ ᾿Ιησοῦς ὀνάριον ἐκάθισεν ἐπ’ αὐτό, καθώς ἐστι γεγραμμένον·  μὴ φοβοῦ, θύγατερ Σιών· ἰδοὺ ὁ βασιλεύς σου ἔρχεται καθήμενος ἐπὶ πῶλον ὄνου. Ταῦτα δὲ οὐκ ἔγνωσαν οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ τὸ πρῶτον, ἀλλ’ ὅτε ἐδοξάσθη ὁ ᾿Ιησοῦς, τότε ἐμνήσθησαν ὅτι ταῦτα ἦν ἐπ’ αὐτῷ γεγραμμένα, καὶ ταῦτα ἐποίησαν αὐτῷ. ᾿Εμαρτύρει οὖν ὁ ὄχλος ὁ ὢν μετ’ αὐτοῦ ὅτε τὸν Λάζαρον ἐφώνησεν ἐκ τοῦ μνημείου καὶ ἤγειρεν αὐτὸν ἐκ νεκρῶν.

***

Matei, 26 6-13: Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor. Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.

***

Marcu 14,3-9: Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (VII) – FIUL LUI DUMNEZEU ȘI FIUL OMULUI

Etiquetas

Andrei, întrupare, Filip, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Iisus Hristos, Natanael, parabolă, pericopă evanghelică

Iisus Natanael și Filip

Mărturia întrupării

În pericopa evanghelică din această duminică nu avem o parabolă în adevăratul sens al cuvântului, ci sfârșitul primului capitol din Evanghelia după Ioan. De fapt, ultimele 8 versete care sunt ale unui Prolog, pentru că acest prim capitol al Evangheliei după Ioan este un prolog. Prologul Cărții semnelor, cum au fost numite primele 12 capitole.

Important în acest text este faptul că ni se arată, încă de la început, că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, S-a făcut om.  Așa putem citi alăturarea titlurilor Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.

Ce înseamnă Fiul Omului ? Nimic altceva decât… om ! Fiul Omului, ios tu anthropu/υἱός τοῦ ἀνθρώπου îl traduce în greacă pe ben adam/ בן אדם din ebraică, care nu înseamnă altceva decât… om !

Iată textul:

Ioan I, 43-51: A doua zi Iisus a vrut să meargă în Galileea. Acolo îl găsește pe Filip și îi spune: urmează-Mi Mie !  Filip era din Betsaida, orașul lui Andrei și al lui Petru. Și Filip îl găsește pe Natanael și îi spune: (Mesia), cel despre care a scris Moise în Lege și despre care au scris profeții, noi l-am găsit: e Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și Natanael i-a zis : din Nazaret ? Poate fi ceva bun din Nazaret ?  Filip atunci  îi spune: vino și vezi. Și l-a văzut Iisus pe Natanael venind la El și spune despre el: iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug. Natanael zice atunci: de unde mă cunoști ? Și i-a răspuns Iisus: te-am văzut, înainte de a te chema Filip (să Mă vezi). Te-am văzut când erai sub smochin. Și I-a răspuns Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel. Și i-a zis atunci Iisus: crezi (că sunt Fiul lui Dumnezeu) numai pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin ? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea. Și îi mai zice : adevărat, adevărat vă spun vouă, de acum veți vedea cerul deschis și îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând peste Fiul omului.

Τῇ ἐπαύριον ἠθέλησεν ὁ ᾿Ιησοῦς ἐξελθεῖν εἰς τὴν Γαλιλαίαν· καὶ εὑρίσκει Φίλιππον καὶ λέγει αὐτῷ· ἀκολούθει μοι. ἦν δὲ ὁ Φίλιππος ἀπὸ Βηθσαϊδά, ἐκ τῆς πόλεως ᾿Ανδρέου καὶ Πέτρου. εὑρίσκει Φίλιππος τὸν Ναθαναὴλ καὶ λέγει αὐτῷ· ὃν ἔγραψε Μωϋσῆς ἐν τῷ νόμῳ καὶ οἱ προφῆται, εὑρήκαμεν, ᾿Ιησοῦν τὸν υἱὸν τοῦ ᾿Ιωσὴφ τὸν ἀπὸ Ναζαρέτ. καὶ εἶπεν αὐτῷ Ναθαναήλ· ἐκ Ναζαρὲτ δύναταί τι ἀγαθὸν εἶναι; λέγει αὐτῷ Φίλιππος· ἔρχου καὶ ἴδε. εἶδεν ὁ ᾿Ιησοῦς τὸν Ναθαναὴλ ἐρχόμενον πρὸς αὐτὸν καὶ λέγει περὶ αὐτοῦ· ἴδε ἀληθῶς ᾿Ισραηλίτης, ἐν ᾧ δόλος οὐκ ἔστι. λέγει αὐτῷ Ναθαναήλ· πόθεν με γινώσκεις; ἀπεκρίθη ᾿Ιησοῦς καὶ εἶπεν αὐτῷ· πρὸ τοῦ σε Φίλιππον φωνῆσαι, ὄντα ὑπὸ τὴν συκῆν εἶδόν σε. ἀπεκρίθη Ναθαναὴλ καὶ λέγει αὐτῷ· ραββί, σὺ εἶ ὁ υἱὸς τοῦ Θεοῦ, σὺ εἶ ὁ βασιλεὺς τοῦ ᾿Ισραήλ. ἀπεκρίθη ᾿Ιησοῦς καὶ εἶπεν αὐτῷ· ὅτι εἶπόν σοι, εἶδόν σε ὑποκάτω τῆς συκῆς, πιστεύεις; μείζω τούτων ὄψει. καὶ λέγει αὐτῷ· ἀμὴν ἀμὴν λέγω ὑμῖν, ἀπ’ ἄρτι ὄψεσθε τὸν οὐρανὸν ἀνεῳγότα, καὶ τοὺς ἀγγέλους τοῦ Θεοῦ ἀναβαίνοντας καὶ καταβαίνοντας ἐπὶ τὸν υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου.

Suntem în Galileea. Anul 28 d. Hr. Este momentul în care Iisus își alege primii ucenici și începe să predice.

Venise din Betania Pereei (sau „Betania de dincolo de Iordan”, alta decât Betania din Iudeea, a lui Lazăr, de lângă Ierusalim) unde a fost botezat de Ioan, Înainte-mergătorul Său

… și unde și-a ales primul ucenic, pe Andrei, pe care l-a luat de la Ioan Botezătorul.

Nu întâmplător primii discipoli ai lui Iisus au fost discipolii lui Ioan Botezătorul. Erau deja inițiați în noua doctrină a căinței și a iertării păcatelor: Andrei și fratele său, Petru și încă un ucenic, nenumit, care este, spun bibliștii, chiar Ioan, autorul celei de-a patra Evanghelii… ucenicul cel iubit… care, la Cina cea de Taină, stătea cu capul culcat pe pieptul lui Iisus (Ioan, 13, 23).

Cu ei va colinda Iisus prin Galileea, Iudeea și Samaria timp de doi sau trei ani și va predica venirea Împărăției lui Dumnezeu, va tămădui, va exorciza, va învia morți, va face minuni și, mai ales, va fi mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor/Mesia.

Suntem în momentul în care Iisus „îl găsește” pe Filip care, la rându-i, i-l aduce lui Iisus pe Natanael.

De ce Iisus își alege ucenicii în Galileea ?

Nu întâmplător cei mai mulți dintre ei sunt galileeni. Și galileean însemna… pe jumătate evreu.

În Galileea sau Provincia (galil/גָּלִיל înseamnă district în ebraică) traiau mai mult evrei… elenizați.  Andrei și Filip sunt nume grecești. Andrei înseamnă… „un bărbat adevărat, plin de curaj, de… bărbăție”, iar Filip, „iubitorul de cai”, este numele tatălui lui Alexandru Macedon. Alexandru și Filip erau două nume foarte răspândite printre evreii elenizați.

Iisus avea nevoie de ucenici care să-i poată răspândi mesajul, învățătura și în afara Israelului, mai precis în toată lumea mediteraneană, unde limba cea mai vorbită și cea mai cunoscută era greaca.

De altfel El însuși era vorbitor de greacă, ca mai toți cei din Galileea.

Arheologii care au săpat în Betsaida – un sat de pescari la nord de Marea Galileei (numele ei înseamnă în aramaică Casa pescarilor) – au scos la lumină multe vase grecești și au descoperit o populație foarte influențată de cultura greacă/ elenistică. Și, din Betsaida erau Andrei și Petru, Filip și Ioan.

Galilean era și Natanael. Din Cana Galileii. Numele lui, Netanel/ נְתַנְאֵל, înseamnă „darul lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu a dat” și poate, „cel dăruit de Dumnezeu” și vine din verbul natan/נָתַן, a da, a dărui și El/ אֵל, Dumnezeu.

Bibliștii l-au identificat cu Bartolomeu („fiul lui Tolomeu/Talmai”) din celelalte Evanghelii. Se pare că era un studios al Legii. Poate sub smochin se ruga sau studia cu râvnă Tora/Legea.

Îi venea greu să creadă că Mesia, Mântuitorul pe care-L tot așteptau evreii după ce s-au întors din exilul în Babilon, s-ar fi putut naște în Nazaret, care era un sat aproape izolat, într-o vale înaltă, săpată printre dealurile abrupte de calcar cu care se termină, la sud, Munții Libanului, un sat locuit, poate, de oameni needucați. De aceea s-a și chemat Nazaret, nume care înseamnă „cetate întărită”.

Așa cum altora le va veni greu să creadă, mai târziu, că Mesia poate veni din Galileea, cum spune Ioan (7, 41; 52): … Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? … Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. (Trad. Biblia Sinodală).

De ce ? Pentru că evreii din Galileea se amestecaseră de sute de ani cu tot felul de neamuri mesopotamiene. După ce asirienii au cucerit în anul 722 î. Hr. regatul de nord al Israelului (Samaria și Galileea), i-au scos pe evrei, i-au dus în robie/exil și au adus în locul lor coloni din întreaga Mesopotamie, coloni care credeau în zeii lor, nu în Iahve.

Și totuși, când îl vede pe Iisus – un văzător cu duhul (în ebraică un văzător era neapărat un profet) crede că El este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu și cel despre care Filip îi spusese că… despre El a scris Moise în Lege și despre El au vorbit profeții în Scripturi.

Și aici textul sugerează că Israelul a avut doi… mântuitori: pe Moise și pe Iisus.

Moise înseamnă „cel care scoate… la lumină: מֹשֶׁה/Moșe vine din verbul mașah/ מָשָׁה = a duce departe, a scoate din, a conduce, de unde: a salva, a ocroti. (O etimologie mai plauzibilă decât mes/mesu, copil, fiu, în egipteană).

Iar Iisus, Iehoșua/ יְהוֹשׁוּעַ înseamnă „Dumnezeu/Iahve este salvarea”. Vine din Iehova/ יְהֹוָה  și verbul iașa/ יָשַׁע, a salva, a elibera, a mântui, a dărui biruință.

Cu singura diferență că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, în timp ce Moise este robul lui Dumnezeu.

Natanael îi spune lui Iisus rabbi, adică „învățătorul meu”. Cu rabbi (de unde rabin) se adresau studenții profesorului lor… un rav. În ebraică rav/רַב înseamnă: mare, mult și aici se referă la multa învățătură a unui profesor… mult învățat.

Dar, cel mai important lucru în această pericopă este faptul că Iisus, subtil, Se revelează ca fiind întruparea omenească a Fiului lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, promisiunea că și omul poate fi la fel cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru studioși:

Ioan, cap. 1: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Şi aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l întrebe: Cine eşti tu? Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; şi a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul. Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Îndreptaţi calea Domnului”, precum a zis Isaia proorocul. Şi trimişii erau dintre farisei. Şi l-au întrebat şi i-au zis: De ce botezi deci, dacă tu nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici Proorocul? Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. Acestea se petreceau în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Şi a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru). A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. (Trad. Biblia Sinodală)

***

Geneză, 28,10-17: Iar Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Trad. Biblia Sinodală)

***

Ioan 1, 32-34: Şi a mărturisit Ioan (Botezătorul) zicând: Am văzut Duhul coborându-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. (Trad. Biblia Sinodală)

***

Ioan 12, 21-22: Şi erau nişte elini din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit şi i-a spus la Andrei, şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus. (Trad. Biblia Sinodală)

***

Ioan 5, 37-47: Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o; Şi cuvântul Lui nu sălăşluieşte în voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care l-a trimis Acela. Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă! Slavă de la oameni nu primesc; Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele? (Trad. Biblia Sinodală)

***

Isaia 7, 14: Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. (Trad. Biblia Sinodală)

***

Isaia 9, 5-6: Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta. (Trad. Biblia Sinodală)

***

Isaia 35: Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa. (Trad. Biblia Sinodală)

PARABOLELE LUI IISUS (V) – A ÎNFRICOȘATEI JUDECĂȚI

Etiquetas

Înfricoșta Judecată, Dumnezeu, Evanghelia după Matei, Iisus Hristos, IUBIRE, Judecata de Apoi, milă, parabolă, pericopă, pildă

Nu fiți nepăsători pentru că nepăsarea … ucide !

IUBEȘTE-ȚI APROAPELE ! – PORUNCA MÂNTUITOARE

Nicăieri în Vechiul Testament nu apare porunca Iubește-ți aproapele ! Ceea ce înseamnă că este o poruncă nouă, dată numai de Iisus… o poruncă care, singură, ne dăruiește o viață de dincolo, o viață de apoi,  eternă și, presupunem, acasă la Dumnezeu.

Mesajul parabolei despre Judecata de Apoi este: nu fiți nepăsători pentru că nepăsarea … ucide !

Iată parabola în Evanghelia după Matei (25, 31-46):

Și când va veni Fiul Omului în slava Sa, dimpreună cu toți sfinții îngeri, atunci se va așeza pe tronul slavei Sale. Se vor aduna dinaintea Lui toate neamurile şi El îi va despărţi pe unii de alţii, așa cum păstorul desparte oile de iezi. Și va așeza oile de-a dreapta Sa și iezii de-a stânga. Atunci Regele le va spune celor de la dreapta Lui: veniți binecuvântații Tatălui meu, să moșteniți împărăția pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi aţi venit să Mă vedeți, în temniță am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepții îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit ? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei ? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat ? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine ? Iar regele le va răspunde: Adevărat vă zic vouă, întrucât aţi făcut toate acestea unuia din aceşti cei mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. Și atunci le va spune și celor de la stânga Lui: plecați de la Mine, voi blestemaţii la focul cel veşnic, pregătit pentru diavol şi îngerii lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi vizitat. Atunci vor răspunde şi ei: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Te-am slujit și nu Te-am îngrijit ? El însă le va răspunde: adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut nimic din toate acestea pentru vreunul din aceşti cei mai mici (frați ai mei), nici pentru Mine n-ați făcut. Şi se vor duce aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. (Matei, 25, 31-46).

῞Οταν δὲ ἔλθῃ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐν τῇ δόξῃ αὐτοῦ καὶ πάντες οἱ ἅγιοι ἄγγελοι μετ᾿ αὐτοῦ, τότε καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης αὐτοῦ, καὶ συναχθήσεται ἔμπροσθεν αὐτοῦ πάντα τὰ ἔθνη, καὶ ἀφοριεῖ αὐτοὺς ἀπ᾿ ἀλλήλων ὥσπερ ὁ ποιμὴν ἀφορίζει τὰ πρόβατα ἀπὸ τῶν ἐρίφων, καὶ στήσει τὰ μὲν πρόβατα ἐκ δεξιῶν αὐτοῦ, τὰ δὲ ἐρίφια ἐξ εὐωνύμων. τότε ἐρεῖ ὁ βασιλεὺς τοῖς ἐκ δεξιῶν αὐτοῦ· δεῦτε οἱ εὐλογημένοι τοῦ πατρός μου, κληρονομήσατε τὴν ἡτοιμασμένην ὑμῖν βασιλείαν ἀπὸ καταβολῆς κόσμου. ἐπείνασα γάρ, καὶ ἐδώκατέ μοι φαγεῖν, ἐδίψησα, καὶ ἐποτίσατέ με, ξένος ἤμην, καὶ συνηγάγετέ με, γυμνός, καὶ περιεβάλετέ με, ἠσθένησα, καὶ ἐπεσκέψασθέ με, ἐν φυλακῇ ἤμην, καὶ ἤλθετε πρός με. τότε ἀποκριθήσονται αὐτῷ οἱ δίκαιοι λέγοντες· κύριε, πότε σε εἴδομεν πεινῶντα καὶ ἐθρέψαμεν, ἢ διψῶντα καὶ ἐποτίσαμεν; πότε δέ σε εἴδομεν ξένον καὶ συνηγάγομεν, ἢ γυμνὸν καὶ περιεβάλομεν; πότε δέ σε εἴδομεν ἀσθενῆ ἢ ἐν φυλακῇ, καὶ ἤλθομεν πρός σε; καὶ ἀποκριθεὶς ὁ βασιλεὺς ἐρεῖ αὐτοῖς· ἀμὴν λέγω ὑμῖν, ἐφ᾿ ὅσον ἐποιήσατε ἑνὶ τούτων τῶν ἀδελφῶν μου τῶν ἐλαχίστων, ἐμοὶ ἐποιήσατε.  τότε ἐρεῖ καὶ τοῖς ἐξ εὐωνύμων· πορεύεσθε ἀπ᾿ ἐμοῦ οἱ κατηραμένοι εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ. ἐπείνασα γάρ, καὶ οὐκ ἐδώκατέ μοι φαγεῖν, ἐδίψησα, καὶ οὐκ ἐποτίσατέ με, ξένος ἤμην, καὶ οὐ συνηγάγετέ με, γυμνός, καὶ οὐ περιεβάλετέ με, ἀσθενὴς καὶ ἐν φυλακῇ, καὶ οὐκ ἐπεσκέψασθέ με. τότε ἀποκριθήσονται αὐτῷ καὶ αὐτοὶ λέγοντες· κύριε, πότε σε εἴδομεν πεινῶντα ἢ διψῶντα ἢ ξένον ἢ γυμνὸν ἢ ἀσθενῆ ἢ ἐν φυλακῇ, καὶ οὐ διηκονήσαμέν σοι; τότε ἀποκριθήσεται αὐτοῖς λέγων· ἀμὴν λέγω ὑμῖν, ἐφ᾿ ὅσον οὐκ ἐποιήσατε ἑνὶ τούτων τῶν ἐλαχίστων, οὐδὲ ἐμοὶ ἐποιήσατε. καὶ ἀπελεύσονται οὗτοι εἰς κόλασιν αἰώνιον, οἱ δὲ δίκαιοι εἰς ζωὴν αἰώνιον.

Ciudat este că păcatele acestor damnați sunt păcate mici, neînsemnate, sau nici nu sunt păcate cu adevărat, dacă ne gândim că nu apar în lista poruncilor lui Dumnezeu pe care o găsim în Exod, cap. 20.

În parabola Judecății nu se vorbește despre cinstirea părinților, despre crimă, despre… desfrâu, despre furt, despre mărturia mincinoasă/sperjur sau despre poftirea la lucrul sau la nevasta altuia…

… și nici despre… în ce Dumnezeu să crezi, despre faptul că trebuie să crezi, despre ținerea zilei de odihnă, a zilei sfinte, închinate lui Dumnezeu, nici despre blasfemie și nici despre tabuul… chipului cioplit (care… dorea să desființeze din viața evreilor statuile și micii idoli ai casei/familiei, adică… idolatria !).

Nu, nimic din toate acestea. Iisus Hristos le spune ucenicilor (ca ei să spună mai departe tuturor) că nepăsarea, lipsa de iubire și de milă, de compasiune și de omenie față de ceilalți, față de aproapele cum spune Biblia, este păcatul… capital, cel mai condamnabil, care va fi pedepsit pe vecie în viața de dincolo și pentru care nepăsătorul va plăti o eternitate, în focul cel veșnic… alături de diavol și de demonii lui.

Pare disproporționată pedeapsa pentru nepăsare și lipsă de reacție, cum am spune azi, față de micimea păcatului? Nicidecum!

CEA MAI MARE PORUNCĂ…ȘI A DOUA…

Când un rabin fariseu, specializat în Lege (nomicos/ νομικός), L-a întrebat pe Iisus care este cea mai mare poruncă din Lege, El a răspuns: să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este prima și marea poruncă. Și a doua poruncă, la fel cu aceasta, este: să-l iubești pe aproapele tău la fel ca pe tine însuți. În aceste două porunci atârnă (se cuprinde) toată Legea și Profeții  / ἀγαπήσεις Κύριον τὸν Θεόν σου ἐν ὅλῃ τῇ καρδίᾳ σου καὶ ἐν ὅλῃ τῇ ψυχῇ σου καὶ ἐν ὅλῃ τῇ διανοίᾳ σου. 38 αὕτη ἐστὶ πρώτη καὶ μεγάλη ἐντολή. 39 δευτέρα δὲ ὁμοία αὐτῇ· ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν. 40 ἐν ταύταις ταῖς δυσὶν ἐντολαῖς ὅλος ὁ νόμος καὶ οἱ προφῆται κρέμανται./Matei (22, 34-40).

Iisus spune că toată Legea/toate poruncile lui Dumnezeu se pot exprima, de fapt, într-una singură, pentru că a-L iubi pe Dumnezeu și a-ți iubi aproapele este același lucru. Îl iubim pe Dumnezeu iubindu-ne aproapele. Și nu doar pe cei de lângă tine, ci pe toți oamenii, pentru că fiecare om ne este… aproapele. Este, de fapt, Porunca Iubirii, singura care le cuprinde pe toate și care face să dispară păcatul !

Textul evanghelistului Matei este foarte subtil și subtextul este foarte bogat.
De pildă, de ce oile sunt… drepții, de fapt, cei umani, iar iezii sunt nepăsătorii ?

În umanitatea lor, cei drepți sunt ascultători și blânzi, asemenea lui Dumnezeu cel blând, atotiubitor și plin de milă.

Sunt cei ce se poartă ca El. Adică aduc alinare, mângâiere și iubire celor ce suferă, oricât de neînsemnați ar fi, celor disprețuiți, neajutorați, năpăstuiți, bolnavi fără nici un ajutor, pierduți și disperați.

Nepăsătorii sunt ca iezii: imaturi, infantili, neascultători, nesupuși, îndărătnici, necunoscând suferința și fără de minte, necugetați. Sunt cei ce vor fi excluși din marea „turmă” a făcătorilor de bine. Verbul aforizo/ἀφορίζω înseamnă: a delimita, a despărți, a separa, dar și a exclude, de unde … a afurisi și afurisit (cel exclus din sânul Bisericii).

Sunt cei ce vor fi îndepărtați de cei ce fac fapte bune: aperhome/ἀπέρχομαι înseamnă: a se îndepărta, a pleca (…și se vor duce aceștia la osânda veșnică…)

Judecata de Apoi, Mănăstirea Voroneț

DIAVOLUL – RĂUL SFĂTUITOR

Și de ce locul lor este lângă diavol ? Pentru că, prin nepăsarea lor, adâncesc răul, durerea, suferința care, în general, îi unesc pe oameni. Nepăsătorii sunt despărțiți de iubirea celorlalți pe care nu și-o doresc.

Cuvântul diavol este grecesc. Cu el l-au tradus pe satan din ebraică primii traducători ai Bibliei în greacă.

Diavolos/διάβολος este un adj. care înseamnă: cel ce dezunește, desparte, cel care insuflă ură și invidie, care denigrează, calomniază, vorbește de rău, bârfește. Substantivizat, diavolos înseamnă: calomniatorul, denigratorul, acuzatorul, ponegritorul, intrigantul, cel care seamănă discordie, care îi întărâtă pe unii împotriva altora, care înșală, care dă sfaturi rele, provocatorul, ispititorul, tentatorul. Vine din verbul diavallo/διαβάλλω: a arunca ceva între, a separa, a dez-uni, a despărți, a da sfaturi rele, a deturna, a ataca, a calomnia, a ponegri, a acuza și a înșela.

Spuneam că diavolos îl traduce pe satan care în ebraică este spiritul împotrivirii răutăcioase, al bârfei, al defăimării. Satan/ שָׂטָן  este cel ce se împotrivește, se opune din răutate, cel ce e întotdeauna contra, adversarul, potrivnicul, dușmanul, care pune piedici și abate de la ce e drept și bine. Vine din verbul satan/ שָׂטַן : a ataca prin cuvinte, a calomnia, a acuza, a fi adversar, a se opune… și este rudă cu verbul sata/ שָׂטָה : a o lua pe căi ocolite, a se întoarce, a se abate de la drumul drept, a-l părăsi, a se îndepărta de el, a rătăci, a se micșora, a intra în declin.

Misiunea lui ? Să-l despartă pe Dumnezeu de om şi pe om de Dumnezeu, să-l despartă pe om de iubirea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu de iubirea omului. Iar nepăsătorii sunt despărțiți de iubirea de oameni și de iubirea  lui Dumnezeu.

OSÂNDA – LOCUL DE ÎNDREPTARE ȘI CĂINȚĂ

Locul osândei veșnice se numește în greacă kolasis/κόλασις: pedeapsă, corecție.

Și, dacă ne gândim că vine din verbul κολάζω : a trunchia, a mutila, a diminua, a curăța copacii de crengile uscate sau prea crescute, a aduce la justa măsură, a elimina tot ce depășește sau este în exces, a înfrâna dorințele și tot ce este excesiv; a pedepsi, a osândi, a damna…
… ne dăm seama că acest loc de pedeapsă este, de fapt, un loc de îndreptare și de căință. Ceea ce ne face să credem că Iisus lasă să se înțeleagă că osânda veșnică nu-i chiar veșnică, ci durează până la momentul  îndreptării !

Judecata de Apoi, Mănăstirea Voroneț, detaliu

Pentru studioși:

PORUNCILE LUI DUMNEZEU – IAHVE

Iată cele trei fragmente din Vechiul Testament unde apar poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise.

Exod 20, 1-17: Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos (gelos- n.n.), care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! (Trad. Biblia sinodală)

Deuteronom 5,6-21: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ. Să, nu te închini lor, nici să le slujeşti, căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc. Şi Mă milostivesc până la a! miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul Dumnezeul tău nepedepsit pe cel ce ia numele Lui în deşert. Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile lucrează şi-ţi fă toate treburile tale; Ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu. Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt şi de aceea îi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ţa, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie. Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu dai mărturii mincinoase asupra aproapelui tău! Să nu pofteşti femeia aproapelui tău şi să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici orice dobitoc al lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău! (Trad. Biblia sinodală)

Deuteronom 6, 1-19: Iată poruncile, hotărârile şi legile pe care mi-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să vă învăţ, ca să le păziţi în pământul acela în care mergeţi, ca să-l luaţi în stăpânire: Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi toate hotărârile Lui şi poruncile Lui, pe care ti le spun eu astăzi, să le păzeşti tu şi fiii tăi şi fiii fiilor tăi, în toate zilele vieţii tale, ca să se înmulţească zilele tale. Ascultă dar, Israele, şi sileşte-te să împlineşti acestea, ca să-ţi fie bine Şi să vă înmulţiţi foarte, precum ţi-a grăit Domnul Dumnezeul părinţilor tăi că-li va da pământul unde curge lapte şi miere. Acestea sunt hotărârile şi legile pe care le-a dat Domnul Dumnezeu fiilor lui Israel în pustie, după ieşirea lor din pământul Egiptului. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale. Iar când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela pentru care s-a jurat părinţilor tăi: lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca să ţi-l dea cu cetăţi mari şi frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, Cu case pline de toate bunătăţile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii şi cu măslini, pe care nu le-ai sădit tu, şi vei mânca şi te vei sătura, Atunci, păzeşte-te, să nu se ademenească inima ta, ca să uiţi pe Domnul Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti, de El să te lipeşti şi pe numele Lui să te juri. Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru; Ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos (gelos n.n.). Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, cum L-aţi ispitit la Masa. Să ţineţi bine poruncile Domnului Dumnezeului vostru, legile Lui şi hotărârile Lui, pe care vi le-a dat El. Să faci ceea ce este drept şi bine înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, ca să-ţi fie bine şi ca să intri şi să iei în stăpânire pământul pe care Domnul cu jurământ 1-a făgăduit părinţilor tăi. Şi ca să alunge El pe toţi vrăjmaşii tăi de la faţa ta, cum a zis Domnul. (Trad. Biblia sinodală)

Mesajul acestei parabole, numite de teologi a Judecății de apoi, apare limpede într-un alt loc din Evanghelia după Matei:

Matei 16, 27: Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, dimpreună cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după fapta sa. Matei 16, 27/μέλλει γὰρ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἔρχεσθαι ἐν τῇ δόξῃ τοῦ πατρὸς αὐτοῦ μετὰ τῶν ἀγγέλων αὐτοῦ, καὶ τότε ἀποδώσει ἑκάστῳ κατὰ τὴν πρᾶξιν αὐτοῦ.

PORUNCILE  ÎN TRADIȚIA PRECREȘTINĂ

Iisus, ca unul care cunoștea Legea și Profeții, dar și literatura sapiențială a inițiaților evrei și egipteni, folosește expresii proprii lor. Iată două exemple: capitolul 18 din profetul Iezechiel și un fragment din capitolul 7 din Înțelepciunea lui Sirah, o carte pe care o găsim doar în Septuaginta, traducerea greacă a Bibliei ebraice din secolul al II-lea înainte de Hristos:

Iezechiel, Capitolul 18: Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri. De este cineva drept şi face judecată şi dreptate; De nu mănâncă jertfit în munte şi spre idolii casei lui Israel nu-şi întoarce ochii săi; femeia aproapelui său nu o necinsteşte şi de femeie nu se apropie în timpul perioadei ei de necurăţie; Pe nimeni nu strâmtorează şi datornicului îi întoarce zălogul, furt nu face, celui flămând îi dă din pâinea sa şi pe cel gol îl îmbracă cu haină; Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate; De se poartă după poruncile Mele şi legile Mele cu credincioşie le păzeşte, acela este drept şi fără îndoială viu va fi, zice Domnul Dumnezeu. Dar de i s-a născut fiu hoţ, care varsă sânge sau face ceva de felul acesta, Şi care nu urmează calea tatălui său, ci mănâncă cele jertfite în munţi, necinsteşte femeia aproapelui său; Pe sărac şi pe lipsit îl apasă, răpeşte avutul altuia şi zălogul nu-l întoarce; îşi ridică ochii la idoli şi face ticăloşii; Banii şi-i dă cu dobândă şi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloşii nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui. Iar de i s-a născut un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea; În munţi nu mănâncă jertfe idoleşti, nu-şi ridică ochii spre idolii cei mincinoşi ai casei lui Israel şi femeia aproapelui său nu o necinsteşte; Pe nimeni nu apasă, zălog nu ia şi avutul altuia nu-l risipeşte; celui flămând ii dă din pâinea sa, cu haina sa îmbracă pe cel gol; Pe sărac nu asupreşte, nu ia nici camătă, nici dobândă; poruncile Mele le păzeşte şi se poartă după legile Mele; acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi. Iar tatăl său, pentru că a apăsat pe alţii, a răpit ceea ce era al fratelui său şi a făcut în poporul său ceea ce nu era îngăduit, iată va muri pentru nedreptatea sa. Dar veţi zice: Pentru ce fiul să nu poarte nedreptatea tatălui său? Pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea pe care va fi făcut-o. Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? Dar şi dreptul, dacă se va abate de la dreptatea sa şi se va purta cu nedreptate şi va face toate acele ticăloşii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri. Dar voi ziceţi: “Calea Domnului nu este dreaptă”. Ascultaţi, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre? Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi face nelegiuire şi din pricina aceasta moare, apoi el moare pentru nelegiuirea sa, pe care a făcut-o. Şi cel nelegiuit, dacă se întoarce de la nelegiuirea sa, pe care a făcut-o şi face judecată şi dreptate, îşi întoarce sufletul său la viaţă; Căci el a văzut şi s-a întors de la toate nelegiuirile sale, pe care le-a făcut; de aceea va fi viu şi nu va muri. Însă casa lui Israel zice: “Calea Domnului nu este dreaptă”. Casa lui Israel, oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre? De aceea vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinţa să nu vă fie piedică. Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi ! (Trad. Biblia sinodală)

Sirah, 7, 34-38: Şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viață şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta. Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu cei întristaţi. Nu te teme a cerceta pe bolnavi că pentru aceste fapte vei câştiga iubirea. În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată. (Trad. Biblia sinodală)/Καὶ πτωχῷ ἔκτεινον τὴν χεῖρά σου, ἵνα τελειωθῇ ἡ εὐλογία σου. 33 χάρις δόματος ἔναντι παντὸς ζῶντος, καὶ ἐπὶ νεκρῷ μὴ ἀποκωλύσῃς χάριν. 34 μὴ ὑστέρει ἀπὸ κλαιόντων καὶ μετὰ πενθούντων πένθησον. 35 μὴ ὄκνει ἐπισκέπτεσθαι ἄρρωστον, ἐκ γὰρ τῶν τοιούτων ἀγαπηθήσῃ. 36 ἐν πᾶσι τοῖς λόγοις σου μιμνήσκου τὰ ἔσχατά σου, καὶ εἰς τὸν αἰῶνα οὐχ ἁμαρτήσεις.

***

Și iată și un fragment din Cartea egipteană a morților: mărturisirea de nevinovăție pe care o face sufletul celui plecat în lumea de dincolo în fața tronului lui Osiris, judecătorul sufletelor, așezat pe un tron „în slavă”, în Marea Sală a Adevărului sau Sala Judecății unde se face cântărirea inimii și unde Marele Judecător este asistat de 42 de zei:

Cuvintele pe care trebuie să le rostească defunctul la intrarea în Dubla Sală a lui Maat (Zeița Adevărului și a Dreptății):

Închinare, mare zeu, Domn al Adevărului și Dreptății,
Stăpân preaputernic ! Iată, mă înfățișez în fața ta !
Îngăduie, frumusețea ta strălucitoare să o pot contempla ! (…)
Niciodată contra omului n-am păcătuit,
Nici părinții sau rudele nu mi-am batjocorit,
N-am înlocuit Adevărul prin Strâmbătate,
Cu oameni răi nu am avut de a face;
În viața mea n-am făcut crime;
N-am silit pe alții să muncească pentru mine,
N-am viclenit la măriri să ajung;
Pe slugi niciodată nu le-am bătut.
Dispreț pentru zei nu am nutrit,
Pe nevoiași nu i-am lipsit de bunul lor
N-am făcut păcate care-i supără pe zei,
N-am lăsat ca un sclav să fie bătut de stăpânii săi.Altuia suferință n-am cășunat,
Pe nimeni să moară de foame n-am lăsat.
Pe oameni, semenii mei, să plângă cu lacrimi nu i-am silit (făcut – n.n.),
N-am omorât pe nimeni și nici moarte n-am poruncit.
Suferință oamenilor nu am pricinuit. (…)
N-am încercat să-mi măresc averile pe căi necinstite,
N-am râvnit la ogoarele de alții stăpânite. (…)/ Cap. 125/ Traducere: Maria Genescu

Este un text în care recunoaștem modelul Decalogului/poruncilor lui Dumnezeu din Exod și Deuteronom, dar și tabloul Judecății de Apoi cu Marele Judecător și asistenții lui: îngeri sau sfinți!

Cântărirea  inimii, Cartea Morților, Papirusul lui Hounefer

Iată câteva viziuni ale Judecății de Apoi  în arta  occidentală:

Michelangelo, Judecata de Apoi,  Capela Sixtină, zidul altarului, frescp, 1534-1541, Vatican, Roma

Michelangelo, Judecata de Apoi,  Capela Sixtină, zidul altarului, frescă, 1534-1541, Vatican, Roma; Iisus, Maria și Sfinții

Michelangelo, Judecata de Apoi,  Caapela Sixtină, zidul altarului, frescă, 1534-1541, Vatican, Roma; Demonii îi trag pe damnați în Iad, iar îngerii îi lovesc și îi împing în jos pe cei care se luptă să scape de damnare, detaliu.

Michelangelo, Judecata de Apoi,  Caapela Sixtină, zidul altarului, frescă, 1534-1541, Vatican, Roma
Charon îi duce cu barca pe damnați pe malul Iadului. În colțul din dreapta, jos: Minos (Judecătorul Infernului) cu urechi de măgar, detaliu.

William Blake, Ziua Judecății, 1808, ilustrație pentru poemul Mormântul (The Grave) de Robert Blair

Hieronymus Bosh : Judecata de Apoi, triptic, după anul 1482, Academia de Arte Frumoase, Viena, Austria

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (IV) – IERTAREA FIULUI RISIPITOR

Etiquetas

Charlie Mackesy, credință, Evanghelie, Fiul risipitor, Iisus Hristos, Israel, Luca, parabolă, religie

O poveste despre un tată care își iartă fiul risipitor și căzut și despre un fiu (ce părea cu neputință de salvat) regăsit, îndreptat și mântuit.

Povestea întoarcerii fiului risipitor este tot o parabolă din seria  celor despre iertarea celor păcătoși…

… văzuți ca unii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu… dar nu pentru totdeauna.

Ea apare, ca și pilda Vameşului şi Fariseului, numai în Evanghelia după Luca, numit de bibliști: evanghelistul îndurării.

Iat-o:

Luca XV, 11-32: Și le-a spus Iisus următoarea pildă: un om avea doi fii. Fiul cel mai tânăr i-a zis tatălui: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, acest fiu și-a strâns tot ce avea și a plecat într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit toată bogăția trăind în desfrâu și petreceri. Cheltuind el tot ce avusese, a venit o foamete grozavă asupra țării aceleia și a început să trăiască în sărăcie. S-a dus atunci de s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia și acela l-a trimis la câmp să-i pască porcii. Și a vrut să-și umple pântecul cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Venindu-și în sine, a zis: câți argați ai tatălui meu se satură și au belșug de pâine, iar eu pier de foame. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune: tată, am greșit Cerului și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca unul din argații tăi. Și a pornit el la drum plecând din țara aceea îndepărtată și a venit acasă la tatăl său. Și, pe când era încă departe, l-a văzut tatăl și i s-a făcut o milă adâncă și, alergând, i-a căzut pe grumaz și l-a sărutat cu dor, iar și iar. Fiul i-a zis: tată, am greșit Cerului și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Atunci a spus tatăl robilor lui: aduceți haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea și dați-i inelul pe mână și încălțări în picioare și mai aduceți și vițelul cel îngrășat și-l jertfiți, să mâncăm, să ne bucurăm și să petrecem, că acest fiu al meu mort era și acum trăiește iarăși și pierdut era și a fost găsit. Și au început ei să se bucure. Fiul cel mare era atunci la câmp și, când se apropia de casă, a auzit muzică și dansuri. A chemat-o pe una din slugi și a întrebat-o ce se petrecea în casă. Sluga i-a spus că i-a venit fratele și că tatăl lui a jertfit vițelul cel îngrășat pentru că-și văzuse fiul întors acasă sănătos. S-a mâniat fiul cel mare și n-a vrut să intre. Atunci a ieșit tatăl de la ospăț și l-a poftit cu blândețe, rugându-se de el să vină. Fiul cel mare, însă, i-a răspuns: uite, de atâția ani te slugăresc și-ți muncesc ca un rob și niciodată nu ți-am călcat vreo poruncă  dar tu mie nu mi-ai dat niciodată vreun ied să mă bucur și să petrec cu prietenii mei. Iar când fiul ăsta al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, a venit, i-ai jertfit vițelul cel îngrășat. Și tatăl i-a răspuns: copilul meu, tu ești tot timpul cu mine și toate ale mele ale tale sunt, dar trebuie să ne veselim, să petrecem și să ne bucurăm pentru că acest frate al tău mort era și trăiește iarăși și pierdut era și a fost găsit.

Εἶπε δέ· ἄνθρωπός τις εἶχε δύο υἱούς. καὶ εἶπεν ὁ νεώτερος αὐτῶν τῷ πατρί· πάτερ, δός μοι τὸ ἐπιβάλλον μέρος τῆς οὐσίας. καὶ διεῖλεν αὐτοῖς τὸν βίον. καὶ μετ᾿ οὐ πολλὰς ἡμέρας συναγαγὼν ἅπαντα ὁ νεώτερος υἱὸς ἀπεδήμησεν εἰς χώραν μακράν, καὶ ἐκεῖ διεσκόρπισε τὴν οὐσίαν αὐτοῦ ζῶν ἀσώτως. δαπανήσαντος δὲ αὐτοῦ πάντα ἐγένετο λιμὸς ἰσχυρὸς κατὰ τὴν χώραν ἐκείνην, καὶ αὐτὸς ἤρξατο ὑστερεῖσθαι. καὶ πορευθεὶς ἐκολλήθη ἑνὶ τῶν πολιτῶν τῆς χώρας ἐκείνης, καὶ ἔπεμψεν αὐτὸν εἰς τοὺς ἀγροὺς αὐτοῦ βόσκειν χοίρους. καὶ ἐπεθύμει γεμίσαι τὴν κοιλίαν αὐτοῦ ἀπὸ τῶν κερατίων ὧν ἤσθιον οἱ χοῖροι, καὶ οὐδεὶς ἐδίδου αὐτῷ. εἰς ἑαυτὸν δὲ ἐλθὼν εἶπε· πόσοι μίσθιοι τοῦ πατρός μου περισσεύουσιν ἄρτων, ἐγὼ δὲ λιμῷ ἀπόλλυμαι! ἀναστὰς πορεύσομαι πρὸς τὸν πατέρα μου καὶ ἐρῶ αὐτῷ· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου. οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου· ποίησόν με ὡς ἕνα τῶν μισθίων σου. καὶ ἀναστὰς ἦλθε πρὸς τὸν πατέρα αὐτοῦ. ἔτι δὲ αὐτοῦ μακρὰν ἀπέχοντος εἶδεν αὐτὸν ὁ πατὴρ αὐτοῦ καὶ ἐσπλαγχνίσθη, καὶ δραμὼν ἐπέπεσεν ἐπὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ καὶ κατεφίλησεν αὐτόν. εἶπε δὲ αὐτῷ ὁ υἱός· πάτερ, ἥμαρτον εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ ἐνώπιόν σου, καὶ οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός σου. εἶπε δὲ ὁ πατὴρ πρὸς τοὺς δούλους αὐτοῦ· ἐξενέγκατε τὴν στολὴν τὴν πρώτην καὶ ἐνδύσατε αὐτόν, καὶ δότε δακτύλιον εἰς τὴν χεῖρα αὐτοῦ καὶ ὑποδήματα εἰς τοὺς πόδας, καὶ ἐνέγκαντες τὸν μόσχον τὸν σιτευτὸν θύσατε, καὶ φαγόντες εὐφρανθῶμεν, ὅτι οὗτος ὁ υἱός μου νεκρὸς ἦν καὶ ἀνέζησε, καὶ ἀπολωλὼς ἦν καὶ εὑρέθη. καὶ ἤρξαντο εὐφραίνεσθαι. ῏Ην δὲ ὁ υἱὸς αὐτοῦ ὁ πρεσβύτερος ἐν ἀγρῷ· καὶ ὡς ἐρχόμενος ἤγγισε τῇ οἰκίᾳ ἤκουσε συμφωνίας καὶ χορῶν, καὶ προσκαλεσάμενος ἕνα τῶν παίδων ἐπυνθάνετο τί εἴη ταῦτα. ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ ὅτι ὁ ἀδελφός σου ἥκει καὶ ἔθυσεν ὁ πατήρ σου τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν, ὅτι ὑγιαίνοντα αὐτὸν ἀπέλαβεν. ὠργίσθη δὲ καὶ οὐκ ἤθελεν εἰσελθεῖν. ὁ οὖν πατὴρ αὐτοῦ ἐξελθὼν παρεκάλει αὐτόν. ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπε τῷ πατρί· ἰδοὺ τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον, καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ· ὅτε δὲ ὁ υἱός σου οὗτος, ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν, ἦλθεν, ἔθυσας αὐτῷ τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν. ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ· τέκνον, σὺ πάντοτε μετ᾿ ἐμοῦ εἶ, καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν·εὐφρανθῆναι δὲ καὶ χαρῆναι ἔδει, ὅτι ὁ ἀδελφός σου οὗτος νεκρὸς ἦν καὶ ἀνέζησε, καὶ ἀπολωλὼς ἦν καὶ εὑρέθη.

Iisus a spus această parabolă „vameșilor și păcătoșilor” care veniseră să-L vadă, să-L cunoască și să-L asculte, undeva în drumul Său spre Ierusalim, dar și fariseilor care erau erau întotdeauna pe-aproape, observând, ascultând și comentând, și care tare ar fi vrut să-L înțeleagă pe acest rabin atât de… neobișnuit.

Un rabin, un învățător al Legii/Scripturii, prieten al celor căzuți, al păcătoșilor, marginalilor și impurilor, al disprețuiților și exclușilor, care mănâncă, bea cu ei și-i „primește la El”, adică nu se simte… spurcat de prezența lor impură.

Este o poveste destul de neobișnuită pentru evrei.

Iisus o spune ca să răspândească o nouă credință, una care răsturna tot ce credeau și știau vechii israeliți despre Dumnezeul lor, Iahve, de fapt, tot ce scria Scriptura despre El.

Poveștile pe care le spune Iisus… dezmoșteniților soartei le arată că Dumnezeu este iubitor și atotiertător și nu gelos, așa cum scrie în Exod, a doua Carte a lui Moise, cap. 20 unde citim:

… Eu, Iahve, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos: stau veșnic cu ochii pe tine și pedepsesc răutatea, nedreptatea și vina părinților, iar pedeapsa Mea cade asupra copiilor până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și, îi iert și le dăruiesc grația, îndurarea și mila Mea, până la multe mii de neamuri, celor ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele/Exod, 20, 5-6.

Anohi Iehova Eloheiha El kana poked avon avot al-banim  al-șileșim ve-al- ribeim le-soneai

   אָֽנֹכִי יְהוָה אֱלֹהֶיךָ אֵל קַנָּא פֹּקֵד עֲוֹן אָבֹת עַל־בָּנִים עַל־שִׁלֵּשִׁים וְעַל־רִבֵּעִים לְשֹׂנְאָֽי

Ve-ose hesed la-alafim le-ohavai u-le-șomrei mițotav

וְעֹשֶׂה חֶסֶד לַאֲלָפִים לְאֹהֲבַי וּלְשֹׁמְרֵי מִצְוֹתָֽי

… așadar, un Dumnezeu care-i pedepsește pe păcătoși și care-i iubește doar… pe cei ce-L iubesc și Îl ascultă.

Dumnezeu din poveștile lui Iisus nu pedepsește, nu poartă ranchiună, nu reproșează, nu judecă, ci doar iubește și de aceea iartă și vindecă. Îi iubește și îi iartă deopotrivă pe toți fiii Lui, pe cei buni și pe cei răi, oricât de căzuți și de înrăiți ar fi. Să nu uităm că singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru ! Începutul ei: Tatăl nostru… ne spune limpede că Dumnezeu ne este Tată, nu stăpân, că noi suntem fiii și nu robii Lui.

De altfel, în toate poveștile pe care le spune Iisus, oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, nu robii Lui, cum stătea scris în Lege (probabil dintr-o lipsă de înțelegere).

Un dezmoștenit este și fiul risipitor din parabola… fiului risipitor. Un dezmoștenit, din voia lui (renunțase la condiția de fiu) dar care, până la urmă, ajunge să moștenească avutul cel mai prețios al tatălui său: iubirea necondiționată și nesfârșită.

Fiul acesta, probabil și cel mai iubit, își cere partea de avere în bani (cam o treime din toată averea părintească, după legea iudaică, pentru că două treimi îi reveneau fiului cel mare, primului născut) și pleacă în lume să se bucure de toate deliciile și desfătările ei.

Nu face negoț, nu are vreo afacere, nu investește, nu cumpără pământ. Pur și simplu își cheltuiește banii în străinătate cu femeile, dând petreceri și ospețe, trăind în lux și depravare. Așa se simțea el bine. Trăia clipa. Era alegerea lui !

Trăia printre goimi, ne-evrei. Probabil mânca ca ei (animale necurate), se îmbrăca ca ei, trăia ca ei, gândea ca ei, credea în zeii lor, adică se lepădase de Lege și de Dumnezeul părinților săi, de religia și de obiceiurile de acasă (Șabatul nu mai era pentru el ziua sfântă, de odihnă, dedicată lui Dumnezeu).

Și, mai mult, trăia ca un desfrânat, risipindu-și averea părintească, adică banii pe care nu el îi câștigase, ci tatăl lui, și se risipea pe el însuși. Trăia ca un înstrăinat de Dumnezeu și de tatăl lui, ca un rătăcit și un pierdut de calea cea bună.

Și această viață făcea din el un decăzut, un imposibil de mântuit… un ἄσωτος/asotos, pentru că asta înseamnă ἄσωτος/ asotos în greacă: fără putință de mântuire, cineva care nu poate fi salvat. Traducătorii Bibliei l-au tradus cu … risipitor.

De fapt, el este fiul ce nu mai poate fi salvat/mântuit niciodată, fiul pierdut pentru totdeauna, ca unul care este necumpătat, risipitor cu averea-i și cu el însuși, desfrânat, adică captiv al simțurilor, cu mintea și sufletul adormite, de fapt… moarte !

Asta, însă, până când în „țara depărtată” unde emigrase (acesta este sensul verbului grecesc ἀποδημέω/apodimeo, a emigra) se întâmplă să vină o foamete mare (λιμὸς ἰσχυρὸς/limos ishiros = foamete groaznică). Și, pe timp de foamete, mâncarea devine mai scumpă ca aurul !

Acesta este începutul trezirii !

O trezire ajutată de… Dumnezeu, pentru că, evident, foametea nu este altceva decât strâmtorarea, impasul care nu-i dă de ales… fiului risipitor și multora ca el, pentru care nu mai era nici o speranță de salvare.

Decăderea și degradarea lui par și mai mari: se angajează porcar (meseria cea mai înjositoare pentru un evreu: porcul era unul din animalele necurate în Israel), dar e muritor de foame. Și uitându-se cu jind la roșcovele pe care le mâncau porcii își amintește că, acasă, chiar și argații părintelui său au mâncare din belșug, pe săturate.

Este momentul în care se produce trezirea, schimbarea: își vine în sine. A-și veni în sine este o expresie care în ebraică și aramaică înseamnă a se căi, a-i părea rău. Este momentul în care cel pierdut își găsește drumul înapoi spre sine și drumul spre casă, de fapt, spre Dumnezeu. Momentul în care cel pierdut se regăsește pe sine … ajutat de strâmtorare ! De impasul… salvator !

Și, odată trezit, se întoarce acasă profund schimbat, metamorfozat, plin de căință, smerit și plin de umilință, dar înțelepțit.

În greacă, căință se spune metania (μετάνοια), adică „mintea cea de pe urmă”, „răz-gândirea”, înțelepțirea cuiva după ce-și recunoaște greșala și înțelege că trebuie să se schimbe pentru că nu poate altfel.

 Schimbarea este sugerată de verbul porevo/πορεύω = a face să treacă, a duce, a conduce spre, care aici, în text, este la diateza medie, porevome/πορεύομαι = a merge, a pleca, a trece, a traversa. Este un verb format din poros/πόρος = trecere, traversare (a mării sau a unui râu), cale, drum.

Un verb ales nu întâmplător, pentru că sugerează schimbarea ca o trecere de la păcat și risipire de sine la cumințenie și apărarea de sine.

 Acesta este, de fapt, adevăraul mesaj al parabolelor lui Iisus: metania, schimbarea în bine ajutată de smerenie.

Răsplata lui ? Iertarea și iubirea totală a tatălui care nu renunțase la el nicio clipă. De unde știm ?

Faptul că tatăl și-a văzut fiul de departe ne arată că-l aștepta zi și noapte cu ochii ațintiți la drum. Și faptul că-i aleargă în întâmpinare, înnebunit de bucurie, ne arată că se socotea tată și nu stăpân al copiilor lui. În lumea orientală un tată este, conform legii, stăpânul, nu părintele copiilor.

Și faptul că tatăl  „îi cade peste grumaz” și nu se mai satură să-l tot sărute ne arată bucuria și iubirea lui nemărginită.

 Îl sărută vrea să spună: îl acoperă, îl potopește cu sărutări pline de iubire pentru că, în greacă, verbul katafileo/καταφιλέω este un intensiv (datorită prepoziției de intensitate kata-) care înseamnă:  a tot săruta, iar și iar, a potopi cu sărutări, a săruta cu tandrețe și afecțiune.

 Iar sărutul acesta potopitor este un semn al iertării totale, necondiționate, fără reproșuri. Tatăl nu consideră că se umilește alergând la fiul lui care se întoarce în sfârșit acasă, pentru că abia aștepta să se întoarcă.

 Mai mult, tatălui i se face milă: de fapt i se rupe inima de milă și iubire.

 În greacă, verbul splanhnizome/σπλαγχνίζομαι înseamnă: a fi mișcat profund, până la măruntaie, a fi pătruns de milă și iubire până în rărunchi, pentru că splanhnon/σπλάγχνον, de unde vine, înseamnă: viscere, măruntaie, rărunchi, sânul părintesc, al mamei și al tatălui, inimă, suflet, miezul ființei…

Și-și onorează fiul întors îmbrăcându-l cu haina cea mai bună, adică cu haina stăpânului casei, dându-i inelul său, care era, de fapt, sigiliul său și însemnul autorităii sale și încălțându-l cu încălțări, sandale probabil, care erau semnul omului liber, pentru că robii/sclavii umblau desculți…

Și, peste toate acestea, îl onorează jertfind pentru ospățul dat în cinstea lui vițelul cel îngrășat, în condițiile în care carnea era un lux, se mânca rar și mai degrabă la sărbători. Și ce sărbătoare putea fi întoarcerea acestui fiu risipitor ?

Și nu se spune întâmplător… jertfind, pentru că, pentru o asemenea binefacere, se mulțumește cu o jertfă !

Era sărbătoarea învierii lui din morți, pentru că un păcătos era socotit un om mort.  Nu întâmplător, Luca folosește aici verbul anazao/ἀναζάω: a trăi din nou, a te reîntoarce la viață, la viața cea adevărată, cea bună.

O sărbătoare cu muzici, cântări și dansuri, cu bătăi din palme și chiuituri de bucurie.  De fapt, unul din cuvintele cheie ale acestui text este bucuria: să ne bucurăm, să ne veselim, să petrecem.

Desigur că tatăl din poveste este Dumnezeu însuși, un Dumnezeu cu totul nou, un Părinte al tuturor, și al celor care-L ascultă și care „umblă în căile Lui” dar și al celor care s-au îndepărtat de El și pe care se încăpățânează să-i recupereze cu o bucurie și cu o iubire totală… dumnezeiască !

Un Dumnezeu care se bucură de păcătosul recuperat, îndreptat, reîntors la viață, un păcătos care se regăsește pe sine și care găsește drumul spre El. Un Dumnezeu care ne arată  că nimeni nu este, niciodată, iremediabil pierdut.

Un Dumnezeu care ne învață să fim sau să redevenim fiii și nu robii Lui: nu întâmplător fiul cel mare îi reproșează tatălui că „i-a muncit ca un rob” (dulevo si/δουλεύω σοι, de la dulos/δούλος, sclav, rob)…

… niște fii care-L iubesc și care-L ascultă tocmai pentru că-L iubesc, nu pentru că așa e legea în familie.

***

Iată câteva din lucrările artistului britanic Charlie Mackesy (numit evanghelistul nonconformist) care a creat o serie celebră numită Fiul risipitor/Fiica risipitoare, de fapt, chipuri ale iertării paterne:

I. PRODIGAL SON

II. PRODIGAL DAUGHTER

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (III) – RUGĂCIUNEA VAMEȘULUI

Etiquetas

Biblie, Evanghelie, fariseu, Ierusalim, Iisus Hristos, Luca, Matei, Muntele Moria, Noul Testament, parabolă, pericopă evanghelică, Templu, vameș

O poveste despre puterea răscumpărătoare a umilinței

Pilda sau parabola vameșului și a fariseului, pe care o povestește doar evanghelistul Luca, face parte tot din seria de parabole despre iertarea și îndreptarea păcătoșilor, a acelora  care-și regretă viața pe care au avut-o înainte de a-L întâlni pe Iisus…

… o serie care vorbește despre totala lor smerenie… pe care și-o descoperă atunci când sunt… descoperiți de Iisus…

…  despre marea putere de a ierta a lui Dumnezeu…

… și despre iertarea și iubirea Lui totală,  pe care păcătoșii o simt revărsată în inima și în mintea lor… devenite dintr-o dată deschise, primitoare, iubitoare…

Iată parabola:

Iisus a spus atunci pentru unii care se credeau drepți și care-i disprețuiau pe ceilalți pilda aceasta: doi oameni au urcat la Templu să se roage; unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând în picioare, întors către sine, se ruga cu aceste cuvinte: Doamne, mulțumescu-Ți Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți și adulteri și, mai ales, că nu sunt ca vameșul acesta; postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din tot ce am. Vameșul stătea și el mai departe și nici ochii nu voia să și-i ridice la cer, ci-și bătea pieptul zicând: îndură-Te de mine, păcătosul ! Și vă spun vouă: acesta s-a coborât mai drept la casa lui decât celălalt; că oricine se înalță pe sine se va smeri și cel ce se smerește pe sine, se va înălța./ Luca 18, 9-14.

Εἶπε δὲ καὶ πρός τινας τοὺς πεποιθότας ἐφ᾿ ἑαυτοῖς ὅτι εἰσὶ δίκαιοι, καὶ ἐξουθενοῦντας τοὺς λοιπούς, τὴν παραβολὴν ταύτην·  ἄνθρωποι δύο ἀνέβησαν εἰς τὸ ἱερὸν προσεύξασθαι, ὁ εἷς Φαρισαῖος καὶ ὁ ἕτερος τελώνης. ὁ Φαρισαῖος σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν, ταῦτα προσηύχετο· ὁ Θεός, εὐχαριστῶ σοι ὅτι οὐκ εἰμὶ ὥσπερ οἱ λοιποὶ τῶν ἀνθρώπων, ἅρπαγες, ἄδικοι, μοιχοί, ἢ καὶ ὡς οὗτος ὁ τελώνης·  νηστεύω δὶς τοῦ σαββάτου, ἀποδεκατῶ πάντα ὅσα κτῶμαι. καὶ ὁ τελώνης μακρόθεν ἑστὼς οὐκ ἤθελεν οὐδὲ τοὺς ὀφθαλμοὺς εἰς τὸν οὐρανὸν ἐπᾶραι, ἀλλ᾿ ἔτυπτεν εἰς τὸ στῆθος αὐτοῦ λέγων· ὁ Θεός, ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ. λέγω ὑμῖν, κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ ἢ γὰρ ἐκεῖνος· ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται,ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται./Luca 18, 9-14

Suntem la Ierusalim, mai precis în orașul vechi, pe Muntele Moria sau Muntele Templului, acropola sau colina sacră unde regele Solomon și-a construit palatul și „Casa Domnului”.

De aceea se mai numește și har ha-bait, adică Muntele Casei !

Și de aceea cei doi… urcă la Templu !

Macheta Muntelui Templului în vremea lui Irod cel Mare și Irod Antipa, Muzeul Israel din Ierusalim

Trebuie că era pe la ora 9 de dimineață sau pe la 3 după-amiază – la ceasul rugăciunii – când tot evreul era dator să meargă la Templu, să se roage și să aducă jertfe, în fiecare zi, pentru iertarea păcatelor lui și ale poporului.

Povestea lui Iisus ne arată cât de diferit se rugau cei doi, fariseul și vameșul.

De fapt, fariseul nici nu se ruga. Se bucura doar și era recunoscător că este un „drept” – un țadik (צַדִּיק) – adică o persoană plină de virtuți, ireproșabilă, impecabilă, pură și fără pată – și nu un păcătos… un pungaș (arpax/ἅρπαξ), un escroc (adicos/ἄδικος) sau un bărbat care-și înșală nevasta. Îi mulțumea lui Dumnezeu că se poate înfrâna de la păcate și că poate face fapte bune. Nu cerea iertare și nu cerea îndreptare pentru că nu se considera un păcătos și nu credea că greșește. De rugat, se ruga la Templu pentru păcatele poporului, nu pentru ale lui, pentru că el nu avea.

Era recunoscător că poate posti lunea și joia (Moise urcase pe Muntele Sinai într-o joi și coborâse într-o luni) și  că putea da zeciuială, adică a zecea parte din tot ce avea, Templului sau pomană nevoiașilor.

Zeciuiala se dădea din tot ce se cumpăra pentru casă: grâu, vin și ulei, de pildă.

Credea despre el, mai mult, era încredințat că pietatea lui este ireproșabilă, că e un om plin de râvnă care lucrează pentru Dumnezeu ca învățător de Lege, învățându-și semenii cum să înțeleagă Scriptura și cum să trăiască după legile sfinte înscrise în ea;  un om curat, pur, nevinovat, care întotdeauna „umblă în căile Domnului”, care nu greșește niciodată și care va merge drept în împărăția lui Dumnezeu, pe care o merită din plin.

De aceea, în Templu stătea undeva în față, în picioare… doar el cu sine (pros eaufton/πρὸς ἑαυτὸν), nu cu Dumnezeu, ca un stâlp al societății, ca să fie văzut de lume și admirat.

El este unul din „cei ce se cred drepți și îi disprețuiesc pe ceilalți”. Îi disprețuiesc sau, mai exact, nu dau doi bani pe nimeni sau, altfel spus, pentru care oricine este un nimeni: acesta este sensul verbului exutheneo/ ἐξουθενέω, un verb pe care-l preferă Luca și Pavel.

Era, așadar, un fariseu tipic ! Ce era un fariseu ? Sau, mai bine, cine erau fariseii?

Erau „cei pioși”, cei puri pentru care respectarea Legii însemna totul, binele, fericirea, mântuirea, viața cea adevărată, cea dreaptă arătată de Dumnezeu numai lui Moise și singura condiție de a fi primiți în viața de dincolo în împărăția lui Dumnezeu.

Erau puriștii Legii !

De aceea studiau cu cea mai mare râvnă Tora (cele cinci cărți ale lui Moise sau, pe scurt, Legea) și o lămureau, o explicau  celor care nu aveau timp de studiu pentru că munceau: țărani, pescari, muncitori…

Fariseii puteau fi meșteșugari, dar, cea mai mare parte din ei erau intelectuali, învățați, cărturari, scribi, adică copiști ai Scripturii, care-și petreceau tot timpul studiind-o și interpretând-o într-un continuu exercițiu de pietate.

Preocuparea lor principală, opera lor de căpătâi era să învețe poporul să trăiască în sfințenie, în sfințenia la care poate ajunge oricine, dacă respectă cum se cuvine toate preceptele Legii.

Ei credeau că doar respectarea cu… sfințenie a Legii poate salva Israelul.

De aceea se numeau Doctori ai Legii sau Învățătorii Legii, rabini, cărturari. Nu erau preoți, ci mireni interpreți, comentatori, tălmăcitori ai Scripturii și practicanți ai poruncilor ei: cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai și cele 613 porunci „lăsate de Bătrâni”… de Tradiție.

Cunoșteau toate regulile purității și ale sfințeniei, știau care sunt mâncărurile și băuturile curate, care nu pângăresc trupul, știau ce rost au băile rituale, ce rost au zeciuielile și Șabatul (odihna în ziua de sâmbătă), rugăciunile, postul și milostenia.

Ei sunt rabinii, în Israel și în Diaspora, cam șase mii după spusele lui Josephus Flavius în Antichități Iudaice, cei mai mulți dintre ei locuind în Ierusalim și în Iudeea.

Ei sunt ireproșabilii care se țin departe de cei ce trăiesc în păcat…  de vameși, de prostituate… de străini, de samarineni…  de romani… ca să nu se contamineze. Sunt cei care… se deosebesc de impuri, se separă de ei, se izolează, se retrag.

De fapt, de aici le vine și numele: fariseu (fariseos/Φαρισαῖος) este transcrierea grecească a lui paruș (פָּרוּשׁ): „cel ce se deosebește de, se separă de… păcat/de păcătoși și de profani”… paruș care provine din verbul paraș (פָּרָשׁ): a despărți, a separa, a deosebi, a diferenția, a discerne, deci a avea discernmânt, a discrimina, dar și: a pune în evidență, a defini, a clarifica, a limpezi, a lămuri, a arăta, a indica,  a răspândi.

Așadar, judecând după nume, fariseii sunt separatiștii, puriștii, cei separați de păcat, dar și cei care au discernământ, care știu să discearnă, se deosebească ce e sfânt de ce nu e sfânt, binele de rău, dar și cei ce știu să înțeleagă, să lămurească Legea și să-și răspândească învățătura.

Sunt cei care se revendică, deși nu fac parte din tribul lui Levi, tribul leviților (oamenii Templului) sau din seminția lui Aaron (preoții) de la cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Aaron, cuvinte consemnate în Levitic 10,10-11:

Ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele necurate de cele curate și ca să învăţaţi pe fiii lui Israel toate legile, pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise.

U la-havdil bein ha-kodeș u-bein hahol u-bein ha-tame u-bein ha-tahor

u-lehorot et-bnei israel et kol-ha-hukim  așer diber Iahve Elohim be-iad-Moșe

וּֽלֲהַבְדִּיל בֵּין הַקֹּדֶשׁ וּבֵין הַחֹל וּבֵין הַטָּמֵא וּבֵין הַטָּהֹֽור

וּלְהֹורֹת אֶת־בְּנֵי יִשְׂרָאֵל אֵת כָּל־הַחֻקִּים אֲשֶׁר דִּבֶּר יְהוָה אֲלֵיהֶם בְּיַד־מֹשֶֽׁה׃

Διαστεῖλαι ἀνὰ μέσον τῶν ἁγίων καὶ τῶν βεβήλων, καὶ ἀνὰ μέσον τῶν ἀκαθάρτων καὶ τῶν καθαρῶν. 11 καὶ συμβιβάσεις τοὺς υἱοὺς ᾿Ισραὴλ ἅπαντα τὰ νόμιμα, ἃ ἐλάλησε Κύριος πρὸς αὐτοὺς διὰ χειρὸς Μωυσῆ.

Și acum, cine era vameșul ?

Vameșul din parabolă stă undeva în spate, departe de jertfelnicul unde ardeau jertfele, smerit, cu capul în pământ, acoperit de rușine, lovindu-și pieptul în semn de doliu pentru sufletul său mort și de pocăință pentru viața sa păcătoasă, detestabilă.

De ce pieptul ? Pentru că în piept se află inima… și inima lui era necurată și păcătoasă… credea el. Inima, ca sediu al tuturor ispitelor și păcatelor.

Părăsise orice speranță că va intra în împărăția lui Dumnezeu, gândind că Dumnezeu nu-l va ierta niciodată pentru că e un … vameș, un colector de taxe ! Un ticălos urât și disprețuit de toată lumea ! Un spoliator ! Ultimul dintre păcătoși care  nu are dreptul de a spera la îndurarea lui Dumnezeu. De ce ? Pentru că era … un vameș !

Ce era, de fapt, un vameș, τελώνης/telonis, în greacă ?

Un vameș era un colector de taxe privat care cumpăra, cu contract, la licitație sau arenda dreptul de a strânge taxele și impozitele unei regiuni. Și o făcea prin orice mijloace, de regulă spoliindu-i pe săraci.

Ce făcea un vameș?  Plătea din banii lui toată suma pe care o cerea statul roman drept taxe și și-o recupera apoi, până la ultimul bănuț, exact ca un… recuperator !  O afacere foarte profitabilă pentru că, pe lângă taxa propriu-zisă, mai percepea și un comision pentru… munca lui ! Ceea ce însemna că putea încasa de la un biet pescar, negustor sau țăran, să zicem, o sumă care depășea, uneori cu mult, taxa propriu-zisă !

Dacă analizăm cuvântul grecesc telonis/τελώνης vedem că e compus din τέλος/telos (taxă, mai ales vamală) și ὠνέομαι/oneome (a cumpăra). Așadar un telonis, un vameș era, de fapt, un… cumpărător de taxe și impozite.

Pentru farisei, vameșii erau asemenea goimilor, adică a neamurilor, ne-evreilor, pe care evreii îi numeau păgâni.

 Fariseii nu se apropiau de ei, nu stăteau la masă cu ei, nu vorbeau cu ei, îi evitau ca pe unii ce trăiau într-o stare de impuritate permanentă, ca pe niște impuri/necurați/spurcați…

… niște jecmănitori lipsiți de scrupule (la fel ca tâlharii)…

… care lucrează de Șabat și care intră în contact cu străinii, cu romanii în special, adică cu păgânii, cu necurații.

Și totuși, le spune Iisus ucenicilor, vameșul se ruga cu adevărat. El nu-I cerea altceva lui Dumnezeu decât să fie îndurător cu el și să-l ierte. Rugăciunea lui trimite la Psalmul 50:

Miluiește-mă, Doamne, după mare mila ta și șterge fărădelegea mea după mulțimea îndurărilor Tale ! (1-2)

 Haneni Elohim ke-hasdeha krov rahameiha mehe fesaai !

חָנֵּנִי אֱלֹהִים כְּחַסְדֶּךָ כְּרֹב רַחֲמֶיךָ מְחֵה פְשָׁעָֽי

ΕΛΕΗΣΟΝ με, ὁ Θεός, κατὰ τὸ μέγα ἔλεός σου καὶ κατὰ τὸ πλῆθος τῶν οἰκτιρμῶν σου ἐξάλειψον τὸ ἀνόμημά μου·

… pentru că:

Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit (zdrobit) (pentru că) inima (în)frântă (înfrânată) şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi! (18)

Zivahei Elohim: ruah nișbara, lev-nișbar ve-nidke Elohim lo tivze !

  זִֽבְחֵי אֱלֹהִים רוּחַ נִשְׁבָּרָה לֵב־נִשְׁבָּר וְנִדְכֶּה אֱלֹהִים לֹא תִבְזֶֽה

θυσία τῷ θεῷ πνεῦμα συντετριμμένον καρδίαν συντετριμμένην καὶ τεταπεινωμένην ὁ θεὸς οὐκ ἐξουθενώσει

Fariseul și vameșul de James Tissot, Brooklyn Museum, New York

Lecția parabolei : vameșul cel spășit, rușinat și îngrozit de păcătoșenia meseriei lui, care se credea ultimul dintre oameni, se dovedește a fi, de fapt, un drept, un țadik (צַדִּיק), iar fariseul, care se credea un drept, se dovedește a fi un păcătos pentru Dumnezeu, Care ascultă și primește rugăciunea vameșului, pe care-l iartă pentru smerenia și căința lui.

Vameșul se întoarce acasă… îndreptat (dedikeomenos/δεδικαιωμένος), ca un drept, adică ca unul asupra căruia Dumnezeu Și-a revărsat bunăvoința, grația, harul și dreptatea, dar și ca unul… îndreptățit la mila Lui.

Deși nu credea că e posibil, totuși vameșul s-a rugat ca Dumnezeu să fie bun cu el, îngăduitor cu păcatele lui, milos și iertător.  Și rugăciunea i-a fost ascultată. Dumnezeu, spune Iisus, l-a iertat pe acest colector de taxe pentru că i-a simțit durerea de a fi cine era și dorința de a se schimba.

Iată câteva locuri din Matei și Luca care completează pericopa vameșului și fariseului:

Matei 21, 31-32: … adevărat grăiesc vouă că vameşii şi prostituatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci a venit la voi Ioan pe calea dreptăţii (să vă arare calea cea dreaptă) și nu l-ați crezut, dar vameșii și prostituatele l-au crezut. Voi, nici măcar după ce i-ați văzut pe ei căindu-se și crezând, nu v-ați căit și nu l-ați crezut./Matei 21, 31-32 /… ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι οἱ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι προάγουσιν ὑμᾶς εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ Θεοῦ. ἦλθε γὰρ πρὸς ὑμᾶς ᾿Ιωάννης ἐν ὁδῷ δικαιοσύνης, καὶ οὐκ ἐπιστεύσατε αὐτῷ· οἱ δὲ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν αὐτῷ· ὑμεῖς δὲ ἰδόντες οὐ μετεμελήθητε ὕστερον τοῦ πιστεῦσαι αὐτῷ.

Luca 5, 27-32: Şi după acestea Iisus a ieşit din casă și  a privit îndelung la un vameș cu numele Levi ce  stătea la masa lui la vamă și i-a zis: urmează-Mi Mie ! Și Levi, lăsând toate, s-a ridicat și L-a urmat. Și I-a făcut lui Iisus o primire cu ospăț mare în casa sa. Şi era acolo mulţime multă de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Iar cărturarii lor și fariseii (din Ghenizaret) murmurau și le spuneau ucenicilor: de ce mâncați și beți cu vameșii și cu păcătoșii ? Și Iisus le-a răspuns: nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu pe drepți am venit să-i chem la căință, ci pe păcătoși. /Καὶ μετὰ ταῦτα ἐξῆλθε καὶ ἐθεάσατο τελώνην ὀνόματι Λευΐν, καθήμενον ἐπὶ τὸ τελώνιον, καὶ εἶπεν αὐτῷ· ἀκολούθει μοι. καὶ καταλιπὼν ἅπαντα ἀναστὰς ἠκολούθησεν αὐτῷ. καὶ ἐποίησε δοχὴν μεγάλην Λευῒς αὐτῷ ἐν τῇ οἰκίᾳ αὐτοῦ, καὶ ἦν ὄχλος τελωνῶν πολὺς καὶ ἄλλων οἳ ἦσαν μετ᾿ αὐτῶν κατακείμενοι. καὶ ἐγόγγυζον οἱ γραμματεῖς αὐτῶν καὶ οἱ Φαρισαῖοι πρὸς τοὺς μαθητὰς αὐτοῦ λέγοντες· διατί μετὰ τῶν τελωνῶν καὶ ἁμαρτωλῶν ἐσθίετε καὶ πίνετε; καὶ ἀποκριθεὶς ὁ ᾿Ιησοῦς εἶπε πρὸς αὐτούς· οὐ χρείαν ἔχουσιν οἱ ὑγιαίνοντες ἰατροῦ, ἀλλ᾿ οἱ κακῶς ἔχοντες· οὐκ ἐλήλυθα καλέσαι δικαίους, ἀλλὰ ἁμαρτωλοὺς εἰς μετάνοιαν./ Luca 5, 27-32

 Vameși stângând taxe, basorelief din secolul al II-lea d.Hr.

Luca 16, 15: Şi Iisus le-a zis fariseilor: Voi sunteţi cei care vreți să păreți drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. / καὶ εἶπεν αὐτοῖς· ὑμεῖς ἐστε οἱ δικαιοῦντες ἑαυτοὺς ἐνώπιον τῶν ἀνθρώπων, ὁ δὲ Θεὸς γινώσκει τὰς καρδίας ὑμῶν· ὅτι τὸ ἐν ἀνθρώποις ὑψηλὸν βδέλυγμα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Parabolele lui Iisus (II) – Cananeanca și puterea stăruinței

Etiquetas

încredere, îndrăzneală, cananeanca, credință, Evanghelii, Luca, Marcu, Matei, Noul Testament, parabolă, pildă, smerenie

Lecția parabolei sau pildei care se citește la liturghia din această duminică este puterea uriașă a stăruinței, a smereniei și a credinței. Iat-o, așa cum o povestește Matei în Evanghelia sa (XV, 21-28):

Şi plecând din Galilea, Iisus S-a retras în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată, o femeie cananeană din acele locuri, vine la El și Îi strigă : Miluieşte-mă, Doamne, Fiu al lui David. Fiica mea e rău chinuită de demon. El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Dar s-au apropiat ucenicii și-L tot rugau: fă-o să plece, că strigă în urma noastră. Și El a răspuns:  n-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. Femeia I s-a aruncat atunci la picioare, zicând: Doamne, ajută-mă ! Dar El i-a spus: nu e bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci cățeilor. Și ea a zis: da, Doamne, dar şi cățeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci Iisus i-a zis: o, femeie, mare ți-e credinţa ! Fie ţie după cum voieşti. Şi s-a vindecat fiica ei chiar în ceasul acela.

Καὶ ἐξελθὼν ἐκεῖθεν ὁ ᾿Ιησοῦς ἀνεχώρησεν εἰς τὰ μέρη Τύρου καὶ Σιδῶνος. 22 καὶ ἰδοὺ γυνὴ Χαναναία ἀπὸ τῶν ὁρίων ἐκείνων ἐξελθοῦσα ἐκραύγαζεν αὐτῷ λέγουσα· ἐλέησόν με, Κύριε, υἱὲ Δαυῒδ· ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται. 23 ὁ δὲ οὐκ ἀπεκρίθη αὐτῇ λόγον. καὶ προσελθόντες οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ ἠρώτων αὐτὸν λέγοντες· ἀπόλυσον αὐτήν, ὅτι κράζει ὄπισθεν ἡμῶν. 24 ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν· οὐκ ἀπεστάλην εἰ μὴ εἰς τὰ πρόβατα τὰ ἀπολωλότα οἴκου ᾿Ισραήλ. 25 ἡ δὲ ἐλθοῦσα προσεκύνησεν αὐτῷ λέγουσα· Κύριε, βοήθει μοι. 26 ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν· οὐκ ἔστι καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων καὶ βαλεῖν τοῖς κυναρίοις. 27 ἡ δὲ εἶπε· ναί, Κύριε· καὶ γὰρ τὰ κυνάρια ἐσθίει ἀπὸ τῶν ψυχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τῶν κυρίων αὐτῶν. 28 τότε ἀποκριθεὶς ὁ ᾿Ιησοῦς εἶπεν αὐτῇ· ὦ γύναι, μεγάλη σου ἡ πίστις! γενηθήτω σοι ὡς θέλεις. καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης./ Matei XV, 21-28.

Iată și varianta lui Marcu   (7,24-30)

Şi plecând din Galilea, S-a dus Iisus la hotarele Tirului şi ale Sidonului. A poposit într-o casă și ar fi vrut  să nu ştie nimeni că-i acolo, dar nu s-a putut ascunde de lume. O femeie, a cărei fetiță avea duh necurat, auzise despre venirea lui și, venind la El, I-a căzut la picioare. Femeia nu era evreică, ci siro-feniciană de neam. L-a rugat din tot sufletul să scoată demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a spus: lasă întâi să se sature copiii. Căci nu-i bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci cățeilor. Și ea a răspuns: Da, Doamne, dar şi cățeii, sub masă, mănâncă din firimiturile copiilor. Atunci Iisus i-a zis: pentru aceste cuvinte, du-te liniștită, a ieşit demonul din fiica ta. Și ea, ducându-se acasă, și-a găsit copila culcată în pat și a văzut că demonul ieşise. Marcu 7,24-30

Καὶ ἐκεῖθεν ἀναστὰς ἀπῆλθεν εἰς τὰ μεθόρια Τύρου καὶ Σιδῶνος. καὶ εἰσελθὼν εἰς οἰκίαν οὐδένα ἤθελε γνῶναι, καὶ οὐκ ἠδυνήθη λαθεῖν. 25 ἀκούσασα γὰρ γυνὴ περὶ αὐτοῦ, ἧς εἶχε τὸ θυγάτριον/fetiță/ αὐτῆς πνεῦμα ἀκάθαρτον, ἐλθοῦσα προσέπεσε πρὸς τοὺς πόδας αὐτοῦ· 26 ἡ δὲ γυνὴ ἦν ῾Ελληνίς, Συροφοινίκισσα τῷ γένει· καὶ ἠρώτα αὐτὸν ἵνα τὸ δαιμόνιον ἐκβάλῃ ἐκ τῆς θυγατρὸς αὐτῆς. 27 ὁ δὲ ᾿Ιησοῦς εἶπεν αὐτῇ· ἄφες πρῶτον χορτασθῆναι τὰ τέκνα· οὐ γάρ ἐστι καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων καὶ τοῖς κυναρίοις βαλεῖν. 28 ἡ δὲ ἀπεκρίθη καὶ λέγει αὐτῷ· ναί, Κύριε· καὶ τὰ κυνάρια ὑποκάτω τῆς τραπέζης ἐσθίουσιν ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν παιδίων. 29 καὶ εἶπεν αὐτῇ· διὰ τοῦτον τὸν λόγον ὕπαγε · ἐξελήλυθε τὸ δαιμόνιον ἐκ τῆς θυγατρός σου. 30 καὶ ἀπελθοῦσα εἰς τὸν οἶκον αὐτῆς εὗρε τὸ παιδίον βεβλημένον ἐπὶ τὴν κλίνην καὶ τὸ δαιμόνιον ἐξεληλυθός. Marcu 7,24-30.

Iisus tocmai venise în Fenicia din Galilea vecină, de undeva de pe țărmul lacului Ghenizaret (Marea Galileei sau Marea Tiberiadei/Iam Kineret –  ים כינרת în ebraică) unde făcuse multe vindecări, cum scrie Matei la sfârșitul capitolului XIV.

Deși călătorea împreună cu ucenicii Săi ca un necunoscut, se pare că fusese totuși recunoscut de oamenii care-l văzuseră vindecând la Ghenizaret. Era firesc:

Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria şi Îi aduceau toţi suferinzii cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe paralitici şi El îi tămăduia. Matei 4, 24./Kαὶ ἀπῆλθεν ἡ ἀκοὴ αὐτοῦ εἰς ὅλην τὴν Συρίαν, καὶ προσήνεγκαν αὐτῷ πάντας τοὺς κακῶς ἔχοντας ποικίλαις νόσοις καὶ βασάνοις συνεχομένους, καὶ δαιμονιζομένους καὶ σεληνιαζομένους καὶ παραλυτικούς, καὶ ἐθεράπευσεν αὐτούς·

De ce dorea „să se retragă” în Fenicia ? De fapt, voia să-i învețe pe ucenici, să-i obișnuiască, mai bine spus, să lucreze mai târziu cu neamurile… păgânii… străinii cărora să le poată povesti despre El și despre învățăturile Lui.

Călătoria „în părțile Tirului și Sidonului” (o denumire populară pentru Fenicia) este singura ieșire a lui Iisus într-o țară străină… în străinătate.

Nu întâmplător Matei și Marcu spun „hotare”, pentru că Iisus și discipolii călătoreau de-a lungul graniței Galileei cu Fenicia și nu-i de mirare că a fost recunoscut de cei care-L cunoscuseră ca un taumaturg și vindecător la lacul Ghenizaret.

În treacăt să spunem că aici, în Fenicia, Iisus a făcut o singură minune: practic o exorcizare, de la distanță. A alungat, a scos „duhul necurat”  din trupul unei fete demonizate.

Iarăși, nu întâmplător, amândoi evangheliștii spun că mama acestei fete „muncite de demon”… I s-a aruncat sau I-a căzut la picioare lui Iisus. Verbul proskineo/προσκυνέω înseamnă în greaca veche: a se prosterna, a se închina unui zeu sau a se ruga unei divinități într-un loc sacru, ca suplicant.

Așadar femeia cananeancă sau, altfel spus, femeia din Canaan, s-a purtat ca o suplicantă care recunoștea, prin acest gest de suprem respect, în Iisus Hristos, o persoană divină în care are o încredere absolută.

Matei o numește „femeia cananeancă” (γυνὴ Χαναναία) iar Marcu „grecoaică și siro-feniciană (῾Ελληνίς, Συροφοινίκισσα).

Cananeancă este o denumire arhaizantă, învechită pentru… feniciană, iar grecoaică putea însemna fie o femeie care vorbea grecește, poate chiar grecoaică, dar, mai degrabă, însemna … străină, ne-evreică, păgână. Cât despre siro-feniciană, cuvântul vrea să însemne… feniciană care locuiește în Siria.

În vremea aceea, Fenicia (Libanul de azi) era o regiune din sudul provinciei romane Siria și era numită și Siro-Palestina.

Cananeenii erau vechii locuitori ai Canaanului (כְּנַעַן – Kenaan în ebraică: șes, câmpie)…
… „pământul făgăduinței” promis de Dumnezeu israeliților care, de fapt, l-au cucerit conduși de Ioșua Navi, în sec. al XIII-lea  î. Hr.
În timpul lui Iisus, însă, caneanean era sinonim cu fenician, iar Canaan era sinonim cu Fenicia.

Așadar, când Matei folosește cuvântul învechit „cananeancă” o face pentru a sublinia că femeia era o … păgână, o idolatră (nu întâmplător se prosternează !), cu totul străină de Dumnezeu-Iahve. De altfel, în nordul Israelului, vechii cananeeni își păstraseră modul de viață și credințele în zei, fiind mereu o amenințare pentru monoteismul evreilor.

Putem presupune că această „închinătoare la idoli” când L-a implorat pe Iisus să-i salveze fiica, nu mai avea încredere în proprii zei, ci în Vindecătorul și Salvatorul al cărui Dumnezeu era Iahve.

Este o salvare simbolică, întrucât înseamnă începutul mântuirii și pentru… neamuri ! Înseamnă că Dumnezeu poate fi al tuturor celor ce cred în El, nu numai al… aleșilor Săi !

Ce înseamnă neamuri ? În Vechiul Testament lumea e împărțită în două: Poporul din Israel, ha-am (הָעָם֒) sau poporul ales al lui Dumnezeu-Iahve și neamurile… păgâne, ne-evreii, străinii, goimii (גוים) care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu și care nu sunt în grația Lui.

În această parabolă, Iisus le arată, discret, ucenicilor Săi, pe de o parte, că Dumnezeu trece granițele Israelului și că aleșii Lui nu vor mai fi doar evreii, ci oricine crede în El și, pe de altă parte, că stăruința, insistența, îndrăzneala, credința și smerenia pot înmuia oricând inima lui Dumnezeu.

E de la sine înțeles că purtarea lui Iisus față de această mamă disperată nu-i decât o probă a credinței și a smereniei, dar și o lecție pentru discipoli, pe care-i modelează, îi formează pentru viitoarea lor misiune de apostoli, taumaturgi și vindecători.

Povestea cananeencei ilustrează cuvintele lui Iisus pe care le consemnează Luca (XI, 9-10):

Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere, primește; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide./Κἀγὼ ὑμῖν λέγω, αἰτεῖτε, καὶ δοθήσεται ὑμῖν, ζητεῖτε, καὶ εὑρήσετε, κρούετε, καὶ ἀνοιγήσεται ὑμῖν· 10 πᾶς γὰρ ὁ αἰτῶν λαμβάνει καὶ ὁ ζητῶν εὑρίσκει καὶ τῷ κρούοντι ἀνοιχθήσεται.

… și seamănă foarte mult cu o altă parabolă a lui Iisus pe care o povestește Luca în capitolul XI (1-7):

Iisus le-a spus tot atunci și o pildă despre cum trebuie să se roage întotdeauna şi să nu deznădăjduiască, zicând: era într-o cetate un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi mai era o văduvă în cetatea aceea, care tot venea la el și-i zicea: fă-mi dreptate în fața vrăjmașului meu. Şi un timp n-a voit, dar după aceea și-a zis în sine: eu de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă sâcâie tot timpul, îi voi face dreptate, ca să nu mă scoată din răbdări mereu venind tot timpul la mine. Şi le-a a zis Domnul ucenicilor: ați auzit ce spune judecătorul nedreptății ? Cum ar putea Dumnezeu să nu le facă dreptate aleșilor Lui, care strigă către El zi și noapte, El care are atâta răbdare și atâta îngăduință cu ei ?

ΕΛΕΓΕ δὲ καὶ παραβολὴν αὐτοῖς πρὸς τὸ δεῖν πάντοτε προσεύχεσθαι αὐτοὺς καὶ μὴ ἐκκακεῖν, 2 λέγων· κριτής τις ἦν ἔν τινι πόλει τὸν Θεὸν μὴ φοβούμενος καὶ ἄνθρωπον μὴ ἐντρεπόμενος. 3 χήρα δὲ ἦν ἐν τῇ πόλει ἐκείνῃ, καὶ ἤρχετο πρὸς αὐτὸν λέγουσα· ἐκδίκησόν με ἀπὸ τοῦ ἀντιδίκου μου. 4 καὶ οὐκ ἠθέλησεν ἐπὶ χρόνον· μετὰ δὲ ταῦτα εἶπεν ἐν ἑαυτῷ· εἰ καὶ τὸν Θεὸν οὐ φοβοῦμαι καὶ ἄνθρωπον οὐκ ἐντρέπομαι, 5 διά γε τὸ παρέχειν μοι κόπον τὴν χήραν ταύτην ἐκδικήσω αὐτήν, ἵνα μὴ εἰς τέλος ἐρχομένη ὑποπιάζῃ με. 6 εἶπε δὲ ὁ Κύριος· ἀκούσατε τί ὁ κριτὴς τῆς ἀδικίας λέγει· 7 ὁ δὲ Θεὸς οὐ μὴ ποιήσῃ τὴν ἐκδίκησιν τῶν ἐκλεκτῶν αὐτοῦ τῶν βοώντων πρὸς αὐτὸν ἡμέρας καὶ νυκτός, καὶ μακροθυμῶν ἐπ᾿ αὐτοῖς.

Așadar lecția din povestea femeii din Canaan este una simplă, dar esențială: credința, stăruința, îndrăzneala, rugăciunea și smerenia, sincere, adevărate, chiar și ale ultimului păcătos, Îl pot mișca pe Dumnezeu și Îi pot înmuia inima într-o clipă !

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PARABOLELE LUI IISUS (I) – MÂNTUIREA LUI ZAHEU

Etiquetas

dare, Evanghelia după Luca, Evanghelie, Ierihon, Iisus Hristos, impozit, Palestina, parabolă, pericopă eanghelică, taxă, Zaheu

Parabola sau povestea lui Zaheu, citită la liturghie în această duminică,  este din Evanghelia după Luca (capitolul 19) și face parte din cea mai importantă serie de parabole din Evanghelii: cea a recuperării, a recâștigării și metamorfozei… celui ce părea pierdut.

Este una din marile pilde care ne arată că schimbarea interioară este posibilă și că, datorită ei, mântuirea, adică salvarea de păcat, este posibilă.

Să vedem povestea lui Zaheu:

Și, intrând Iisus în Ierihon, mergea prin oraș. Și iată un bărbat ce se chema pe numele lui Zaheu; acesta era mai-marele vameșilor și era bogat. Zaheu căuta să-L vadă pe Iisus, cine este, dar nu putea de mulțime, că era mic de stat. Și alergând el înaintea celorlalți, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și cum a ajuns Iisus la locul acela, uitându-se El în sus, l-a văzut pe Zaheu și a zis către el: Zahee, grăbește de coboară căci, astăzi chiar, în casa ta  se cade să rămân. Și, grăbindu-se el, a coborât și L-a întâmpinat, bucurându-se. Și văzând toți aceasta, cârteau spunând că Iisus a intrat să poposească la un om păcătos. Iar Zaheu, stând în fața Lui, a spus către Domnul: iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am luat ceva pe nedrept de la cineva, îi întorc împătrit. Și a zis către el Iisus că, astăzi chiar, s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și el (Zaheu) este fiul lui Avraam. Căci a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască oaia cea pierdută/Luca, 19 1-10.

ΚΑΙ εἰσελθὼν διήρχετο τὴν ῾Ιεριχώ· 2 καὶ ἰδοὺ ἀνὴρ ὀνόματι καλούμενος Ζακχαῖος, καὶ αὐτὸς ἦν ἀρχιτελώνης, καὶ οὗτος ἦν πλούσιος, 3 καὶ ἐζήτει ἰδεῖν τὸν ᾿Ιησοῦν τίς ἐστι, καὶ οὐκ ἠδύνατο ἀπὸ τοῦ ὄχλου, ὅτι τῇ ἡλικίᾳ μικρὸς ἦν.4 καὶ προδραμὼν ἔμπροσθεν ἀνέβη ἐπὶ συκομορέαν, ἵνα ἴδῃ αὐτόν, ὅτι ἐκείνης ἤμελλε διέρχεσθαι. 5 καὶ ὡς ἦλθεν ἐπὶ τὸν τόπον, ἀναβλέψας ὁ ᾿Ιησοῦς εἶδεν αὐτὸν καὶ εἶπε πρὸς αὐτόν· Ζακχαῖε, σπεύσας κατάβηθι· σήμερον γὰρ ἐν τῷ οἴκῳ σου δεῖ με μεῖναι. 6 καὶ σπεύσας κατέβη, καὶ ὑπεδέξατο αὐτὸν χαίρων. 7 καὶ ἰδόντες πάντες διεγόγγυζον λέγοντες ὅτι παρὰ ἁμαρτωλῷ ἀνδρὶ εἰσῆλθε καταλῦσαι. 8 σταθεὶς δὲ Ζακχαῖος εἶπε πρὸς τὸν Κύριον· ἰδοὺ τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς, καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα, ἀποδίδωμι τετραπλοῦν. 9 εἶπε δὲ πρὸς αὐτὸν ὁ ᾿Ιησοῦς ὅτι σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο, καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς ᾿Αβραάμ ἐστιν. 10 ἦλθε γὰρ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός.

Cine este Zaheu ? Ni se spune că era mai-marele vameșilor (ἀρχιτελώνης/arhitelonis).

Ce era un vameș, τελώνης/telonis, în greacă ?

Un vameș era un colector de taxe privat care cumpăra, cu contract, la licitație, dreptul de a strânge taxele și impozitele unei regiuni.

Iar mai-marele vameșilor, într-o regiune bogată ca Ierihonul, trebuie că era omul care trata direct strângerea dărilor cu oficialii romani (Palestina era pe atunci provincie a Imperiului Roman).  Probabil angaja colectori de taxe sau publicani (cum se numeau ei la Roma) care-l ajutau să strângă banii de la toți plătitorii de impozite.  Și o făceau prin orice mijloace.

Aceștia erau așa-numiții vameși. Ce făceau ei, de fapt ? Plăteau din banii lor toată suma pe care o cerea statul roman drept taxe și și-o recuperau apoi, până la ultimul bănuț, exact ca niște … recuperatori ! Afacerea lor era foarte profitabilă pentru că, pe lângă taxa propriu-zisă, mai percepeau și un comision pentru… munca lor ! Ceea ce însemna că puteau încasa de la un biet pescar, negustor sau țăran, să zicem, o sumă care depășea, uneori cu mult, taxa propriu-zisă !

Dacă analizăm cuvântul grecesc telonis/τελώνης vedem că e compus din τέλος/telos (taxă, mai ales vamală) și ὠνέομαι/oneome (a cumpăra). Așadar un telonis, un vameș era, de fapt, un… cumpărător de taxe și impozite.

În treacăt să spunem că vameș a fost împrumutat din maghiară (vámos) și că e atestat pentru prima dată în română în Psaltirea Hurmuzaki, un manuscris care pare să fi apărut între 1491 și 1516 în regiunea Banat-Hunedoara.  Împrumutul se explică prin faptul că primele traduceri ale Bibliei (din slavonă, greacă și chiar latină) s-au făcut în Transilvania, unde românii adoptau cuvinte folosite de autoritățile maghiare, cuvinte ce denumeau realități ale vieții cotidiene.

Și, tot în treacăt să mai spunem că Ierihonul (יריחו) – situat în Cisiordania de azi, aproape de Ierusalim, pe malul vestic al Iordanului – al cărui nume înseamnă Cetatea Lunii, probabil pentru că fusese un mare centru cultual dedicat Lunii,  era o cetate bogată, chiar o cetate a mirodeniilor, a mierii și a trandafirilor. Unii îl numesc Cetatea parfumurilor, de la reiah (רֵיחַ), parfum.

Zaheu, prin urmare, era un om bogat. Dar averea lui nu fusese făcută pe căi cinstite. Trebuie că le cerea angajaților săi și el un procent din taxele pe care le colectau pentru romani, fapt care făcea ca taxele să crească, poate să se dubleze sau chiar să se tripleze … Și e sigur că nu stătea pe gânduri să denunțe vreun biet datornic care nu-și putea plăti dările. O spune chiar el: „dacă am luat ceva pe nedrept de la cineva, îi întorc împătrit…”.  Am tradus cu „am luat ceva pe nedrept” verbul grecesc συκοφαντέω/ sikofandeo: a acuza pe nedrept și cu viclenie, a da mărturie mincinoasă, a denunța, a fi delator, a extorca, a stoarce bani prin șantaj. Așadar Zaheu le făcuse pe toate acestea celor de un neam cu el, evreilor… de parcă ar fi fost un funcționar… roman !

Ce ironie ! Zaheu, Zakkai (זַכַּי)  în ebraică, înseamnă: cel pur, cel curat, inocentul.  Numele lui provine din verbul ebraic zahah (זָכַךְ): a fi transparent, a străluci, a fi curat, fără păcat, nepătat, pur.

Și numai așa nu era Zaheu când l-a întâlnit Iisus !

Și nu era așa pentru că, de fapt, în ochii evreilor, Zaheu, ca orice vameș, era un impur, un stigmatizat, un păcătos la fel de disprețuit ca și prostituatele, un marginalizat și asta pentru că, dincolo de faptul că era șeful … recuperatorilor,  meseria lui era, prin natura ei, impură. De ce ?

În primul rând vameșii/publicanii/colectorii de taxe și impozite erau considerați în vechiul Israel asemenea ne-evreilor, pe care evreii îi numeau păgâni. Aveau reputația cea mai proastă, poate mai proastă decât a prostituatelor. Toți îi evitau, nu se apropiau de ei, nu stăteau la masă cu ei, nu vorbeau cu ei. Vameșii erau urâți și disprețuiți de toată lumea, o dată pentru că erau niște jecmănitori lipsiți de scrupule (evreii îi numeau tâlhari și ticăloși), dar și pentru că lucrau de Șabat și pentru că intrau în contact cu străinii, romanii în special, adică cu păgânii și cu necurații. Mai ales rabinii, cărturarii și cei ce predau Legea lui Moise/Tora spuneau că vameșii trăiesc într-o stare de impuritate permanentă, că sunt impuri/necurați/spurcați.

Și totuși Iisus, știind toate acestea, se invită la Zaheu acasă, vrea să tragă la el, să-i fie oaspete, să mănânce la el și cu el, să bea cu el, poate să înnopteze la el. Să-l atingă, să-i vorbească… Iar Zaheu primește prietenia lui Iisus și se bucură și înțelege că a venit vremea să se schimbe. Înțelege să-și repare greșelile, ticăloșiile și păcatele și le răscumpără întorcând banii celor de la care îi furase.

Povestea lui răstoarnă credința fariseilor (evreii cei mai pioși) că Dumnezeu le poartă de grijă numai acelora care trăiesc după poruncile Sale.

Iisus le arată că și Zaheu este evreu ca și ei când spune că și el este fiul lui Avraam și că are aceleași drepturi ca și ei (vameșii erau lipsiți de drepturi civile, de pildă nu puteau da mărturie). Și le arată că nu este irecuperabil cum credeau, punând capăt excluziunii lui. Că Dumnezeu îi iubește și le poartă de grijă tuturor păcătoșilor pe care se bucură să-i ierte și să-i aducă acasă. Că nu există bucurie mai mare pentru Dumnezeu (ca și pentru păstorul din parabola oii pierdute din Luca 15, 1-7) decât aceea de a-i aduce acasă pe cei pierduți.

Dar, toate aceastea numai după metamorfoza lui Zaheu care se schimbă, devine penitent, adică suferă pentru ce fusese, se căiește, repară și se bucură de promisiunea noii sale vieți… după ce s-a urcat în sicomor și L-a văzut pe Iisus. Sicomor ? Un fel de smochin egiptean aclimatizat în Israel.

  Ce a mai rămas din sicomorul lui Zaheu, Mănăstirea Profetului Elisei, Ierihon

Sicomor

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.