AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE/EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Etiquetas

Bartolomeu, Epifanie, Kiril, Moscova, Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Moscove, Poroșenko, Putin, Serghei Dumenko, Ucraina

Epifanie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene

AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE

Epifanie (Epifanii, în ucraineană), care s-a născut acum 39 de ani cu numele de Serghei Dumenko, este, din data de 15 decembrie a acestui an, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene.

Cum în Europa de Răsărit totul este complicat și foarte complicat, actul din 15 decembrie nu este numai un eveniment canonic – desprinderea oficială a Bisericii Ortodoxe Ucraineene de cea a Rusiei: oficială, deoarece deja exista una faptică și parțială, condusă de mitropolitul Filaret, din anul 1992 -, ci o complexă mașinație politică și personală.

Această desprindere este consecința directă a luptei dintre Kiev și Moscova, dar și rezultatul incompatibilităților personale dintre Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, și Kiril, Patriarhul Moscovei.  Acesta din urmă este un personaj machiavelic, cu ambiții nemărginite și un egocentrism nestăpânit. Prima sa trăsătură l-a făcut să fie un aliat necondiționat al lui Putin, iar cea de a doua l-a învrăjbit cu mulți ierarhi ortodocși, în primul rând cu Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, care s-a văzut disprețuit și umilit de  întâi-stătătorul de la Moscova. Iar când președintele Ucrainei, Poroșenko, a reușit să pună în mișcare desprinderea canonică ruso-ucraneană, Bartolomeu a aprobat imediat această ruptură.

Putin şi Kiril

Însă, dacă politicienii ucrainieni au reușit aparent să facă această mișcare, în practică nu este clar dacă într-adevăr au câștigat partida.Și iată de ce: Moscova nu recunoaște independența religioasă a Ucrainei, căci continuă să țină hățurile economice ale parohiilor ortodoxe din Ucraina. Și cum această țară este pe punctul de a da faliment, este foarte posibil ca mulți parohi să continue să se supună directivelor venite de la Moscova și nu celor de la Kiev.

Se cuvine să spunem câteva cuvinte și despre Epifanie, Patriarhul ortodox ucrainean. Este un teolog deosebit de inteligent. Părinții săi au venit din Republica Moldova. A studiat la Kiev și Atena.  Ambițiile sale l-au determinat să ducă o viață monahală – de călugăr -, tocmai pentru a putea urca spre cele mai înalte funcții ierarhice; preoții obișnuiți se ocupă exclusiv de sufletele enoriașilor din parohiile lor. Pe calea monahală, Epifanie a făcut rapid carieră în umbra lui Filaret: a fost stareț al unei mănăstiri, pe urmă a devenit rector al Academiei Teologice din Kiev.

Recunoașterea oficială a noii Biserici Autocefale Ucraineene și a lui Epifanie ca Patriarh al ei va avea loc la Kiev pe data de 6 ianuarie… când, ortodocșii după stil vechi, vor sărbători Crăciunul.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Epifanio

Epifanio (Epifanii, en ucraniano), nacido en el mundo hace 39 años como Sergio Dumenko, es el primer patriarca – máxima autoridad eclesiástica en las Iglesias ortodoxas – desde el pasado 15 de diciembre.

Como en el mundo de la Europa oriental todo es complicado y recomplicado, el acto del pasado día 15 no es tan sólo un acontecimiento canónico – independización oficial de la Iglesia ortodoxa ucraniana de la rusa: oficial, porque ya había una fáctica y parcia, encabezada por el metropolita Filaret, desde 1992 -, sino una compleja maquinación político-personal.

Porque la independización es consecuencia directísima de la pugna entablada entre Kiev y Moscú, pero también fruto de las incompatibilidades personales entre la máxima autoridad eclesial de la ortodoxia, Bartolomé I, Patriarca de Constantinopla, y el Patriarca de Moscú, Cirilo I. Este último es un personaje maquiavélico, de ambiciones infinitas y un egocentrismo rayano en lo provocativo. Lo primero le ha hecho ser un aliado incondicional de Putin y lo segundo le enfrentado con muchos jerarcas ortodoxos, empezando con el Patriarca Bartolomé quien se consideró menospreciado y humillado por su colega moscovita. En cuanto el presidente ucraniano, Poroshenko, logró poner en marcha el cisma canónico ruso-ucraniano, Bartolomé I fue un declarado partidario de esa ruptura.

Putin y Kiril

Pero, si los políticos ucranianos se han salido con la suya, no es tan claro que en la práctica hayan ganado la partida. Porque Moscú no reconoce la independencia religiosa de Ucrania, sino que sigue pretendiendo llevar las riendas económicas de las parroquias ortodoxas de Ucrania. Y como esta nación está a un paso de la bancarrota, es muy posible que sean muchos los párrocos de todo el país que, a la hora de actuar y rendir cuentas, sigan obedeciendo las directrices de Moscú y no las que vaya a dar Kiev.

Kiril

Y para acabar, dos palabras sobre Epifanio, el nuevo Patriarca nacional. Este es un teólogo muy inteligente. Hijo de una familia oriunda de la República de Moldavia, que cursó estudios en Kiev y Atenas. Sus ambiciones le llevaron al monacato, única vía en la Iglesia ortodoxa de ocupar altos cargos, ya que el clero seglar está destinado exclusivamente a la cura de almas en las parroquias. Y por la vía monacal, Epifanio hizo rápidamente carrera al amparo de Filaret: fue abad de un monasterio, luego rector de la Academia de Teología de Kiev.

El reconocimiento oficial de la nueva Iglesia autocéfala ucraniana y de Epifanio como su Patriarca llegará a Kiev el próximo 6 de enero… que es cuando en los calendarios ortodoxos llega a esta parte del mundo la Navidad.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

Anuncios

RUSIA: POPORUL SUSȚINE CU BANI OPOZIȚIA/RUSIA: EL PUEBLO FINACIA LA OPOSICIÓN

Etiquetas

Alexei Navalny, Novoe Vremea, Putin, Rusia, Transparency Internacional, Vladimir Litvinenko

RUSIA: POPORUL SUSȚINE CU BANI OPOZIȚIA

Faptul că Rusia este diferită s-a văzut, încă o dată, la jumătatea lunii noiembrie, când săptămânalul electronic “Novoe Vremea” a fost salvat de populația țării: în numai patru zile – patru ! – s-au adunat 25 de milioane de ruble pentru plata unei amenzi pe care guvernul a aplicat-o acestei publicații.

Cu toate că exprimată în euro suma este mai puțin impresioantă decât în ruble (cele 25 de milioane înseamnă  330.000 de euro), o asemenea salvare nu are termen de comparație în istoria politică a lumii occidentale.

Practic, problema a început odată cu apariția publicației “Novoe Vremea” ca săptămânal politic, în condiții grafice deosebite și cu excelente informații politice, dar, copleșitor anti-guvernamental. Kremlinul a răspuns inamiciției acestui hebdomadar cu o persecuție sistematică și tipică regimului: o ploaie întreagă de amenzi și sancțiuni administrative. Cea mai importantă dintre acestea a fost închiderea ediției tipărite, în iunie anul trecut, în urma unor serii de articole deosebit de critice și subiective la adresa președintelui Vladimir Putin și a uneia dintre fiicele sale.

Și cum cei care editau săptămânalul s-au încăpățânat să-și continue activitatea, trecând de la hârtie la suport electronic, persecuția administrativă a continuat. Astfel, i s-a dat o amendă de 22 de milioane de ruble (aproximativ 300.000 de euro) ”…  pentru că ar fi primit bani de la un agent străin…”.

Până aici totul pare normal și obișnuit pe scena politico-jurnalistică a Rusiei, deoarece asemenea donații sunt interzise de lege. Ce n-a fost normal a fost faptul că Finanțele și Poliția nu și-au dat seama că donațiile proveneau, în marea lor majoritate, de la cetățeni ruși stabiliți în străinătate, prin intermediul unui fond, calificat în mod oficial, ca fiind  “un agent străin”. Cel care și-a dat seama a fost un deputat, fost membru al KGB-ului. Desigur, în pură tradiție kaghebistă deputatul denunțător nu a explicat cum a ajuns să cunoască detaliile contabilității publicației “Novoe Vremea”…

Aleksey Navalny

De fapt, în această istorie a salvării menționatei reviste nu presa este protagonista, ci opoziția. Este o reacție la atotputernicia președintelui Putin. Există precedente: foarte mulți bani adunați rapid pentru a plăti amenzi date unor oameni care l-au criticat pe președintel Rusiei. Astfel, tenacele denunțător al abuzurilor autorităților, Alexei Navalny, a primit donații în valoare de 5.000.000 de ruble pentru campania sa electorală, cu toate că i se interzisese să participe la alegerile prezidențiale din anul acesta. Filiala “Transparency International” din Rusia a primit un milion de ruble, ca să poată plăti despăgubiri rectorului Universității din Sankt Petersburg, Vladimir Litvinenko, după câte s-a aflat, prieten apropiat al lui Putin, pe care îl acuzase de corupție. Vladimir Putin și-a obținut doctoratul tocmai la universitatea pe care o conduce Litvinenko.

Vladimir Litvinenko

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: EL PUEBLO FINACIA LA OPOSICIÓN

Eso de que Rusia es diferente se ha ratificado una vez más – y cómo nunca –  a mediados de noviembre con la salvación popular del semanario electrónico “The New Times”: una suscripción reunió en cuatro, ¡ cuatro ¡, días 25 millones de rublos para pagar la multa gubernamental impuesta la publicación.

Y aunque la recaudación es en euros bastante menos espectacular que en rublos (los 25 millones equivalen a 330.000 €), una salvación similar no tiene su parangón en la historia política del mundo occidental.

El caso comenzó prácticamente desde el nacimiento de “The New Times” como un semanario político de gran calidad tipográfica y excelente información política, aunque machaconamente antigubernamental. Y el Kremlin correspondió al desamor del semanario con una persecución sistemática y típica del régimen: Lluvia de multas y sanciones administrativas. La más importante de estas últimas fue el cierre de la edición impresa en junio del pasado año, a raíz de una serie de artículos sumamente críticos y subjetivos sobre el presidente Vladimir Putin y una de sus hijas.

Pero como los editores del semanario se empecinaban en seguir existiendo y pasaban del papel a la electrónica, la persecución administrativa prosiguió. Y sancionó recientemente con una multa de 22 millones de rublos (unos 300.000 €) al semanario·”…  por haber recibido fondos de un agente extranjero…”.

Hasta aquí, todo normal, habitual, en el escenario político-periodístico ruso ya que estos donantes los prohíbe la legislación. Lo que ya no es normal en absoluto es que Hacienda y Policía no se percatasen de que muchos donativos que recibía la publicación salían de cuentas en el extranjero de ciudadanos rusos que las hacían llegar a la publicación a través de un fondo que estaba calificado oficialmente como “agente extranjero”. Quien sí se percató del detalle y lo denunció fue un diputado, antiguo miembro del KGB. Naturalmente y en la más ortodoxa tradición de los servicios secretos, el diputado denunciante no explicó nunca como llegó a conocer los detalles de la contabilidad del “The New Times”…

Putin y Litvinenko

En realidad, esta historia de la salvación de la mentada revista no tiene a la Prensa de protagonista, sino a la oposición; se trata de una reacción popular contra la prepotencia del presidente Putin. Porque existen precedentes: Recaudaciones fulminantes y cuantiosas para sufragar las multas impuestas a críticos del actual presidente. Así, el empecinado denunciante de los abusos administrativos, Alexei Navalny, recibió 5.000.000 de rublos en donativos para su campaña electoral pese a que se le prohibió participar en los comicios presidenciales de este año. Y la filial rusa de “Transparency Internacional” recibió un millón de rublos para hacer frente a la indemnización que debía pagar al director de la Universidad de San Petersburgo y, según rumores, íntimo del presidente, – Vladimir Litvinenko – por haberle acusado de corrupción. Vladimir Putin obtuvo su doctorado justamente en la universidad que dirige Litvinenko.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA/IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA

Etiquetas

alegeri, Hakasia, Primorie, Putin, Rusia, URSS, Valentin Konovalov

IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA

Dacă într-adevăr există o țară diferită de a lor (ne referim la occidentali), aceasta este Rusia, atât în ceea ce privește viața de zi cu zi, cât și în viața politică. Prin secolul trecut, nu numai că „revoluția din octombrie” a vrut loc, în realitate, în luna noiembrie, dar, chiar și în zilele noastre, opoziția față de regim se face cu regimul… uneori fățiș împotriva lui, dar, tot timpul, cu consimțământul regimului… Este și cazul ultimelor alegeri din provincia siberiană Hakasia.

Vladimir Putin însuși s-a implicat personal în campania pentru realegerea guvernatorului provinciei (o provincie care a fost republică în vremea când exista URSS). Guvernator și candidat oficial a fost Victor Zimin, care, în timpul campaniei, mergea chiar și la pescuit cu președintele.

Desigur, ca de obicei, de când nu mai există URSS, au apărut și niște candidați ai opoziției – comuniști și democrați liberali – care, în realitate, erau oamenii democrației putiniene, pe post de alibi al sistemului. Candidatul comunist a fost un debutant în politică (30 de ani), fără alte merite decât că reprezenta o simplă alternativă a puterii: Valentin Konovalov. A fost doar unul dintre „pierzătorii desemnați”.

Putin uitându-se la un biban hakasian

Însă, populația nu a urmat scenariul guvernamental. Prestațiile guvernelor – local și federal  – i-au decepționat pe locuitorii provinciei. În sondajele care au avut loc înaintea alegerilor (cu două scrutinuri),  Zimin și alți 4 candidați din partea Parlamentului local au tot scăzut în preferințe, în timp ce Konovalov a tot câștigat adepți. Victima sondajelor de opinie și a slabelor rezultate ale primului scrutin a fost Zimin, care s-a văzut nevoit să demisioneze.

Valentin Konovalov

Nici presiunea autorităților și nici propaganda nu au avut efectul scontat, astfel încât, partidul guvernamental a recurs la o șmecherie, de altfel, prevăzută în Constituție. Și-a retras candidatul, lăsându-l pe aspirantul Konovalov ca unic candidat, cu speranța că nu va obține 50% din voturi; în felul acesta, alegerile urmau să se repete.

Dar, iată că Konovalov obține 57% din voturi, cu o mai mare participare la urne decât în primul scrutin, iar Putin a suferit o cumplită răsturnare politică, atenuată doar de distanța mare care există – Hakasia se află aproape de China – și de indiferența Presei occidentale, care de abia că a comentat cazul. Mai bine zis: cazurile.

Căci Putin s-a confruntat, în aceste alegeri, și în Primorie, cu o respingere populară asemănătoare cu cea din Hakasia, însă, de data aceasta, favorit clar a fost alt comunist. Autoritățile au rezolvat problema falsificând rezultatele alegerilor. Le-au falsificat atât de grosolan, încât frauda a fost descoperită, iar alegerile se vor repeta în decembrie.  Numai că, în Primorie, Partidul comunist nu s-a sfiit să-și arate afinitățile cu Kremlinul, iar candidatul său, care era marele favorit în alegerile anulate, se prezintă acum ca… independent.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

        

BROTES DE OPOSICIÓN EN RUSIA

Valentin Konovalov

Si hay un país realmente diferente (para los occidentales), este es Rusia tanto en la vida cotidiana como en la política. Allá, el siglo pasado, no sólo la “revolución de octubre” se llevó a cabo en noviembre, sino que hoy en día la oposición al régimen se hace con el régimen… y a veces, contra él; pero siempre con su consentimiento. Es el caso de los comicios últimos de la provincia siberiana de Jakasia.

Allá, el mismísimo Vladimir Putin se implicó personalmente en la campaña para la reelección del gobernador de la provincia (una provincia que fue república en la URSS). El gobernador saliente y candidato oficial era Victor Simin, que, durante la campaña, incluso iba de pesca con el presidente.

Naturalmente, y como casi siempre desde la extinción de la URSS, hubo candidatos de la oposición – comunistas y demócratas liberales – como testaferros de la democracia putiniana y coartada del sistema. El candidato comunista era un treintañero, debutante en política y sin mayores méritos que los de representar una alternativa al poder: Valentín Konovalov. Era uno más entre los “perdedores designados”.

Pero, quien no se atuvo al guión gubernamental fue el pueblo. Las prestaciones de los Gobiernos – el federal y el provincial – habían decepcionado tanto que, en las encuestas demoscópicas previas a la cita electoral (dos vueltas), tanto Simin y otros 4 candidatos oficialistas al Parlamento local iban teniendo cada vez menos apoyos, mientras Konovalov ganaba seguidores. La primera víctima de las encuestas y los malos resultados de la 1ª vuelta fue Simin, quien tuvo que presentar la dimisión.

Putin contento…con un bagre ciprínido jakasio

En vista de que cacicadas y propaganda no servían de nada, el partido gubernamental recurrió a una argucia constitucional. Retiró su candidatura, dejando como aspirante único a Konovalov, con la esperanza de que no alcanzase el 50% de los votos; en este caso se tenían que repetir las elecciones.

Pero, Konovalov obtuvo el 57% de las papeletas con una mayor asistencia electoral que en la 1ª vuelta y Putin se llevó un horrendo revolcón político, atenuado solo por la distancia – Jakasia linda casi con China – y la indiferencia de la Prensa occidental, que apenas comentó el caso. Mejor dicho; los casos.

Porque el partido de Putin se encontró en Primorie en estos comicios con un rechazo popular similar al de Jakasia, pero allá – donde el claro favorito era otro comunista – las autoridades resolvieron falsificando los resultados electorales. Los falsificaron tan burdamente que el caso se descubrió y las elecciones volverán a repetirse el próximo mes de diciembre. Sólo que, en Primorie, el PC mostró con mayor descaro sus afinidades con el Kremlin y no presentó a su candidato y gran favorito de los comicios anulados, no fuera que ganase también la elección válida… El hombre se presenta ahora como candidato independiente.

Primorie

Un Vladimir Putin un poco menos contento

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

SCHISMA DIN ORIENT/EL CISMA DE ORIENTE

Etiquetas

Kirill, Moscova, Patriarhia din Moscova, Patriarhul Constantinopolului, Petro Poroshenko, Putin, religie, Ucraina

SCHISMA DIN ORIENT

Lumea ortodoxă se confruntă, în prezent, cu cea mai mare schismă a ei și – cum se întâmplă de obicei în Europa de răsărit – mai degrabă pentru lucruri pământești, decât din rațiuni dogmatice. Criza actuală este, în mod oficial, pretenția Bisericii Ortodoxe ucrainiene de a se desprinde de cea a Rusiei, de Patriarhia din Moscova; cu alte cuvinte: încă un pas în ruperea Ucrainei de toate legăturile sale cu Rusia.

Kiril, Patriarhul Moscovei

Desigur, problema este mai complicată decât pare în realitate. Dincolo de lupta pentru independență a Kievului față de Moscova, istoria se complică cu o componentă personală și o alta economică.

Cea personală se învârte, în principal, în jurul patriarhului Moscovei – Kirill -, care continuă obedient tradiționala supușenie a Bisericii Ortodoxe față de puterea politică de la Moscova, dar care își umple mandatul (a fost ales în 2009) cu o conduită egocentrică, egolatră și autoritară, ceea l-a făcut să se înfrunte cu o mare parte din ierarhiile canonice ortodoxe și i-a atras inamiciția  patriarhului ecumenic al Constantinopolului – Bartolomeu -, șeful spiritual al lumii ortodoxe (aproximativ 250 de milioane de credincioși). Motivația politică personală este atât de evidentă, încât cererea de despărțire adresată Patriarhului din Constantinopol a venit mai mult din partea președintelui Ucrainei, Petro Poroshenko, decât din partea Patriarhului Kievului.

Petro Poroshenko

Pentru a complica și mai mult conflictul, această tendință spre autonomie a Bisericii Ortodoxe ucrainene pune o problemă care nu are soluție juridică. Cum lumea bisericească ortodoxă este autocefală (fiecare țară are propria ei conducere, propriul ei cap al Bisericii), nu există norme sau instituții care să reglementeze sau să poată hotărî în privința vreunei mișcări de desprindere, cum este acum cea din Ucraina. Patriahul Constantinopolului este primul între egali în lumea ortodoxă, însă, primatul său este mai degrabă protocolar.

La aceasta se adaugă niște probleme foarte pământești, economice și politice. Dat fiind caracterul eminamente politic al sciziunii, țările vecine se aliniază de partea Moscovei sau a Kievului în funcție de interesele respectivelor state, nefiind determinate de rațiuni  de natura dogmatică – dacă există vreuna – sau de Drept Canonic.

În sfârșit și în ultimă instanță, decizia reală și cu consecințele economice corespunzătoare se află la nivelul preoților ucrainieni de rând și nu în mâinile ierarhilor. Căci, dacă un preot paroh din orice colț de țară (sau din multe colțuri) din Ucraina hotărăște să rămână fidel Patriarhiei moscovite și să nu respecte ruptura, ce va face Patriarhia Kievului ? Nu dispune de forțe polițienești sau militare pentru a-i da pe brazdă pe rebeli, și nici președintelui Poroshenko nu-i va fi ușor să-și pună forțele în slujba Patriarhiei din Kiev.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CISMA DE ORIENTE

El mundo ortodoxo se enfrenta actualmente a su mayor cisma y – como casi siempre en la Europa Oriental – más por cuestiones de poder terrenal que de razones dogmáticas. La actual crisis es oficialmente la pretensión de  independización de la Iglesia Ortodoxa ucraniana de la rusa, del Patriarcado de Moscú; con otras palabras: un paso más en la ruptura ucraniana de todos sus lazos con Rusia.

Kiril – el Patriarca de Moscú

Naturalmente, el problema es más complicado de lo que parece. A más de la pugna hegemónica entre Kiev y Moscú, la historia se complica con un componente personal y otro económico.

El personal gira principalmente en torno al patriarca de Moscú – Kirill -, quien sigue de pies juntillas la tradicional sumisión de la Iglesia Ortodoxa rusa al poder político de Moscú, pero trufando su mandato (fue elegido patriarca el 2009) con una conducta egocéntrica, ególatra y autoritaria que le ha enfrentado con buena parte de las jerarquías canónicas ortodoxas y enemistado claramente con el patriarca ecuménico de Constantinopla – Bartholmaios -, jefe espiritual de mundo ortodoxo (unos 250 millones de personas). Y la motivación política personal es tan evidente que la petición de separación dirigida al Patriarca de Constantinopla la hizo el presidente ucraniano, Petro Poroshenko, antes que el Patriarca de Kiev.

Kiril y Putin

Para complicar aún más el conflicto, la querencia autonomista de la Iglesia ortodoxa ucraniana plantea un problema de imposible solución jurídica. Y es que al ser el mundo eclesial ortodoxo autocéfalo (cada nación se gobierna eclesialmente con absoluta independencia), no existe ninguna norma ni ninguna institución que reglamente o decida sobre un movimiento de escisión como el ucraniano. El Patriarcado de Constantinopla tiene una primacía protocolaria en el mundo ortodoxo, pero poco más.

Templo ortodoxo ucraniano

Y a eso se añaden un par de problemas muy terrenales, económicos y políticos. Uno es que, dado el carácter eminentemente político de la escisión, las naciones ortodoxas vecinas se alinean con Moscó o Kiev según los intereses de los respectivos Estados, y no de las razones dogmáticas – si es que hay alguna – o de Derecho Canónico.

Petro Poroshenko

Por último y en última instancia, la decisión real y de consecuencias económicas va a ser a fin de cuentas la del clero raso ucraniano y no la de la jerarquía. Porque, si un párroco de cualquier rincón (o muchos rincones) de Ucrania decide seguir fiel al Patriarcado moscovita y no acatar la separación, ¿ qué va a hacer el Patriarca de Kiev ?  Ni tiene fuerzas policiales o militares para meter en cintura a los rebeldes ni es fácil que el Presidente Poroshenko ponga sus fuerzas al servicio del patriarcado de Kiev.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

PODGORIA RUSEASCĂ A WASHINGTONULUI /LA PARRALA RUSA DE WASHINGTON

Etiquetas

Aeroflot, Putin, Rusia, Trump. SUA

PODGORIA RUSEASCĂ A WASHINGTONULUI    Washington, Diana Negre

Oricine ar analiza sumar politica SUA față de Rusia ar crede, de la bun început, că  America nu știe ce vrea Moscova. Și nu este vorba numai de alternanțele de dragoste și ură pe care le arată Trump, ci, uneori, ca în cazul ultimelor sancțiuni pentru atentatul toxic din Salisbury (Regatul Unit), s-ar părea că se caută anume o criză fără ieșire.

O analiză mai profundă ar găsi altă explicație: este vorba despre niște relații atât de complicate, deoarece ele sunt între trei și nu între doi: Trump, Congresul american și Putin. Și, ca și cum aceasta nu ar fi suficient, neîncrederea dintre Rusia și SUA a fost o constantă în aceste relații, încă din prima treime a secolului trecut.

Cu tot sistemul prezidențialist din SUA, în realitate, puterea autentică o deține Congresul, iar acesta urmează o linie politică mult mai puțin impulsivă decât cea a lui Donald Trump.

Actualul președinte are – printre multe altele – o „problemă rusească” internă (presupusul amestec al serviciilor secrete rusești în ultimele alegeri americane), iar viitoarele alegeri legislative conferă acestui subiect o virulență deosebită. Este vorba de a apăra, cât se poate de mult, interesele politice și economice americane în lume, dar, și de faptul că jumătate din Congres încrearcă să-l corodeze cât mai repede și cât mai mult pe Trump.

Pentru ambele teme, Rusia este un excelent câmp de luptă. Această țară nu mai este supraputerea din anii 50, însă strădaniile Kremlinului de a fi iarăși ce a fost sunt evidente, din Siria și Europa de Răsărit, până la deosebit de importanta piață europeană a hidrocarburilor (conductele de petrol și gaze spre RFG). Sancțiunile decretate de Congres servesc atât pentru a frâna ambițiile Moscovei, cât și pentru a-l opri pe Trump să câștige un al doilea mandat.

Punctul slab vizat este fragilitatea economică a Rusiei. Putin nu a reușit să sporească potențialul industrial al țării, aceasta continuînd să depindă enorm – aproape ca în vremea când exista URSS – de exporturile de materii prime și hidrocarburi.

De aici faptul că sancțiunile imediate și cele anunțate peste un trimestru, dacă Moscova nu garantează – și nu va permite să se verifice – că va fi distrus întregul său arsenal chimic, (ceva inadmisibil pentru mândria Kremlinului și a poporului rus) au zguduit deja economia Rusiei. Astfel, rubla a căzut la valorile de acum doi ani (66 pentru un dolar), valoarea la bursă a băncilor rusești a suferit căderi între 8% și 3% și o soartă asemănătoare sau mai rea a avut Aeroflot, principala companie aeriană a Rusiei.

Evident, nici Washington și nici Moscova nu vor un nou război rece, ca cel din secolul trecut, însă, este clar că Congresul crede că, strângând acum șurubul sancțiunilor, se pot aduce ambițiile politice ale Kremlinului pe o poziție mai aproape de autenticul potențial economic și militar al Rusiei.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

 

LA PARRALA RUSA DE WASHINGTON  Washington, Diana Negre

Quienquiera que contemple superficialmente la política rusa de los EE.UU. se creerá de entrada que el coloso estadounidense no sabe lo que quiere de Moscú. Y no son sólo las alternancias de amor y odio exhibidas por Trump, sino que, a veces – como en el caso de las últimas sanciones a cuenta del atentado tóxico de Salisbury (Reino Unido) – parece que se busque una crisis sin salida.

 Un análisis más profundo halla otra explicación; se trata de unas relaciones tan complicadas porque son entre tres y no entre dos: Trump, el Congreso norteamericano y Putin. Y por si fuera poco, la desconfianza mutua entre Rusia y los EE.UU. ha sido una constante en estas relaciones bilaterales desde el primer tercio del siglo pasado.

Pese al sistema presidencialista de los EE.UU., el auténtico poder en ese país es el del Congreso y ese sigue una línea política mucho menos impulsiva que la de Donald Trump.

Porque el actual presidente tiene – entre otros muchos – un “problema ruso” interno (la presunta intromisión de los servicios secretos rusos en las últimas elecciones norteamericanas) y las próximas elecciones legislativas dan a este tema una virulencia especial. Se trata de defender al máximo los intereses políticos y económicos del país en el mundo, pero también trata medio Congreso de desgastar cuanto antes y cuanto más a Trump.

Y para los dos temas, Rusia es un excelente campo de batalla. Este país ya no es la superpotencia de los años 50, pero el empeño del Kremlin de volver por los fueros de antaño es evidente desde Siria y Europa del Este hasta el importantísimo mercado europeo de los hidrocarburos (óleo- y gasoductos a la RFA). Las sanciones decretadas por el Congreso sirven tanto para frenar las ambiciones rusas como para – eventualmente – poner coto a las de Trump de cara a un segundo mandato.

El punto flaco de este planteamiento es la fragilidad económica de Rusia. Putin no ha logrado incrementar mucho más el potencial industrial del país que sigue dependiendo grandemente – casi como en tiempos de la URSS – de la exportación de materias primas e hidrocarburos.

De ahí que las sanciones inmediatas y la anunciadas para dentro de un trimestre si Moscú no garantiza – y permite que se verifique – la destrucción de todo su arsenal químico, (cosa incompatible con el orgullo del Kremlin y del pueblo ruso) hayan conmocionado ya la economía rusa. Así, la cotización del rublo cayó a valores de hace dos años (66 por dólar), el valor bursátil de los bancos rusos sufrió caídas cercanas entre el 8% y el 3% y suerte pareja o peor corrió Aeroflot, la principal compañía aérea rusa.

Evidentemente, ni en Washington, ni en Moscú se busca una guerra fría como la del siglo pasado, pero está también claro que el Congreso cree que, apretando ahora el tornillo de las sanciones, se pueden relegar las ambiciones políticas del Kremlin a una posición más concorde con el auténtico potencial económico y militar de Rusia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

  

TĂTARII DIN TATARSTAN/LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

Etiquetas

Crimeea, Ghinghis Han, Ivan cel Groaznic, Kazan, Moscova, Putin, Rusia, Stalin, Tatarstan

TĂTARII DIN TATARSTAN

Cetățenilor de etnie turcică din Rusia li se spune tătari și ei reprezintă aproximativ 5% din întreaga populație (formează cea mai mare minoritate din țară), au propia lor republică autonomă – Tatarstan – la jumătatea distanței dintre Moscova și Kazahstan -… și sunt discriminați de Kremlin, mai ales la ei acasă, în republica lor !

Discriminarea la care sunt supuși este în primul rând culturală; există o dispută în privința limbii turcice locale care se predă în școlile publice. Dar, în realitate, este vorba despre o luptă de autoritate între guvernul central al lui Putin și micile tendințe naționaliste în fașă ale etniilor ne-ruse din Federație.

Această discriminare doare în Tatarstan poate mai mult decât în oricare alt nucleu cu procentaj mare de populație ne-rusească, deoarece aici se toarnă gaz peste foc. Popoarele din stepa asiatică au invadat de neneumărate ori, de-a lungul istoriei, Rusia europeană (cel mai mult a durat ocupația Hoardei de Aur, cea a mongolilor moștenitori ai lui Ghinghis Han), ceea ce a lăsat o puternică amprentă culturală și politică.

Odată cu venirea la putere a lui Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea, s-a produs o renaștere politică a rușilor și s-a declanșat o persecutare a invadatorilor asiatici. Astfel, Ivan cel Graznic i-a alungat pe tătari din Kazan, capitala Tatarstan-ului, în 1552, iar revenirea semnificativă populației turcice pe aceste meleaguri a avut loc abia în secolul trecut, când mai mult de jumătate din cei 7,6 milioane de locuitori ai republicii erau tătari musulmani, rușii reprezentând aproximativ 40%. Asemenea dislocări au avut loc de mai multe ori în istorie, episodul cel mai crud fiind expatriera tătarilor din Crimeea, decretată de Stalin; iar cea mai recentă este restricția pe care Moscova o impune în prezent populației turcice din Crimeea.

Dispariția URSS a declanșat, la sfârșitul anilor 90, o renaștere a conștiințelor naționale de pe fostul teritoriu sovietic și promovarea limbilor minoritare. În mod inevitabil, aceste mișcări au trezit resentimente, deoarece Moscova se teme că, odată cu naționalismul cultural va apărea și fenomenul separatismului. Și cum în unele școli din Tatarstan nu s-a respectat legea federală în privința numărului de ore destinate limbilor de predare, adică s-au alocat mai multe ore limbii locale decât limbii ruse, Moscova a reacționat impunând sancțiuni economice, concediind profesori și reducând orele de predare în limba tătară.

Desigur, sunt în joc și interese economice. În Tatarstan există zăcăminte de hidrocarburi și repartizarea veniturilor pe care le crează această bogăție este foarte discutată. Nu că ar fi guvernul din Kazan mai puțin corupt decât alte administrații publice din Federația Rusă, dar, cum cea mai mare parte a posturilor importante le ocupă turcofonii, minoritatea rusă se consideră discriminată și protestează împotriva „etnocrației” care – afirmă ea – guvernează, administrează și discriminează în această Republică Autonomă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN

A los ciudadanos de etnia turca en Rusia los llaman tártaros, representan aproximadamente el 5% de toda la población (constituyen la mayor minoría del país), incluso cuentan con una república autónoma – la del Tartaristán, a medio camino entre Moscú y el Kazakstán – … ¡ y son discriminados por el Kremlin especialmente en su propia República!

La discriminación actual es cultural; una disputa sobre la enseñanza del turco local en las escuelas públicas. Pero, en realidad, se trata de una lucha de autoridad entre el Gobierno centralista de Putin y los pinitos nacionalistas de las etnias no rusas de la Federación.

Esa discriminación duele en el Tartaristán quizá más que en ningún otro núcleo de alto porcentaje de población no rusa, porque llueve sobre mojado. Los pueblos de la estepa asiática han invadido repetidas veces a lo largo de la Historia la Rusia Europea (la ocupación más larga y conocida fue la de la Horda de Oro, la de los mongoles herederos de Gengis Khan) y ha dejado una fuerte impronta cultural y política.

Con la aparición de Iván el Terrible en el siglo XVI comenzó el resurgir político de los rusos y la persecución de los invasores asiáticos. Así, Iván echó a los tártaros de Kazán, la capital del Tartaristán, al conquistarla en 1552 y la repoblación turcófona no tuvo mayor importancia hasta el pasado siglo, cuando la mitad de los 7,6 millones de habitantes de la República ya eran tártaros musulmanes, no pasando los rusos del 40%. Esta conducta se ha repetido varias veces a lo largo de la Historia, siendo el episodio más cruel la expatriación de los tártaros de Crimea decretada por Stalin; y la más reciente, las restricciones que les impone ahora Moscú a los turcófonos de Crimea.

La desaparición de la URSS permitió, a finales de los 90, un resurgir de las conciencias nacionales en el territorio exsoviético y la promoción de las lenguas minoritarias. Inevitablemente, el movimiento despertó recelos en Moscú que teme que, al amparo del nacionalismo idiomático/cultural, surja también el separatismo. Y como en algunas escuelas públicas del Tartaristán se contravino la ley federal sobre el reparto del número de clases destinado a cada idioma y se otorgaron más horas a la parla local que al ruso, Moscú reaccionó con sanciones económicas y suspensiones de profesores y clases.

Naturalmente, también hay intereses económicos en juego. En el Tartaristán existen yacimientos de hidrocarburos y el reparto de la riqueza que generan es muy discutido. No es que el Gobierno de Kazán sea más corrupto que el de otras administraciones públicas de la Federación Rusa, pero como la mayor parte de los altos cargos los ocupan turcófonos, la minoría rusa se cree discriminada y clama contra la “etnocracia” que – según ellos – gobierna, administra y discrimina en la República Autónoma.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

ARMENIA, MAI DEGRABĂ INDIGNARE, DECÂT REVOLUȚIE /ARMENIA, MÁS INDIGNACIÓN QUE REVOLUCIÓN

Etiquetas

Armen Sarkisian, Armenia, Azerbaidjan, cleptocrația parlamentară, Gagig Zarkuian, Nicol Pashinian, Putin, Rusia

ARMENIA, MAI DEGRABĂ INDIGNARE, DECÂT REVOLUȚIE

Revolta pașnică care a pus capăt regimului președintelui Armen Sarkisian din Armenia  a fost mai degrabă o indignare generală, decât o revoluție politică.

Îndelungata istorie a poporului armean a ajuns la ultima sa independență în 1991, când s-a  prăbușit URSS, din care făcea parte. De atunci, a dus o viață aspră și chinuită – să ne amintim de războiul cu Azerbaidjan-ul pentru independența enclavei Nagorno Karabah – sub tutela politică, militară și economică a Rusiei. Din 3 milioane de locuitori câți are Armenia, mai mult de jumătate de milion au emigrat, în marea lor majoritate în Rusia; iar restul se descurcă cu un PIB anual de 8.890 $.

La fel ca în marea majoritate a republicilor postsovietice, dictaturii biroului politic i-a succedat și în Armenia „cleptocrația parlamentară”: un monopol al puterii și al afacerilor în mâinile conducătorilor parlamentari proveniți din aparatul fostului partid comunist stalinist. Astfel, majoritatea parlamentară (58 din cele 105 de fotolii ale Camerei) o posedă Partidul Republican, iar șefia guvernului o deține Armen Sarkisian. Între unul și altul, puterea și afacerile nu înfloreau decât în umbra – și cu participarea – partidului; și pentru ca  afacerile să nu fie puse în pericol din cauza nemulțumirii populare, determinate de continua deteriorare a nivelului de trai, Sarkisian a convocat un referendum constituțional pentru ca el să se poată înrădăcina și mai adânc în fruntea Republicii.

Armen Sarkisian

De neobrăzarea acestei manevre constituționale s-a folosit un deputat din opoziție – Nicol Pashinian – pentru a stârni opinia publică și a dezlănțui manifestații de amploare care să-l dea jos pe Sarkisian. Și cum protestele nu conteneau cu toată represiunea foarte dură a poliției, Moscova l-a părăsit pe președintele ajuns la final de mandat, iar acesta a renunțat la funcția sa când a văzut că armata a trecut de partea manifestanților.

Nikol Pashinian

Dar, a-l da jos pe Sarkisian nu este decât o jumătate de victorie pentru Pashinian. Sarkisian nu numai că va rămâne în noul Parlament, grație bunăvoinței milionarului Gagig Zarkuian, cel care finanțează al doilea partid ca mărime din Parlamentul de la Erevan, partidul „Armenia înfloritoare” (cu 31 de fotolii), dar, va trebui să-i câștige și încrederea lui Putin.

                            Gagig Zarkuian                                                          Vladimir Putin

Și nu va fi ușor, deoarece Pashinian – un bărbos căruia îi place să se ia de toată lumea, un adevărat deputat colțos – a fost unul dintre cei mai îndârjiți oponenți la intrarea Armeniei în Uniunea Economică Euro-asiatică, proiectul rusesc de creare, sub conducerea Moscovei, a unei piețe comune pentru teritoriile care au făcut parte din URSS. Cu un asemenea trecut, nu ar fi o surpriză ca actuala criză din Armenia să se termine cu un pact mai mult sau mai puțin nerușinat între Putin și…Zarkuian.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

ARMENIA, MÁS INDIGNACIÓN QUE REVOLUCIÓN

La sublevación pacífica que ha acabado con el régimen del presidente Armen Sarkisian en Armenia tiene mucho más de indignación general que de revolución política.

La larga historia del pueblo armenio llega a su última independencia en 1991, al hundirse la URSS en la que estaba integrada. Desde entonces, ha llevado una vida dura y torturada – recuérdese la guerra contra Azerbaiyán por la independencia de Nagorno Karabaj – bajo la tutela política, militar y económica de Rusia. De los 3 millones de habitantes de Armenia, más de medio millón ha emigrado, en su mayor parte a Rusia; y el resto malvive con un PIB anual de 8.890 $.

Armen Sarkisian

Como en la inmensa mayoría de las repúblicas postsoviéticas, a la dictadura del politburó sucedió en Armenia la “cleptocracia parlamentaria” : un monopolio del poder y los negocios en manos de dirigentes parlamentarios surgidos del aparato del antiguo PC estalinista. Así, la mayoría parlamentaria (58 de los 105 escaños de la Cámara) la detenta el Partido Republicano y la jefatura del Gobierno, Armen Sarkisian. Entre uno y otro, poder y negocios sólo florecían al amparo – y participación – del partido; y para que el negocio no peligrara por el descontento popular ante la constante deterioración del nivel de vida, Sarkisian convocó un referendo constitucional para poder perpetuarse en la dirección de la República.

Nikol Pashinian

La desfachatez de la maniobra constitucional la aprovechó un diputado de la oposición – Nicolás Pashinian – para agitar la opinión pública y desencadenar manifestaciones masivas pidiendo la dimisión de Sarkisian. Al no menguar la protesta pese a la dureza de la represión policial, Moscú abandonó al presidente saliente y éste dimitió al unirse el Ejército a los manifestantes.

Nikol Pashinian entre manifestantes

Pero, derribar a Sarkisian no es más que media victoria para Pashinian. Porque no sólo que quedará en el nuevo Parlamento a merced de la buena voluntad del millonario Gagig Zarkuian, quien financia el segundo mayor partido del Parlamento de Ereván, el “Armenia floreciente” (31 escaños), sino que tendrá que ganarse la confianza de Putin.

Y esto no va a ser tarea fácil, ya que Pashinian – un barbudo amante de llevar la contraria a casi todos, un auténtico diputado de la cáscara amarga – fue uno de los más empecinados opositores a la incorporación de Armenia a la Unión Económica Euroasiática, el proyecto ruso de creación bajo la dirección moscovita de un mercado común para los territorios de la extinta URSS. Con este historial no sería nada sorprendente que el final de la actual crisis armenia acabe siendo un pacto más o menos descarado Putin – Zarkuian.

Gagig Zarkuian

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI/PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA

Etiquetas

gaz, gazoduct, hidrocarburi, Kiev, Mediterana Orientală, Moscova, Putin, Rusia, Tanap, Tap, Turkstream, Ucraina

CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI

Una din caracteristicile politicii Rusiei, chiar din momentul în care a apărut această țară pe scena istoriei, este tenacitatea cu care urăște, iar ultimul martor în acest sens este (deocamdată) Ucraina.

Pentru Federația Rusă, angajată să-și recupereze protagonismul istoric, „dezertarea” recentă, greu de înțeles, de asimilat și de tolerat este cea a Ucrainei, cel mai mare teritoriu european al fostei Uniuni Sovietice. Orientarea europenistă pe care o arată Kievul de la „revoluția din Maidan” încoace este o piedică strategică pentru ambițiile Moscovei, și, în același timp, un obstacol economic pentru planurile financiare ale Rusiei. Prin teritoriul ucrainean treceau toate căile de export a hidrocarburilor rusești spre Europa Occidentală, principala sursă de venituri a Federației și în ziua de azi.

Până la orientarea europenistă a Kievului, această situație nu prezenta importanță, deoarece nu presupunea niciun risc de oprire a exporturilor Rusiei spre Occident, și nici nu era o povară pentru Moscova să compenseze taxele de tranzit – două miliarde de euro pe an – prin Ucraina, cu livrări de gaze și petrol pentru această țară, de vreme ce Moscova stabilea prețul de vânzare a acestor materii prime.

Însă, de la noua orientare politică a Ucrainei, Moscova consideră că și-a prins degetele în vechile acorduri. Kievul pretinde foarte mulți bani, oprește livrările spre Occident, de fiecare dată când nu se înțelege cu Rusia asupra facturilor, și, ca lucrurile să meargă și mai rău, întârzie enorm, dincolo de bunele practici comerciale, plata datoriilor sale față de Moscova.

De aceea, sub bagheta lui Putin, Rusia a construit gazoducte prin Marea Baltică până în Germania, prin Belarus și Polonia, precum și prin Marea Neagră și Turcia, până în Europa meridională. Și cum aceste căi nu sunt suficiente pentru tot traficul solicitat și cel prevăzut pentru viitor, Rusia se folosește de bunele relații diplomatice pe care le are la ora actuală cu Turcia pentru a-i administra lovitura de grație căii ucraineene. Astfel, în prezent poartă negocieri cu Ankara pentru a construi un lung gazoduct – „Turkstream” – prin care să trimită gaze naturale de la Rostov până în Europa de Sud-Est prin Marea Neagră, precum și un gazoduct – „Tanap” – din Caucaz, (care nu mai aparține Rusiei, dar se supune intereselor moscovite) care va trece prin toată Turcia și va ajunge în Italia; Grecia va fi racordată la „Tanap” prin intermediul altui gazoduct, „Tap”, care va aproviziona Mediterana Orientală.

Desigur, tot acest clește este mai degrabă o speculație futuristă – „Tap”, „Tanap” și „Turkstream” nu sunt, deocamdată, decât niște proiecte – însă, intenția rușilor de a elimina Ucraina din afacerea hidrocarburilor este evidentă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA

Una de las características de la política rusa desde la irrupción de este país en la Historia ha sido la tenacidad de sus odios y el último testigo de ello (por ahora) es Ucrania.

Y es que para una Federación Rusa empeñada en recuperar el protagonismo histórico, la “deserción” reciente más difícil de entender, asimilar y tolerar ha sido la de Ucrania, el mayor territorio europeo de la extinta Unión Soviética. El giro europeísta registrado en Kiev desde la “revolución del Maidan” es tanto un contrapié estratégico para las ambiciones moscovitas, como una rémora económica para los planes financieros rusos. Porque a través de tierras ucranianas transcurrían todas las vías de exportación de los hidrocarburos rusos a Europa Occidental y esta es aún hoy en día la principal fuente de ingresos de la Federación.

Hasta el giro europeísta de Kiev, ello no tenía mayor importancia porque ni encerraba riesgos de cortes de suministros rusos a Occidente ni constituía mayor gravamen al compensar Moscú las tasas de paso – 2.000 millones de € anuales – por Ucrania con sus propios suministros de gas y petróleo a este país, fijando Moscú el precio de venta de la materia prima.

Pero desde la nueva orientación política ucraniana, Moscú cree haberse pillado los dedos con los viejos acuerdos. Kiev reclama mucho dinero, corta los suministros a occidente cuando discrepa con Rusia acerca de las cuentas y para más inri, se demora mucho más allá de las buenas prácticas comerciales en el pago de sus deudas a Moscú.

De ahí que, bajo la batuta de Putin, Rusia haya construido gasoductos por el Mar Báltico hasta Alemania así como a través de Bielorrusia y Polonia y por el Mar Negro y Turquía hasta Europa meridional. Como estas vías no bastan para todo el tráfico requerido y el previsto en un futuro inmediato, Rusia aprovecha sus buenas relaciones diplomáticas actuales con Turquía para asestarle el golpe de gracia a la vía ucraniana. Así, está negociando con Ankara la construcción de un largo gasoducto – el “Turkstream” – que lleve gas desde Rostov a Europa del sureste a través del Mar Negro y otro gasoducto – el “Tanap” – desde el Cáucaso, (que no es ruso, pero está sometido a los intereses moscovitas) a través de toda Turquía hasta la misma Italia, aunque empalmando en Grecia a “Tanap” con el “Tap”, otro gasoducto en proyecto que abastecería el Mediterráneo Oriental.

Evidentemente, toda esta pinza es mayormente especulación futurista – “Tap”, “Tanap” y “Turkstream” no son por ahora más que proyectos -, pero la intención rusa de eliminar a Ucrania del negocio de los hidrocarburos es evidente.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

 

PICIOARELE DE LUT ALE LUI ERDOGAN/LOS PIES DE BARRO DE ERDOGAN

Etiquetas

Erdogan, Putin, Rusia, Turcia

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Pe plan intern, Erdogan vrea să credem – pentru a-și justifica proporțiile enorme ale represiunii – că în eșuata lovitură de stat ar fi fost implicați zeci de mii, poate sute de mii de oameni. Niciun conducător pucist nu ar fi riscat așa ceva! O conspirație, în timpurile moderne, este organizată, într-un timp extrem de scurt, de un om care ocupă un post-cheie, împreună cu un grup foarte restrâns de persoane. Altfel,… se află!

Pe plan extern, Erdogan ar vrea să-și impună ambițiile deșarte ca un sultan amenințător. Nu-l țin baierele pungii pentru așa ceva!

 

PICIOARELE DE LUT ALE LUI ERDOGAN

Piruetele din ce în ce mai radicale ale politicii Turciei din zilele noastre sunt determinate de mulți factori, dar, unul dintre cei mai importanți este factorul economic: după câțiva ani de creștere de invidiat, iată că dezvoltarea încetinește, iar  planurile financiare ale regimunlui de la Ankara sunt din ce în ce mai problematice.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său islamist, AKP, s-a datorat în principal afirmării unei clase medii a unei Turcii care a stat înțepenită în trecut, afirmare însoțită de o creștere economică corespunzătoare (astăzi, venitul național anual al Turciei este de 15.000 $ pe cap de locuitor). A fost o schimbare social-economică profundă și s-a produs relativ rapid, dar nu destul de rapid pentru planurile și ambițiile președintelui Erdogan. Acestuia nu i-au plăcut moderația islamismului inițial al mișcării, tenacitatea naționalistă kurdă, și acum îl irită faptul că, pe plan internațional, conjunctura – criza migranților și sfidarea Statului Islamic din Orientul Mijlociu – nu i-a adus Turciei, cu toate că s-a implicat direct destul de puțin, statutul de țară-cheie în locul de confluență meridională a Asiei cu Europa.

Situația este cu atât mai supărătoare pentru  Erdogan cu cât, aparent, s-a folosit bine de toate atuurile : bunăvoința sa este hotărâtoare pentru ca Europa cea bogată să nu fie invadată de migranții asiatici, în timp ce sprijinul logistic și militar turc este deosebit de important pentru învingerea Statului Islamic. Dar, Erdogan nu a văzut sau nu a vrut să vadă că, pe eșichierul politicii internaționale, el nu are, totuși, atuurile de care dispun SUA sau Uniunea Europeană. În plus, finanțele Turciei se clatină.

Adevărul este că Turcia are nevoie, acum, mai mult ca oricând, de legături comerciale și de capital industrial, în primul rând din Uniunea Europeană. 70% din exporturile Turciei merg spre Europa, iar marea majoritate a turiștilor vin din Uniunea Europeană (în condițiile în care turismul este una dintre principalele surse de venituri ale țării), șomajul atinge 10% din populația activă, iar investițiile străine – absolut necesare pentru balanța de plăți – se tot reduc vertiginos de la încercarea de lovitură de stat din vara trecută, urmată, imediat, de o masivă represiune din partea Guvernului.

 

Și aici este punctul cel mai alarmant al situației. Se pare că Erdogan vede o lume plină de mori de vânt la care el se poate repezi chiar dacă merge călare pe un Rocinante financiar. Să ameninți cu un plebiscit pentru a vedea dacă turcii mai vor să intre în UE nu mai sperie pe nimeni la Bruxelles. Să ameninți Washington-ul și NATO că vei schimba macazul ca să te aliezi cu Rusia lui Putin nu neliniștește pe nimeni, poate doar pe Putin. Și aceasta, deoarece Moscova este prea săracă pentru a putea fi o alternativă a Occidentului, în schimb, în decursul Istoriei, a fost, tot timpul, marele dușman al Turciei.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

En plano interno, Erdogan se esfuerza por convencer – para justificar las desmesuradas proporciones de su represión – de que, en el fallido golpe de Estado del pasado verano, estaban involucrados decenas de miles e incluso cientos de miles de hombres. ¡Ningún dirigente golpista se hubiera arriesgado semejante cosa! En los tiempos modernos, cualquier conjura la organiza, en un lapso de tiempo cuanto más breve, un hombre que ocupa un puesto-clave, junto con un reducido grupo de personas… De lo contrario,…¡la cosa trasciende!

En plano exterior, Erdogan quisiera imponer sus vanas ambiciones como un sultán amenazador. Financieramente, no resiste, se cae bajo su propio peso.

 

LOS PIES DE BARRO DE ERDOGAN

Las piruetas cada vez más radicales de la política turca actual se deben a muchos factores, pero uno de los más importantes es el económico : tras años de crecimiento envidiable, el desarrollo va menguando y los planteamientos financieros del régimen se vuelven cada vez más cuestionables.

La llegada al poder de Erdogan y su partido islamista, AKP, se debió principalmente al resurgir de una clase media de la Turquía adormecida del pasado y el correspondiente crecimiento económico (hoy en día el ingreso anual turco es de 15.000 $ anuales por cabeza). Ha sido un cambio socioeconómico profundo y relativamente rápido, pero no lo suficientemente rápido para los planes y las ambiciones del presidente Erdogan. A éste le incomodan la moderación del islamismo inicial del movimiento, la tenacidad nacionalista kurda y le irrita que la coyuntura política del mundo – crisis de los migrantes y desafío del Estado Islámico en el Oriente Medio – no le hayan dado aún a Turquía, pese a su relativa escasa implicación directa, el papel de nación clave en la confluencia meridional  de Asia con Europa.

La situación es tanto más irritante para Erdogan cuanto que aparentemente ha jugado bien sus bazas : su buena voluntad es clave para que la Europa rica no se vea invadida por los migrantes asiáticos, en tanto que su apoyo logístico y militar es muy importante para la derrota del Estado Islámico. Y es que lo que Erdogan no ha visto, o no ha querido ver, es que, en el tablero de la política internacional, ni tiene todas las bazas, ni las que tiene son mejores – en el mejor de los casos – que las de los EE.UU. o la Unión Europea. Además, sus finanzas domésticas también se están tambaleando.

Porque, balance en mano, la Turquía de hoy sigue necesitando el comercio y los capitales del mundo industrial, con la E.U. al frente. El 70% de las exportaciones turcas va a Europa, la mayoría de los turistas proceden de la E.U. (el turismo es una de las grandes fuentes de ingresos del país), el paro es del 10% y las inversiones extranjeras – imprescindibles para el equilibrio de la balanza de pagos – están reduciéndose mucho y deprisa desde el frustrado golpe de Estado del pasado verano y la enorme represión desencadenada por el Gobierno a raíz del mismo.

 

Y aquí surge lo más alarmante de la situación. Erdogan parece ver el mundo plagado de molinos de viento contra los que cree que se puede arremeter incluso si se monte en un Rocinante financiero. Amenazar a la UE con un plebiscito para ver si los turcos siguen queriendo entrar en la unión no asusta a nadie en Bruselas. Y amenazar a Washington y a la OTAN con un un cambio de alianzas para unirse a la Rusia de Putin no ha inquietado a nadie, como no sea a Putin. Porque Moscú es demasiado pobre para ser una alternativa a Occidente y ha sido, en cambio, a lo largo de la Historia, el gran enemigo de Turquía.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

ERDOGAN, PÂNĂ LA CAPĂT/ERDOGAN, A POR TODAS

Etiquetas

Erdogan, Estambul, golpe de Estado, Kemal Atatürk, Putin, radicalización, Turquía

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Gestul lui Erdogan de a-i cere iertare lui Putin pentru avionul militar rusesc doborât în spațiul aerian al Turciei, dar care a căzut, totuși, puțin dincolo de graniță, pe teritoriul Siriei, a uimit pur și simplu, deoarece era o schimbare totală și radicală de atitudine. Explicația nu a întârziat să apară : Erdogan știa că urma să aibă loc o încercare de lovitură de stat și voia, pe plan internațional, o situație fără nicio problemă, pentru a se putea dedica în totalitate situației interne a țării. Știa… Oare numai știa? Este o întrebare firească, judecând după câte a făcut și face de atunci încoace : merge până la capăt !

ERDOGAN, PÂNĂ LA CAPĂT

Spirala radicalismului în care s-a lansat președintele turc Erdogan are multe rădăcini, dar, pilonul ei principal este realitatea că acum, mai mult ca oricând, Ankara se află într-o poziție avantajoasă, atât față de SUA, cât și față de Uniunea Europeană, pentru a-și putea consolida ideologia islamistă și naționalistă, cu toate că acestea se radicalizează din ce în ce mai mult.

Această radicalizare a lui Erdogan se poate vedea atât în represiunea masivă la care este supusă opoziția de către guvernul său, de la nereușita lovitură de stat încoace, cât și în acțiunile militare împotriva minorității kurde.

Este posibil ca nostalgiile totalitariste ale lui Erdogan să fi existat dintotdeauna, dar, cât timp a fost primar al Istambulului sau în timpul primelor sale guverne, nu a simțit nevoia și nici nu avut ocazia să le dea frâu liber.

Acum, nu numai că are ocazia, dar chiar crede că este necesar să o facă. Și aceasta, deoarece sprijinul popular scade continuu, întrucât fabuloasa creștere economică de acum zece ani s-a tot redus. Pe de altă parte, Erdogan împreună cu partidul său, AKP, sucumbă în urma unuia dintre marile riscuri la care este supusă exercitarea îndelungată a puterii : apare confuzia între a vrea și a putea.

Este evident că Erdogan ar vrea să înfăptuiască o contrarevoluție și să desființeze, în mare sau în foarte mare măsură, reformele laice în spirit occidental făcute de Kemal Atatürk, prin anii 20 ai secolului trecut. Dar, contrareforma sa merge cu opinteli, deoarece jumătate din Turcia (cu majoritatea ofițerilor din armată în frunte) și-a însușit  și asumat kemalismul, opunându-se reislamizării. Încercarea de lovitură de stat, improvizată și rău executată, i-a oferit ocazia să ducă la capăt, prin forță, ceea ce-i mai lipsea din contrareformă.

Această ocazie i-au oferit-o nu numai cei care au participat la tentativa de lovitură de stat, dar și avalanșa de migranți care vor să ajungă în Europa cea bogată, trecând prin Turcia. Acordul lui Erdogan cu Bruxelles pentru a opri acest flux i-a dat Turciei niște bani, dar și o mare pârghie pentru ca Uniunea Europeană să nu mai insiste ca Turcia să respecte strict drepturile omului și valorile democratice.

Războiul din Siria, pe care marile puteri occidentale se încăpățânează să-l câștige fără să intervină direct cu trupe de infanterie a creat o situație similară. Sau chiar mai rea, deoarece Washington, care are foarte multă nevoie de ajutorul logistic al Turciei, s-a străduit să nu vadă, foarte mult timp, că avioanele turcești bombardau exclusiv pozițiile kurde, aliatul principal al Occidentului în Siria și Irak. Deocamdată, pentru occidentali este importantă anihilarea Statului Islamic. După aceea, consideră ei, va fi timp suficient pentru a înlătura și alte amenințări fundamentaliste.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

El gesto de Erdogan de pedirle disculpas a Putin por el avión militar ruso derribado en el espacio aéreo turco, pero que cayó, no obstante, en territorio sirio, sorprendió sobremanera, porque supuso un total y radical cambio de actitud. La explicación no tardó en aparecer : Erdogan supo que iba a producirse un intento de golpe de Estado y quería tener, en plano internacional, una situación sin problemas, para poder dedicarse por entero a la situación interna del país. Supo… ¡e incluso más!…al juzgar por su actuación posterior : es que va a por todas…

Erdogan, en su  residencia oficial, la más grande del mundo. Allí recibe a sus invitados, rodeado de 16 guerreros que simbolizan los 16 imperios turcos

ERDOGAN, A POR TODAS

La espiral radicalista emprendida por el presidente turco Erdogan tiene muchas raíces, pero sus motores principales son la conciencia de que, ahora más que nunca, Ankara está en una posición ventajosa tanto frente a los Estados Unidos, como a la Unión Europea, a la hora de afianzar su ideología islamista y nacionalista, pese a que se van radicalizando cada vez más.

Esta radicalización de Erdogan salta a la vista, tanto en la represión masiva de la oposición emprendida por su gobierno desde el fallido golpe de Estado último, como por las acciones militares contra la minoría kurda.

Las querencias totalitaristas de Erdogan quizá hayan existido siempre, pero, en sus tiempos de alcalde de Estambul o en sus primeros Gobiernos, no tuvo necesidad, ni oportunidad de darles rienda suelta. Ahora, no sólo tiene la oportunidad de hacerlo, sino – desde su punto de vista –  hasta la necesidad de actuar así. Y es que, por una parte, la adhesión popular va menguando, porque el fabuloso crecimiento económico de hace un par de lustros va a menos. Y por otra parte, Erdogan y su partido, el AKP, están sucumbiendo a uno de los grandes riesgos de los ejercicios de poder muy largos : el de confundir querer con poder.

Es evidente que Erdogan pretende llevar a cabo una contrarrevolución en su país y anular, en grande o grandísima medida, las reformas laicistas y occidentalistas implantadas por Kemal Atatürk, en los años 20 del siglo pasado. Su contrarreforma iba avanzando a trancas y barrancas porque media Turquía (con gran parte del generalato al frente) ya había asumido el kemalismo y se resistía a la reislamización. El improvisado y mal ejecutado conato de asonada le dio la oportunidad de hacer a la brava lo que le faltaba para su contrarreforma.

Y la oportunidad no sólo se la brindaron los golpistas, sino también el alud de migrantes que pretenden llegar a la Europa rica a través de Turquía. El acuerdo de Ankara con Bruselas para que las autoridades turcas pongan el primer dique a ese flujo le ha dado a Turquía un poco de dinero y una gran palanca para que la U.E. no insista mucho en que en Turquía se cumplan a rajatabla los derechos humanos y los valores democráticos.

La guerra de Siria, que las grandes potencias siguen emperradas en ganar sin intervenir directamente con ejércitos de tierra ha creado una situación similar. O peor, porque Washington está tan necesitado de la ayuda logística y militar turca que opta por no enterarse de que durante largos lapsos de tiempo los aviones turcos bombardeaban exclusivamente bases kurdas – aliado básico de los occidentales en Siria e Irak -. Para los occidentales lo primordial es acabar ahora con el Estado Islámico y si esto se consigue –creen – tiempo habrá para abortar otras amenazas fundamentalistas.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.